ETICĂ ŞI INTERVENŢIE: „EXCEPŢIA UMANITARĂ” ŞI PROBLEMA ABUZULUI

ÎN CAZUL IRAKULUI

ALEX BELLAMY

Acest articol investighează etica intervenţiei umanitare şi explorează decizia de a

invada Irakul. Articolul începe argumentând că în timp ce dreptul pozitiv internaţional
oferă un cadru important pentru înţelegerea şi dezbaterea legitimităţii războiului, nu
acoperă întreg spectrul gândirii morale asupra problemelor războiului şi a păcii . În
final, după abordarea pe scurt a două justificări legale principale pentru razboi ( implică
autorizaţia Natiunilor Unite şi pre-emţiunea autoaparării), şi pe care le găseşte
nesatisfăcătoare, se întreabă dacă există o excepţie umanitară la această regulă puternic
înrădăcinată în tradiţia „ războiului just” . Articolul argumentează că două aspecte ale
tradiţiei extinse pot fi folosite pentru a transforma o cauză umanitară într-un război :
tradiţia războiului sfânt şi gândirea clasică a războiului just bazată pe dreptul natural. .
Prima o găseşte problematică în timp ce ultima asigură un spaţiu moral care justifica
folosirea forţei pentru a stopa rupturile, breşele din dreptului natural. Desi aceasta
apropiere poate fi folosită pentru justificare morală a unui război, poate deschide
deasemenea uşa abuzului. Aceasta a fost una dintre problemele pe care încearcă să o
soluţioneze pozitivismul legal după Vattel. Ca şi rezultat, articolul argumentează că
dreptul natural şi argumentele pozitivismului legal ar trebuie sa fie înţelese ca seturi
complementare de idei ale caror revendicări competitive uneori trebuie să fie echilibrate,
în relaţie cu cazurile particulare aflate în discuţie. Din acest motiv, în ciuda faptului că
dreptul natural poate deschide un cadru pentru a justifica invazia din Irak în termeni
umanitari , pozitivismul legal limitează strict acest drept. Ignorând acest ultim fapt, asa
cum s-a întâmplat în cazul Irakului , se deschide uşa spre abuz.

Introducere

Când este moral justificabilă folosirea forţei pentru a schimba un regim strain
opresiv? Pe 20 martie 2003 , Statele Unite şi aliaţii săi ( în principal Marea Britanie şi
Australia) au început Operaţiunea de Eliberare a Irakului cu o serie de atacuri cu
rachete asupra Bagdadului , intenţionând să „decapiteze” conducerea din Irak. . În jur de
trei saptămâni mai târziu, trupele americane au intrat in Bagdad şi au preluat controlul
oraşului în următoarele două zile . Nu s-a întâmplat inainte de 2 mai , în orice caz , ca
George W. Bush sa anunţe oficial victoria coaliţiei, la bordul navei USS Abraham
Lincon. Conform celor spuse de preşedinte „Bătalia pentru Irak este doar o victorie
asupra războiului terorii început pe 11 septembrie 2001 şi care va continua ( Washington
Post, 2 mai 2003).

Odata eliminate ameninţările puse Statelor Unite şi aliaţilor săi de către Irak ,
coaliţia liderilor a insistat că războiul va îmbunătăţi nivelul de trai a irakienilor permiţand
furnizarea de asistenţă umanitară şi crearea unui mediu unde irakienii pot sa-şi determine
propria soartă în pace şi democraţie (Blair şi Bush, 2003) . În timpul scrierii acestui
articol, o serie de instituţii vestice autorizate sugerează că între 5, 500 şi 7,500 civili au
fost ucişi de către forţele coaliţiei. . Este probabil , in orice caz ca actualul număr de
pierderi de vieţi în rândul civililor sa fi fost considerabil mai mare decât aceasta.

Acest articol investighează dacă şi când , folosirea forţei pentru înlocuirea unui
guvern străin este moral justificata . Este folosit cazul Irakului pentru a stabili dacă
interpretarea conservatoare a drepului pozitiv internaţional poate trece peste dreptul
moral pentru a susţine elemente ale dreptului natural care sunt cunoscute tuturor. Sunt de
acord cu unii susţinători ai războiului în argumentarea potrivit căreia interpretarea
conservatoare a dreptului pozitiv internaţional nu acoperă întreg spectrul raţionamentului
moral referitor la chestiunile ce vizează razboiul şi pacea ( Sofaer, 2003). . Dreptul
pozitiv internaţional reflectă doar în parte tradiţia Vestului asupra raţionamentului moral
despre război care sunt aduse împreună în multifaţada tradiţiei războiului just.

Alt element important al aceste tradiţii este dreptul natural , care , pe langă alte
lucruri , insistă ca suveranii au dreptul de a folosi forţa pentru a sustine binele comunitaţii
umane, în particular când prejudiciile au efect asupra altora ( Grotius,1925: Book II, chs
20,25). Totusi, chiar daca această „ excepţie umanitară” (înrădăcinată în dreptul natural)
la interdicţia drepturilor pozitive asupra folosirii forţei este atrăgătoare moral, cazul
Irakului demonstrează pericolul „abuzului”. Abuzul se referă la cazurile în care
argumentele morale sunt folosite pentru a justifica războiul care nu este motivat de
îngrijorări morale , ci este axat pe interesele pe termen scurt a celor care provoaca
violenta. Când dreptul natural este folosit pentru a respinge dreptul pozitiv ( dreptul în
vigoare) ca un principiu general, consecinţa este adesea o societate internaţională mai
dezordonată, cu o mai mare incidenţă a războiului. Astfel, în interiorul tradiţiei războiului
just , teologii şi savanţii seculari se tem că suveranii ar putea face abuz de justificarea
morală pentru a urmări scopuri care sunt oricum, dar mai puţin juste.

Drept rezultat, argumentez că dreptul natural şi dreptul pozitiv nu ar trebui

înţelese ca tradiţii separate, ci ca seturi complementare de idei , revendicarile ocazionale
competitive trebuie puse în echilibru în anumite cazuri particulare. Chestiunea cu care ne
confruntăm într-un caz precum cel al Irakului nu este aşadar una de a decide dacă
responsabilitatea de a susţine cererile dreptului natural, înseamnă derogarea de la dreptul
pozitiv ori viceversa, ci de a găsi echilibrul apropiat între cele două seturi de cereri.

În acest punct , este important să discutăm pe scurt relaţia dintre dreptul natural şi
dreptul pozitiv şi felul în care ele dau formă raţionamentelor morale din societatea
internaţională. Pâna aproximativ 150 de ani în urmă,” dreptul internaţional” a fost
încadrat de tradiţia dreptului natural în sens larg deoarece nu exista o instituţie supremă
in lume care să creeze şi să impună un dret global. De la Thomas Aquinas (1225- 1274) la
Grotius (1583-1645) teoria şi practica legii naţiunilor sustineau ca un comportament
adecvat în politica internaţională este guvernat de anumite drepturi naturale care pleacă
de la fiinţa umană în genere, şi sunt cunoscute tuturor prin exerciţiul raţiunii morale. De
la mijlocul secolului XIX, în orice caz, dreptul internaţional a devenit tot mai mult
dominat de pozitivismul legal, de credinţa că dreptul este facut din ceea ce este scris în
tratate si actualele practici a statelor (vezi Hall, 2001).

Printre alte defecte ale drepului natural , juriştii susţin că acesta da suveranilor o
considerabilă putere pentru a judeca dreptatea acţiunilor lor, prin ele însele, oferind
uneori o carte albă ( posibilitatea de a) porni un război, oferind uneori nimic mai mult
decât „raţiunea de stat”ca justificare. În orice caz, pozitiviştii legali au avut consistent de
întâmpinat un numar de dileme cu privire la cum să aplice metodologia lor esenţialmente
domestică ( aplicată în interiorul statelor) la scena internaţională . În primul rând,
deoarece nu există o singură autoritate legislativă care sa facă legea în relaţiile
internţionale. În al doilea rând nu există nici o autoritate judecătorească care să stea lângă
suverani şi să interpreteaze dreptul. În al treilea rând obiceiul sau cutuma este importantă
ca o sursă a dreptului internaţional în aceeaşi măsură ca şi tratatele , şi este foarte dificil
pentru a interpreta cutuma în mod obiectiv. În al patrulea rând, chiar şi în chestiuni de
război şi pace dreptul pozitiv este subdezvoltat . Astfel că, nu acoperă fiecare posibilitate
şi există multe aspecte ale războiului pe care nu le abordează deloc. În sfârşit , spre
deosebire de legea domestică sau internă , dreptul internaţional nu aparţine unei
comunitati bazate pe un cadru moral, ci variază într-o multitudine de diferite cadre
morale.

Pentru acest motiv, dreptul pozitiv internaţional nu asigură un cadru comprehensiv pentru
discutarea eticii războiului însă, acest lucru nu este facut nici de dreptul natural.
Chestiunea de substanţă pentru cei care doresc să dezlege etica dilemelor morale puse de
către de intervenţiile umanitare este de a echilibra dreptul pozitiv şi dreptul natural în
cazuri particulare.

Susţin faptul că, dacă încorporam ambele drepturi - cel pozitiv şi cel natural în
analiza noastră , este dificil să sprijini pe cei cum sunt Teson care militează pentru
extinderea dreptului de interventie . Teson (1997: 6-17) argumentează ca interdicţia
modernă cu privire la folosirea forţei în scop umanitar este produsul „ fetişismului”
statului modern şi dominarea pozitivismului legal în dreptul internaţional contemporan.
Ca rezultat , el argumentează că, inflexibilitatea interdicţiei forţei, cuprinsă în Articolul
2(4) al Cartei Naţiunilor Unite ar trebui sa fie temperată prin recunoaşterea faptului că
folosirea forţei pentru a proteja oropsiţii a fost o practică legitimă în secolul al XIX lea şi
prin aceasta, folosirea forţei în scop umanitar ar trebui să fie considerată ca fiind atât
legală cât şi morală. Dacă considerăm argumentul lui Teson ca fiind valid, acesta ar putea
furniza considerentele morale de a legitima intervenţia în Irak pe considerente umanitare.
În orice caz, Teson uită faptul că apariţia pozitivismului legal a fost un răspuns la
neputinţa dreptului natural de a regla violenţa. Mai mult decât atât, argumentez faptul că,
din moment ce dreptul natural şi cel pozitiv legal au apărut din acelaşi curent de gândire,
ar trebui înţelese ca seturi complementare de idei.

Acesta ridică doua consecinţe importante cu privire la problema „abuzului” . În

primul rând este important să înţelegem că pericolul abuzului nu a fost pentru prima dată
recunoscut în dezbaterea din 1990 cu privire la intervenţia umanitară, ci îşi are originea
în trecut, în Evul Mediu, atât în teorie cât şi în practică. În al doilea rând este în egală
masură important să înţelegem că problema abuzului este o problemă atât practică cât şi
intelectuală. Încă din 1202, când Republica Veneţiană a folosit ca argument „războiul
sfânt” pentru a justifica intervenţia în Zadar, un act motivat în primul rând de dorinţa de a
proteja interesele comerciale ale Veneţiei în Adriatica (Golden , 1999, 25), statele au
abuzat de justificarea morală a războiului pentru a-l adapta propriilor scopuri şi interese.
În timp ce un machiavellian va răspunde argumentând că acesta demonstrează
superficialitatea raţionamentului moral despre război , eu argumentez că epocile istorice
caracterizate de astfel de „abuzuri” tind deasemenea să fie caracterizate şi de războaie
devastatoare şi de o decădere a ordinii sociale.

Două cazuri clare ce evidenţiază această afirmaţie sunt „războiul sfânt” dus între
Catolici şi Protestanţi (1618-1648) în care fiecare parte exprima credinţa că lupta pentru o
cauză justă dată de Dumnezeu, şi cazul lui Hitler, care a folosit justificarea umanitară
pentru a legitima invazia in Cehoslovacia în 1939. Pericolul este acela că, dacă societatea
internaţională contemporana caută să apere pe „cei care abuzeaza” ( abuzatori) prin
justificarea morala a războiului ori legitimeaza acţiunilor lor , statele vor folosi mai mult
decât probabil o asemenea posibilitate creand o societate internaţională mai violentă.

Care sunt implicaţiile acestor chestiuni pentru felul în care noi stabilim dreptatea
intervenţiilor pentru a schimba regimurile opresive? În cazul Irakului argumentez că acest
caz moral pentru război cade sub incidenţa setul de condiţii stabilite de amândouă
drepturi, atât cel pozitiv cât şi cel natural. Dacă acesta este cazul , provocarea nu este –
aşa cum scriitori precum Byers (2002) şi Daalder (2002) sugerează – de a reformula
normele legale şi principiile morale care îndrumă gândirea noastră despre legitimitatea
războiului , pe baza cazurilor trecute se sugerează că atunci abuzurile sunt aparate ,
societatea internaţională devine mai dezordonată (şi poate fi chiar distrusă ), şi
constrângerea folosirii forţei este slăbita. În schimb, provocarea o reprezintă expunerea
abuzului ca atare, şi confruntarea perpetrabilul cu nedreptatea acţiunii lor pentru a
constrânge pe potenţialii abuzatori, prin presiuni normative la nivel domestic şi
internaţional.
 DREPTUL INTERNŢIONAL POZITIV ŞI RĂZBOIUL DIN IRAK

Dezbaterile legale despre decizia de a duce război în Irak au fost purtate aproape
în întregime de interpretarea dreptului pozitiv. Mai mult dezbaterea morală despre război
a fost de asemenea deseori ascunsă , în termenii pozitivismului legal. Toţi membrii
coaliţiei au sugerat că a existat destulă autoritate în rezoluţia Consiliului de Securitate a
Naţiunilor Unite pentru a justifica folosirea forţei împotriva Irakului (vezi Arend 2003,
Roberts, 2003). ). Când Procurorii Generali ai Marii Britanii şi Australiei au construit
cazul legal pentru începerea unui război , argumentul lor se sprijinea în principal pe
interpretarea Rezoluţiei 678 (29 niembrie 1990), 687 (3aprilie 1991) şi 1441 (4 noiembrie
2002) . Aşa cum Procurorul General Britanic a spus, o breşă materială a Rezoluţiei 687
restabileşte autoritatea pentru folosirea forţei sub Rezoluţia 678.

Justificarea continuă scoţând în evidenţă că toate rezoluţiile de dezarmare ale

Irakului ( de exemplu, Rezoluţiilor 1154, 2 martie 1998, şi 1158 din 25 martie 1998) au
trecut sub incidenţa Capitolul VII a Cartei şi au identificat nesupunerea Irakului ca şi
constituind o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională. Rezoluţia 1441 a găsit
Irakul vinovat de a fi încălcat articolul Rezoluţiei 687 şi a fost avertizat cu „consecinţe
serioase” dacă nu se supune. Astfel, guvernele Britanic şi Australian au argumentat că
războiul cu Irak a fost legal deoarece a fost autorizat de Consilul de Securitate.

Prin contrast administraţia Statelor Unite a dezvoltat două argumente legale

pentru a justifica războiul . În primul rând , ei au fost de acord cu agumentul britanicilor
şi austalienilor care au revazut Rezoluţia 678 care oferă o justificare suficientă pentru
război . În al doile rând, în orice caz, Bush a subliniat că părerea administraţiei potrivit
căreia războiul cu Irakul a fost o continuare a „ războiului împotriva terorii” şi implicit
sugerează că un argument legal bazat pe autoapărare , care a fost folosit cu succes pentru
a justifica Operaţiunea de Eliberare în Afganinstan, oferă o justificare suficientă pentru
folosirea forţei împotriva Irakului sub doctrina apărării preventive, subliniată în Strategia
de Securiate Naţională (2002).

Cei mai mulţi avocati internaţionali şi state susţin că războiul a fost legal
deoarece a fost autorizat de Consiliul de Securiate bazându-se pe un numar de
raţionamente. În primul rând , nu există nimic în Rezoluţia 687 care implică faptul că
Rezoluţia 678 poate fi reactivată dacă Irakul nu se supune . În al doilea rând , Rezoluţia
687 cerea doar ca Irakul să accepte formal termenii, lucru facut mai tarziu intr-o scrisoare
catre Consiliu . În al treilea rând Consiliul nu a autorizat nciodata folosirea forţei pentru
a implementa Rezoluţia 687. În al patrulea rând ştim că între septembrie şi noiembrie
2002, SUA şi Marea Britanie au propus o rezoluţie care subscrie folosirea forţei dacă
Irakul continuă să incalce articolul si obligaţiile sale, dar au eşuat să convingă alţi
membri ai Consiliului ca să ii sprijine . În final, când au lansat Operaţiunea Vulpea din
Deşert în 1998, SUA şi Marea Britanie au eşuat în convingerea Consiliului să accepte
interpretarea rezoluţiilor trecute şi o majoritate semnificativa (11-4) a membrilor
Consiliului au respins-o explicit (Graz, 2002).

În absenţa unui argument plauzibil de a demonstra că, Consiliul de Securitate a

autorizat folosirea forţei, administraţia americană a dezvoltat un concept de auto-apărare
preventivă pentru a-şi susţine justificarea pentru război. Această doctrină a fost oficial
anunţată în Noua Strategie de Securitate Naţională dezvăluită în septembrie 2002.
Documentul Strategiei a insitat că : date fiind scopurile statelor tâlhare şi teroriştilor,
Statele Unite nu mai pot sta într-o postura reactivă aşa cum am făcut-o în trecut.
Imposibilitatea de a opri un potenţial atac, caracterul imediat al ameninţării de astazi, şi
magnitudinea unui potenţial rău care poate fi cauzat de adversarii noştri înarmaţi, nu
permite aceasta opţiun . Nu putem lăsa inamicii noştri să lovească primii ( Strategia de
Securitate Naţională, 2002:15).

Documentul argumenează că aşa o strategie a fost fondată pe dreptul

internaţional. A insitat că „de secole , dreptul internaţional a recunoscut că naţiunile nu
trebuie să sufere un atac înainte să fi luat toate măsurile legale pentru a se apăra” ( p. 15).
Strategia pentru Securitate Naţională a încercat să demonstreze existenţa unei ameninţări
iminente legînd” războiul împotriva terorismului”, cu aşa numita „axă a răului”,
identificând state precum Irak, Iran, Coreea de Nord. Pentru a justifica extinderea
preventivă a autoaparărării, strategia argumentează că ameninţarea terorismului nu poate
fi identificată ca şi o ameninţare convenţională.
 Aceasta este cu siguranţă un argument constrângător când vine vorba de terorism,
şi multe state poate l-au luat în consideraţie când au evaluat legitimitatea Operaţiunii
pentru Eliberare. Scriitori precum Glennon (2002) şi Daalder (2002) au argumentat că
ameninţarea terorismului, evidenţiat de 11 septembrie, justifică extinderea înţelesului de
autoapărare întrucât ameninţarea poate fi iminentă, chiar dacă de multe ori nu este
evidentă. În orice caz, acest argument este mai puţin constrângător când se aplică statelor
precum Irak, pentru că adiminstraţia a eşuat sa demonstreze că astfel de state prezintă o
nouă formă de ameninţare la adresa securităţii internaţionale. Asemenea state pot fi „un
albun al delicvenţilor” dar sunt totuşi state şi nu există nici o dovadă care să sugereze că
ei au reprezentat o ameninţare care este inegal diferenţiată de ameninţările puse de alte
state.

Strategia de Securitate Naţională eşuează din acest motiv să identifice noul tip de
ameninţare pozat de „statul tâlhar”. Ca rezultat, argumentul că Statele Unite au un drept
preventiv de autoapărare în relaţie cu astfel de state nu este constrângător. Mai mult
administraţia americană a eşuat să demonstreze convingător că Irakul a pozat într-o
ameninţare veritabilă.

Cazul legal pentru războiul din Irak a fost în consecinţa nesusţinut în termenii
dreptului pozitiv internaţional. Coaliţia a oferit două seturi de justificări : una implică
autorizaţia Consiliului de Securitate şi dreptul autoapărării. Ambele argumente, este clar,
au fost fisurate în aspecte importante. Îndeosebi, pentru a fi plauzibile, amândouă cereau
exagerarea principiilor cheie la o aşa proporţie încât principiile însele ar fi fost puse la
îndoială . De exemplu, dacă presupusul „drept” la autoaprăre preventivă se extinde la un
stat cu capabilitaţi militare neglijabile, distanţa morală dintre „autoapărare” şi
„agresiune” dispare . Altfel spus, în orice caz, dreptul pozitiv internaţional nu acoperă
întreg spectrul raţionamentelor morale despre intervenţie. În 1999, de exemplu, NATO
intervine împotriva Iugoslaviei pentru a opri genocidul etnic din Kosovo. În termenii
dreptului pozitiv, intervenţia a fost ilegală, însă mulţi scriitori - incluzându-mă –
argumentează că a existat o justificare morală pentru că a împiedicat sa fie comisa o
greşeală mai mare ( Bellamy. 2002; IIC, 2000). ). În orice caz, cum am sugerat la
începutul acestui articol, există ulterior un potenţial set de argumente care pot fi folosite
pentru a justifica războiul în Irak, ca unul garantat de drepturile morale acordate tuturor
indivizilor de dreptul natural - recunoscând în acelaşi timp că a fost ilegal din punct de
vedere al dreptului pozitiv .

Acest argument a sustinut ca, in conformitate cu dreptul natural, razboaiele duse

in scopuri umanitare sunt morale si bune prin ele însele, desi există o dezbatere dacă
conceptul de bun moral consistă în intenţia umanitară sau în rezultatele umanitare
( compară Ramsbotham& Woodhouse, 1996 şi Wheeler, 2000).

EXCEPŢIA UMANITARĂ

Odată ce a devenit clar că, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite nu avea să

autorizeze folosirea forţei împotriva Irakului, membrii tuturor celor trei state agresoare au
început să sublinieze necesitatea umanitară pentru un război. Precum în cazul Kosovului,
cel mai aprig avocat al „excepţiei umanitare„ a fost Primul Ministru al Marii Britanii,
Tony Blair. Blair a folosit două argumente generale. Primul a fost un argument moral de a
schimba tacticile pentru a constrânge dezarmarea Irakului . El a argumentat că alternativa
(spre război) este de a continua cu sancţionarea regimului dar, din cauza felului în care
Saddam Hussein îl pune în aplicare, conduce la o mie de oameni care mor inutil în fiecare
an în Irak ( Blair, 2003). Astfel , Blair este de acord tacit cu multe critici ale sistemului
de sancţionare împotriva Irakului (aşa ca Simons, 1996 şi Isamel şi Heddard, 2003),
sugerând că efectele sancţionării regimului au fost moral nepermise.

Argumentul care a urmat conform căruia sancţiunile (aparent) nu au realizat

obiectivele lor (dezarmarea Irakului ) şi au impus o povară grea de suferinţă pentru
irakieni ( care poate fi tradusa în termenii de „o mie de morţi), folosirea forţei a fost
moral cerută . Războiul va releva simultan ţintele materiale ale coaliţiei şi va alina
suferinţa irakienilor. În mişcarea descrisă, Blair părea să sugereze că războiul a fost
benefic în parte, pentru a minimiza consecinţele negative a acţiunilor acelora care au
iniţiat războiul. Aceste acţiuni, poate fi argumentat, au fost prea puţin utilizate ca pedepse
pentru comportamentul Irakului în maltratarea kurzilor şi şiiţilor la sfârşitul Războiului
din Golf din 1991.
 Argumentul urmează să arate că, coliţia a ales să nu folosească forţa pentru „a
îndrepta rău, dar să aplice in schimb sancţiuni economice. Odată ce a devenit clar că
sancţiunile economice nu au servit cauzei juste şi au dovedit cheltuieli disproporţionate,
aliaţii au ales să recurgă la forţă ca „ultimă şansă” şi metode mai potrivite pentru a
satisface cauza justă datând din 1991.

Acesta este un argument sofisticat, dar există un număr de probleme cu el. În mod
fundamental, chiar dacă tradiţia războiului just permite războaie care au ca scop
„îndreptarea răului’’ există aproape o unanimitate în gândirea seculară a eticii teologice
potrivit căreia răul trebuie să fie comis de către statele împotriva cărora este dus războiul.
Chiar acceptând argumentul că această coaliţie urmăreşte o cauză justă, care datează din
1991 şi este justificabilă folosirea metodelor nonviolente pentru a-şi îndeplini scopurile
sale până a devenit aparent că această tactică nu merge, pot fi identificate trei probleme
principale în această linie de raţionamente .

Prima este chestiunea discriminării . Aşa cum a punctat şi Grotius (1925: 507), un
război drept nu trebuie „să implice nevinovaţii cu vinovaţii în aceeaşi pedeapsă, este
însă clar că regimul de sancţiuni impus sistemului au ca ţintă populaţia irakiana în
speranţa că ei îşi vor răsturna guvernul. Benon Sevan, directorul executiv al Naţiunilor
Unite în programul „petrol pentru mâncare” în Irak, a reportat că delapidările beneficiilor
acestui program de către guvernul irakian au fost mici, şi nu au avut nici un efect asupra
calitatea vieţii irakienilor obişnuiţi. Sancţiunile sistemului ignora imperativul kantian în
care oamenii ar trebui să fie scopuri în sine şi, niciodată doar mijloace pentru îndeplinirea
unui scop, încercând să folosească suferinţa populaţiei civile pentru a constrânge
guvernul. În al doilea rând, este îndoielnic dacă sancţiunile asupra regimului au fost
proporţionale întrucât între 1991 şi 2003, sancţiunile păreau să cauzeze mai mult rău
decât răul pe care au încercat să nu-l facă. Mai mult , faptul că sancţiunile regimului au
fost puse în discuţie cu privire la discriminare si proporţionalitate au fost evidente cu mult
înainte de 2003. În final, poate cel mai important argument - folosirea sancţiunilor
economice după 1991 au fost unelte necorespunzătoare pentru a răspunde la catastrofa
umanitară din 199 . Nu a făcut nimic să oprească uciderile în urma Războiului din Golf
sau să aline starea ulterioară a kurzilor şi şiiţilo. Reiese astfel, încă o dată spectrul
abuzului, pentru că metodele alese pentru a convinge asupra cauzei juste prin uciderile în
masă şi abuzul asupra drepturilor omului, au fost în mod evident incapabile să îndrepte
răul făcut.

Al doilea argument umanitar, poate şi cel mai convingător revelat de Blair , Bush
şi Howard a fost că recordul lui Saddam Hussein cu privire la abuzul drepturilor omului a
garantat în sine intervenţia. Încă o dată, britanicii au fost primii în a face acest argument.
Oficiul Străin al Commonwealth-ului (2002) a emis un raport scurt în noiembrie 2002
documentănd decada abuzului asupra drepturilor omului în Irak . A insistat că „Irakul este
un loc îngrozitor pentru a locui”. Oamenii trăiesc cu frică continuă de a nu fi acuzaţi ca
fiind oponenţi ai regimului...... Arestările arbitrare şi omorurile sunt comune locului.
Regimul din Irak , punctează raportul, s-a fost vinovat de tortura, abuzarea prizonerilor,
execuţii sumare, peresecutarea minorităţilor kurde şi şiite şi gazarea propriului popor.

O indiferenţa crudă şi aspră pentru viaţa umană şi stoparea suferinţei rămân

aspectele specifice sistemului (p.p. 6-8) . George ) . W. Bush a folosit a sa 2003- State of
the Union Address pentru a face un argument similar. Bush a spus publicului că: „Am un
mesaj pentru bravul şi opresatul popor din Irak : duşmanul vostru nu a înconjurat ţara
voastră – duşmanul vostru vă conduce ţara’’ insitând înainte de asta că „ dacă războiul
este forţa armelor noastre , vom lupta într-o cauză justă şi prin mijloace juste –cruţând
nevinovaţii pe cat posibil”. Ecoul acestor argumente , revenindicări ale tuturor scriitorilor
cosmopolitişti şi a altora care sugerează că exista o „Exceptie umananitară’’ în
interzicerea forţei în dreptul pozitiv internaţional. Asemenea scriitori sugerează că că
exista o înţelegere în societatea internaţională despre ceea ce constituie „o urgenţa
supremă umanitară” şi ca, în astfel de cazuri statele nu doar au dreptul de intervenţie
pentru a opri suferinţa oamenilor, ci au chiar o datorie morală să facă asta ( Arend & Beck
,1993, Teson, 1997). Într-adevăr, în 1992 Papa Ioan Paul al II lea ( 1992,475) a
argumentat că : ”conştiinţa umanităţii şi dreptul umanitar internaţional” statuează ca :
„comunitatea internaţională nu are doar un drept ci o datorie a intervenţiei umanitare în
locurile unde supravieţuirea populaţiei şi a întregul grup etnic este serios compromisă”.

Susţinători ai poziţiei cosmopolitiste au găsit dovezi care atestă existenţa „ la un

nivel de bază” (acest termen aparţine lui Vincent, 1986) a înţelegerilor cu privire la
regimul drepturilor internaţionale ale omului, care includ acceptarea metodelor
guvernamentale şi nonguvernamentale de supraveghere, şi dezvoltarea recunoaşterii
culpabilitaţii criminalităţii universale. Aşa cum acest acord a crescut de-a lungul
timpului , ei argumentează că acelaşi lucru s-a întâmplat, deasemenea, în ceea ce priveşte
existenţa unui drept al intervenţiei în cazuri extreme. Ei argumentează că un precedent a
fost creat după Războiul din Golf de Operaţiunea Asigurării Confortului în nordul
Irakului ( Wheeler, 2000). Acesată operaţiune a fost implicit sancţionata de Rezoluţia 688
a Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite, Rezoluţie care înseamnă un moment
revoluţionar în societatea internaţională pentru că implică faptul că, suferinţa oamenilor
poate constitui o ameninţare la pacea şi securitatea internaţională şi justifică, prin urmare
o intervenţie armată colectivă dusă de către o societate de state.

Argumentul presupune : că intervenţia ulterioară în Bosnia , Somalia şi Rwanda

consolidează acest nou etalon. Suveranitatea, spunea odată Tony Blair, nu este un voal
după care abuzatorii drepturilor omului să se pot ascunde ( Blair, 1999). În schimb
„autorităţile statului sunt responsabile pentru funcţia de protecţie şi siguranţa vieţii
propriilor cetăţeni ( ICISS, 2001:13) . În acest fel argumentul cosmopolitist, sprijinit în
aparenţă de Bush, Blair şi Howard prevede că, acele cazuri extreme de suferinţă umană
creează o abaterea morală legitimă asupra regulii nonintervenţiei stabilită de dreptul
natural. Există o mică îndoială asupra faptului că în regimul lui Hussein exista o tradiţie
în ceea ce priveşte drepturile omului. În 1998, de exemplu, forţele irakiene au înăbuşit o
rebeliune curdă cu arme chimice şi convenţionale, omorând aproximativ 100.000 de
oameni, marea majoritate dintre ei civili (Stromseth,1993:81). Imediat dupa Războiul din
Golf din 1990-1991, fortele irakiene au intrat iaraşi în acţiune pentru a înăbuşi revoltele.

De această dată, revolta rebelilor curzi şi şiiţi a avut loc la instigarea lui George Bush
Senior, şi a fost înabuşită în mod brutal. Iată ce spun Freedman şi Karsh (1993:419):

“Garda republicană a intrat în noile atribuţii cu un grad de brutalitate care era

excepţional chiar şi pentru standardele regimului. Oraşele sfinte Najaf şi Karbala au
avut parte de represalii deosebit de aspre. Mii de clerici au fost arestaţi şi sute au fost
executaţi.”
 La sfarşitul lui aprilie 1991 zeci de mii de civili au fost omorâţi şi în jur de doua
milioane de refugiati au parasit Irakul (Freedman& Karsh, 1993:420). Ca să se facă o
legatură între încălcarea drepturile omului din Irak şi legitimitatea invaziei, totuşi, trebuie
puse două întrebări: prima, este aceasta o “excepţie umanitară”, văzută conform tradiţiilor
vestice despre moralitatea razboiului, sau este mai mult o invenţie retorica recenta, dupa
cum sugerează unii din criticii săi (precum Chomsky, 1999). În al doilea rând, chiar dacă
răspundem afirmativ la prima întrebare, trebuie să vedem dacă situaţia Irakului la
începutul lui 2003 a constituit o urgenţa umanitară supremă care necesita imediata
folosire a forţei pentru a remedia situaţia.

EXCEPŢIA UMANITARĂ ÎN GANDIREA RĂZBOIULUI JUST

Este legitimă folosirea forţei pentru a proteja cetaţenii unui stat contra tiraniei?

Diferite tradiţii , în gandirea despre razboiul just, definit în general, dezvăluie două
răspunsuri diferite la aceste întrebări. Primul este tradiţia “războiului sfânt” care a avut
loc in Europa la sfarşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea. Există trei aspecte
deosebit de relevante în gandirea despre războiul sfânt. Primul aspect, războaiele sfinte
sunt războaie duse pentru impunerea “religiei drepte” sau stabilirea unei ordini sociale in
rand cu autoritatea divina (Johnson, 2001:38). În al doilea rând, aceste războaie sunt
legitimate ca să impună concilierea religioasă şi să pedepsească abaterea. În sfârşit,
“războaiele sfinte” (mai degrabă “războaiele juste”) sunt războaie unde participanţii sunt
moralmente “sfinţi” sau mai degrabă injuşti (Johnson, 2001:38-39).

Este clar de văzut cum această găndire a războiului sfânt care a fost dezvoltată de
un şir de diverşi teoreticieni şi oameni politici, printre care Francis Bacon, Stephen
Gosson şi Cardinal Allen (Johnson,1974:81-133), a putut împrumuta o justificare morală
pentru intervenţia de ajutorare a altora. Subliniind idea războiului sfânt, afirmăm că este
urmatoarea: Dumnezeu comandă războaiele particulare mai mult decat pur şi simplu le
permite.
Astfel de războaie sunt comandate nu numai pentru a proteja partea religioasa a vieţii, de
un rău potenţial , dar şi pentru a menţine “adevărul şi puritatea religiei” ( Gouge,
1631:215).

Aceast lucru il spun mult mai multe lucrări recente ale teoreticienilor solidari a
societaţii internaţionale care argumentează că obligaţia de a ajuta cetaţenii altor state în
pericol este o datorie morală fondată în comun de umanitate.

Revenind la problemă din mai multe perspective Franck & Rodley şi Lepard
concluzionează că există o baza morală solidă pentru intervenţia umanitară, pentru că
exista un acord “comun” între un numar de tradiţii etice – crimele, ca de exemplu
genocidul civililor (omorul în masă) sunt universal pedesite. Astfel precum un razboi
sfânt este comandat de Papa pentru a proteja comunitaţile creştine oriunde sunt
ameninţate de pagâni, “intervenţia umanitară” este comandată de “umanitate” pentru a
proteja nevinovaţii sub amenintarea execuţiei în masă.

Logica este izbitor asemanatoare (de o asemanare izbitoare). Sinibaldo Fiesci,

consilierul Papei Inocentius al IV-lea în sec. XIII-lea argumenta ca Papa este
responsabil pentru toată umanitatea. Deşi Papa nu putea pedepsi pagânii doar pentru
faptul că erau pagani, i se permitea să folosească forţa împotriva păgânilor dacă ei
încălcau legea naturală, mai ales dacă făceau asta în locurile unde trăiau creştinii ( nu
contează cât de puţini erau) (Muldoon,1979:10-12). În era contemporană, logica
cosmopolitistă a înlocuit autoritatea papală cu autoritatea legală a Consiliului de
Securitatea a ONU ori cu autoritatea morală a liberalismului occidental. Populaţia
protejată nu mai este doar cea creştină, ci întreaga umanitate.

Totuşi, multe probleme legate de doctrina războiului sfânt s-au extins spre idea
modernă a intervenţiei umanitare. Cea mai relevantă aici, este totuşi
problema“autoritaţii de drept”.

Spre sfârşitul sec. al XVII-lea, ideea că Papa avea autoritatea să folosească

forţa ca să-i protejeze pe creştini sau să impună conformitatea religioasă avea însă să
se schimbe. Juriştii timpurii cu referire la neo-scolasticii (Vitoria şi Suarez) şi
Grotius şi Vattel au fost uniţi în respingerea războiului sfânt, şi au insista ca prima
cauză pentru un război just era “raţiunea de stat”, cu rădacini pentru război găsite în
practica cutumiară şi legea naturală.

Astăzi, desigur, singura autoritate superioara statului care să permită

începerea unui război este Consiliul de Securitate a ONU. În absenţa acordului
despre ce constituie “umanitatea comună” şi cum trebuie interpretate obligaţiile
umanitaţii, este problematic de sugerat ca statele individuale fac apel la “umanitate”
în a căuta justificare pentru acţiunile lor. Deşi tradiţia războiului sfânt aparent oferea
o cale pentru găsirea unei obligaţii morale universale în tradiţia etică a războiului, nu
poate servi ca scop pentru a justifica războiul din Irak, din cauza a două motive
principale.

În primul rând, schimbarea de la “Creştinatate” la “Umanitate” ca şi obiect

legitimat şi de protecţie nu este pe deplin justificabilă. Al doilea motiv se referă la
ideea că şi războiul sfânt, presupunea autorizaţia unei autorităţi mai înalte decât
statul. Cu ce am ramas de la sfârşitul sec. al XVII-lea, şi incă şi astăzi, este statul ca
autoritate supremă şi războiul permis doar pentru “ratiuni de stat”. “Ratiunile de stat”
permit numai folosirea fortei pentru a proteja statul şi cetăţenii săi , nu pentru
cucerirea premeditată sau constrângerea cetăţenilor altor state. Cu toate acestea, cum
vom vedea şi în următorul paragraf, Vitoria şi Grotius au prevăzut folosirea forţei
pentru pedepsirea celor care încălca legea naturala.

A doua, şi cea mai familiară tradiţie de gândire, este gândirea “clasică” a

războiului just. Această doctrină este cea care prevede noţiunea de jus ad bellum (cauza
raţională, autoritatea dreaptă, intenţia justa, declaraţia adecvată) şi jus in bello (mai ales
proporţionalitatea şi discriminarea). Întrebările cheie pentru această tradiţie de gândire
sunt dacă suferinţa poporului irakian constituia o cauza dreaptă şi dacă coaliţia
invadatoare a fost condusă cu “intenţie dreaptă”.

Principala “cauză dreaptă” care a patruns în tradiţia clasică este autoapărarea.

Potrivit lui Vitoria chiar şi iraţionalul şi păgânul au dreptul sa poarte arme pentru
autoaparare creând posibilitatea ca un război poate fi raţional de ambele parţi.( vezi
Johnson, 1974: 154-156) Aceasta ridică întrebarea dacă folosirea forţei pentru apărarea
altora este justă.
Tradiţia clasică este clară: apărarea altor state e raţionala şi dupa Walzer ( 1977:14) - e
un act de necesitate, nu de caritate. Justeţea utilizarii forţei pentru apărarea naţiunilor
străine este mult mai mult litigioasă.

Existenţa unui astfel de drept îşi găseste originile în ideile lui Aquinas despre
legea naturală şi dezvoltarea acestor idei de către Vitoria şi Grotius. În acest punct,
totuşi, este important de notat o diferenţa cheie între tradiţia războiului just clasic şi
tradiţia războiului sfânt. În timp ce tradiţia războiului sfânt vorbeste despre datoria
morală de a interveni , Vitoria şi Grotius vorbesc doar despre dreptul de a acţiona:
care este această tradiţie, cum putem noi acţiona şi de ce nu suntem moralmente
constraşi să facem asta. Pentru a folosi frazeologia lui Walzer vazută din perspective
folosirii forţei pentru apărarea cetaţenilor unui altui stat, acesta este un act de caritate
şi nu unul absolut necessar.

În discuţia lui despre Războiul Spaniol contra indienilor americani, Vitoria s-a
întrebat dacă este permisă folosirea forţei împotriva păgânilor care practicau
canibalismul şi sacrificial uman. În răspunsul său firmativ, Vitoria a argumentat că
folosirea forţei a fost permisă întrucât răul care trebuia îndreptat era văzut ca rău
potrivit dreptului natural - care este cunoscut pentru toţi - şi nu din prisma
creştinismului - care este cunoscut doar de către creştini. Contextul discutiei lui
Vitoria a fost totusi special, pentru că atunci monarhul Spaniei avea un grad de
jurisdicţie legală asupra indienilor americani. În cazul în care nu ar fi existat o astfel
de jurisdictie Vtoria spunea ca nu ar fi exist nici un drept de pedeapsă ( Nardin,
2000).

Grotius a mers cu un pas înainte argumentând că suveranii au dreptul să

pedepsească acţiunile care “violau excesiv legea naturală sau naţiunile , indiferent de
persoanele care constituiau naţiunea ( Nardin, 2000:9). Aşa cum Nadin sugerează, doctrina
apărută în acea perioada, mai ales la Grotius, dădea puterea unui suveran de a impune
legea naturală împotriva oricarui alt suveran. Această stare a lucrurilor a fost însoţită de
un şir neîncetat de războaie în Europa. Deşi argumentul dreptului natural prevede o bază
pentru justificarea intervenţiei umanitare, este important de notat că elemente principale
ale tradiţiei războiului just clasic l-au respins, şi la sfârşitul sec. al XIX-lea această
tradiţie a gândirii a fost aproape complet înlocuită de pozitivismul legal, pentru că
justifica războiul continuu în Europa. Teoreticienii războiului just au identificat două
probleme centrale legate de ideea folosirii forţei pentru a susţine dreptul natural în statele
straine.

În primul rând, printre mulţi teoreticieni ai războiului just clasic – Grotius fiind
inclus – ideea că suveranii aveau dreptul să reprime o rebeliune era considerată drept un
lucru sfânt. Într-adevar, mulţi scriitori sugerează că suveranii nu pot fi obligaţi de
cutumele internaţionale în aceste cazuri, cu toate că Grotius a insistat că ei rămân legaţi
de dreptul natural ( Johnson, 1974 : 141). Această doctrină limitează semnificativ ideea
că dreptul universal ar susţine legea naturală.

În al doilea rând, şi mult mai semnificativ, de la Vattel mai departe, dreptul de a

duce război a devenit progresiv o chestiune a relaţiilor stat - stat reglementate de legi
pozitive şi mai restrictive. Dându-le suveranilor o permisiune de a impune “legea
naturală”, a fost provocată practic o stare de anarhie şi război continuu. Aşa cum a
afirmat şi unul dintre pozitiviştii legali timpurii, Samuel von Pufendorf
( 1672/1934:837):“este co ntrar legalitaţii naturale a umanitaţii ca un om să se opună
împotriva întregii lumi şi la o judecată… Fiecare om ar putea inţia un război împotriva
altuia sub astfel de motivaţii’’. Deşi Pufendorf a mers înainte în a-şi clarifice expunerea,
sentimentul este clar. Un “drept” care permite suveranilor să duca război pentru a impune
“legea naturală” deschide posibilitatea unui abuz permiţându-le suveranilor să duca
război pentru orice motiv, îndeosebi când nu există o autoritate superioara suveranului
care să-i judece pretenţiile.

Aceasta problemă nu a fost doar una intelectuală. Aşa cum am precizat şi mai înainte,
problema “abuzului” a fost una reală, şi a contribuit la contextul unui război continuu în
Europa care a început să descrească odată ce aceste drepturi au început să fie înlocuite de
emergenţa pozitivismului legal în sec. al XVII-lea şi sec. al XIX-lea.

Începând cu Pacea de la Westfalia în 1648, dreptul internaţional pozitiv afirma cu

vigoare forţei dreptului de a conduce a suveranului, determinând şi pe alţi suverani să
accepte poziţia sa. Aceasta a generat efectul urmator: războaie mult mai rare însa în reală
dependentă de costul tolerării dominaţiei tiranice ocazionale. Dreptul pozitiv internaţional
este s-a dezvoltat aşadar ca un raspuns la abuzul endemic al legii naturale. Ca rezultat,
dreptul natural şi dreptul pozitiv nu trebuie vazute ca entitaţi separate ale raţionamentului.
În schimb, aplicarea legii naturale la dilemele morale contemporane trebuie să fie
temperata de pozitivismul legal în aşa fel încât să supravegheze abuzul.

Pentru a menţine argumentul legii naturale ca o excepţie la regulile dreptului

internaţional pozitiv stabilite să justifice intervenţiile pentru a răsturna regimurile
opresive, este necesar de demostrat cel putin trei puncte. Primul, trebuie să se arate că
elementele dreptului natural violate sunt cunoscute de toţi. Trebuie să fie evident că cei ce
violeaza legea naturală, violează şi principiile comune tuturor. Corolarul modern al
acesteia este acceptarea de către societatea internaţionala a unui “element de bază” a
comportamentului uman, sub care drepturile inviolabilitaţii suveranului sunt anulate
( Vincent).

În al doilea rând trebuie să se demonstreze faptul că această violare este

sistematică şi împraştiată. Al treilea motiv, trebuie să se arate că folosind forţa pentru a
apăra aceste drepturi se va salva mai mult decât nedreptăţile care ar fi fost comise. După
cum arata Nardin ( 2000:7) mulţi teoreticieni ai războiului raţional clasic, susţin că
“oamenii nu sunt justificati în pricinuirea răului mai multor pentru a salva o minoritate”.
Astfel, tradiţia războiului tradiţional clasic, deschide un spaţiu pentru a justifica moral
invazia în Iraq în termenii unei excepţii umanitare potrivit dreptului internaţional pozitiv
în susţinerea legii naturale.

Nu în cele din urmă, problema abuzului care duce la războiul continuu şi

închiderea virtuală a tradiţiei dreptului natural în sec. XVIII lasă propunătorii războiului
cu cel puţin trei chestiuni nerezolvate. Aceste chestiuni sunt aduse împreuna în întrebarea
dacă situaţia din Irak la începutul lui 2003 constituia o “urgenţă umanitara suprema” care
necesita utilizarea forţei. Fiind puse în discutie aceste trei criterii, avocaţii contemporani
ai cazului moral de intervenţie umanitară tind să limiteze legitimitatea intervenţiei în
cazuri de “urgenţă umanitară supremă”. Noţiunea de “urgenţă supremă” a fost prima dată
creată de Walzer. Noţiunea avea două componente. Prima este eminenţa pericolului şi a
doua este natura lui. Urgenţa supremă survine acolo unde pericolul este foarte aproape şi
este necesar să fie “de o natură remarcabilă şi înspăimântătoare”. Este un acord larg
răspândit că dacă intervenţia umanitară trebuie să existe, aceasta trebuie să se aplice doar
în situaţiile “urgenţei umanitare supreme”.

Cum nota Vincent, “intervenţia umanitară este rezervata pentru opresiunile

extraordinare şi nu pentru cele de zi cu zi.” Mai recent, Comisia Internationala pentru
Interventie şi Suveranitatea Statului a concluzionat că acţiunile militare în scopuri
umanitare au fost legitimate doar “în cazuri extreme şi exceptionale”. Wheeler stipulează
o trasatură importantă a unei “urgenţe umanitare supreme”, argumentand că, conceptul de
urgenţă umanitară supremă capteaza natura excepţionala a cazurilor sub analiză”. Deşi el
admite că nu există criterii obiective pentru a evalua când o emergenţa umanitară devine
supremă, el argumentează că o astfel de emergenţa există “când unica speranţa de a salva
vieţi depinde de străini (persoanele din afară) veniţi pentru a salva’’.

A constituit situaţia din Irak la începutul lui 2003 o astfel de urgenţă ? Este
important de început cu repetarea faptului că regimul irakian nu a avut o tradiţie a
drepturilor omului. Este de asemenea important de notat că regimul a înregistrat un
adevarat record în a încalca atat dreptul natural cât şi dreptul pozitiv internaţional.
Primul a fost incălcat în 1988 şi 1991 prin pogromurile împotriva curzilor şi siiţilor.
Ultimul a fost încălcat în 1981 si 1990 prin invaziile în Iran şi respectiv Kuwait. Este
necontroversat totuşi, de sugerat că situaţia drepturilor omului in Irak nu s-a inrăutaţit în
timpul războiului şi că încălcarea dreptului natural iarkian nu s-a înrăutăţit iar încălcările
dreptului natural de către Irak, mai ales în tre cut au rămas nepedepsite. Aceasta nu este
însă o scuza pentru regimul irakian. Ceea ce contează este totuşi întrebarea cu privire la
necesitatea folosirii forţei în scopuri umanitare în 2003.

Folosirea forţei împotriva Irakului atât în 1988 cât şi în 1991 ar fi fost legitimată
moral, pentru că ar fi fost un răspuns direct la provocarea exterminării în masă şi de aici o
acţiune de apărare împotriva încălcării dreptului natural. Pentru ca folosirea forţei să fie
considerată o apărare legitimă împotriva încălcării dreptului natural în 2003, cineva s-ar
fi asteptat să vadă o recrudescenţă a unor abuzuri în materia drepturilor omului în Irak
sau o mărturie a celor care au intervenit încercand mijloace alternative pentru realizarea
scopurilor umanitare. Programul “oil-for-food” (petrol pentru mancare) al ONU poate fi
considerată o astfel de activitate, dar din discuţiile succintate, rezultă ca regimul din Irak
nu a fost principalul responsabil pentru eşecul acestui proiect. Statele care au condus
invazia din 2003 au facut foarte putin pentru a ajuta la îmbunatatirea condiţiilor din Irak.

Chestiune timpului este fundamentală, în timp ce poate exista consens cu privire

la încălcarea dreptului natural de către un stat care lansează crime în masă şi genocid
asupra propriului popor, atât gândirea clasică a teoriei războiului just cât şi cea
contemporană acordă o importanţă considerabilă iminenţei problemei. Iminenţa
problemei prevede legatura dintre o acţiune ilegală şi o acţiune de pevenire şi pedepsire.

Întorcându-ne în sec. al XVII-lea, dificultăţile cheie din ideea lui Grotius, potrivit
căreia toate statele pot sa duca un război contra altor state pentru a susţine dreptului
natural, distingem ca necesitaţi: (1) nevoia de identificare a ceea ce anume ducea la
încalcarea dreptului natural şi (2) legarea pedepsei de acţiune.

Cum am notat mai sus, astăzi există un consens potrivit căruia intervenţia care
opreşte exterminarea în masă poate fi moral permisă ca o excepţie la interzicerea folosirii
forţei stipulate in dreptul internaţional pozitiv. Nu exista însă nici o sugestie ca alte forme
ale abuzului drepturilor omului justifică intervenţia armată. În 1999, Irakul era pe locul al
13-lea în indexul drepturilor omului în revista The Observer. Deşi astfel de clasificări
sunt permanent efectuate, cel puţin sugerează că Irakul nu era singur pe această scală a
abuzului. Interesant este că din cele 13 state, numai trei (Yugoslavia, Indonezia si Irak) au
fost subiect de intervenţie.

În celelalte două cazuri de intervenţie, Kosovo şi Timurul de Est, intervenţia a fost

un raspuns direct la exterminarea în masa şi purificare etnică. În statele în care există un
nivel ridicat de abuzuri în ceea ce priveşte drepturile omului însă unde nu se înregistrează
ucideri în masă, şi aici pot fi incluse Algeria, Libia şi Coreea de Nord, s-au folosit o mare
varietate de metode convenzionale dar şi economice însă nu şi războiul. Îndiferent de ce
alte chestiuni s-ar fi facut vinosa regimul din Irak, acesta nu poate fi acuzat de încălcări
masive ale dreptului natural precum ucideri în masă la începutul anului 2003. Trebuie să
concluzionăm că, din moment ce nu exista o urgenţă umanitară supremă care să ceară
folosirea forţei care să o înlăture. Grotienii târzii pot argumenta că cerinţele pentru
pedepsirea violărilor trecute conferă destule argumente morale pentru război. Dacă un
drept de pedeapsă nu este temporar limitat, atunci acesta poate fi folosit de către suverani
pentru a justifica orice război virtual pe care ar vrea să – l poarte.

CONCLUZII

Deşi dreptul internaţional pozitiv nu acoperă întreg spectrul de raţiuni morale

despre război, el conţine multe din dezbaterile contemporane despre legitimitatea
războaielor particulare. Astfel, cu toate că, cazul legal pentru războiul din Irak a fost
destul de slab, coaliţia a ales să-l justifice în termenii pozitivismului legalist. Dreptul scris
e folositor din acest punct de vedere pentru că prevede o justificare comuna şi accesibilă
tuturor, pentru stabilirea scopurilor legitimitaţii. Coaliţia a evidenţiat două argumente
legale:

Primul argumentează că războiul a fost legal pentru că a fost autorizat de

Consiliul de Securitate. Acest argument poate fi combătut tocmai pentru că, coaliţia nu a
demonstrat că interpretarea sa, data rezolutţilor relevante reflectă voinţa clar exprimată a
Consiliului. Într-adevăr la o examinare mai aprofundată apare faptul că, Consiliul şi-a
exprimat tocmai opinia contrară: pentru a fi legitimată, orice folosire a forţei necesită
autorizarea explicită.

În al doilea rând, SUA a argumentat că războiul a fost un act legitim de auto-

apărare. Acest argument, totuşi, a fost invalidat de neputinţa SUA de a demonstra că
Irakul reprezenta o sursă reală de ameninţare.

Este dificil să concluzionăm, atunci, că invazia în Irak, a fost legală dacă folosim
dreptul internaţional pozitiv ca justificare. Totuşi, nu este necesar ca acest lucru
înseamnă că invazia a fost iraţionala. În timpul interventţiei în Kosovo în 1999,
majoritatea liderilor NATO au folosit mai degraba argumente morale decat strict legale
pentru a justifica acţiunile lor. De asemenea, în 2003 liderii primelor trei coaliţii de state
au argumentat că maltratarea de către regimul irakian a cetaţenilor săi a creat un caz
moral pentru război.
 Există doua variante pentru acceptarea acestei teze în interiorul tradiţiei războiului
just. Prima este o interpretare laica a tradiţiei războiului sfânt care poate permite folosirea
forţei pentru a proteja membrii unei societaţi de la pângarirea ei de către lideri
necivilizaţi. Există două probleme cheie în acest raţionament. Pe de o parte tradiţia
războiului sfânt necesită o autoritate superioară statului care sa ceară un asemenea război
- să fie Dumnezeu însuşi sau reprezentantul său pe pământ. Astăzi, singura autoritate
superioară statului careia i se permite să ducă un razboi este Consiliul de Securitate, care
ne readuce la dezbaterea cu privire la dreptul pozitiv. Pe de alta parte, un război sfânt
impune ca cel care intervine sa se indentifice cu victimele care trebuie să fie salvate. In
traditia războiului sfânt comunitatea era creştinatatea. Astăzi liderii politici invoca
umanitatea ca un element semnificativ suficient, deşi în cazul Irakului ei au eşuat să
demonstreze ce era acea umanitate comuna sau cum a fost ajutată de invazie. Aceasta
chestiune problematică este motivată de faptul ca marea majoritate a umanitatii s-a opus
în mod hotarât invaziei.

Ar putea fi găsit de asemenea un al doilea raţionament, acela al dreptului natural.

Teoreticienii dreptului natural, de la Aquinas încoace, au argumentat că suveranii au
dreptul - deşi nu obligaţia cum este in tradiţia războiului sfânt - să duca război împotriva
celor care încalcă dreptul natural. Problema cheie era că deşi Vitoria şi Grotius
considerau că dreptul natural este cunoscut de catre toţi (şi că Dumnezeu este ultimul
arbitru în conflicte), nu exista o autoritate care să determine ce însemna dreptul natural în
cazuri particulare şi ce acţiuni trebuie întreprinse ca raspuns la încălcările acestui drept.
Ca rezultat, suveranii individuali, deveneau judecatorii finali a ceea ce însemna dreptul
natural.

Ca un control al posibilitatilor de abuz, Vitoria si Suarez au insistat ca regele –

conducatorul să consulte şi pe aţii inainte de a decide asupra dreptăţii cauzei urmărite. Cu
toate acestea argumentul dreptului natural a fost periodic încălcat. Înfrângerea autoritaţii
papale şi lărgirea cauzelor care puteau fi considerate juste a grabit prabuşirea generală a
ordinii politice în Europa şi perpetuarea stării de razboi continuu. Răspunsul a venit în
primul rând în anularea logicii “dreptului natural” de la Vattel si Pufendorf, şi înlocuirea
sa progresiva cu pozitivismul legal, care a plasat restricţiile majore asupra folosirii forţei,
culminând cu limitările generale stipulate în Carta Natiunilor Unite.

Gândirea etică despre război şi pace este azi larg conţinută în aceste doua
elemente ale tradiţiei războiului just: dreptul natural şi pozitivismul legal. Este important
să recunoaştem că aceste două tradiţii coexistă, şi că ultima este, într-o mare măsura
raspunsul neajunsurilor primeia. Astfel trebuie să excludem argumentul lui Teson de a
promova o forma moderna a dreptului natural care să înlocuiască structura rigida a
pozitivismului legal internaţional care vede dreptul ca pe o categorie obiectivă de reguli
pe care le aplicăm la cazuri particulare prin raţionamentul legal corect şi care adjudeca
scopul întreg al dilemelor noastre morale. ( Higgins,1994, Kingsbury,2002)

Dreptul natural prevede o gîndire comună în ceea ce priveşte moralitatea

războiului, în timp ce pozitivismului legal acţioneaza ca o frâna vitală în calea abuzului.
Este clar totuşi, că problema abuzului, a fost integrată limitării drepturilor legii naturale.
Poblema utilizarii dreptului natural ca bază pentru o justificare umanitara în cazul
invadării Irakului este aceea de a asigura un argument, fiind necesară o înţelegere justă şi
deschisă a ceea ce este permis de dreptul natural. În cazul Irakului, coalitia nu a putut
argumente existenţa unei “urgenţe umanitare supreme” ca o cauza justă, şi nici nu a putut
demonstra epuizarea alternativelor pacifiste. De altfel, aşa cum au dezvălui dezbaterile
legale, nu este clar ca invazia a fost lansată cu intenţia salvarii irakienilor ameninţaţi.

Ca rezultat, apare ca justificaţiile umanitare au fost folosite abuziv pentru a

justifica un război care nu putea fi justificat nici prin dreptul internaţional positiv, nici
prin raţiunile de stat (apărarea statului sau a aliaţilor săi). Aplicarea argumentelor
dreptului natural pentru a justifica războaiele contemporane umanitare şi trebuie să
recunoască pozitivismul legal. În deosebi daca problema abuzului trebuie evitată,
potenţialii intervenienţi trebuie să demonstreze atât răutatea regimului împotriva căruia
intervin cât şi necesitatea folosirii forţei pentru a înlatura imediat violarile dreptului
natural.

Legitimitatea trebuie analizata la înaltime în ambele criterii pentru ca noi vorbim

despre un drept natural limitativ, excepţie a dreptului pozitiv, nu despre principii morale
generale. Admitem că în unele circumstante, folosirea forţei făra acceptul ONU poate fi
moral permisa, deşi niciodata nu este recomandata. Ţine de competenţa comunitaţilor
politice să decidă dacă ei sunt obligaţi moral să reacţioneze, de la caz la caz. In cazul
Irakului coaliţia a fost capabilă să demonstreze o culpa exclusivă a regimului, dar nu şi
necesitatea folosirii forţei atunci cand au facut-o. Diminuând a doua condiţie în timp ce
menţinem excepţia generală se va crea un spaţiu pentru proliferarea abuzului. Aceasta va
duce mai mult la “intervenţie” şi nu la “intervenţie umanitară” si va face viaţa celor care
suferă, indubitabil, mai neplacută, mai brutala şi chiar mai scurtă.

Pe 15 martie 1939, Hitler a justificat invazia în Cehoslovacia, argumentând că

forţele sale vor înlătura “atacurile asupra vieţii şi libertaţii” comise de “regimul terorist
intolerabil din Cehoslovacia”. Trupele germane, argumenta el, vor “dezarma bandele
teroriste” si trupele cehe care le protejeaza. Ei vor lua sub protectie vietile tuturor celor
ameninţaţi ( citat de către Chesterman, 2001 : 27). Aceasta justificare oglindeste aproape
exact justificările date de nenumaratele intervenţii umanitare de pâna acum - incluzand şi
invazia în Irak.

Desi existau bazele - şi o necesitate – pentru excepţiile morale în dreptul

internaţional pozitiv în timpul exterminării în masă şi a genocidului, pericolul abuzului
nu trebuie supraestimat. Lărgind excepţia prin subminarea sistemelor cheie a dreptului
pozitiv, incidenţa războiului are şanse să creasca. Procedând astfel subminam şi baza
morală a argumentului. Daca toate războaiele pot fi “umanitare”, atunci excepţia
umanitară în sine înceteaza să aibă sens, exact cum dreptul natural a încetat să aiba sens
atunci când suveranii îl puteau folosi pentru a justifica orice. Pericolul acceptării
argumentelor legale şi morale pentru războiul din Irak este că va subestima veridicitatea
acestor argumente: rezoluţiile Consiliului de Securitate pot fi interpretate atat de general
încat să însemne totul sau nimic; auto-apararea se poate transforma în agresiune,
războaiele umanitare devin norme, dar selectivitatea în baza “intereselor naţionale” a
celor care intervin rămâne.

Era post Irak prezintă socetatea internaţională cu o dilema crucială. Pe de o parte,

societatea internaţională putea încerca să amendeze regulile pentru a ajuta SUA şi aliaţii
săi, pierzând restricţiile auto-apărării si războiului agresiv în scopuri umanitare. Pe de altă
parte, societatea internaţională putea invoca importanţa relaţiei dintre dreptul natural şi
pozitivismul legal şi să admită că un grad de ordine legitimă este prevazut de o
combinare intre ambele tipuri de drept.