INTRODUCERE

Examenul radiologic are o contributie importanta in coroborarea datelor cu caracter informational

legate atat de dinte cat si de parodontiu; examenul radiologic reprezinta o imensa sursa de informatii
macroscopice preluate „in vivo”.

Examenul radiologic a dobandit valente suplimentare, perfect aplicabile, mai ales dupa
perfectionarea radiografiei panoramice ca metoda de screening precum si prin aplicarea in
parodontologie a examenului radiologic digital iar recent prin introducerea in practica a metodei (si
aparaturii) „cone beam”, i-CAT. Prin metodele citate mai sus examenul radiologic are capacitatea de
a descoperi leziuni mici dento-parodontale relevante pentru evolutia bolii parodontale.

Examenul radiologic permite evidentierea leziunilor coronare si radiculare in dimensiunile si

orientarea lor spatiala reala, modificarile pozitiei dintelui, permite evidentierea imaginilor „de aditie”
– tartrul, anomalii dentare care favorizeaza dezvoltarea bolii parodontale si multi factori locali
favorizanti.
Cea mai importanta calitate a examenului radiologic consta in evidentierea in cadrul unei singure
imagini atat a dintelui cat si parodontiului al bolii parodontale.

Metodele radiologice utilizate in diagnosticul si evolutia bolii parodontale trebuie sa fie fidele,
relevante si cuprinzatoare; o singura radiografie nu satisface exigentele bolii parodontale; poate doar
in cazul afectarii parodontiului aferent unui singur dinte. Fraza de mai sus ne atentioneaza asupra
faptului ca aproape intotdeauna sunt necesarw mai multe radiografii eventual mai multe tipuri de
radiografii.

Tipurile de radiografii utilizate in boala parodontala sunt urmatoarele:

radiografiile periapicale (Dieck sau paralele), radiografiile bite-wing, status dento parodontal compus
din radiografii periapicale sau radiografii periapicale asociate cu cateva radigrafii bite-wing,
(radiografiile periapicale sau bite-wing pot fi digitale), ortopantomografii cu film clasic sau
ortopantomografii digitale; se mai pot efectua radiografii ocluzale sau teleradiografii; in prezent, in
ultimii 5-6 ani a fost pus in uz „computer-tomograful” pentru uz stomatologic (cone beam) care ofera
imagini relevante de foarte buna calitate cu reconstructie tridimensionala.

Radiografiile periapicale sunt radiografii globale si totale cu alte cuvinte surprind intr-o singura
imagine (pe un singur film sau pe monitorul radioviziografului) un dinte sau un grup de 2-3 dinti
inclusiv parodontiul de sustinere. O singura radiografie (Dieck sau paralela) este foarte utila,
relevanta si fidela pentru un teritoriu limitat ca intindere dar cum formele anatomo clinice ale
parodontitelor sunt regionale sau generalizate este nevoie de acoperirea zonei prin mai multe
radiografii.
Status parodontal este gruparea de mai multe radiografii periapicale mai ales, in prezent si radiografii
bite-wing, in numar de 10-15 care sa acopere dintii si parodontiul ambelor arcade. Metoda este
laborioasa dar foarte relevanta pentru ca poate fi studiata fiecare radiografie si poate fi recnstituita
intreaga conformatie dento-parodontala a teritoriului radiografiat.

In prezent s-a renuntat partial la statusul parodontal datorita metodologiei greoaie de lucru dar a fost
inlocuit cu ortopantomografie (radiografia panoramica) Ortopantomografia se realizeaza usor,
aparatura este mai scumpa iar imaginile nu sunt intotdeauna analitice deoarece in ortopantomografie
apar contururi mai putin clare datorita „flou-ului kinetic” iar spatiile interproximale ale dintilor
uneori se suprapun iar pardontiul apare „comprimat”.

1
Ortopantomografia este totusi o metoda eficienta de „screening” si de localizare a leziunilor de
dimensiuni medii si mari. Scaderile radiografiei panoramice pot fi compensate prin efectuarea unor
radiografii periapicale paralele in „zonele fierbinti”.

Radiografia bite-wing este utilizata astazi datorita valentelor sale legate de decelarea leziunilor de
finete ale crestelor septului, demineralizarilor incipiente si modificarilor limbusului alveolar. Lipsa
importanta a radiografiei bite-wing consta in omiterea din imagine a 1/3 apicale a dintelui si
parodontiului.

Cea mai elocventa si relevanta metoda de investigare a parodontitelor sunt radiografile periapicale
paralele asociate in cadrul unui status parodontal.

Radiografia periapicala paralela (eventual digitala – RVG) ofera date foarte precise in legatura cu
leziunile dintelui si parodontiului. In boala parodontala cele mai frecvente modificari patologice
decelate de radiografia periapicala sunt: cariile coronare sau de colet considerate ca factori etiologici
locali, anomaliile dentare tot in context etiologic, obturatiile cu exces de material etc, trauma
ocluzala, cariile sau defectele radiculare, resorbtiile cementului, tartrul indiferent de localizare,
resorbtiile peretilor alveolari (lamina dura, septul interdentar, spongioasa perialveolara, resorbtiile
corticalelor externe – orala/vestibulara.

Senzorii electronici (digitali) confera radiografiei – intraorale sau extraorale – un plus de claritate
dar si posibilitatea de a fi prelucrate instantaneu cu usurinta in toate modurile care favorizeaza de
catre examinator rezultatele preliminare.

Teleradiografia, insotita eventual de cefalometrie poatefi utilizata in cazurile cu spatieri mari si

migrari mari ale dintilor cu vestibularizari ale acestora precum si in tulburarile de ocluzie.

Radiografiile ocluzale se recomanda in conditiile in care pacientul are dificultati la

deschiderea gurii care nu permit realizarea radiografiilor retroalveolare.
Radiografiile ocluzale mai sunt indicate in pericoronarite cu incluzii dentare, sau cand dorim date
despre starea corticlelor externe.
Examenul radiologic trebuie recomandat si interpretat in context clinic cu alte cuvinte dupa un
examen clinic minutios din care sa nu lipseasca parodontometria si mobilobilometria.

Examenul radiologic este important si pentru faptul ca el poate fi comparat cu examenul

parodontometric in evaluarea profunzimii pungilor parodontale eventual directia lor de extensie.
Revenind la ortopantomografie, aparatele moderne au redus substantial neinplinirile vechilor aparate
legate de stergerea contururilor si suprapunerea partiala a premolariloe; cu toate acestea
ortopantomografia trebuie completata cu 1-3 sau mai multe radiografii periapicale.

Anatomia radiologica a dintilor si parodontiului

Anatomia radiologica a dintelui este in mare constituita din 3 tente de intensitate:

– albul intens al smaltului;
– gri deschis al dentinei;
– gri inchis al camerei pulpare si canalului radicular.
Coroana dentara este extremitatea ocluzala a dintelui si este constituita din smalt,
dentina si camera pulpara.
La nivelul coroanei constatam radiologic 2 jonctiuni: – jonctiunea amelo-dentinara
extrem de utila in aprecierea adancimii (stadiului evolutiv) al cariilor coronare; – jonctiunea smalt-
cement reper deosebit de important pentru aprecierea limitei coronare a parodontiului de sustinere. In
centrul coroanei dentare constatam camera pulpara.

2
Coletul dentar, banda ingusta milimetrica, se situiaza imediat spre apical de jonctiunea smalt –
cement. Este important pentru cariile localizate aici, pentru tartrul decelat cu regularitate in boala
parodontala si pentru „fenomenul burn-out” falsa imagine transparenta inductoare uneori de erori.
Radacina dentara este strabatuta longitudinal de radiotransparenta canalului radicular, este acoperita
de cement,invizibil radiologic si este marginita la periferie de spstiul periodontal, radiotransparent.

Parodontiul de acoperire, protectie – gingia nu are corespondent radiologic cu alte cuvinte

gingia nu apare pe radiografia clasica.

Parodontiul de sustinere este alcatuit dintr-un complex de structuri heterogene ca

natura, densitate, numar atomic etc. diferite ca opozitie fata de trecerea radiatiilor spre senzor
(atenuare); aceasta diversitate de calitati atenuante este favorabila inregistrarii pe filmul radiologic a
parodontiului de sustinere prin contrastul natural care se creiaza. Astfel spatiul periodontal,
transparenta de parti moi situat intre 2 formatiuni opace – radacina dentara si lamina dura – creeaza
un contrast care favorizeaza reprezentarea pe radiografie in conditii imagistice bune a celor trei
structuri amintite; un alt exemplu care sustine ideea expusa mai sus este modul de alcatuire a
septului interalveolar: lamina dura se situiaza la periferia spongioasei septale, o margineste si creeaza
astfel o entitate anatomica – septul, un reper radiologic extrem de important in radiodiagnosticul bolii
parodontale.

In radiodiagnosticul parodontal exista si neajunsuri atat in demersul realizarii radiografiei cat si in

procesul de analiza, de interpretare a imaginii radiografice.

Realizarea in conditii optime a radiografiilor care se adreseaza parodontiului de sustinere este

limitata prin forma curbiliniara, hemieliptica a arcadelor dentare si implicit a osului alveolar.
Conditiile anatomice amintite ne obliga sa utilizam filme de dimensiuni mici (3/4 cm) care sa se
poata inscrie in interiorul curburii maxilarelor fara a se creia deformari sau suprapuneri ale dintilor,
septurilor etc. In formele generalizate ale bolii parodontale este necesar un numar de 8-10 radiografii;
asa s-a nascut metoda „status parodontal” despre care vom vorbi detailat in capitolul urmator.

In prezent se utilizeaza cu rezultate bune ortopantomografia desi selectivitatea

imaginilor este inferioara „status”-ului.
Lipsa de paralelism intre axul dintelui/alveolei si film precum si inclinatiile fascicolului de radiatii in
cadrul celui mai utiliat tip de radiografie dento-alveolara din Romania (retroalveolara izometrica
Dieck) este o alta sursa de deformari; introducerea tehnicii paralelismului rezolva o parte din
carentele radiografiei Dieck.

O deficienta care pana in prezent nu a putut fi inlaturata prin metodele conventionale (clasice) este
imposibilitatea de a efectua radiografii relevante pentru parodontiu din alte perspective decat cea
vestibulo-orala adica o orientare a fascicolului de radiatii perpendicular pe directia vestibulo-orala;
aceasta ar facilita analiza radiografiei in 3 dimensiuni. Aparent radiografia ocluzala Simpson,
perpendiculara pe directia fascicolului din radiografiile retroalveolare ar corespunde dezideratului
enuntat dar din pacate coroana dentara, intens opaca acopera parodontiul periradicular prin
suprapunere.

Dintre dificultatile de interpretare, de „citire”, de descifrare a radiografiilor care se adreseaza

parodontiului mentionam doar doua: – prezenta pe radiografie a imaginii radacinilor dentare a caror
opacitate intensa acopera arcurile vestibular si oral ale rebordului alveolar precum si toate
componentele corticale si spongioase ale alveolei situate oral si vestibular de radacina; – evidentierea
precara sau nula a corticalelor alveolare externe; totusi printr-o examinare a radiografiei se pot obtine
unele date privind gradul de resorbtie al corticalelor dar nu se poate stabili apartenenta orala sau
vestibulara a corticalei resorbite.

3
Pe imaginea radiologica normala (anatomia radiologica) a parodontiului de sustinere se identifica
si vor fi descrise urmatoarele structuri: – cementul radicular (indirect reprezentat); – spatiul
periodontal (fara a putea individualiza componentele sale); – corticala alveolara interna (vom utiliza
denumirea sa radiologica – lamina dura), meziala, distala si periapicala; – spongioasa septala si
periapicala, eventual spongioasa orala/vestibulara suprapusa peste radacina vizibila deficitar.

Asa cum observam din enumerarea de mai sus o comparatie a radiografiei cu sectiuni anatomice ne
sugereaza saracia detaliilor pe radiografie. Aceasta carenta informationala are la origine urmatoarele
cauze: – lipsa din imaginea radiografica a partilor moi; – lipsa culorilor; – prezenta suprapunerilor; –
lipsa profunzimii (a senzatiei optice de volum datorita faptului ca imaginea are doar a inaltime si
latime lipsindu-i cea de a 3-a dimensiune).

Faptul ca radiografia dento-alveolara conventionala ofera informatii partiale, trunchiate ne indeamna

sa examinam radiografiile cu atentie si in cunostinta de cauza; ne referim la aprofundarea serioasa a
aspectelor anatomo-radiologice si patologice precum si a aspectelor generate de erori de tehnica. In
cadrul examinarii unei radiografii mai ales in domeniul patologiei parodontale trebuie observat si
studiat fiecare detaliu; acesta poate aduce adeseori indirect informatii extrem de utile pentru
diagnostic.

In cadrul anatomiei radiologice parodontale vor fi descrise si unele „complexe” anatomice derivate
din asocierea unor structuri care formeaza adevarate entitati si care creeaza prin afectarea lor in
anumite etape ale bolii parodontale semne particulare, relevante; entitatile anatomice la care ne
referim sunt: – septul interdentar; – septul interalveolar; – zona furcatiei.

Cementul radicular este un „manson” organo-mineral de grosime redusa care acopera

circumradicular dentina; interfata dentina-cement nu apare pe radiografie datorita incapacitatii
radiatiilor Rontgen si senzorilor clasici de a diferentia densitatea cementului de cea a dentinei.
Cementul poate fi identificat radiografic, mai degraba intuit, pe fata sa desmodontala prin contrastul
natural pe care i-l ofera radiotransparenta spatiului periodontal.

Fata desmodontala a cementului este opaca, liniara (curbiliniara in zona apexului), bine conturata,
in contact nemijlocit cu spatiul periodontal. Limita coronara a cementului poate fi tot indirect
stabilita prin intermediul altei componente anatomice – smaltul la nivelul jonctiunii smaltcement,
extremitatea ascutita a smaltului aproximal intens opac indica limita spre apical a acestuia si implicit
inceputul teritoriului acoperit de cement.
In conditii patologice in parodontitele marginale insotite de pungi parodontale profunde
(intraalveolare) si defecte osoase angulare fata desmodontala a cementului isi pierde caracterul liniar
net, prezinta contururi sterse, aspect de „dinti de fierastrau”, depuneri de tartru, zone de resorbtie
eventual carii in cement si dentina.
Spatiul periodontal (spatiul desmodontal) este o radiotransparenta situata pe radiografie latero-
radicular mezial si distal intre 2 formatiuni intens opace: cementul radicular si lamina dura
alveolara; spatiul periodontal se continua nemijlocit in sens coronar cu spatiul radiotransparent
interproximal coronar. Limita coronara radiografica a spatiului periodontal este la nivelul coletului
dentar sau la nivelul crestei septale dar aceste repere au grade importante de variabilitate.
Considerand spre exemplu fata meziala a radacinii de la nivelul coletului spatiul periodontal
evoluiaza latero-radicular spre apical, inconjoara apexul si se continua in sens coronar pe fata
distala a radacinii.

In perspectiva tridimensionala, anatomica spatiul periodontal are forma de clepsidra cu 2 zone mai
largi, apicala si coronara si o portiune mai ingusta in dreptul punctului hipomclion . Pe radiografia
normala sunt arareori detectabile aceste caracteristici morfodimensionale ale spatiului periodontal
dar sunt aparente incadrul aspectelor generate de trauma ocluzala.

4
Spatiul periodontal apare pe radiografie ca o linie radiotransparenta curba in forma de „U” a carei
curbura stransa este situata in dreptul apexului dentar; concavitatea transparentei liniare priveste spre
ocluzal; fiecare radacina este insotita de o radiotransparenta liniara similara cu cea descrisa.
La nivelul furcatiilor identificam spatiul periodontal in conditii bune doar la nivelul
molarilor mandibulari; la premolarii maxilari primi, adesea biradiculari se identifica doar un singur
spatiu cert datorita suprapunerii radacinilor pe directia fascicolului. La molarii maxilari spatiul
periodontal este aproape imposibil de individualizat la nivelul furcatiilor datorita complexitatii
conformatiei zonei de trifurcatie; la molarii maxilari se poate inconstant aprecia spatiul mai ales in
jurul radacinii palatinale datorita suprapunerii radacinilor si datorita demersului mai greoi de
radiografiere a molarilor maxilari.
Spatiul periodontal este radiotransparent uniform, omogen pe radiografie desi
continutul sau ca alcatuire anatomica este diferentiat structurat; sa nu uitam ca el adaposteste
ligamentele dento-alveolare, substanta fundamentala, vase, nervi etc. dar cu toata aceasta diversitate
structurala atributul „parti moi” impune uniformitatea pe care o enuntam indiferent de morfologia
componentelor.

In conditii patologice spatiul periodontal isi pierde identitatea atat ca imagine radiologica cat si ca
unitate anatomica si functionala. Prin leziunile cementului sau cementului si dentinei pe de o parte si
prin leziunile laminei dura/spongioasei spatiul periodontal se dezorganizeaza ca entitate; se pot
accepta termeni ca: „largiri/ingustari ale spatiului periodontal” in contuziile dentare sau in trauma
ocluzala cazuri in care lamina dura si cementul sunt intacte structural iar ligamentele dento alveolare
sunt functionale; nu putem vorbi despre spatiul periodontal decat la timpul trecut in defectele
angulare, resorbtiile radiculare sau infiltrarile bacteriene si tartru ale cementului.

Lamina dura este sintagma utilizata in radiologia stomatologica pentru a denumi

corticala alveolara interna. Avand in vedere profilul preponderent radiologic al lucrarii de fata vom
utiliza constant aceasta denumire.
Lamina dura este o foita subtire de os compact, dur care captuseste interiorul alveolei; este fireasca
duritatea stratului de os alveolar – „osul alveolar propriu-zis”, pentru ca el asigura stabilitatea
dintelui in alveola prin insertia in straturile sale si pe alocuri chiar mai profund in spongioasa a
ligamentelor dento-alveolare.

Aspectul radiologic al laminei dura este de linie subtire opaca care la exteriorul
spatiului periodontal, intre acesta si spongioasa evoluiaza paralel cu radacina, separata fiind de
aceasta de catre spatiul radiotransparent periodontal. In excursia sa de insotire a radacinii lamina
dura ocoleste la mica distanta apexul, „urca” apoi spre ocluzal paralel cu radacina pana la creasta
septului interalveolar pe care o depaseste „coborand” pe celalalt versant al crestei septale pentru a
deveni paralela cu radacina dintelui vecin.

Am putea compara astfel lamina dura cu o sinusoida care insoteste radacina paralel cu aceasta dar la
distata de ea.
Imaginea radiologica normala a laminei dura este foarte importanta pentru ca modificarea acestei
imagini semnifica aparitia, eventual evolutia procesului patologic parodontal.
„Sinusoida” pe care o evocam mai sus este rezultatul surprinderii radiologice partiale, trunchiate,
sectionate a corticalei alveolare interne care de fapt este un trunchi de con organizat in 3 dimensiuni
(in volum) si care fixeaza radacina (prin ligamente) pe toate fetele ei. „Sinusoida radiologica” este o
imagine codificata a unei structuri anatomice tridimensionale privata insa de aspectul sau real prin
posibilitatile limitate ale examenului radiologic clasic de a reda integral detaliile regiunii
radiografiate.

Lamina dura pe radiografie are o grosime de aproximativ 0,7 mm.

Opacitatea complex curbiliniara a laminei dura are o fata net conturata care margineste spatiul
periodontal si o fata mai putin bine conturata, usor neregulata care este aderenta de osul spongios;
traveele acestuia se insera pe aceasta fata a corticalei.

5
Lamina dura la nivelul crestei septului isi pierde din aspectul radiologic tipic de os
cortical deoarece in zona crestala osul cortical este inlocuit de aglomerari calcare granulare
asemanatoare unui os rudimentar organizat; de altfel in 1/4 coronara lamina dura este mai putin
opaca pe radiografie si pe alocuri intensitatea sa prezinta mici discontinuitati datorita orificiilor prin
care trec vase si nervi dinspre spongioasa spre desmodontiu. Lamina dura participa la organizarea
arhitecturii a 3 entitati anatomo-radiologice importante pentru anatomia parodontala marginala si
implicit pentru diagnosticul bolii parodontale. Aceste complexe anatomo radiologice sunt: – septul
interalveolar; – septul interradicular; – zona furcatiei. Asupra configuratiei si importantei celor 3
entitati structurale vom reveni detailat.
Spongioasa perialveolara o identificam pe radiografie in interiorul si la baza septului interalveolar,
in septul interradicular, in teritoriul periapical si uneori in zona dintre 2 septuri acoperita de radacina;
aceasta ultima ipostaza se refera la spongioasa aflatoare intre radacina si corticalele externe.
Spongioasa perialveolara prin insertia (continuitatea) traveelor sale pe fata
extraalveolara a laminei dura si pe fetele interne ale corticalelor externe asigura alveolei o
remarcabila stabilitate si fixitate.

Spongioasa ca aspect radiologic are o tenta gri situata ca intensitate intre albul deschis al laminei
dura si gri-ul inchis al camerei pulpare ssau canalului radicular. Spongioasa este neomogena avand o
structura granulara sau trabeculara. Aspectul neomogen este imprimat spongioasei de alternanta
spatiala a traveelor (trabeculelor) osoase subtiri, opace pe de parte iar pe de alta parte si a spatiilor
intertrabeculare ocupate de parti moi pe de alta parte.

Asa cum afirmam mai sus in teritoriul parodontiului de sustinere exista 3 „zone rascruce”, complex
constituite si avand o imagine radiologica bine determinata: – septul interdentar; – septul
interalveolar; – zona furcatiei. Cunoastere acestor entitati anatomo-radiologice este deosebit de
importanta pentru ca in diferitele etape evolutive ale bolii parodontale modificarea arhitecturii lor
radiologice este frecventa si semnificativa. In plus una din aceste structuri – septul interdentar, prin
topografia superficiala a crestei sale manifesta precoce modificari.

Septurile interdentare au in general forma triunghiulara la dintii frontali si forma trapezoidala la

dintii laterali.
Laturile (meziala si distala) ale unui sept sunt reprezentate de lamina dura; prin unirea la extremitatea
coronara a septului a laminei dura meziale cu cea distala ia nastere creasta septului. Creasta septului
este ascutita la dintii frontali si aplatizata la dintii laterali.

O conditie de esenta a normalitatii radiologice a zonei crestale a septului este mineralizarea buna a
acesteia materializata radiografic printr-o tenta opaca. Opacitatea crestei (cresta ascutita sau
aplatizata) are continuitate nemijlocita cu opacitatea laminei dura a versantilor mezial/distal ai
septului.

Creasta septului se situiaza ca nivel la adultul tanar aproximativ la 1-1,5 cm spre apical de jonctiunea
smalt-cement.
Jonctiunea smalt-cement este un reper topografic insotit de un anumit grad de relativitate si
neacceptat integral de toti autorii; aceasta relativitate se datoreste “eruptiei continue” a dintelui sau
eventualelor egresii.
Cu toate acestea jonctiunea smalt-cement este cel mai fix cel mai constant dintre toate punctele-reper
pe care le-am putea lua in considerare in aprecierea inaltimii crestei osului alveolar si evident in
aprecierea nivelului crestei; acest reper este adeseori utilizat in aprecierea rapida pe radiografie a
gradului resorbtiei septale in parodontitele marginale.
La nivelul septului lamina dura delimiteaza in perimetrul sau spongioasa septala cu
exceptia bazei septului unde spongioasa septala se continua nemijlocit cu spongioasa periapicala
(spre mezial si distal) si cu spongioasa bazei maxilarelor.

6
Importanta cunoasterii detaliilor anatomo-radiologice privitoare la sept deriva din faptul ca atat in
parodontitele marginale superficiale cat si in cele profunde vom intalni leziuni crestale, leziuni ale
laminei dura, leziuni spongioase centro-septale (ex. halistereza), leziuni globale ale septului etc.

Septul interradicular se situiaza pe radiografie intre radacinile dintilor. La molarii

mandibulari septul interradicular este bine vizibil pe radiografie; imaginea sa este o arie de
spongioasa marginita de lamina dura. Nivelul crestei septului interradicular este situat mult mai spre
apical decat a septului interdentar; septul interradicular este mai scurt, varful sau este rotunjit si este
asezat spre apical fata de planseul camerei pulpare.

Spongioasa septului interradicular al molarilor mandibulari se continua cu spongioasa bazei

mandibulei.
In general forma septului interradicular la mandibula depinde de forma si deschiderea radacinilor;
uneori in cazul radacinilor apropiate sau concrescentei radiculare el este evident inexistent.
Septurile interradiculare ale molarilor maxilari sunt greu de identificat pe radiografie datorita
dispozitiei spatiale a celor 3 radacini.

Ansamblul structurilor zonei furcatiei. Zona furcatiei este bine vizibila la molarii
mandibulari si partial decelabila la molarii maxilari; la premolarii biradiculari (ex. maxilari) se pot
obtine unele date referitoare la furcatie prin efectuarea de radiografii excentrice (mezi/disto-
excentrice); centrarea orizontala excentrica (derogare de la ortoradialitate) decaleaza radacinile si
evidentiaza furcatia.

Complexul anatomo-radiologic al zonei furcatiei este constituit din: – cementul care coafeaza
portiunea apicala a dentinei coronare intre radacini; – spatiul periodontal situat la baza coroanelor
molarilor sau premolarilor biradiculari; – lamina dura care acopera creasta septului interradicular; –
spongioasa interradiculara marginita de lamina dura situata in vecinatatea crestei septului
interradicular.

Zona furcatiei este afectata in parodontitele marginale profunde. Procesul patologic poate patrunde in
teritoriul furcatiei fie pe calea parodontala deja cunoscuta (gingie, sept interdentar, spatiu
periodontal, periost etc.) fie pe cale pulpara prin efractia podelei camerei pulpare.

Aspecte radiologice intalnite in boala parodontala

Examenul radiologic este un mijloc diagnostic paraclinic extrem de util in patologia parodontala
marginala dar cu conditia ca el sa fie in permanenta asociere cu examenul clinic; evident examenul
clinic este suveran dar radiodiagnosticul completeaza de o maniera armonica datele examenului
clinic.

Modificarile radiologice vor fi prezentate in ordinea gravitatii leziunilor in legatura cu etapele

incipiente respectiv leziunile superficiale ale bolii parodontale si apoi leziunile parodontale
profunde.

Leziunile superficiale ale parodontiului de sustinere prezente pe radiografie sunt:

demineralizarea difuza a osului alveolar in unele gingivite; – demineralizarea crestei septului
interdentar; – halistereza marginala; – craterul septal.

Demineralizarea difuza a crestei septului interdentar eventual si a zonelor mai

7
profunde ale sale survine in gingivitele de tip florid cu mari turburari ale hemodimicii determinate
de procesul patologic inflamator gingival. Datorita dinamicii circulatorii modificate are loc o
extractie masiva de calciu reprezentata radiografic printr-o radiotransparenta neconturata, difuza a
osului alveolar.

Demineralizarea localizata a unei creste septale sau 2-3; acest aspect este caracteristic in
parodontitele incipiente sau in unele gingivite asociate cu hipertrofia gingiei.

Halistereza marginala este o radiotransparenta centro-septala, verticala, cu contururi sterse

adesori cu aspect de „sirag de margele”; se datoreste turgescentei vasculare ale arterelor septale in
unele gingivite si in parodontitelor incipiente.
Craterul septal este o leziune distructiva a crestei septului interdentar si se manifesta radiologic
printr-o amputare concava a extremitatii ocluzale a septului.

Triangulatia se datoreste distructiei crestei septale pe versantele mezial/distal prin

actiunea proteolitica a agentilor microbieni infiltrati subgingival. Radiologic se prezinta ca 2
transparente relativ simetrice situate de o parte si de alta a crestei mult ascutite, efilate.
Parodontitele profunde se manifesta radiologic prin distructii cu contururi sterse ale septurilor
interdentare si prin coborarea/urcarea spre apical a nivelului corticalelor externe vestibulare/orale,
laminei dura si spongioasei in portiunea acoperita de radacina; desi acoperite de radacina intens
opaca adeseori constatam conturul suprapus peste radacina a structurilor amintite mai sus.
Resorbtiile septului interdentar sunt foarte frecvente in parodontitele marginale si vor fi pe larg
comentate si ilustrate radiologic in prezenta lucrare de diploma.
Leziunile distructive profunde ale septului interdentar in parodontitele marginale pot fi orizontale si
verticale (angulare).

Leziunile orizontale se caracterizeaza radiologic prin aspectul „retezat” al septului interdentar in

sensul ca nivelul sau spre ocluzal este situat mult spre apical iar aspectul normal, cunoscut al crestei
septale este inlocuit printro limita liniara orizontala fara margine calcara; contururile spre coronar
al septului amputat orizontal sunt perpendiculare pe directia radacinilor care marginesc septul in
cauza.

Resorbtiile orizontale indica o forma mai „blanda” de parodontita cu evolutie relativ lenta; resorbtiile
pe orizontala sunt frecvent intalnite in formele „mixte” de parodontita marginala forme anatomo
clinice descrise de Pambuccian, Gafar Memet si Horia Dumitriu.

Resorbtiile verticale – angulare sunt mai grave, profunde, ele apartin in special parodontitelor
rapid progresive, parodontitelor juvenile si in general parodontitelor care evoluiaza pe fondul
unor cauze generale. De obicei fenomenul distructiv bacterian evoluiaza spre apical in lungul
spatiului periodontal dar concomitent se constata leziuni ale cementului si osului alveolar:
cementul este infiltrat microvian, metabolic microbian si uneori pe alocuri tartric. Depunerile de
tartru nu lipsesc. Lamina dura este distrusa, evident spatiul periodontal in teritoriul afectat este
compromis iar spongioasa dezorganizata.

Leziunile osoase nu sunt de tip necrotic ca in afectiunile purulente (osteite, osteomielita, tuberculoza
osoasa etc.). Distructia osoasa in parodontopatiile marginale are un caracter particular determinat de
punga parodontala cu continutul sau si cu factorii biochimici, enzimatici etc. emanati de ea.

Leziunile verticale (angulare) pe radiografie se mai numesc defecte osoase verticale.

Acestea au contururi sterse sunt marginite de radacina si sunt profunde; in multe situatii caracterul
distructiv este foarte accentuat. Adeseori sunt insotite de migrari ale dintilor, depuneri de tartru si
inclinatii in ax.

8
In parodontitele cronice profunde si cu mare potential distructiv septul interradicular este distrus iar
zona furctiei dezgolita de componentele sale de vecinatate.

Afectarea zonei furcatiei poate surveni prin leziunile profunde septale, meziale/distale, prin leziunile
osului alveolar situat oral sau vestibular fata de dinte sau direct din camera pulpara in pulpitele
cronice grave secundare unor carii ocluzale sau de fata coronara.
In parodontitele marginale mai ales in formele grave cronice survin modificari ale
dintilor. Aceste modificari sunt: migrari dentare, inclinatii in ax, vestibularizari, treme, diasteme,
atritie, calcificari pulpare, resorbtii radiculare, carii de radacina, depuneri de tartru pe radacina,
depuneri de tartru in cariile radiculare, resorbtii radiculare ale cementului si dentinei.
Migrarile dentare si inclinatiile in ax se datoresc deteriorarii suportului parodontal deteriorare
indusa de actiunea proteolitica a agentilor microbieni ai pungilor parodontale.
Calcificarile pulpare, resorbtiile radiculare, atritia apar datorita modificarilor troficitatii locale,
traumei ocluzale etc.

Concluzii

1. Radiografiile executate in cadrul diagnosticului parodontal sunt extrem de utile cu conditia

executarii lor in cadrul rigorilor tehnice impuse de conduita radio-stomatologica.
2. Indicatia de radiografiere este elaborata dupa un examen clinic minutios.
3. Leziunile radiologice dentare din parodontitele marginale pot fi relevante pentru cauzele locale ale
parodontitei: tartru, cauze iatrogene, anomalii de dezvoltare dentara. Incongruente dentare cu
inghesuiri.
4. Modificarile radiologice dentare pot fi o urmare a patrunderii in profunzime a germenilor si
distructiilor radiculare pe care le genereaza.
5. Modificarile dentare pot fi urmarea distrugerii osului alveolar si sistemului de contentie dento-
parodontala.
6. Modificarile dentare determinate de distructia osului alveolar sunt: rotatii in axul vertical, atritii,
inclinatii in ax, migrari, spatieri, inocluzii.
7. Tipurile de radiografii utilizate: radiografiile periapicale, radiografiile bite-wing, stus parodontal
constituit din radiografii periapicale si radiografii bite-wing, ortopantomografia, radiografii ocluzale,
teleradiografia; in prezent a intrat in uz tomografia computerizata „cone beam” cu reconstructie
tridimensionala.
8. Examenul radiologic impreuna cu examenul clinic constituie un tandem favorabil diagnosticului
de parodontita.