Industria navala

Student: Stoian Marius

Anul IV IPMI
 Transportul pe apă

Transportul pe apă este activitatea de a transporta persoane sau bunuri peste

suprafața apei (oceane, mări, lacuri, râuri sau canale) prin intermediul unor
ambarcațiuni.

Transportul pe apă este caracterizat de emisii scăzute de CO2, în comparație cu

alte mijloace de transport, în special transportul rutier, dar și căile ferate
(transportul feroviar).

În țările care sunt favorizate de căi navale, o mare parte din mărfuri se
deplasează pe vapoare și șlepuri.

Având în vedere progresul economic general al societății, în ultima perioadă s-a

înregistrat o creștere fără precedent a comerțului mondial, a transportului de
materii prime de bază, necesare industriei, agriculturii cât și a schimburilor de
produse finite.

Pe de altă parte, intensificarea schimburilor comerciale între țări aflate în diferite

zone geografice, participarea țărilor respective la acest proces reprezintă o
condiție necesară pentru impulsionarea progresului economic și social al fiecărei
regiuni geografice.

Transportului maritim îi revine un rol esențial în realizarea circulatiei marfurilor

atât din punct de vedere cantitativ cât și ca operativitate, rol conferit de aspecte
cum ar fi:

 costuri relativ mici, în raport cu volumul mare de mărfuri care pot fi

transportate;
 caracterul complex și diversificat al schimburilor comerciale;
 creșterea numărului de participanți la aceste schimburi.

Cele trei elemente esențiale care stau la baza definirii transportului maritim sunt
următoarele:

 mărfurile, caracterizate printr-un volum mare și o valoare ridicată;

 navele, ca mijloc de transport care încorporează un nivel de tehnicitate și
al investițiilor ridicat;
  porturile, ca noduri de transbordare precum și instalațiile de operare din
cadrul

acestora.

Având în vedere aceste elemente se poate afirma că, transportul maritim

reprezintă o activitate economică deosebit de complexă, având un caracter
național și internațional, ce trebuie gândit și desfășurat atât în funcție de
necesități, cât și pentru asigurarea rentabilitații.

Funcția principală a transportului maritim este de a asigura legătura dintre

producție și consum și se caracterizează prin doua trăsături esențiale, de natura
economică:

 eficiența economică, în sensul satisfacerii unor cerințe definite;

 rentabilitatea, ca o condiție esențială a unei activități economice ample,
care implică costuri ale transportului propriu-zis și costuri ale
operațiunilor conexe.

Atât eficienta economica cât și rentabilitatea depind în mod determinant de cele

trei elemente esențiale care stau la baza definirii transportului maritim și anume :
mărfurile, navele și porturile.

Importanța transportului maritim a determinat dezvoltarea unei largi cooperări

internaționale, sub egida Organizației Națiunilor Unite, pentru a asigura:

 siguranța vieții umane și a navelor pe mare;

 evitarea accidentelor și organizarea asistenței și salvării maritime;
 prevenirea poluării mediului ambiant în general și a mediului marin în
mod special;
 unificarea legislației și a metodologiei în transportul maritim;
 asigurarea mărfurilor, a navelor și persoanelor;
 protecția armatorilor și proprietarilor de mărfuri;
 stabilirea, pentru comerțul maritim, a unui cadru juridic și economic
adecvat, echitabil, durabil și operativ, pe fondul cooperării internaționale,
care să garanteze funcționalitatea sa, egalitatea în drepturi și obligatii ale
partenerilor, condiții în care principiul avantajului reciproc poate asigura o
rentabilitate echitabilă în cadrul comunității internaționale.
 Inca din cele mai indepartate timpuri, oamenii au fost atrasi de regiunile
scaldate de apele raurilor, fluviilor si marilor care asigurau o sursa de hrana
sigura.

Inceputurile navigatiei au fost timide, iar evolutia ei lenta. Datele documentare

existente permit urmarirea istoriei dezvoltarii constructiilor navale, incepand din
al treilea mileniu i.e.n., istorie care incepe din centrele culturale ale Marii
Mediterane si din nordul Europei.

Din documentele vechi, gasite in Egipt (mileniul 3-2 i.e.n.), s-a putut stabili ca
locuitorii deltei Nilului au ajuns la o tehnica avansata in constructia navelor si
dispuneau de o navigatie complexa. Dupa egipteni, lideri incontestabili in
navigatie au fost fenicienii care erau, de altfel, primii navigatori care au avut
curajul sa iasa in larg. Fenicienii sunt urmati de greci, care cedeaza imperiului
roman dominatia marilor si odata cu aceasta, dezvoltarea rapida a navigatiei.
Navele lor se numeau galere si erau propulsate de un numar mare de rame
actionate de sclavi.

In nordul Europei, din fiordurile peninsulei Scandinavia, vikingii au atins cu

navele lor usoare, insa extrem de trainice, tarmurile Groenlandei si Americii de
Nord, patrunzand pana la varsarea fluviului Congo din Africa.
Constructiile navale si navigatia cunosc un avant deosebit in perioada
expeditiilor maritime, de la sfarsitul secolului al XV-lea pana la mijlocul
secolului al XVIII-lea. Portughezii si spaniolii sunt creatorii navelor cu vela,
denumite caravele, cu care au intreprins cele mai indraznete misiuni ce au
condus la o serie de descoperiri geografice.

Inventarea masinii cu abur, in primele decenii ale secolului XIX, a produs o

revolutie in domeniul constructiilor navale. Primul care a gasit solutia
satisfacatoare a folosirii aburului ca mijloc de propulsie a navei a fost Robert
Fulton, care In 1807 realizeaza vaporul cu zbaturi „Clermont”. Intre 1860 si
1870 zbaturile sunt inlocuite complet de catre elice, la toate navele maritime,
perioada care coincide cu deschiderea Canalului Suez. De atunci si pana la
deschiderea Canalului Panama se inregistreaza progrese continue atat in
constructia corpului, cat si in constructia masinilor. Corpul navei este construit
acum complet din otel, masinile cu abur cu piston sunt inlocuite prin turbine, iar
mai apoi prin motoare cu combustie interna. Motorul diesel, introdus initial ca
masina de propulsie la navele mici, prin perfectionare, a devenit principala
masina pentru propulsia navelor. Aceasta face posibil ca navele sa realizeze
viteze mari, fiind dotate cu motoare puternice, cu consum specific redus de
combustibil.

Perspectivele de viitor pe plan mondial in constructiile navale sunt legate de

posibilitatea inlocuirii motoarelor diesel prin turbine cu gaze si de utilizare a
reactoarelor nucleare pentru propulsia navelor, spargatorul de gheata sovietic
Lenin, fiind prima nava cu propulsie nucleara. Secolul nostru se caracterizeaza
in domeniul constructiilor navale printr-o tendinta spre gigantism, cum este de
altfel si pasagerul Mary Queen II, o adevarata insula cu elice.
 In epoca de piatra, barcile primitive permiteau navigatia pe rauri si
pescuitul riveran si in zona de coasta. S-a dezbatut ideea ca au fost necesare
barci sufficient de solide pentru a permite traversarea marilor, spre exemplu
pentru primii oameni care au ajuns in Australia aproximativ acum 40.000-
50.000 ani. Odata cu dezvoltarea civilizatiei, au fost construite vase mai mari
pentru nevoile comerciale si de razboi. In Mediterana, au fost construite primele
galere aproximativ in anul 3000 I.d.Hr. Galerele, vase cu propulsie bazata in
special pe vasle si mai putin pe panze – au fost trecute in randul istoriei de
vasele oceanice cu panze, precum caravela araba in secolul XIII, navele
oceanice chinezesti in secolul XV si Navele de linie mediteraneene spre sfarsitul
secolului XV. In timpul revolutiei industriale au fost dezvoltate primele nave cu
abur si mai tarziu cele motorizate diesel. Apoi, au fost dezvoltate primele
submarine, in special pentru scopuri militare.

Intre timp, au fost construite nave specializate pentru transportul pe rauri

si canale. Canalele au fost construite in Mesopotamia aproximativ in anul 4000
I.Hr. Civilizatia Vaii Indusului, in Pakistan si nordul Indiei ( incepand cu anul
2600 I.Hr) a avut primul system de irigatii din lume. Cel mai lung canal din
epoca antica era Marele Canal din China. Are 1794 kilometri si servea
transportului imparatului Yang Guang intre Beijing si Hangzhou. Proiectul a
ainceput in anul 605, desi sectiuni mai vechi ale canalului existau inca din 486
I.Hr. Canalele au fost construite in epoca medieval in Europa in Venetia si
Olanda. Pierre-Paul Riquet a inceput organizarea construirii a canalului Canaldu
Midi de 240 Km in Franta anului 1665, acesta fiind deschis navigatiei in 1681.
In epoca Revolutiei Industriale, canalele interneau fost construite in Anglia si
mai tarziu in Statele Unite ale Americii inainte de dezvoltarea cailor ferate. Au
fost constrite nave specializate pentru pescuit oceanic precum si baleniere.
Istoria maritime se leaga strans de dezvoltarea navigatiei, oceanografiei,
cartografiei si hidrografiei.
 Dezvoltarea transportului naval nu poate fi abordata separat, ci doar in
interdependenta cu celelalte moduri de transport, cu tot felul de factori interpusi pe lantul
logistic si de transport al marfurilor, cu economia nationala si circuitul economic
mondial. Eficienta transportului de marfuri este asigurata prin sistemul de
transport in care coexista modurile de transport si celelalte activitati ale
economiei. Aceasta viziune sistemica, integratoare, asupra transporturilor in cadrul
economiei, presupune cooperarea drept cuvant de ordine in modernizarea
transportului naval. In acest sens, se prevede deja dezvoltarea transportului
maritim cu 75-80 % pana in 1990, iar a celui fluvial, cu 30-35 %.

Se poate afirma ca Romania este deja o putere maritima si fluviala de care

trebuie sa se tina seama.

In ceea ce priveste dezvoltarea in continuare a transportului naval, acesta

va cunoaste atat o dezvoltare extensiva – deoarece, desi a crescut foarte mult
capacitatea flotei, porturile si caile navigabile, acestea inca nu sunt la nivelul
cererilor economiei nationale – dar si o dezvoltare intensiva prin introducerea de
noi tehnologii si modernizarea celor existente. Paralel cu realizarea de noi
tipuri de nave, tot mai tehnicizate, vor fi dezvoltate noi sisteme portuare, avand
caracter de flexibilitate, noi cai navigabile pana la realizarea completa a
sistemului national de navigatie interioara, vor fi modernizate capacitatile
existente si reintroduse in exploatare, avand in vedere valoarea lor demonstrata.
Modernizarea si dezvoltarea transporturilor navale vor consacra concepte moderne,
precum: flexibilitate, tipizare, modularitate, continuitate, siguranta, mari si fluvii
curate, intermodalitate, operativitate, precizie etc., industria si transporturile navale
afirmandu-se si in viitor ca fiind factori dinamizatori ai dezvoltarii economico-sociale.