Nicolae Breban

Dupa publicarea in reviste a unor schite si nuvele care nu au convins, Breban scrie
“Francisca” (1965), un roman dens ce rezulta din combinatia mai multor metode narative.Ceea
ce aduce nou si neobisnuit prin proportiile lui este eseul sub forma reflectiei morale si sociale
introdus in toate straturile si la toate nivelurile naratiunii. Nicolae Breban nu observa indivizii
separat, ci intotdeauna in cupluri. In literatura lui Breban, mama este intotdeauna superioara
fiicei si eroul, de regula tanar, oscileaza intre ele.
Reflectia (eseul) este punctul cel mai tare si, in acelasi timp, cel mai slab al prozei lui
Breban. E original pentru ca da alta dimensiune faptului de viata si sileste analiza sa coboare spre
zone psihologice mai putin cercetate.
S-a spus despre Breban ca scrie rau deoarece isi insuseste limba personajelor, ca se
exprima prin ele si uneori se lasa exprimat de ele.A trecut nerelevat modul provocator al
romancierului de a infatisa cazuri sau destine, in acest fel fortand psihologia si dispretuind
conventiile de tot felul, iar cititorul era obligat sa ii accepte propriile reguli ale jocului, inclusiv
cele legate de limbaj. Niciun personaj din “In absenta stapanilor” nu este de la un capat la altul
consecvent, iar unele sunt neverosimile. Ceea ce domina aici este eseul moral, placerea analizei.
Totul este supus unui examen nemilos al disolutiei morale si fiziologice, al grotescului in
formele lui tragice.Metoda de a se face dezagreabil moral si stilistic ca sa isi cucereasca si
stapaneasca cititorul a fost recunoscuta in romanul romanesc de Nicolae Breban.
“Animale bolnave” este un fals roman politist, in sensul pe care il cultiva literatura
moderna. Crima este un pretext de analiza, iar reconstituirea, prilej de a fixa medii si psihologii
variate. Insa, Nicolae Breban sparge sistematic si cu buna stiinta oglinzile acestei scheme. El nu
urmareste o singura actiune si nu grupeaza faptele intr-un singur plan de observatie. In “Animale
bolnave”, autorul va uza doar partial de ea si in masura in care odata alese stereotipurile morale,
le repeta la infinit. Semnificativa in “Animale bolnave” e spre deosebire de “In absenta
stapanilor” grija pentru o psihologie plauzibila. Protagonistii nu sunt neaparat oameni obisnuiti,
dar chiar si in exeptie, ei se dovedesc verosimili.
S-a discutat in legatura cu Krinitzki, personajul lui Breban, de dostoievskianismul lui
Nicolae Breban, dar cum a aratat foarte convingator Valeriu Cristea in “Romania literara”,
termenul trebuie folosit cu prudenta, data fiind predilectia prozatorului pentru naturi morale, ca
sa zicem asa, nedostoievskiene. Cateva filiatii tipologice exista, fara indoiala, autorul insusi ne
atrage atentia intr-un loc ca personajul sau face parte din familia propovaduitorilor din romanele
rusesti. Sub latura lui exterioara, personajul acesta a mai intrat o data in romanul romanesc prin
George Mihail Zamfirescu, fara a fi vorba de vreo legatura intre Breban si prozatorul citat.
Autorul Animalelor bolnave pune in observarea acestui personaj o finete si un exceptional spirit
de creatie, deplasand drama de pe teren erotic pe acela mai elevat, al sentimentului religios.
“Ingerul de gips” apare dupa cativa ani in care existenta scriitorului a fost asa-zicand data
peste cap.Pana la un punct, “Ingerul de gips” e povestea autorului insusi, a prabusirii omului
puternic, desi ideea e mai veche, de pe cand scria in “Animale bolnave”, dupa cum va marturisi
Breban insusi. Decaderea unor puternici ai zilei cunoaste oarecare circulatie in romanele anilor
’70-’80, de obicei fiind vorba de dizgratiati politici.
Singura metamorfoza epic si psihologic desfasurata este in “Ingerup de gips” roman
psihologic banal si naturalist. Odata cu “Bunavestire”, constatam antinaturalismul pe care autorul
il socoteste nota caracteristica a Ingerului de gips, roman digest, desi lungit peste masura,
digresiv, cu zeci de pagini inutile in economia actiunii si a psihologiei. “Animale bolnave” era
prin comparatie, o masinarie desavarsita.
Deosebirea de tonul romanului traditional n-a fost niciodata mai evidenta decat in
paginile din “Bunavestire”, in care o ambiguitate fundamentala provine dintr-o identificare
ironica. Un alt lucru despre tonul naratorului este familiaritatea. Cel care povesteste o face cu un
aer destins, amical.Slujindu-se de un mod de exprimare care poate fi acela al personajelor, nu
reproduce inca vorbirea acestora in scopuri realiste, ci o dilata, o potenteaza. Expresivitatea
involuntara a limbajului subcultural al personajelor este ridicata la puterea a doua. Acest
fenomen stilistic se poate numi grobeizarea naratorului. Nu este o simpla imitare si nici una
accidentala. Si nu este o treptata asimilare a naratorului de catre personajul lui.”Bunavestire” nu
este pur si simplu un roman despre Grobei, este romanul lui Grobei. De adevarata incarcatura
stilistica a frazei initiale nu ne dam seama imediat, abia apoi observam ca autorul procedeaza
peste tot asa si descoperim caracterul constient al procedeului.
“Bunavestire” nu transcede doar psihologicul, ci si moralul. De aici decurge o puternica
originalitate care consta in capacitatea romancierului de a zugravi umanul in corporalitatea lui.
Metafizica e intotdeauna incorporata la Nicolae Breban. Cea dintai si cea mai greu de sters
impresie pe care toate romanele lui ne-o lasa este de trupuri greoaie, masive, de densitate fizica,
de elementaritate a raporturilor umane. Stazile si casele sunt saturate de fiinte care misuna, se
ciocnesc si se devoreaza. Spatiul brebanian seamana cu un labirint suprapopulat. Clasele sociale,
familiile, grupurile, indivizii alcatuiesc colectivitati gregare, in care normele de conduita sunt
transgresate.
Puternicul realism al prozei lui Breban isi subordoneaza tot mai mult apetitul enorm
pentru concret unei idei generale. In ciuda trezismului si a “ideologicului”, romanul lui Breban
nu-si pierde, cel putin in primele doua treimi, extraordinara carnatie psihologica, sociala, fizica,
adica acel realism aproape halucinant al detaliului care a atras atentia inca din “Francisca”.