Convenții internaționale privind protejarea patrimoniului cultural: starea actuală

Monica-Elena Popescu
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, PVPI
monicaelena.popescu@yahoo.com

Rezumat: În lucrarea de față ne propunem să tratăm succint problematica convențiilor

internaționale cu privire la protejarea patrimoniului cultural. Începând cu perioada ulterioară
celei de-a doua conflagrație, atenția a căzut treptat asupra bunurilor culturale. Vom încerca în
cele ce urmează să prezentăm două dintre convențiile ale căror prevederi au schimbat
fundamental arheologia europeană: Convenția de la Valletta (1992) și Convenția UNIDROIT
(1995). Prima reglementează protecția patrimoniului cultural și revizuiește legislația în vigoare
existentă până la momentul redactării ei, iar cea de-a doua face referire la bunurile culturale
furate sau exportate în mod ilegal. Modul în care România pune în aplicare aceste prevederi
europene va fi, de asemenea, detaliat.
Cuvinte-cheie: convenție, patrimoniu, Valletta, UNIDROIT.

A. Convenția de la Valletta
Continentul european, răvășit de cele două conflagrații mondiale, refuza să mai accepte
acțiuni de distrugere, al căror văl nefast a cuprins și sfera bunurilor culturale. Pe lângă trauma
psihologică cauzată de pierderile de vieți omenești, este indiscutabil că cei care au privit fumul
care se ridica asupra orașelor sfărâmate sub amenințarea necruțătoare și iminentă a bombardierelor
inamice au suferit și o traumă specifică, manifestată în strânsa legătură cu pierderea unor bunuri
(edificii-monument în acest caz), parte a moștenirii lor culturale. Astfel, s-a încercat treptat
codificarea unor principii care să unească sub o dorință comună statele care fuseseră odinioară
inamice, dorința făcând referire la salvgardarea culturii.
Una dintre cele mai importante tratate în acest sens este Convenția de la Valletta, denumită
și Convenția europeană pentru protecția patrimoniului cultural (revizuită). Evenimentele care au
dus la semnarea sa sunt numeroase și se cade să fie menționate în cele ce urmează. Ca într-un efect
de domino, toate acțiunile anterioare anului 1992 (când a fost semnată Convenția) au dus la
formularea unei necesități imperioase de schimbare în ceea ce privea patrimoniul cultural.

1
Bazându-se pe tratatele încheiate înainte, Convenția avea să modifice starea de fapte pe scena
arheologiei europene.
O primă încercare a statelor de a frânge pâinea împreună și de a discuta despre cultura la
nivel european s-a soldat cu semnarea Convenției de la Paris (Convenția culturală europeană),
intrată în vigoare la 5 mai 1955 și adoptată la 19 decembrie 1954. În preambulul acesteia stă scrisă
dorința de a se ajunge la o unitate care să se transpună într-o politică de acțiune comună pentru
salvgardarea și încurajarea dezvoltării culturii europene. Astfel, cele 11 articole ale sale fac referire
la augmentarea colaborării între state, finalitatea fiind aceea de apărare și de promovare a
idealurilor care fac parte integrantă din patrimoniul comun al statelor semnatare. A fost rectificată
de trei ori1. În ceea ce privește patrimoniul arheologic, acesta a fost reglementat pentru prima oară
prin Convenția pentru protejarea patrimoniului cultural (Convenția de la Londra) din 6 mai 1969.
Prin acesta se încerca ridicarea ideii de responsabilitate morală pentru protejarea patrimoniului
european și totodată se dorea interzicerea săpăturilor clandestine prin stabilirea unui control mai
vehement al obiectelor arheologice. Intrând în vigoare în 1970 și fiind ratificată de 24 de state
europene, acest tratat nu răspundea serioaselor amenințări la care era supus patrimoniul arheologic.
Prevederile sale au fost complet revizuite prin Convenția de la Valletta2. Demne de menționat sunt
și Convențiile de la Delphi și Granada, adoptate în anul 1985 în încercarea de răspunde dezvoltării
dinamice a politicilor de urbanism. Acestora li se adaugă Carta de la Lausanne (Carta pentru
protejarea și managementul patrimoniului arheologic) elaborată de două organizații internaționale
nonguvernamentale în anul 1990. Fără doar și poate, aceasta din urmă este cea care se apropie cel
mai mult de principiile ce aveau să se găsească înscrise în rândurile Convenției de la Valletta.
Dintre aceste principii se cade să menționăm câteva, de importanță majoră: cooperarea la toate
palierele instituționale, încurajarea utilizării unor metode non-intruzive în cercetarea arheologică
și integrarea politicilor de salvgardare a patrimoniului în cele de dezvoltare și planificare3.

1Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în
protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p. 15-16;
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=27992 accesat la 13.01.2020, ora 14:57.
2ibidem, p. 17;https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=0900001680072318

accesat la 13.01.2020, ora 15:35; Willem J. H. Willems, Sur la genèse de la convention de Malte, în Archéopages, Hors-série 1 |
2008, p. 127.
3Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în

protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p.17.

2
Istoria convenției
În cele de mai sus am trecut în revistă cele mai importante acte care au precedat convenția
în discuție. La fel de importantă este și înțelegerea momentului în care aceasta a fost adoptată,
evenimentele din perioada respectivă având un mare impact asupra prevederilor sale.
Anul 1988 a fost anul în care Consiliul Europei a fondat un nou comitet, sub titulatura de
Comitetul restrâns al experților Consiliului Europei pentru arheologie și planificare (Comité
restreint d’experts du Conseil de l’Europe sur l’archéologie et l’aménagement). Scopul acestui
grup de experți era acela de a revizui Convenția de la Londra din anul 1969, aceasta din urmă fiind
considerată greu adaptabilă provocărilor din sfera arheologiei anilor '80. Tot în acea perioadă, pe
măsură ce a crescut interesul pentru mediul înconjurător, s-a conștientizat pericolul în care se aflau
resursele culturale, fapt care a dus la dorința de gestionare a artefactelor. În Europa, care la acel
timp era încă sub imperiul catastrofelor pricinuite de cea de-a doua conflagrație mondială, atenția
a căzut asupra clădirilor de interes eclesiastic (mănăstiri sau biserici) și asupra acelor centre urbane
care fuseseră distruse în urma bombardamentelor. Profitându-se de boomul economic din perioada
1970-1980, s-au făcut săpături de salvare fără precedent, acestea mergând mână-n mână cu
dezvoltarea proiectelor de infrastructură. Totuși, nu a fost de ajuns. Constructorii erau mai bine
finanțați, mult mai numeroși și arheologia pierdea, din nou, teren important, multe artefacte fiind
pierdute sub fundațiile noilor clădiri ridicate. Amenințarea apărută a fost resimțită de întreaga
comunitate a arheologilor, aceștia din urmă găsind ca armă sensibilizarea opiniei publice. Așa cum
era de la sine înțeles, problematica a fost discutată și la nivelul unor conferințe internaționale
organizate sub egida Consiliului Europei, în 1984 la Florența și trei ani mai târziu la Nice. S-au
concretizat astfel câteva perspective, dintre care se cade să menționăm pe cele mai importante. Mai
întâi, arheologia trebuia să fie actant principal în procesul de planificare urbanistică4. Mai apoi, pe
măsură ce conceptele și mișcările ecologiste se modificau în permanență, bine-cunoscutul
principiu poluatorul plătește (polluter pays) s-a transformat în dezvoltatorul plătește (developer
pays)5. Treptat, se găsea a fi normal ca acela care construiește (dezvoltatorul) să plătească o parte
din costul săpăturilor impuse de proiectul său de dezvoltare.

4Willem J. H. Willems, Sur la genèse de la convention de Malte, în Archéopages, Hors-série 1 | 2008, p. 126-127.
5Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în
protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p. 18; Willem
J. H. Willems, Sur la genèse de la convention de Malte, în Archéopages, Hors-série 1 | 2008, p. 127.

3
 În toată această stare de fapte, s-a adoptat la Valletta, în 16 ianuarie 1992, Convenția
europeană pentru protejarea patrimoniului arheologic, formată din 18 articole. România a
ratificat-o prin Legea nr. 150 din 24 iulie 1997, publicată în MO nr, 175. din 29 iulie 1997. Această
convenție era ratificată ținându-se cont de prevederile constituționale ale statului român6. A fost
semnată de 44 de state membre ale Consiliului Europei și de Vatican 7. Înainte de a ne apleca
atenția asupra fiecărui articol în parte, preferăm să oferim câteva date generale din timpul și din
imediata apropiere a adoptării Convenției, date oferite chiar de un participant la aceasta, profesorul
Willem J. H. Willems de la Facultatea de Arheologie din cadrul Universității din Leyde.

Mai întâi, în ceea ce privește contextul european pentru aplicarea prevederilor convenției,
interesantă a fost maniera în care Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a decis
implementarea celor descrise în tratat, constrângând constructorii să cotizeze financiar la săpături,
în caz contrar găsindu-se în situația ingrată de a nu li se acorda permis de construcție. Practica
respectivă a fost adoptată la nivel intern prin ceea ce se numește Planning Guidance note 16,
document adoptat în dorința de a se reconcilia nevoile arheologilor cu cele ale dezvoltatorilor,
calea de mijloc fiind atinsă prin implicarea precoce a administrației locale. La fel de interesant a
fost și aceea că sus-numitul comitet al specialiștilor nu a fost dizolvat după adoptarea tratatului,
urmând a fi menținut cu scopul elaborării unui Plan european pentru arheologie, inițiativă care s-
a pierdut rapid în cavalcada altor evenimente care au preocupat forurile internaționale. La eșecul
acestui plan se adaugă și lipsa de fonduri care a determinat Consiliul Europei să-și revizuiască
prioritățile. Până în anul 1996, moment în care se pierde treptat din vedere aplicarea lui, planul a
fost catalizatorul mai multor proiecte-pilot care sunt demne de menționat. Primul viza conturarea
unor standarde și aprecieri normative ale datelor referitoare la siturile arheologice, procedându-se
de această dată la colaborarea cu CIDOC (Comitetul internațional pentru documentare al ICOM).
Cel de-al doilea proiect viza realizarea unui studiu comparativ asupra situației arheologiei urbane
din toate statele membre, acesta finalizându-se cu rapoarte utile venite din partea a 22 de țări.
Ultimul plan aducea în discuție ideea salutară de a realiza un glosar de termeni arheologici. Dacă
la început a fost decis că Uniunea Europeană și alte state interesate vor sprijini financiar inițiativa,

6http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=2553,accesat la data de 13.01.2020, ora 16:00.

7Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în
protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p. 18.

4
din nou lipsa de fonduri a dus la modificarea ideii de bază, urmând a se realiza un glosar pentru
epoca bronzului care a fost tradus în cinci limbi străine.

Mai apoi, în strânsă legătură cu subiectul abordat în rândurile de mai sus este și povestea
aplecării atenției către epoca bronzului. Alegerea făcută pentru această epocă făcea parte din așa-
numita campanie a epocii bronzului, desfășurată de Consiliul Europei pentru a face cunoscut
publicului larg rolul important al arheologiei. Reprezentanta Suediei, Margaretha Björnstad, a găsit
de cuviință că singura perioadă istorică menită să creeze ideea de unitate este epoca bronzului,
aceasta având încă un atu prin aceea că prezenta artefacte destul de interesante pentru a atrage
atenția publicului. Propunerea sa a fost discutată în cadrul colocviului din 1991 de la Cracovia și
ulterior a fost adoptată de Consiliul Europei. Întrebarea care se ridică este: de ce această epocă în
special? Răspunsul este unul foarte simplu și se subscrie necesității de găsire a unui punct comun
in istorie la care toți să se raporteze în mod egal. Cum este greu să se găsească vreo ipostază în
care și vikingii și romanii să promoveze un patrimoniu comun, Suedia a venit cu ideea salvatoare
la acel moment. Ar fi putut fi utilizată chiar și în scopuri politice, contribuind la crearea unei
identități și conștiințe europene. Dar cum, din nefericire, sistemul prin care a fost gestionată
campania era unul defectuos, ceea ce fusese odată o idee sclipitoare a terminat prin a fi uitată și
depusă într-un sertar al amintirilor8. Sfârșitul intervenției directe a Consiliului Europei în
activitatea de gestionare a patrimoniului arheologic a fost marcată de Conferința de la Verona din
1996.

Așa cum am putut observa până acum, dezbaterile create în jurul Convenției de la Valletta
au fost numeroase și au antrenat fiecare stat membru în parte. Trebuie să menționăm că România
nu mai participă activ la ședințele Europae Archeologicae Consilium (Consiliului European de
Arheologie, t. n.) de peste zece ani. În cadrul acestuia s-a format un comitet care are menirea de a
monitoriza aplicarea prevederilor Convenției și de a fundamenta și coordona politicile de
patrimoniu arheologic la nivel european9. Nefiind parte din consiliul sus-amintit, la nivelul căruia
de ultimă importanță este transpunerea Convenției în practică, într-o manieră propice și actuală,
țara noastră a pierdut contactul cu realitățile referitoare la patrimoniul arheologic. În timp ce alte
state europene își focusează atenția asupra unor noi modalități prin care actul ratificat la începutul

8Willem J. H. Willems, Sur la genèse de la convention de Malte, în Archéopages, Hors-série 1 | 2008, pp. 128-129.
9Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în
protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p. 20.

5
anilor '90 să poată răspunde unor situații actuale provocatoare prin noutatea și complexitatea lor,
România alege să aplice inconsecvent și dezacordat principiile actului adus în discuție. Această
stare de fapte aduce după sine repercursiuni deloc benefice asupra patrimoniului arheologic
românesc10.

De la semnarea sa, Convenția a fost aplicată în mod diferit, în funcție de sistemele

individuale ale fiecărui stat semnatar în parte. Lăsând în subsidiar toate polemicile pe care
Convenția le-a pricinuit în legătură cu modalitățile de aplicare, sunt de necontestat modificările
pertinente pe care le-a adus pe scena arheologiei europene. Indiferent de particularitățile fiecărei
țări în parte, tratatul a reușit să impună unele schimbări în ceea ce privește fundamentele practicării
arheologiei11.

Analiză structurală

În dorința unei prezentări amănunțite a subiectului în discuție, ne vom referi în cele ce

urmează la structura Convenției și ne vom apleca asupra articolelor care sunt importante pentru
situația arheologiei din România.

Convenția malteză, așa cum a mai fost numită, a (re)adus pe scena culturală europeană
câteva concepte interesante. S-a realizat în rândurile acesteia definirea patrimoniului arheologic și
s-a pus în discuție prevenirea traficului ilegal de bunuri arheologice. Și principiul dezvoltatorul
plătește (developer pays) a fost statuat și pus în practică, așa cum bine am văzut în cazul
exemplului Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Obiectivul major devenea
conservarea și valorificarea patrimoniului arheologic, acesta din urmă fiind integrat în politicile
urbanistice de planificare. De aici rezultă și iterarea unei idei care să vizeze încurajarea dintre
specialiștii în arheologie și dezvoltatori (urbaniști). Din păcate, această idee a rămas de mult prea
multe ori la existența ei strict pe hârtie, mai ales în țara noastră, unde arheologii se bucură de mult
mai puține fonduri comparativ cu cei care construiesc, aceștia din urmă fiind și susținuți în
aventurile lor de diferite structuri politice care au de cele mai multe ori interese financiare în
această arie de lucru12.

10ibidem, pp. 15-16.

11Willem J. H. Willems, Sur la genèse de la convention de Malte, în Archéopages, Hors-série 1 | 2008, p. 126.
12Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în

protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p. 20.

6
 Primul articol conține definiția patrimoniului arheologic. Definiția pe care o cunoaștem noi
astăzi este însă rezultatul unor dezbateri asidue. Prima propunere pentru articolul 1.3 ducea la prea
multe confuzii între patrimoniul construit și patrimoniul arheologic, ajungându-se, în final, să se
opteze pentru cea mai bună soluție. Totuși, țările nordice considerau că prevederile tratatului în
lucru nu ar fi trebuit să se aplice și patrimoniului construit, aducând un argument de natură
financiară: costurile ar fi fost mult prea mari în cazul în care s-ar fi dorit modificarea unei clădiri-
monument. Pe de altă parte, țările scăldate de arzătorul soare meridional enunțau și ele argumente
contra destul de convingătoare13. S-a ajuns la o soluție de compromis, așa cum observăm în textul
tratatului: în patrimoniul arheologic sunt incluse structurile, construcțiile, ansamblurile
arhitecturale, siturile amenajate, mărturiile mobile, monumente de altă natură, precum și
contextul lor, fie că se situează în sol sau sub apă14.

Articolul 2 aduce în discuție trei noi idei: crearea unei modalități de luare în evidență și de
clasare a monumentelor sau zonelor protejate, constituirea unor rezervații arheologice și un set de
obligații care îi corespund aceluia ce descoperă fortuit obiecte din patrimoniul arheologic. Primul
punct al acestui articol este realizat în țara noastră prin instituirea Repertoriului Arheologic
Național (RAN). Conform articolului 17 din OG 43/2000, RAN întră în administrarea Ministerului
Culturii și Cultelor (acum Ministerul Culturii și Identității Naționale) și cuprinde toate categoriile
de informații ce fac referire la zone cu potențial arheologic, la monumente sau la situri arheologice.
În ceea ce privește clasarea, articolul 18 al aceleiași Ordonanțe menționează că monumentele,
ansamblurile și siturile arheologice pot fi clasate în Lista monumentelor istorice, în grupa A sau
B, în funcție de importanța lor15. O parte a articolului secund din Convenție a fost astfel pusă în
aplicare, dar trebuie să menționăm că existența RAN nu a adus după sine și corelarea sa cu
repertoriile arheologice județene. Mai mult, aproape că nu a existat activitatea de recunoaștere în
teren atât de necesară unei activități de repertoriere. Monumentele au fost luate în evidență prin
întocmirea unei Liste a monumentelor istorice în anul 2004, urmând ca să fie republicată de două
ori, în anul 2010 și în anul 201516. Lipsindu-i actualizările periodice atât de necesare, reținem totuși
că lista încearcă să grupeze monumentele în patru categorii: monumente de arheologie, de

13Willem J. H. Willems, Sur la genèse de la convention de Malte, în Archéopages, Hors-série 1 | 2008, p. 127.
14http://www.cimec.ro/Arheologie/arh-preventiva/08-Anexa1Valetta1992.pdf, accesat la 15.01.2020, ora 20:10.
15http://www.cimec.ro/Legislatie/Og43-2000-Republicare-2007-04-25.pdf, accesat la 15.01.2020, ora 20:23.
16Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în

protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p. 21.

7
arhitectură, de for public și nu în ultimul rând monumentele memoriale și funerare. Fiecărui
monument cunoscut i-a fost dat un Cod LMI care cuprinde mai multe elemente, printre care:
acronimul județului, numeralul care descrie categoria din care acesta face parte (I-IV), o minusculă
care să descrie monumentul (m), ansamblul (a) sau situl arheologic (s), o majusculă care să descrie
monumentul din perspectivă valorică (A sau B) și un număr de ordine cu caracter unic la nivelul
României17. Inițiativele legislative sunt de lăudat, însă nu avem cum să nu observăm că registrele
(ce lesne pot fi numite și baze de date) nu țin pasul cu dinamismul descoperirilor. Să nu ne fie deci
cu mirare că atunci când vom căuta un sit recent descoperit în cadrul RAN nu-l vom găsi. Al doilea
punct al articolului, cel care face referire la așa-numitele rezervații arheologice, nu este încă
transpus în legislația națională. Problematica declarării și predării obiectelor descoperite fortuit
este menționată de legile de la noi din țară, însă într-o manieră destul de vagă, care lasă loc
numeroaselor interpretări.

Articolul 3 face referire la instituirea unor proceduri prin care să se autorizeze și să se

controleze activitățile arheologice, la prevenirea activităților ilegale în acest domeniu și la existența
unor autorizații prealabile pentru cei care doresc utilizarea detectoarelor de metal. În țara noastră
există deja un sistem național prin care se autorizează săpăturile, numit ACERA (Sistemul de
Administrare a Cercetărilor Arheologice din România). În ceea ce privește detectoarele de metal,
controlul nu este unul vehement, fiind chiar mai dificil din punct de vedere birocratic pentru un
arheolog să folosească un detector în cadrul unei săpături autorizate, decât este unui nespecialist
să-și ia aprobarea necesară de la organele abilitate. Este o luptă (în sensul metaforic al cuvântului)
pornită pe picior de inegalitate încă de la început, numărul așa-zișilor detectoriști fiind cu mult mai
mare în comparație cu cel al arheologilor. Astfel, braconajul arheologic a înflorit în ultimii ani, de
referință fiind cazurile traficului de antichități provenite din zona Cetăților Dacice sau a
activităților ilicite din jurul tăblițelor de la Troesmis18. Din păcate, pentru traficul ilegal de obiecte
de patrimoniu, România este țara unde curge lapte și miere. Există însă și situații fericite în urma
cărora unele obiecte traficate sunt recuperate și aduse înapoi. Trendul detectoriștilor de metale,
care suferă de cele mai multe ori de sindromul Indiana Jones, este în continuă creștere și poate fi
diminuat (și de ce nu, stopat) prin conlucrarea fructuoasă a organelor competente în domeniu.

17http://www.cultura.ro/lista-monumentelor-istorice,
accesat la 15.01. 2020, ora 20:40.
18Corina Borș, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în România, în Tendințe curente în
protecția patrimoniului arheologic în România și Republica Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, p. 22.

8
 Articolul 4 vizează protejarea fizică a patrimoniului, prin amenajarea unor spații
corespunzătoare conservării in situ a obiectelor, dar și prin găsirea de modalități care să asigure o
bună conservare a acelor bunuri care au fost scoase din mediul lor. În pofida faptului că aceste
prevederi sunt reflectate și în legislația actuală, punerea lor în practică e de cele mai multe ori
defectuoasă, mai ales din cauza lipsei de fonduri alocate culturii. Un exemplu de bună practică în
acest sens este cel prin care Ministerul Culturii a achiziționat terenurile puse în legătură cu siturile
de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și Nufăru19. La nivel județean lucrurile stau totuși profund
diferit, un exemplu în acest sens fiind dat de situația cu care jonglează de câțiva ani Muzeul
Arhitecturii Populare de la Curtișoara (jud. Gorj). Acesta din urmă a pierdut un număr de 16 edificii
ale arhitecturii populare locale în urma retrocedării către proprietarul de drept a terenului pe care
acestea se înălțau. Lipsa de fonduri și lipsa de comunicare inter-instituțională a dus la o realitate
tristă în care și astăzi cele 16 case se află în spatele gardului zăvorât, nefiind deschise publicului și
nefiind sub lupa unui conservator cu experiență, așa cum ar fi trebuit. Cât despre existența unor
politici publice prin care să se păstreze si să se conserve in situ vestigiile, situația e destul de clară,
acestea lipsind cu desăvârșire.

Articolul 5 instituie principiul conservării integrate (inoperant în legislația națională) prin

care arheologia să aibă imensa șansă de a face parte integrantă din politica globală de a amenajare
a teritoriului. În România însă, conlucrarea și cooperarea între arheologi și dezvoltatori lipsește de
cele mai mulete ori20.

Articolul 6 este cel care enunță principiul poluatorul plătește (polluter pays). Astfel,
entitatea care aduce atingere unui sit de interes arheologic trebuie să-și însușească costurile pentru
cercetarea arheologică aferentă, constituindu-se astfel fundamentul juridic pentru finanțarea
cercetărilor preventive. Cercetările arheologice pot fi finanțate și din bugetele locale și naționale.
În ceea ce privește studiile de sinteză care ar trebui să rezulte în urma desfășurării unui amplu
proiect de infrastructură (în cele mai multe cazuri rutieră), situația nu este tocmai satisfăcătoare,
lucrările publicate în CCA (Cronica Cercetărilor Arheologice) fiind prea sumare, informațiile din
acestea fiind cu greu diseminate către publicul de specialitate, dar și către publicul larg21.

19ibidem, p. 23.
20ibidem, pp. 24-25.
21ibidem, p. 26.

9
 Articolul 7 se referă la documentarea, inventarierea și cartografierea siturilor arheologice,
având ca finalitate obținerea unui document științific (raport de săpătură) a cărui menire este
publicarea. Lacunele de pe scena arheologiei românești sun mari, lipsind o hartă digitală de tip
GIS. Există însă anumite evidențe disparate, cuprinzând însă date insuficiente despre siturile
arheologice cercetate22.
Articolul 8 vehiculează posibilitatea schimbului de informații și de materiale științifice la
nivel național și internațional. Notăm în acest sens existența câtorva misiuni arheologice străine
implicate în săpăturile de la Roșia Montană, Hârșova sau Apulum23.
Articolul 9 subliniază importanța sensibilizării publicului, pentru aceasta fiind necesare
realizarea unor activități cu scop educativ, încurajându-se totodată și expunerea în manieră publică
a unor bunuri culturale. Singurele activități demne de a fi menționate aici sunt acelea realizate sub
titulatura de Zilele Porților Deschise, fără însă a exista un proiect referitor la educația pro-
patrimoniu. Această lacună se datorează în mare parte și lipsei de finanțări la nivelul muzeelor
județene și locale24. La noi în țară conceptul de public awareness este încă în fașă.

Articolul 10 ridică problematica comerțului cu obiecte din patrimoniul arheologic. La

această prevedere, situația din România se raliază într-o mare măsură, un exemplu salutar în acest
sens fiind cazul Aurul dacic, în contextul căruia colaborarea autorităților competente în domeniu
a fost una fructuoasă și a dus la rezolvarea speței25.

Celelalte opt articole ale acestei convenții fac referire la principii precum asistența tehnică
și științifică mutuală, la controlul aplicării Convenției și la clauzele finale ale tratatului. Conținutul
acestor articole nu au o mare importanță în cadrul subiectului prezentat în cele de mai sus, astfel
că nu le vom prezenta în manieră punctuală26.

Concluzii

Conchidem toate cele prezentate în rândurile de mai sus afirmând că, fără urmă de îndoială,
Convenția de la Valletta este cel mai important text cu caracter legislativ din sfera protejării
patrimoniului arheologic european. Introducând concepte precum promovarea conștientizării de

22ibidem, pp. 25-26.

23ibidem, pp. 26-27.
24ibidem, p. 27.
25ibidem, p. 28.
26http://www.cimec.ro/Arheologie/arh-preventiva/08-Anexa1Valetta1992.pdf, accesat la 15.01.2020, ora 22:10.

10
către public a importanței pe care o are patrimoniul de sorginte arheologică și principiul
dezvoltatorul plătește (developer pays), Convenția se adresează soluționării problemelor reale din
cadrul arheologiei de la nivel european și încearcă să răspundă, într-o manieră novatoare, tot mai
dinamicelor provocări la care această știință este supusă. Prin acesta se dorește ca patrimoniul
arheologic să fie parte integrantă a politicilor urbanistice de planificare și sistematizare a
teritoriului. În țara noastră, aplicarea acestei Convenții este uneori lacunară, alteori chiar
defectuoasă. Aceste situații se datorează mai multor factori, ca de exemplu: lipsa fondurilor, lipsa
acelui public awareness, ingerința politicului în sfera culturală etc. Dorim să privim într-o notă
optimistă viitorul, arborând speranța că dezvoltarea se va îndrepta înspre conștientizarea
detectoriștilor în legătură cu pericolele la care este supus patrimoniul arheologic ca urmare a
activităților lor intruzive.

B. Convenția UNIDROIT

Un alt text legislativ de mare importanță pentru patrimoniul cultural este Convenția
UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal din iunie 1995, cuprinzând 21
de articole. În cele ce urmează le vom prezenta succint pe cele care se reflectă în legislația de la
noi din țară.

Primele două articole sunt destinate clarificărilor terminologice. Articolul 3 reglementează

procedurile de restituire a unui bun furat. De reținut este că cererea de restituire trebuie formulată
în termen de 3 ani de la momentul la care solicitantul a aflat identitatea posesorului. Punctual, se
prezintă fiecare categorie de bunuri cu prevederile aferente.

Articolul 4 stipulează informații despre posibilele compensații de care se poate bucura

posesorul unui bun furat, restituindu-l și dovedind prin acte că nu fusese conștient de natura ilicită
a provenienței bunului.

Articolele 5, 6 și 7 fac referire la înapoierea bunurilor culturale exportate ilegal. Aflăm

astfel că orice stat contractant poate să ceară instanței judecătorești dintr-un alt stat contractant
înapoierea bunului exportat ilegal, aducând însă dovezi irefutabile care să probeze natura ilicită a
artefactului. Și de această dată posesorului îi poate reveni o compensație dacă arată că nu
cunoscuse la momentul achiziționării faptul că vestigiul fusese furat.

11
 Articolele 8, 9 și 10 cuprind în rândurile lor informații privitoare la dispozițiile generale
ale Convenției UNIDROIT. Demn de reținut este că prezentele prevederi nu se constituie ca un
impediment pentru orice alt stat contractat în aplicarea altor reglementări, ce se dovedesc a fi mult
mai favorabile situației particulare prezentate. Ultimul capitol cuprinde un număr de 11 articole
care fac referire la dispozițiile finale ale Convenției. Din lectura acestora aflăm că textul
Convenției a fost deschis spre semnare până în luna iunie a anului 1996, urmând a fi ratificată
ulterior de fiecare stat în parte27.

Ca o concluzie la succintele date oferite în rândurile de mai sus afirmăm că importanța

acestui text legislativ este mare, mai ales în climatul actual, în care piața neagră și piața gri cunosc
dezvoltări semnificative. În cadrul legislației românești se regăsesc prevederi ale Convenției
UNIDROIT. Un exemplu de bună practică în acest sens este situația mai recentă a tăblițelor de la
Troesmis, situație în care organele abilitate românești au avut o excelentă relație de colaborare cu
omologii lor din Regatul Unit.

27https://lege5.ro/Gratuit/hezdkni/conventia-unidroit-privind-bunurile-culturale-furate-sau-exportate-ilegal-din-24061995, accesat
la 17.01.2020, ora 8:25.

12
 Referințe bibliografice

Borș, Corina, Analiză asupra stadiului implementării prevederilor convenției de la Valletta în

România, în Tendințe curente în protecția patrimoniului arheologic în România și Republica
Moldova, ed. Sergiu Musteață, Editura Arc, Iași, 2016, pp. 15-29.

Willems, J. H. Willem, Sur la genèse de la convention de Malte, în Archéopages, Hors-série 1 |

2008, pp. 126-129.

13