TEMĂ DE REFLECȚIE:

COMPETIŢIE ŞI EDUCAŢIE

Trăim într-o lume marcată de diferenţieri şi denivelări, de incitări de tot felul pentru a ne
depăşi pe noi înşine şi, mai ales, de a-i depăşi pe alţii. Ni se propun reţete mai mult sau mai puţin
miraculoase pentru a avansa, pentru a-i lăsa pe semeni în urma noastră, pentru a-i da eventual la o
parte. Suntem învăţaţi încă de mici să fim „ambiţioşi”, să ne cultivăm „personalitatea”, să fim
„fruntaşi”. Dispozitivele de evaluare din şcoală sunt concepute mai tot timpul în această optică -
de a-i scoate în faţă pe cei buni, de a gratifica reuşita şi de a sancţiona eşecul. Şi, mai ales, de a
ratifica şi pune etichete, şi nu de a-i face pe copii să evolueze spre mai bine. Modelele de succes,
livrate prin toate canalele comunicaţionale de tip nou, sunt construite pe presupoziţia că celălalt
este un reper ce trebuie depăşit, adumbrit, marginalizat, chiar eliminat.
Competiţia presupune o confruntare între două sau mai multe persoane care consideră că,
din anumite puncte de vedere, nu sunt egale, nu sunt înzestrate cu aceleaşi atribute, calităţi,
competenţe (desigur, la un moment dat). A pune faţă în faţă două sau mai multe persoane şi a le
compara la modul global, a face o ierarhizare generală, indistinctă constituie un nonsens şi o
întreprindere negativă prin însăşi presupoziţia de la care se pleacă: că oamenii pot fi uşor triaţi,
aşezaţi pe o scară a valorii fără a se ţine cont din ce perspectivă se face clasificarea, sub ce aspect,
pentru ce, cu ce consecinţe etc. Să ne înţelegem: nu ne exprimăm în favoarea unei societăţi otova,
nediferenţiate, întemeiate pe egalităţi false. Milităm însă pentru o meritocraţie plurivalentă,
diferenţiată în funcţie de ceea ce este sau poate să devină fiecare.
Din perspectivă creştină, oamenii sunt diferiţi ca entităţi biopsihice şi dotări iniţiale, dar
egali ca potenţialitate, avându-se în vedere posibilitatea perfecţionării şi îmbunătăţirii lor,
perspectiva urcuşului spre încorporarea unor comportamente şi valori deosebite. Suntem diferiţi
între noi, dar egali în faţa chemărilor lui Dumnezeu. Nimeni nu este „condamnat” la prostie,
răutate, netrebnicie. Premisa aceasta ar fi: niciun om nu este „clasabil” definitiv, fixat pentru
totdeauna într-un palier existenţial care să nu îi îngăduie un progres într-o anumită direcţie; dacă
avem răbdare, fiecare dintre noi are (şi) o parte bună, prin care se intră şi care este pusă la treabă,
pentru ca... bunătatea să iradieze în toată fiinţa sa. Fiecare poate, pe măsura lui, să înainteze într-
un sens sau altul, pe o dimensiune sau alta. Fiecare persoană este preţioasă prin unicitatea ei şi
printr-o propensiune particulară de a se înălţa spiritual în vederea mântuirii.
Aşa încât nu trebuie instituită şi profesată o competiţie generalizată, stearpă, de dragul
competiţiei, ci una care să prefigureze ceea ce are mai bun fiecare dintre noi. Nu toţi suntem la fel
de capabili la matematicile superioare, scrierea de eseuri sau prelucrarea metalelor prin aşchiere,
dar, cu siguranţă, fiecare are o zonă de perfectibilitate care merită să fie valorizată, marcată,
recunoscută de ceilalţi. Noi, ceilalţi (şcoala, societatea), ar trebui să instituim cadre nimerite de
valorizare a fiecăruia, şi nu să îi judecăm pe oameni „la grămadă”, fără a ţine cont de
particularitatea fiecărui ins, de posibilităţile lui de manifestare, de afirmare.
Să nu uităm încă un aspect: învăţarea se poate face nu numai pe bază de competiţie, ci şi
pe bază de schimb, întrajutorare, comuniune - de idei, de acţiuni, de trăiri. Competiţia poate
conduce la respingere şi agresivitate, pe când schimbul procură bucurie şi dorinţă de împlinire prin
celălalt. Competiţia mă distanţează de altul, comuniunea presupune apropiere şi luarea în seamă a
semenului. Spiritul de competiţie conduce la egoism şi însingurare a sufletului, starea de
comuniune creează deschidere şi un flux spiritual integrator. Competiţia conduce la algoritmicitate
acţională şi şablonism în gândire, comuniunea la nuanţare procedurală şi deschidere interpretativă.
în competiţie, celălalt este un duşman pe care îl invidiez, în comuniune, celălalt devine un prieten
căruia mă dăruiesc.
Competiţia trebuie convertită într-o ocazie care să cultive şi să înmulţească în fiecare
dintre noi „talanţii” cu care am fost înzestraţi, astfel încât la întâlnirea cu alţii să ne putem bucura
şi preţui, prin reciprocitate, argumentînd ceea ce fiecare dintre noi purtăm prin unicitatea prezenţei
noastre în lume.
Fiecare copil poartă în sine ceva bun, ce aşteaptă şi merită să fie scos la iveală. Este în
stare şcoala, prin evaluările şi examenele ei, să ţină cont de această stare de fapt?

Constantin Cucoş. Educaţia: experienţe, reflecţii, soluţii