THE MAKING OF ETHICAL DECISIONS IN PSYCHOLOGYCAL PRACTICE*

* Varianta finală în limba engleză a textului:

Ionel Cioară - The making of ethical decisions in the psychological practice, Journal of Psychological and
Educational Research, vol. 19, issue 1, pg. 94-108.

La fel ca majoritatea conceptelor din știinţele socio-umane, decizia nu este ușor de definit.
Într-o lucrare de referinţă pentru psihologia organizaţională (Zlate, 2007) M. Zlate prezintă
tentativele cele mai relevante de definire a deciziei. Sintetizându-le autorul român concluzionează
că definitoriu pentru decizie este alegerea unei variante dintre mai multe posibile, a decide
înseamnă a opta, a alege o alternativă din multitudinea celor existente în vederea traducerii ei în
fapt (Zlate, 2007, p. 259). Necesitatea luării deciziilor în domeniile practicii psihologice, indiferent
de domeniul în care se manifestă decurge din natura interacţiunilor dintre indivizi (indiferent de
rolul jucat), grupuri și trebuinţele acestora. Din punct de vedere psihologic decizia implică mai
multe mecanisme dintre care merită reţinute:
- finalitatea acţiunilor sau stabilirea sarcinilor sau scopurilor/obiectivelor (în acest scop
se impune stabilirea priorităţilor; alocarea resurselor de timp sau efort în vederea
realizării lor, abandonarea unor sarcini care nu au fost bine definite);
- alegerea mijloacelor necesare realizării sarcinilor (descompunerea obiectivelor sau
sarcinilor în subobiective sau sarcini mai mici, ordonarea acţiunilor în funcţie de
priorităţi sau constrângeri);
- dinamica dintre valenţele rezultatului și probabilitatea obţinerii rezultatului (se referă
la încrederea pe care subiectul o are în ceea ce privește rezultatul);
- reactivitatea planului motivaţional (vizează importanţa sarcinii din punct de vedere
motivaţional și speranţa succesului);
- apariţia intenţiei realizării obiectivelor propuse
- persistenţa intenţiei centrate pe tot parcursul realizării sarcinii și inhibarea intenţiilor
aflate în competiţie;
- reglarea temporală a intenţiilor (Richard, 1997, p. 191)
Decizia etică se referă la alegerea alternativelor optime din perspectiva sistemului de valori
asumat de către o organizaţie. Procesul decizional este unul complex întrucât în interacţiunile
presupuse de practica psihologică se intersectează obligaţiile și datoriile profesionale ale
psihologilor cu drepturile pacienţilor, deseori aceștia având un statut special datorită vârstei,
situaţiilor delicate în care se află sau dizabilităţilor pe care le au. Peste acestea se suprapun factorii
psihoindividuali asupra cărora atrăgea atenţia încă din 1890 W. James. Astfel pornind de la
situaţiile conflictuale în care ne aflăm, psihologul american delimita mai multe tipuri de decizii:
decizii raţionale, în care argumentele pro sau contra unui sens al acţiunii se clarifică treptat prin
activarea funcţiilor logico-argumentative; decizii întâmplătoare, determinate de factori exteriori
decidentului; decizii impulsive, determinate de factori interiori, descărcări spontane de energie,
instabilitatea sau caracterul oscilant al caracterului decidentului; decizii determinate de
modificarea scalei de valori; decizii determinate de voinţă (James, 1983).

1
 Însă indiferent de mecanismele pe care le presupune și de factorii de care sunt influenţate
rolul deciziilor etice în psihologie este de a dezlega situaţiile încurcate la care poate conduce
practica profesională actuală. La fel ca orice profesiune cea de psiholog constă într-o relaţie
contractuală între profesionist și client. Psihologii au obligaţia de a presta serviciul pentru care este
plătit, deci să-și facă datoria (Miroiu & Blebea, 2001, p. 55). În această relaţie pot apărea însă
disfuncţionalităţi contradicţii. Psihologul poate susţine că prestaţia sa este adecvată și conform
contractului, în timp ce clienţii s-ar putea aștepta beneficieze și de servicii supererogatorii, de
exemplu ca psihologul să poată fi solicitat și în afara timpului convenit pentru consiliere. Un
posibil conflict se poate astfel naște în condiţiile așteptărilor de natură altruistă pe care clienţii pot
presupune că profesioniștii le datorează.

DE CE ESTE NECESAR SĂ LUĂM DECIZII ETICE?

Pentru a reglementa aspectele și problemele de natură morală ale unei organizaţii

profesionale nu este suficientă elaborarea unui cod etic. Aplicarea acestuia și transformarea
organizaţiei într-una care înregistrează performanţe etice presupune parcurgerea mai multor stadii
: stadiul imoralităţii (ar putea fi la fel de bine numit al amoralităţii întrucât instituţiile refuză să se
preocupe în orice formă de aspectele de natură etică, perpetuarea acestei situaţii poate aduce
prejudicii grave imaginii sau chiar viabilităţii firmei); stadiul reactivităţii (presupune preocupări
minimale și mai degrabă formale de implementare a unor măsuri care să prevină sau să sancţioneze
comportamentele neetice, lipsesc însă mecanismele și instrumentele de aplicare, comisiile,
consiliile sau comitetele etice au mai degrabă un rol decorativ, structurile administrative fiind cele
care rezolvă în fapt în continuare situaţiile conflictuale în care sunt implicate și conduite imorale –
în această situaţie se pare că se găsesc cea mai mare parte a organizaţiilor românești inclusiv
Colegiul Psihologilor din România; stadiul conformităţii etice implică în schimb un angajament
sincer al responsabililor organizaţiei pentru monitorizarea și creșterea eficienţei managementului
eticii, se înregistrează preocupări consistente pentru sancţionarea și prevenirea comportamentelor
inadecvate, în fapt un angajament asumat în principal de către conducere pe calea
managementului etic și impus oarecum din exterior membrilor organizaţiei, care nu participă la
scrierea codurilor etice sau alcătuirea procedurilor de aplicare ale acestora; stadiul integrităţii
adaugă o asumare interiorizată a unor principii și valori de către întreaga comunitate
organizaţională, rolul principal revine tot liderilor organizaţiei însă personalul este atras și implicat
în constituirea setului de valori alese de organizaţie pentru a se defini, ceea ce conduce la
constituirea integrităţii organizaţiei; alinierea totală este ultimul stadiu al moralităţii unei
organizaţii este atins abia atunci când misiunea, scopul și ţelurile sale particulare ale sunt
considerate drept parte integrantă a acesteia. Abia acum comportamentului etic îi este atribuită
importanţa strategică despre care se vorbește în lucrările de etică aplicată de câteva decenii. Acest
model comparativ poate folosi conștientizării de către membrii unei organizaţii al locului în care
se află în drumul spre o organizaţie în care se practică un management etic adecvat, însă acesta este
doar punctul de pornire. (Rossouw & van Vuuren, 2003).

2
 Însă indiferent de rezultatele acestei autoevaluării printre pașii parcurși pe calea dobândirii
performanţei etice, un loc de seamă îl ocupă însușirea și aplicarea unor metode de decizie etică
fundamentate pe baza unei solide profesionalizări. Aceste metode trebuiesc elaborate de specialiști
care să cunoască atât domeniul eticii cât și domeniul psihologiei. Este necesar ca aceștia să apeleze
la resurse teoretice și la justificări metodologice temeinice, iar dacă este posibil aceste metode să fi
trecut deja proba unor critici severe, cărora le-au răspuns cu succes.
Problema profesionalizării nu se se pune încă în cazul persoanelor capabile să gestioneze
problemele morale apărute în activităţile profesionale, iar acestui aspect nu îi este încă recunoscută
importanţa. Pe site-urile organizaţiilor psihologilor din România lipsesc deocamdată trimiteri la
activitatea comitetelor de etică sau informaţii care să ateste preocupările pentru dezvoltarea
dimensiunii morale a organizaţiilor. Despre nevoia de profesionalizare și controversele legate de
utilitatea expertizei etice în activităţile profesionale s-a scris încă puţin, iar problema legată de cine
sunt cele mai potrivite persoane să ia decizii în acest domeniu – practicanţii profesiunii sau experţi
în etică, rămâne încă deschisă (Mureșan, 2009, p.149). Nu e încă deloc clar dacă profesioniștii ar
trebui să se antreneze pentru a dobândi și o expertiză etică, sau eticienii ar trebui să aprofundeze
domeniile profesionale, până la același nivel al dobândirii competenţelor necesare practicării
profesiunii în legătură cu care sunt chemaţi să se pronunţe. Autorul român citat deja mai sus
consideră că cea mai potrivită cale de urmat spre o organizaţie morală este practicarea trainingului
privind luarea deciziilor etice. El propune astfel un plan de transformare al unei organizaţii într-
una integră care presupune patru pași:
- crearea unui cod etic auto-asumat prin participarea întregului personal la conceperea
lui;
- aplicarea lui constantă prin mecanisme de ţinere în priză a personalului sub aspect
moral (organizarea de traininguri, audit etic, auto-training online, filme interne despre
comportamente morale/imorale, jocuri, linie telefonică dedicată etc);
- procesul de ţinere în priză are ca efect și formarea treptată a unei culturi
instituţionalizate favorabilă valorilor morale, rolul principal în acest proces fiind
asumat de responsabilii de managementul etic;
- iniţierea unor programe de training al gândirii etice, în vederea formării unor abilităţi
de decizie etică și de rezolvare a unor probleme inedite – mai ales pentru manageri cu
scopul de...
- pregătire a momentului în care vor fi convinși și vor ști cum să insereze criterii și
restricţii morale în planul strategic al organizaţiei, în toate compartimentele și
activităţile ei (Mureșan, 2009, pp.152-153).
Se poate observa din cele afirmate până acum că mecanismul cheie în formarea
conformităţii etice a unei organizaţii este reprezentat de metodele de decizie etică. Deși
numeroase și eterogene însușirea acestora este singura modalitate de formare în practica
responsabililor de managementul etic a unor deprinderi constante și a unor abilităţi de evaluare și
judecare morale autonome și nearbitrare.
Codurile etice au rolul de a specifica regulile, normele deontologice prin care organizaţia
va transpune în comportamentul membrilor săi valorile către care aspiră. Acestea asigură pentru
3
client cadrul de protecţie al intereselor sale și dreptul la un tratament corect din partea
psihologului. Psihologul dispune în schimb de un ghid comportamental care trasează reperele
morale între care poate acţiona. Complexitatea situaţiilor care pot apărea din interacţiunea
profesionist-client predispun la apariţia unor dificultăţi, situaţii încurcate sau dileme etice.
Posibilitatea ivirii unor asemenea cazuri face necesară și obligatorie construirea și utilizarea
metodelor de decizie etică. Acestea pot fi accesate fie de liderii organizaţii, de membrii din
structurile de conducere desemnaţi cu constituirea și gestionarea unui climat etic fie doar de
psihologii practicanţi puși în faţa unor situaţii ce par fără ieșire. Situaţiile încurcate sau dilemele
etice apar atunci când psihologii trebuie să ia o decizie dintre mai multe alternative prezente în
condiţiile în care valorile implicate în caz intră în conflict cu anumite interese individuale,
altenativele posibile par la fel de justificate, există consecinţe asupra stakeholderi-lor ( Popescu &
Sulea, 2007, p.348).
Metodele de decizie sunt foarte eterogene, de la cele foarte elaborate, astfel este de
exemplu metoda utilitaristă binivelară, amplu prezentată de cel mai versat autor român în
managementul eticii organizaţionale (Mureșan, 2009), până la cele care din dorinţa de a fi cât mai
accesibile vulgarizează excesiv de mult problematica deciziei și sfârșesc prin a o eluda. Astfel de
exemplu aplicare binecunoscutei reguli de aur, conform căreia ni se cere să ne purtăm faţă de
ceilalţi, așa cum am dori să se poarte și ei cu noi nu este de loc suficientă pentru rezolvarea
problemelor complexe ce apar în practicile profesionale actuale. Nici preceptele eticii creștine sau
teoria imperativului categoric kantian – comportaţi-vă în așa fel încât să-i priviţi pe ceilalţi ca
scopuri și niciodată doar ca mijloace pentru realizarea propriilor scopuri, rămân de asemenea prea
formale în raport cu stringenţa și gravitatea situaţiilor pe care se impun să le rezolve. În acest
articol ne vom ocupa de prezentarea acelor metode care considerăm că se pretează cel mai bine
domeniilor generoase ale practicii psihologice: cazuistica, metoda utilitaristă...

CAZUISTICA

Cazuistica este probabil cea mai veche modalitate de abordare a problemelor de natură
etică bazându-se pe accentuarea caracterului contextual al cazurilor, acestea punând în cumpănă
aplicarea regulilor generale. Pe fondul preocupărilor pentru circumstanţele speciale ale unui obiect
al verdictului moral un psiholog poate distinge și se poate folosi de relevanţa diferitelor cazuri și
reguli particulare.
Cu o istorie extinsă pe parcursul evului mediu, cazuistica este relansată în contextul
apariţiei eticii situaţionale (concepţie conform căreia o judecată etică se aplică la situaţii în întregul
lor, ceea ce este relevant și decisiv pentru o situaţie s-ar putea să fie total irelevant pentru altele în
ciuda asemănării dintre ele). Pentru varianta modernă, relansată a cazuisticii potrivită mi se pare
definiţia dată de Jonsen și Toulmin: „analiza problemelor morale utilizând proceduri de raţionare
bazate pe paradigme și analogii, proceduri ce duc la formularea unor opinii bine fundamentate
(expert) despre existenţa și stringenţa unor obligaţii morale particulare, proceduri ce sunt
formulate în termeni de reguli sau maxime, generale dar nu universale sau invariabile, deoarece
ele au valabilitate certă numai în condiţiile particulare în care se află agentul și în circunstanţele
4
particulare ale acţiunii” (Jonsen & Toulmin, 1988, p.257). Întrucât termenul mai este uneori folosit
într-un mod peiorativ unii autori își mai pun încă problema dacă termenul este unul negativ sau
neutru, deși vor promova în continuare o înţelegere favorabilă conceptului (Brinkmann & Ims,
2004, p.129). Regulile metodei cazuistrice moderne, regândite de cei doi autori citaţi, sunt bine
sintetizate de V. Mureșan. Acesta realizează o interpretare foarte pertinentă (Mureșan, 2009, pp.
194-199) a acestor reguli, anumite aspecte mi se par compatibile și aplicabile cu domeniului
practicilor din psihologie.
În acest tip de argumentare, cadrele de referinţă ultime sunt cazurile „paradigmatice” care
oferă evaluări morale prezumtive iniţială care au o forţă concluzivă majoră cu condiţia să lipsească
circumstanţele excepţionale care ar putea altera evaluarea. Domeniul psihologic în spaţiul
românesc este unul în care lipsește o tradiţie de analiză cazuistică care să poată fi documentată din
manuale sau alte surse. Singurele resurse accesabile sunt Codul deontologic al profesiei de psiholog
cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară, Legea nr. 213/2004 privind exercitarea
profesiei de psiholog cu drept de liberă practică și Normele de aplicare ale acesteia. Fiind un
domeniu în care nu există precedente de analiză cazuistică, ar trebui create câteva puncte de
plecare exemplare, pornind de la consensul profesional în jurul valorilor morale focale alese prin
asumarea Codului deontologic. Însă la fel ca în majoritatea celorlalte domenii profesionale
autohtone ar trebui demarata organizarea de traininguri etice. În acestea ar trebui discutate diverse
cazuri paradigmatice legate de exemplu de nerespectarea confidenţialităţii, sau discriminarea pe
criterii de etnie sau rasă.
O altă regulă analizată se referă la scopul metodei care constă în a evalua cazuri noi prin
analogie cu exemplele paradigmatice. Evaluarea etică se bazează în această metodă pe
raţionamentul prin analogie, influenţat la rândul lui de probabilitate, tehnici persuasive sau de
înţelepciunea practică. Ideea de bază a metodei nu este acceptarea unor propoziţii universale și
aplicarea lor prin deducţie la cazuri particulare, ci formarea unei sensibilităţi afective pe baza
căreia să înţelegem factorii și circumstanţele noi care apar.
Nu voi insista asupra altor aspecte întrucât istoria relativ redusă în timp a practicii morale
din comunitatea profesională a psihologilor români urmează doar, în măsura în care această
metodă va fi accestă de către managerii etici, nu a condus încă la stabilirea cazurilor paradigmatice,
sau la clarificarea excepţiilor admise, astfel încât o continuare a discuţiei în această direcţie ar fi
prematură.
Ce ar fi totuși de interes pentru viitorii decidenţii practicieni ai psihologiei ar fi grila
propusă de V. Mureșan pentru aplicarea metodei cazuistice.

1) Identifică exact cazul nou pe care vrei să-l evaluezi moral: descrierea cazului, faptele,
circumstanţele auxiliare, eventualele principii morale conţinute în el sau legate de el etc.
2) Încadrează cazul. Caută în literatura etică, în codurile deontologice, în manualele de studii de
caz, în practică, acele cazuri paradigmatice care ar fi cele mai apropiate de cazul nou.
3) Rezolvă cazul dacă e simplu. Vezi care sunt asemănările dintre cazul nou și cazurile
paradigmatice – folosind definiţii, principii subiacente, precedente, maxime morale larg acceptate, ceea ce au
spus alţii despre acest tip de caz etc.

5
 4) Dezbate dilemele morale. În cazuri de ambiguitate sau de conflict al paradigmelor cântărește
opţiunile după flerul pe care îl ai, după discernământul tău moral, eventual folosind și unele principii etice
ajutătoare (e.g. utilitariste).
5) Elaborează decizia prin consens. Concluzia trebuie adoptată cu precauţii și revizuită de câte ori se
impune; vom extrage, eventual, regula morală nouă conţinută tacit în noul caz.
Atunci când nu există precedente la care să ne raportăm vom fi obligaţi să inventăm unul sau mai
multe exemple paradigmatice, plecând de la experienţa trecută, de la definiţiile existente, de la principiile
legale existente etc. Aceste cazuri trebuie să fie clare, neambigue, larg acceptate. La rigoare, trebuie să
inventăm o taxonomie a cazurilor de tipul respectiv. În rest, procesul decurge ca mai sus. (Mureșan, 2009,
p. 201)

Deși în unele domenii ale eticii aplicate se vorbește despre revival of casuistry
(Vieth, 1999) limitele aplicării acestei metode (în principal i se reproșează că întrucât se
bazează pe consensul social, în condiţiile în care acesta este extrem de dificil de obţinut,
cazuistica poate aluneca și se poate pierde foarte ușor pe panta relativismului) îi restrâng
mult aria de aplicabilitate.

PRINCIPIISMUL

Una dintre alternativele chiar mai la îndemână pentru psihologii care doresc o
fundamentare solidă, atunci când sunt confruntaţi cu conflicte de natură morală (conflicte de
interese care rezultă din rolurile jucate sau din relaţiile cu pacienţii, conflicte între îndatoririle
profesionale și valorile promovate de organizaţie etc.) este o altă metodă de decizie: metoda
principiistă. Aceasta întrucât deontologia psihologică are la bază, așa cum vom vedea, o mare parte
din valorile, instrumentele și resursele presupusă de această abordare. Această metodă a apărut în
contextul dezvoltării eticii aplicate, în special a ramurii acesteia bioetica, începând cu anii `70 și
este foarte populară nu doar în rândurile biorticienilor ci și printre deontologii practicanţi ai
psihologiei. Procedura a devenit notorie odată cu apariţia în 1979 a lucrării lui T. Beauchamp și J.
Childress The Priciples of Biomedical Ethics. Adepţii acestui cadru de evaluare morală, numită
astfel de adepţi pentru a nu fi considerată teorie morală, consideră că principiile sunt nucleul tare
al vieţii morale, în luarea deciziilor fiind obligaţi să ţinem seama de acestea. Beauchamp și
Childress propun o orientare care să eludeze marile teorii etice tradiţionale, oferind o listă de
criterii pe baza căreia să poată fi judecate situaţiile conflictuale. Metoda de identificare și
soluţionare a problemelor morale este formată din principii, regulile care decurg din acestea,
norme, drepturile celor implicaţi și de asemenea virtuţi. La baza metodei propuse astfel sunt patru
principii, care vor funcţiona ca temei al evaluării:
- principiul respectului autonomiei: oricărei persoane trebuie să i se recunoască și să i se
aprecieze libertatea de a face propriile alegeri și de a-și dezvolta propriile păreri și
planuri de viaţă (fără controlul altora și în cunoștinţă de cauză), chiar și atunci când
alte persoane le consideră greșite. Singura restricţie a principiului autonomiei constă în

6
 obligaţia ca respectarea propriei autonomii să nu afecteze respectarea autonomiei
celorlalţi;
- principiul binefacerii (beneficence): persoanele au obligaţia de a-și ajuta semenii să
promoveze acele interese care sunt importante și legitime pentru ei, dar punând în
balanţă beneficiile, prejudiciile și riscurile în vederea obţinerii celui mai mare
beneficiu net pentru toţi cei afectaţi, în mod imparţial;
- principiul nefacerii răului (non-maleficence): persoanele trebuie să se abţină de la a
intenţiona sau de la a face acte care e probabil să cauzeze prejudicii, cu excepţia
situaţiei în care există un temei sugicient pentru a proceda așa. Termenul ”prejudiciu” e
ambiguu; totuși, putem conveni că el se referă la prejudicii fizice (e.g. durere, suferinţă,
dizabilităţi fizice, moarte), la prejudiciile mentale și la alte tipuri de prejudicii;
- principiul dreptăţii: e un grup de norme pentru distribuirea nepărtinitoare a
beneficiilor, riscurilor și serviciilor medicale (Beauchamp & Childress, 1983).
Numărul principiilor nu este unul limitat, pentru fiecare domeniu trebuie alese în funcţie
de specificul acestuia, principiile adecvate. Dacă vom analiza conţinutul The deontological code of
psychologist profession with the right for practice license vom putea observa care sunt cele mai
potrivite principii pentru aplicarea acestui cadru de evaluare morală în practica psihologică
desfășurată în România. Valoarea profesională de căpătâi a psihologilor români este autonomia, cel
puţin la modul declarativ, întrucât primul principiu ales de către aceștia este principiul kantian al
respectului demnităţii umane, iar acest lucru presupune recunoașterea dreptului fundamental al
fiecărei persoane la alegere. Al doilea principiu este responsabilitatea profesională şi socială.
Responsabilitatea, ca datorie faţă de alţii ea se referă la obligaţia de a preveni dacă este posibil şi a
repara – dacă s-a produs deja - răul pricinuit altora, de a contrabalansa printr-o compensaţie răul
facut celorlalţi. Corelatul moral al responsabilităţii profesionale este pentru psihologii autohtoni
principiul minimalizării răului, fundamentat pe valorile de cinste, compasiune, înţelegere,
toleranţă, respect. Principiul integrităţii profesionale este cel de-al treilea şi ultimul explicitat în
documentul amintit mai sus. Acest al treilea principiu o altă mare şcoală de etică filosofică îşi
aduce contribuţia la reglementarea datoriilor profesionale ale psihologilor, este vorba de teoria
virtuţii.
Iată deci că pentru practica românească principiile amintite vor fi cele mai adecvate
pentru realizarea unei evaluări morale de inspiraţie principiistă. Din aceste principii rezultă
anumite regului concrete și norme profesionale. Din primul principiu rezultă de exemplu
necesitatea unor preocupări ferme și constante pentru evitarea comportamentelor, tratamentelor,
remarcilor sau exprimărilor care ar putea aduce prejudicii de orice fel persoanelor implicate în
relaţionarea profesională directă. Din al doilea principiu rezultă se impune norma profesională
care reglementează aspectele care ţin de legalitate şi le cere psihologilor să se preocupe în cel mai
înalt grad posibil de starea de bine a persoanelor faţă de care îşi exercită rolul profesional, cât şi
faţă de familia, grupul sau comunitatea din care acestea fac parte. Al treilea principiu se referă la
limitele intervenţiei politice şi administrative în viaţa comunităţii profesionale, pe de altă parte
principiul obligă psihologii să respecte şi să protejeze sfera privată a clienţilor. Integritatea
personală impune datoria de a respecta dreptul persoanelor de a-şi păstra secrete datele personale,
7
de a-şi proteja viaţa privată. Din acest principiu derivă mai multe datorii profesionale ale
psihologilor: evitarea discriminării, onestitatea (prezentarea corectă a calificărilor şi
competenţelor), ţinerea promisiunilor onorarea obligaţiilor contractuale, imparţialitatea.

Problem identification

Is this an ethical problem

What are the relevant facts? What might not be relevant? What else do we need to know?
Two whom are we obligated? What sources are available to us? Consult with peers/ supervisor

Dată fiind situaţia din România, unde domeniul expertizei etice și al aplicării metodelor de
decizie etică am considerat că este mai potrivit să prezentăm deocamdată doar acele metode care
se plasesază la suficient de mare distanţă de controversele filosofice legate de aplicarea teoriilor
încât să poată fi aplicate cu succes de persoane care nu au o neaparat o expertiză în teoriile etice,
domeniu care rămâne încă suficient de controversat pentru a împiedica etica să devină o disciplină
autonomă.

REFERENCES:

Almond, B., (2006). The Rights. In P. Singer (ed.), Ethics (pp. 288-298), Iaşi,
Romania: Polirom Publishing House.
Beauchamp, T. L. & Childress J. F., (1983). (Second Edition) Principles of
Biomedical Ethics, Oxford University Press.
Brinkmann, J. & Ims K. J. (2004). A Conflict Case Approach to Business Ethics,
Journal of Business Ethics 53: 123-136, Netherland, Kluwer Academic Publishers.
Ciulla, J. B. (1994). Casuistry and the Case for Business Ethics, in T. Donaldson and
R. E. Freeman (eds.), Bussines as a Humanity, New York, University Press.
James, W., (1983). The Principles of Psychology, Harvard University Press.

8
 Jonsen, A.R. & Toulmin, S. (1988). The Abuse of Casuistry. A History of Moral
Reasoning. Berkeley, University of California Press.
Keenan, J. F. (1998). Making a Case for Casuistry: AIDS and its Ethical Challenges,
Skriftserie forHFs etikkseminar, bind 3, University of Oslo.
Miroiu, M. & Blebea Nicolae, G. (2001). Introducere în etica profesională,
(Bucureşti (Introduction in Professional Ethics), Bucharest, Romania, Trei Publishing
House.
Mureşan, V. (2009). Managementul eticii în organizaţii (The management of ethics
in organizations), Bucharest, Romania, Bucharest University Publishing House.
Popescu, C. & Sulea, C. (2007). Managementul eticii în organizaţii (The
management of ethics in organizations) in Z. Bogháthy, Manual de tehnici și metode în
psihologia muncii și organizaţională. Iași, Romania, Polirom Publishing House.
Richard, J.-F. (1997), Décision (Decision), in H. Bloch et. al., Grande dictionnaire
de la psychologie, Great Dictionary of Psychology Paris, Larousse.
Rossouw, G., & van Vuuren L., (2003). Modes of Managing Morality: A Descriptive
Model of Strategies for Managing Ethics, Journal of Business Ethics, 46.
Vieth, A. (1999). The revival of casuistry in applied ethics and its problems,
Medicine, Health Care and Philosophy 2: 51-53, Netherland, Kluwer Academic
Publishers.
Zlate, M., (2007). Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Iași, Romania,
Polirom Publishing House.

9
10