GUVERNUL ROMĂNIEI

MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI,

Fondul Social European Instrumente Structurale
UNIUNEA EUROPEANĂ PROTECŢIEI SOCIALE ŞI
POSDRU 2007-2013 2007 - 2013
OIPOSDRU
PERSOANELOR VÂRSTNICE
AMPOSDRU

Investeşte în oameni !
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1: „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii
bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie: 1.3 „Dezvoltarea resurselor umane din educaţie şi formare”
Titlul proiectului: „Calitate, inovare, comunicare în sistemul de formare continuă a didacticienilor din
învăţământul superior”
Cod Contract: POSDRU/87/1.3/S/63709
Beneficiar: Ministerul Educaţiei Nationale

A 13. Elaborarea şi multiplicarea ghidurilor de bune practici rezultate în

urma programului de formare din proiect

Ghid de bune practici

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

SPORTULUI

Autor:

UNGUREANU AURORA
 GUVERNUL ROMĂNIEI
MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI,
Fondul Social European Instrumente Structurale
UNIUNEA EUROPEANĂ PROTECŢIEI SOCIALE ŞI
POSDRU 2007-2013 2007 - 2013
OIPOSDRU
PERSOANELOR VÂRSTNICE
AMPOSDRU
Această lucrare a fost elaborată în cadrul Proiectului „Calitate, inovare, comunicare în sistemul de
formare continuă a didacticienilor din învăţământul superior”, proiect cofinanţat din Fondul Social
European.

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Uniunii Europene.

Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educației
Naționale.

2
 CUPRINS

1. DIDACTICA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI - DISCIPLINA DE

5
INVATAMANT
Competenţe specifice care trebuie acumulate in urma studierii
1.1. 5
didacticii educaţie fizice şi sportului
1.2. Obiectivul general al didacticii educaţie fizice şi sportului 5
1.3. Obiectivele specifice ale didacticii educaţie fizice şi sportului 5
1.4. Continuturi ale didacticii educaţie fizice şi sportului 6
2. FORMELE DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT 8
2.1 Forme de organizare a colectivului de elevi 8
2.2 Forme organizatorice de predare - instruire 8
3. METODE DE INSTRUIRE, MIJLOACE ŞI STRATEGII DIDACTICE UTILIZATE ÎN
10
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
3.1. Metodele de instruire 10
3.1.1. Metodele Verbale 10
3.1.2. Metodele Intuitive 12
3.1.3. Metoda Practica 12
3.2. Strategii didactice 18
4. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA EDUCAŢIEI FIZICE PE CICLURI DE
19
ÎNVĂŢĂMÂNT
Organizarea şi desfăşurarea educaţiei fizice în învăţământul
4.1. 19
preşcolar
Particularităţile de creştere şi dezvoltare, somato-funcţionale
4.1.1. 20
psihice şi motrice ale copiilor de 3-6/7 ani
4.1.2. Particularităţile psihomotrice ale preşcolarilor 23
4.1.3. Particularităţi ale dezvoltării calităţilor motrice la preşcolari 24
4.1.4. Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani) 25
Locul jocurilor de mişcare în lecţia de educaţie fizică la
4.1.5. 27
preşcolari
Forme de practicare a exerciţiilor fizice la preşcolari in
4.1.6. 28
activitatea extrascolară
4.2. Organizarea şi desfăşurarea educaţiei fizice în învăţământul primar 29
Particularităţile de creştere şi dezvoltare, somato-
4.2.1. funcţionale, psihice şi motrice ale copiilor din învăţământul 30
primar
Particularităţi metodice si mijloace de actionare pentru
4.2.2. 33
dezvoltarea calităţilor motrice la elevii de vârsta şcolară mică
4.2.3. Importanţa jocurilor de mişcare în învăţământul primar 35
Forme de practicare a exerciţiilor fizice în învăţământul
4.2.4. 36
primar în activităţile extrascolare
Organizarea şi desfăşurarea educaţiei fizice în învăţământul
4.3. 37
gimnazial
4.3.1. Particularităţile copiilor de vârstă pubertară 37
4.3.2. Particularităţi ale lecţiei de educaţie fizică în gimnaziu 39
5. EVALUAREA SCOLARA, COMPONENTĂ A PROCESULUI INSTRUCTIV -
41
EDUCATIV
5.1. Tipuri de evaluare 42
Evaluarea eficienţei activităţii formativ educative în învăţământului
5.2. 43
preşcolar
5.3. Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la Educaţie Fizică şi Sport 47
Modalităţi de aplicare a sistemului de evaluare în
5.3.1. 47
învăţământul primar
Modalităţi de aplicare a sistemului de evaluare în
5.3.2. 52
învăţămânul gimnazial

3
6. PROIECTAREA ŞI PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII DIDACTICE 54
6.1. Proiectarea activităţii didactice 54
6.1.1. Etapele proiectării activităţii didactice 55
6.1.2. Operaţiile realizării proiectării activităţii didactice 56
6.2. Planificarea activităţii didactice 57
Metodologia întocmirii eşalonării anuale a unităţilor de
6.2.1. 57
învăţare
6.2.2. Metodologia întocmirii tabelului centralizator 58
6.2.3. Metodologia întocmirii planului calendaristic 59
6.2.4. Metodologia întocmirii proiectării unităţii de învăţare 60
6.2.5. Metodologia întocmirii planului de lecţie 60
7. EVIDENŢA ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT 67
7.1. Documente de evidenţă la educaţie fizică şcolară 67
7.2. Evidenţa activităţii la clasă 71
7.3. Evideţe întocmite la nivelul catedrei 72
7.4. Evidenţa activităţii extraclasă 72

4
 1. DIDACTICA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI - DISCIPLINA DE INVATAMANT

1.1. Competenţe specifice care trebuie acumulate in urma studierii didacticii educaţie
fizice şi sportului

Competenţe profesionale
Competenţe ce stau la baza dobândirii viitoarelor competenţe generale şi specifice, însuşiri ce intră
in structura competenţei psihopedagogice. Ele se afla in acord atât cu Standardele profesionale pentru
profesia didactică, cat si cu competentele-cheie solicitate prin actualele Programe pentru acordarea gradelor
didactice:
1. Proiectarea unor programe de instruire sau educaţionale adaptate pentru diverse niveluri de
vârstă/pregătire şi diverse grupuri ţintă.
2. Realizarea activităţilor specifice procesului instructiv-educativ din învăţământul prima/gimnazial.
3. Evaluarea proceselor de învăţare, a rezultatelor şi a progresului înregistrat de elevi.
4. Autoevaluarea şi ameliorarea continuă a practicilor profesionale şi a evoluţiei în carieră
5. Consilierea şi orientarea diverselor categorii de persoane / grupuri educaţionale (elevi, familii, profesori,
angajaţi etc.) spre practicarea sportului.
Competenţe transversale
1. Organizarea de activităţi de educaţie fizică şi sportivă pentru persoane de diferite vîrste şi niveluri de
pregătire în condiţii de asistenţă calificată cu respectarea normelor de etică şi deontologie
profesională.
2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi
desfăşurarea activităţilor sportive.
3. Operarea cu programe digitale, documentarea şi comunicarea într-o limbă de circulaţie internaţională.
4. Cooperarea eficientă în echipe de lucru profesionale, interdisciplinare, specifice desfăşurării
proiectelor şi programelor din domeniul educaţiei fizice.
5. Obiectivele didacticii educatiei fizice si sportului

1.2. Obiectivul general al didacticii educaţie fizice şi sportului

Însuşirea de către studenţi a tehnicilor de predare a educaţiei fizice în nvăţământul primar şi
gimnazial şi formarea deprinderilor de proiectare, evidenţă şi de evaluare a nivelului pregătirii elevilor din
ciclurile menţionate.

1.3. Obiectivele specifice ale didacticii educaţie fizice şi sportului

A. Obiective cognitive
1. Dobândirea de cunoştiinţe teoretice şi metodice specific educaţiei fizice şi sportului.
2. Cunoaşterea documentelor curriculare şi şcolare pe care se fundamentează organizează si conduce
procesul didactic;
3. Efectuarea/exersarea unor activităţi specifice procesului de învăţământ, urmărind valorificarea
cunoştinţelor de Psihologia educaţiei, Pedagogie, Didactica Specialităţii.
4. Însuşirea unor strategii active de realizare a unui feed-back operativ şi continuu.
B. Obiective procedurale
1. Formarea capacităţilor de a folosi limbajul pedagogic de specialitate, în predarea lecţiei de educaţiei
fizice şi sportului.
2. Formarea/dezvoltarea capacităţii de cunoaştere a particularităţilor elevilor pe cicluri de învăţământ
(primar şi gimnazial), in vederea tratarii diferentiate a acestora.
3. Formarea competenţelor comunicative, de relaţionare, de cooperare şi colaborare prin implicarea în
realizarea unor activităţi complementare lecţiilor desfaşurate în şcoala şi în afara şcolii.
4. Capacitatea de autoevaluare si de integrare a feed-back-ului in proiectia personală a dezvoltarii
profesionale prin analiza si autoanaliza unor activitati instructiv-educative (strategii, evaluare, proiectare
didactică).
C. Obiective atitudinale
1. Respectarea normelor de deontologie profesională (a codului deontologic al profesorului), fundamentate
pe opţiuni valorice explicite, specifice unui viitor profesor.
2. Cooperarea în echipe de lucru pentru rezolvarea diferitelor sarcini de învățare.

5
3. Utilizarea unor metode specifice de elaborare a unui plan de dezvoltare personală și profesională.
4. Dezvoltarea unui comportament empatic şi a orientării helping.

1.4. Conţinuturi ale didacticii educaţie fizice şi sportului

Pentru disciplina Didactica educatiei fizice si sportului sunt prevazute un numar de 4 ore pe saptamana din
care 2 de curs si 2 de seminar, insemnand 28 de ore de curs si tot 28 ore de seminar pe semestru, cumulate
ajungand la 56 de ore pe semestru.
In cadrul acestui buget de timp, pe langa cunostintele dobandite in semestrele anterioare la
disciplinele Teoria educatiei fizice si sportului, Metodica educatiei fizice si sportului, Psihologia educatiei si
Pedagogia, incercam sa abordam alte tematici, impartite la curs si seminar.
Trebuie sa tinem cont de faptul ca unele dintre componentele procesului de invatamant, cum ar fi:
obiectivele procesului de învăţământ, principiile didactice, metodele, orientarile si tendintele metodologice,
modurile şi formele de organizare a procesului de învăţământ au fost abordate in semestrele anterioare, la
disciplinele mentionate. Astfel, pentru Didactica educatiei fizice si sportului ar trebui planificate alte
continuturi noi, in stransa legatura cu specificul disciplinei si doar reluari sintetizate, ale tematicilor predate
anterior, numai daca este cazul.
De asemeni studenţii ar trebui sa deţina urmatoarele competente:
- să cunoască metodica predării disciplinelor sportive prevăzute de programa şcolară la acest nivel de
învăţământ;
- să cunoască metodologia generală de predare a calităţilor motrice.
- să ştie să selecţioneze şi introducă conţinuturile specifice ramurilor de sport în context general de pregătire
şi competiţie.
Tematicile alese sunt prezentate in continuare, ele urmand a fi dezbatute la curs si seminar, in urma
asimilarii informatiile din cadrul capitolelor, per ansamblu, din acest ghid.

Curs - 28 ore
Nr. TEMATICA ORE
1. Educaţiia fizica în învăţământul prescolar - particularităţile de creştere şi dezvoltare
ale copiilor de vârstă prescolara, curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), 4 ore
particularităţi ale lecţiei de educaţie fizică în învăţământul prescolar.
2. Educaţiia fizica în învăţământul primar - particularităţile de creştere şi dezvoltare ale
copiilor de vârstă şcolară mică, prevederile programei de specialitate, particularităţi 4 ore
ale lecţiei de educaţie fizică în învăţământul primar.
3. Educaţiia fizica în învăţământul gimnazial – particularităţile de creştere şi dezvoltare
ale copiilor de vârstă pubertară, prevederile programei de specialitate, particularităţi 4 ore
ale lecţiei de educaţie fizică în învăţământul gimnazial.
4. Evaluarea în educaţia fizică şcolară. 4 ore
5. Proiectarea activităţii de educaţie fizică şcolară. 2 ore
Metodologia întocmirii eşalonării anuale a unităţilor de învăţare, a tabelului
6. 2 ore
centralizator.
7. Metodologia întocmirii a planului calendaristic. 2 ore
8. Metodologia întocmirii proiectării unităţilor de învăţare. 2 ore
9. Metodologia întocmirii proiectării planului de lecţie. 2 ore
10. Evidenta activitatii didactice si extradidactice 2 ore

Seminar- 28 ore
Nr. TEMATICA ORE
1. Planul cadru, Programa de educatie fizica si sport, Ghidurile metodologice de aplicare 2 ore
a programei de educaţie fizică şi sport - prezentare.
2. Rolul povestirii şi al exerciţiilor imitative în activităţile fizice cu elevii din învăţământul 2 ore
prescolar.
3. Folosirea jocurilor de mişcare în activitatea de educaţie fizică în învăţământul 2 ore
prescolar.
4. Folosirea jocurilor de mişcare în activitatea de educaţie fizică în învăţământul primar. 2 ore

6
5. Tehnologia acţionării pentru dezvoltarea fizică armonioasă şi pentru dezvoltarea 4 ore
calităţilor motrice învăţământul primar.
6. Tehnologia acţionării pentru dezvoltarea fizică armonioasă şi pentru dezvoltarea 4 ore
calităţilor motrice învăţământul gimnazial
7. Metodica predării principalelor probe şi ramuri de sport în lecţia de educaţie fizică şi în 4 ore
activităţile opţionale din învăţământul primar.
8. Metodica predării principalelor probe şi ramuri de sport în lecţia de educaţie fizică şi în 4 ore
activităţile opţionale din gimnaziu.
9. Metodica predării jocurilor sportive în învăţământul primar. 2 ore
10. Metodica predării jocurilor sportive în învăţământul gimnazial. 2 ore

7
 2. FORMELE DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

2.1. Forme de organizare a colectivului de elevi

Colectivele de elevi în general, cei cuprinşi în sistemul de învăţământ, sunt organizate pe unităţi şcolare
(şcoli, licee), pe cicluri de învăţământ (prescolar, primar, gimnazial, liceal) şi nu în ultimul rând pe clase.
Clasa - este unitatea de bază a procesului de învăţământ inclusiv pentru domeniul educaţiei fizice
şcolare, atunci când activitatea se desfăşoară în cadrul lecţiilor cu caracter obligatoriu, adică cele din
trunchiul comun.
În majoritatea cazurilor, colectivul unei clase este mixt, , ceea ce ridică probleme atât în selectarea
cmijloacelor cât şi în dozarea efortului.
Grupa - reprezintă o unitate funcţională ce are în componenţă un efectiv de elevi mai mic decât în
cazul clasei, în cadrul căreia se poate rezolva exersarea diferenţiată (conform particularităţilor biomotrice ale
colectivului) şi activităţilor opţionale. Lucru pe grupe este întâlnit la lecţiile opţionale, structura lecţiei fiind
similară cu cea de antrenament sportiv la grupele de începători.
Grupele sunt organizate pe principiul relativei omogenităţi biomotrice (indici ai dezvoltării fizice +
indici ai capacităţii motrice) şi în acest caz se poate asigura o dozare mai bună a efortului. Într-o clasă,
numărul grupelor poate fi de 3-4, fiecare având 7-10 elevi.
Aceste grupe au caracter deschis şi se pot organiza, practic, pentru toate tipurile de teme şi pe
parcursul întregului an şcolar. Caracterul deshis al grupelor oferă posibilitatea trecerii elevilor dintr-o grupă în
alta atât de pe nivel valoric cât şi pe tipul temelor, ei putând fi într-o grupă valorică bună la gimnastică dar în
alta mai puţin bună la jocul sportiv ş.a.m.d.
În cazul activităţilor opţionale, grupa este unitatea funcţională de bază, înlocuind clasa. Ea este
omogenă doar în privinţa conţinutului activităţii, dozarea efortului urmând a se face diferenţiat, potrivit
particularităţilor elevilor.
Echipa este o formă de organizare a colectivului în cadrul unei lecţii care prevede intreceri, ştafete,
concursuri colective şi, mai ales, jocuri sportive. Echipele trebuie alcătuite pe baza echilibrului valoric, uşor
de stabilit când iniţiativa este lăsată copiilor şi sunt totdeauna conduse de un căpitan, numit de profesor sau,
şi mai bine, desemnat de către coechipieri.
Echipa constituie unitatea funcţională de bază în cadrul lecţiilor de ansamblu sportiv şi al lecţiilor de
pregătirea formaţiilor reprezentative desfăşurate pentru constituirea echipelor reprezentative ale şcolii, care
să fie capabile de a participa la diferite sisteme competiţionale.

2.2. Forme organizatorice de predare - instruire

Aceste forme, în procesul de instruire în predarea educaţiei fizice se desfăşoară sub patru forme
organizatorice: frontal, pe grupe, pe perechi şi individual.
Exersarea frontală - este forma de organizare aplicată cu preponderenţă la toate nivelurile de
predare a educaţiei fizice şi pregătirii sportive presupunând desfăşurarea activităţii cu angrenarea simultană
a întregului colectiv de elevi sub directa supraveghere şi îndrumare a profesorului. Acesta stabileşte
conţinutul exerciţiilor, numărul de repetări, numărl sau timpul repetărilor şi mărimea sau felul pauzelor, ritmul
de execuţie (tempoul), intensitatea şi complexitatea efortului depus.
Activităţi frontale întâlnim în: lecţiile de educaţie fizică, de antrenament sportiv, cursuri, seminarii,
activităţi metodice, excursii, vizionări de concursuri şi competiţii, crosuri şi consursuri, etc.
Verigile lecţiei sau momentele, secvenţele în care se poate aplica acest procedeu cu succes sunt:
ƒ în primele trei verigi din lecţie (O.C.E., P.O.E., I.S.A.L.), adică toată partea introductivă;
ƒ în exersarea pentru dezvoltarea tuturor calităţilor motrice, mai ales în cazul dezvoltării forţei folosind,
procedeul metodic, circuitul, a cărui organizare a colectivului este pe staţii, care lucrează simultan şi
la exerciţiile de forţă care solicită învingerea greutăţii propriului corp;
ƒ în realizatrea tuturor conţinuturilor temelor de lecţie, dacă există materialul didactic necesar suficient
din punct de vedere numeric.
Exersarea în grup - procedeu folosit pentru realizarea “unităţilor de învăţare” din lecţie, dar nu
atunci când acestea sunt au obiectiv de învăţare.
Grupele se constituie pe opţiunile elevilor şi pe nivele valorice, de cele mai multe ori demixtat având
un caracter relativ stabil pentru aceeaşi temă.
Numărul acestor grupe, poate să fie de două sau trei, şi exersează teme diferite în locuri diferite ale bazei
sportive schimbând apoi între ele, la intervale de timp egale.

8
 Ţinând cont de faptul că nu pot fi supravegheate în totalitate de către profesor, în funcţie de plasarea
sectoarelor pentru realizarea temelor pe baza sportivă, de mare importanţă este alegerea unui şef de grupă
dintre elevii mai bine pregătiţi şi cu autoritate.
Acest procedeu se poate aplica cu succes:
ƒ în exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice1;
ƒ în exersarea temelor din deprinderi şi/sau priceperi motrice al căror obiectiv este de consolidare,
cum ar fi deprinderile motrice utilitar-aplicative, procedeele tehnice din jocurile sportive, probele din
atletism şi elementele din gimnastica acrobatică;
ƒ în efectuarea unor întereceri, ştafete, parcursuri utilitar-aplicative;
ƒ în jocurile sportive.
Exersarea pe perechi – este o activitate atractivă ce impune participarea continuă a celor doi elevi,
indiferent de postura în care se găsesc:
ƒ amândoi lucrează;
ƒ unul exersează, celălalt se odihneşte;
ƒ unul exersează, celălalt îl observă şi îl corectează;
ƒ unul exersează, celălalt îi acordă ajutor;
ƒ unul exersează, celălalt îi opune rezistenţă;
ƒ unul exersează, celălalt reprezintă element de îngreuiere (transport de partener).
Perechile trebuie alcătuite de către profesor din elevi de acelaşi sex, cu talia şi greutatea apropiate şi cu
nivele de instruire relativ egale pentru a se putea constitui echilibrul somatic şi motric între cei doi parteneri.
Exersarea pe perechi (lucrul pe perechi sau cu partener) este întâlnit în situaţiile:
ƒ în cadrul verigii de influienţare selectivă a aparatului locomotor prin exersarea unor complexe de
exerciţii fizice cu partener;
ƒ în dezvoltarea unor calităţi motrice, precum viteza de reacţie şi de execuţie şi forţa. În acest din urmă
caz partenerul poate constitui ajutorul, prin fixarea picioarelor, în exersarea exerciţiilor pentru
dezvoltarea musculaturii spatelui şi abdomenului, sau poate constitui rezistenţa care trebuie învinsă
(tracţiuni-împingeri ale braţelor, genoflexiuni, etc.);
ƒ în exersarea exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii articulare şi a supleţei musculare, precum şi a
celor de relaxare musculară;
ƒ în cadrul consolidării deprinderilor motrice de bază sau utilitar-aplicative (ridicări şi transport de
greutăţi, tracţiune-împingere, prindere-aruncare);
ƒ la consolidarea elementelor din gimnastica acrobatică, prin acordarea sprijinului şi ajutorului;
ƒ în exersarea pentru consolidarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice din jocurile sportive (pase,
lovitură de atac şi blocaj din volei, dă şi du-te etc.). în exerciţiile de cupluri pe posturi şi în relaţia 1 x
1, atac – apărare;
Exersarea individuală – se recomandă a se folosi ca principal procedeu de exersare de către elevii din
clasele superioare, după ce aceştia şi-au însuşit un volum de cunoştinţe şi deprinderi care să le perimită
desfăşurarea unei astfel de activităţi. În acest caz activitatea profesorului se reduce la consiliere şi
supravegheat, transmiterea unor indicaţii metodice şi coordonarea exersării.
La elevii claselor mici, acest procedeu se întâlneşte în exersarea unor deprinderi motrice generale
(sărituri la groapa cu nisip, aruncări la ţintă etc.) pentru ca profesorul să poată corecta greşelile de execuţie,
în exersarea unor probe din atletism sau a unor elemente de gimnastică acrobatică sau sărituri.
Situaţiile în care se recomandă a se aplica sunt:
ƒ în efectuarea exerciţiilor din complexele de dezvoltare fizică armonioasă, după ce acestea s-au
însuşit de către elevi, putând fi recomandate şi ca temă pentru acasă;
ƒ în rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul grupelor de lucru;
ƒ în alcătuirea şi repetarea unor linii acrobatice la care vor fi chiar evaluaţi;
ƒ consolidarea procedeelor tehnice din cadrul jocurilor sportive la care sunt deficitari;
ƒ în realizarea unor activităţi opţionale din anumite momente ale lecţiei;
ƒ în executarea unor programe de corectare a deficienţelor fizice, la cine este cazul;
ƒ pentru completarea lipsurilor existente în pregătire, datorate absentării din cauza unor boli sau din
alte cauze;
ƒ pentru dezvoltarea unor calităţi motrice când se organizează jocul sportiv bilateral, iar o parte din
elevi îşi aşteaptă rândul.

1
Conform tuturor dic\ionarelor limbii române, cuvântul motrice este adjectiv invariabil.

9
 3. METODE DE INSTRUIRE, MIJLOACE ŞI STRATEGII DIDACTICE UTILIZATE ÎN EDUCAŢIE
FIZICĂ ŞI SPORT

Cuvântul metodă este de provenienţă greacă - methodos - având sensul de cale ce trebuie urmată
pentru atingerea unor obictive propuse, drum ce trebuie parcurs pentru îndeplinirea unor scopuri determinate
în prealabil (metha – către, spre şi odos – cale, drum). O semnificaţie asemănătoare are şi corespondentul
latin “methodus” – drum, cale, mod de lucru.
Metodele de învăţământ sunt “ un complex de operaţii folosit în activitatea didactică a educaţiei fizice
şi sportului care formează unitatea procesului de predare (condus de pedagog) şi de însuşire (realizat de
elev), menit să asigure volumul de cunoştinţe, priceperi şi de deprinderi motrice specifice, corespunzător
obiectivelor şi finalităţilor stabilite de programele şcolare.”2
"Considerând că scopul metodei de învăţământ este acela de a oferi modalităţi concrete de realizare
efectivă a operaţiilor implicate în acţiunile de predare-învăţare, se poate spune că acest rol revine
procedeelor didactice sau metodice.
Procedeul didactic este, prin urmare, o tehnică mai limitată de acţiune, un element al metodei, o
componentă particulară sau chiar o particularizare a acesteia.
Procedeul metodic reprezintă, de multe ori, maniera particulară de aplicare a unei metode în cadrul
procesului instructiv-educativ."3
Relaţia dintre metodă şi procedeu este una dinamică, reversibilă, în numeroase cazuri o metodă
servind ca procedeu în cadrul altei metode. Nu există, de exemplu, exersarea ca metodă practică de
instruire există însă, exersarea prin parcurs utilitar-aplicativ, circuit – ca procedee metodice de exersare.
Exista însă şi cazuri în care un anume procedeu devine metodă de sine stătătoare. În lecţia de
educaţie fizică, spre exemplu, atunci când demonstraţia (de regulă, cea didactică) joacă rolul esenţial,
explicaţia are menirea doar de a sublinia unele aspecte ale acesteia, dar în cazul în care o prelegere trebuie
susţinută cu argumente de ordin tehnic sau tactic, demonstraţia joacă rolul unui simplu procedeu.
Cârstea G. (2000) clasifica metodele de învăţământ în domeniul educaţiei fizice după scopul propus,
in modul urmator:
• metode de instruire propriu-zisă;
• metode de educaţie;
• metode de corectare a greşelilor;
• metode de verificare şi apreciere;
• metode de refacere a capacităţii de efort.

3.1. Metodele de instruire

În educaţie fizică, ca şi în activitatea sportivă, profesorul sau antrenorul urmăresc, prin aplicarea
metodelor şi procedeelor metodice cele mai potrivite, să îndeplinească obiectivele specifice fiecărei activităţi
motrice (formarea cunoştinţelor de specialitate, influenţarea dezvoltării fizice, creşterea capacităţii motrice
generale şi specifice, etc.).

3.1.1. METODELE VERBALE

Metoda expunerii, constă, deci, în prezentarea verbală a unor noţiuni sau fapte pe baza cărora
elevii urmează să-şi formeze cunoştinţele teoretice şi reprezentările ideomotorii, suport al activităţii practice.
Aceasta metoda se foloseşte, cel mai des, prin procedeele metodice:
™ Povestirea, folosită la subiecţii de vârsta mică, până la 8-9 ani. Ea trebuie să fie "plastică",
sugestivă şi să se bazeze pe elemente cunoscute de subiecţi. Este forma întâlnită la grupele de preşcolari şi
uneori la clasele mici din învăţământul primar. Constă în expunerea, de către educatoare sau învăţător şi
mai nou a profesorului de educaţie fizică, a mişcărilor ce urmează a fi executate, încadrate într-o mică
povestire cu elemente înlănţuite logic şi cunoscute de către copii din viaţa cotidiană (acţiuni, întâmplări din
viaţa animalelor sau a fenomenelor din natură: mersul ursului, bate vântul frunzele, etc).

2
Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, volumul V, pagina 245.
3
Ungureanu Aurora, ( 2010) - Metodica educaţiei fizice şi sportului - Editura Universitaria Craiova, p. 154.

10
 ™ Explicaţia constă în expunerea logică şi argumentată a elementelor unei acţiuni motrice, în
scopul formării unei reprezentări clare a acesteia. Explicaţia trebuie să fie efectuată la nivelul de înţelegere al
copiilor, într-un limbaj corect din punct de vedere terminologic şi exact din punct de vedere tehnic.4
Este folosită cel mai mult la subiecţii cu vârsta de peste 10 ani şi trebuie să îndeplinească patru
condiţii de bază: să fie clară, să fie logică, să fie concisă şi să fie oportună. Ea permite atragerea atenţiei
elevilor asupra unor elemente esenţiale ale exerciţiului şi le trezeşte interesul pentru o execuţie reuşită
trebuind să respecte următoarele:
ƒ să se efectueaze concomitent cu demonstraţia sau după aceasta, dar niciodată înainte;
ƒ să fie clară, prezentată corect din punct de vedere terminologic şi gramatical, şi să scoată în
evidenţă ceea ce este mai important;
ƒ să fie precisă şi scurtă astfel încât să capteze atenţia subiecţilor şi memorarea informaţiilor
(prima explicaţie nu trebuie să cuprindă toate detaliile exerciţiului sau deprinderii);
ƒ nu este folositoare decât atunci când elevii sunt atenţi, deci motivaţi pentru activitatea pe
care o desfăşoară (să fie oportună).
™ Prelegerea, care se foloseşte cu precădere în învăţământul superior dar şi în învăţământul
liceal de specialitate (clase sportive), la predarea noţiunilor teoretice de pregătire sportivă precum şi la
sportivii de mare performanţă. La baza întelegerii stă o argumentare ştiinţifică a temelor abordate şi în
consecinţă, folosirea unei terminologii corespunzătoare.
Durează 50 de minute sau 1 oră la liceele cu program sportiv şi 1- 2 ore în învăţământul superior si
la soprtivii de performanţă, putând deveni plictisitoare şi obositoare dacă după aproximativ trei sferturi din
timpul total de prezentare teoretică a conţinuturilor, nu intervine şi o dezbatere propriu-zisă a problemelor
puse în discuţie sau nu se folosesc şi materiale inconografice (schiţe, scheme, planşe, retroproiector, etc.).
“Dezbaterea, ca formă derivată din prelegere, se realizează deobicei sub formă de masă rotundă şi
reprezintă, de fapt , o comunicare didactică sub forma unui dialog autentic în care se creează o astmosferă
de toleranţă şi respect, de cooperare fructuoasă, de coeziune afectivă, de confruntare academică a opiniilor
şi concepţiilor, în care studenţii, elevii învaţă să: perceapă, înţeleagă, gândească, exprime, analizeze,
compare, formuleze raţionamente, elaboreze, sintetizeze răspunsuri, să pună întrebări şi să aplice
cunoştinţe.“ 5
Conversaţia este o metodă ce se realizează tot prin limbaj şi se referă la dialogul permanent ce
trebuie să aibă loc între profesor şi subiecţi, sub forma unor întrebări clare şi răspunsuri. Se poate dialoga,
doar între doi factori implicaţi (profesor şi un singur elev), sau cu întreg colectivul de elevi (discuţie colectivă)
pe probleme de strictă specialitate: modalităţi de evaluare, cauzele greşelilor de execuţie, nivelul de
înţelegere a procedeelor metodice folosite în predare, etc. Lămurirea acestor probleme (realizate prin
sondaje de genul: De ce te-ai dezechilibrat la cumpăna pe un picor? - De ce mingea nu a ajuns la nielul
pieptului partenerului când ai pasat-o? -etc.) poate contribui la grăbirea însuşirii cunoştinţelor şi înlăturarea
greşelilor de învţare.
În învăţământul superior de specialitate, această metodă este des întâlnită în cadrul seminariilor. Ea
constă în angajarea unui dialog între profesor şi cursanţi în scopul fixării şi sistematizării cunoştinţelor, al
reactualizării sau al verificării acestora.
În antrenamentul sportiv de performanţă este deasemeni întâlnită, sportivul şi antrenorul colaborând
astfel în scopul creşterii eficienţei şedinţelor de pregătire.
Brainstorming-ul este una dintre cele mai cunoscute metode de identificare a unor soluţii
inovatoare, creative şi se foloseşte mai ales în sportul de performanţă, iar în educaţia fizică, mai rar. Metoda
ajută la eliminarea inhibiţiei de exprimare a unor idei controversate prin participarea activă a subiecţilor şi
stimularea creativităţii şi punctelor de vedere inovatoare şi nonconformiste.
Termenul este asociat de cele mai multe ori cu discuţia liberă, însă în sensul său originar, preluat de
la englezi (brain – creier; strom – furtună) metoda implică colectarea (în lipsa unor comentarii critice din
partea colaboratorilor) a cât mai multor idei distincte, clasificarea şi organizarea lor pentru a elimina
eventualele redundanţe între ideile exprimate şi, opţional, evaluarea şi prioritizarea lor (Fig. 1.).
În prima fază se admit toate ideile (condiţia fiind, ca acestea să fie argumentate ştiinţific) iar după o
perioadă scurtă de timp se reiau discuţiile, se emit noi păreri şi se prezintă noi posibilităţi de rezolvare, ce
sunt analizate de cei mai buni cunoscători ai domeniului, conduşi de profesor şi în final se stabilesc cele mai
eficiente soluţii (decizii).

4
Cătăneanu S., şi colaboratorii, (2001) - Educaţie Fizică şi Antrenament Sportiv, Editura SITECH, Craiova, pag. 73.
5
Raţă G. (2008) – Didactica educaţiei fizice şi sportului, Editura PIM, IAŞI, pagina 64.

11
 Metoda de brainstorming (furtună de idei) este de obicei utilizată în faza incipientă a unui proiect de
identificare şi prevenire a situaţiilor de criză. Rareori ea conduce la rezultate care pot fi incluse într-un raport.
Metoda este însă utilă pentru conştientizarea tendinţelor importante care se manifestă în mediu, la
identificarea factorilor care conduc sau inhibă dezvoltarea unor factori de risc, sau la definirea scenariilor
relevante pentru o analiză de impact încrucişat. De multe ori este utilizată şi în pregătirea agendei de lucru şi
a stabilirii deciziilor ce urmează a fi luate în cadrul unui comitet sau grup de lucru.
Studiul individual este o metodă clasică, folosită foarte mult la alte discipline de învăţământ şi care
ar trebui să se generalizeze şi în educaţie fizică şi sport.6
Conducătorul procesului instructiv-educativ trebuie să îndrume, controleze şi să orienteze, acest
studiu, pe problemele specifice instruirii la educaţia fizică. Aceasta se poate realiza prin activitatea teoretică
din literatura de specialitate, pe baza celor mai semnificative surse bibliografice despre problema sau
problemele din domeniul educaţiei fizice şi sportului precum şi prin activitatea de exersare recomandată
pentru activitatea independentă. Exersare ce are ca scop:
9 îmbunătăţirea capacităţii de efort;
9 realizarea baremurilor pentru o notă mai mare decât cea obţinută;
9 exersarea suplimentară a unei execuţii corecte după momentul nereuşitei acesteia la clasă;
9 perfecţionarea unei anumite execuţii;
9 creşterea performanţelor sportive.
Desigur profesorul nu este scutit de acest studiu individual, el trebuind permanent să se informeze
de noutăţile apărute (cărţi de specialitate) şi de schimbările survenite (modificări ale programelor şcolare sau
ale sistemului de evaluare) în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

3.1.2. METODELE INTUITIVE

Demonstraţia constă în prezentarea, pe cale vizuală, a acţiunii motrice ce trebuie însuşită în
ansamblul ei sau descompusă în elemente componente. Este foarte importanta în activitatea cu copiii de
vârstă mică, dată fiind capacitatea deosebită a acestora de a imita. Ea poate fi:
- directă - atunci când este efectuată de către profesor sau antrenor, ori de către un elev
desemnat special în acest scop, evident posesor al unei execuţii tehnice foarte bune;
- indirectă (imagistică) – efectuată prin intermediul materialelor intuitive (iconografice): planşe,
schiţe, desene, chinograme, filme, înregistrări video etc.; are un rol deosebit în sportul de performanţă, prin
intermediul ei putând fi prezentate execuţii de excepţie ale unor sportivi de talie mondială.
Observarea execuţiei altor subiecţi – este totdeauna dirijată de către profesor (antrenor), în scopul
exemplificării unor greşeli de execuţie, sau, dimpotrivă, a unor execuţii tehnice deosebite; se foloseşte şi cu
ocazia vizionării competiţiilor sportive pentru a sublinia corectitudinea efectuării unor procedee tehnice,
eficienţa sau ineficienţa unor acţiuni tactice individuale sau colective.
Trecerea prin mişcare – presupune intervenţia directă a conducătorului procesului de instruire şi
urmăreşte completarea reprezentării ideomotrice şi asigurarea formării corecte a deprinderilor motrice prin
dirijarea efectivă a mişcării de către profesor.

3.1.3. METODA PRACTICA

Există o singură şi unică metodă practică prin care subiecţii îşi însuşesc ceea ce se predă, aceasta
metoda fiind exersarea. Aceasta constă în efectuarea sistematică şi conştientă, după un anumit program, a
acţiunilor motrice învăţate. Exersarea stă la baza formării deprinderilor şi priceperilor motrice şi a dezvoltării
calităţilor motrice necesare însuşirii şi efectuării lor în mod corect şi eficient.
Exersarea în educaţie fizică şi în activitatea sportivă se face pentru fiecare unitate de invatare,
considerand urmatoarele tipuri de exersare:
A. EXERSAREA PENTRU FORMAREA CAPACITĂŢII DE ORGANIZARE - se foloseste in
special la clasele mici pentru formarea deprinderii de a se deplasa şi a acţiona în mod uniform în cadrul
colectivului, iar la clasele mai mari, se pot pune sa conducă, prin rotaţie, elevi.
B. EXERSAREA PENTRU OPTIMIZAREA DEZVOLTĂRII FIZICE
Se realizează în special în veriga de Influenţarea selectivă a aparatului locomotor din lecţia de
educaţie fizică dar şi pe parcursul altor verigi. Mijloacele sunt complexele formate din şase-opt exerciţii
libere, cu obiecte (mingi, corzi, bastoane, eşarfe, etc.), cu partener (în perechi), sau la aparate (scara fixă,
banca gimnastică, etc.).
Se mai intalneste si în alte verigi se poate acţiona, pentru „influenţarea selectivă a aparatului

6
Cârstea Gh., (2000) – Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Editura AN-DA, Bucureşti, pagina 104.

12
locomotor” in special pentru grupele musculare ce urmeaza sa actioneze pentru diferitele unitati de invatare,
prin grupaje de două-trei exerciţii.
Acest tip de exersare îl întâlnim si pe parcursul altor forme de organizare a practicării exerciţiilor
fizice: gimnastica zilnică, de întreţinere, gimnastica de înviorare, momentul de educaţie fizică, etc.).”7
Acest procedeu este obligatoriu, la clasele mici, în veriga a treia a lecţiei, si pot deveni teme de
lectie, iar la clasele mai mari, procedeul poate fi folosit în mod independent, de către elevi, în activitatea
extraşcolară.
C. EXERSAREA PENTRU DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE
Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice se realizeaza prin procedeele metodice8 de
dezvoltare si prin mijloacele de actionare9 specifice fiecarei calitati motrice in parte, urmand sa exemplificam,
in continuare.
• Exersarea pentru dezvoltarea VITEZEI
Aducem in actualitate procedee metodice mai importante, prezentate de diferiti teoreticieni:
L.P.Matveev, A.D.Noviciv şi colab., 1980, citaţi de A.Dragnea, 2002:
• Procedee metodice pentru dezvoltarea reacţiei motrice simple: reacţia repetată la semnale ce apar
inopinat sau la schimbarea situaţiei ambientale; reacţii repetate în situaţii normale (exersarea analitică-
secvenţe de mişcare uşurate); metoda senzomotorie (sesizarea intervalelor scurte dintre acţiunile
motrice succesive);
• Procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă: reacţii la un obiect în mişcare prin
apariţia neaşteptată a obiectului, reducerea distanţei obiectului faţă de subiect; reacţii cu posibilitatea de
alegere a unui răspuns în funcţie de acţiunile partenerului sau modificările din mediul ambient.
Metodă propriu-zisă se foloseşte pentru dezvoltarea mai multor forme de manifestare a vitezei, însă
cu unele note specifice (sărind peste cele pentru dezvoltarea vitezei de reacţie motrice simplă şi
compleze enumerate anterior)10:
• Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie: metoda repetărilor în tempo maxim; metoda repetărilor
globală (repetarea integrală a acţiunii motrice); metoda jocului; metoda întrecerii.
• Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie: metoda repetărilor în tempo maxim; metoda repetărilor în
tempouri alternate (submaximale, maximale şi revenire la cele submaximale - acceleraţie până la viteza
maximă şi deceleraţie); metoda jocului; metoda întrecerii.

Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea vitezei:

a) pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi execuţie:
9 exerciţii de atenţie;
9 efectuarea rapidă a unei mişcări singulare la semnale auditive sau vizuale;
9 execuţii inverse ale comenzii;
9 jocuri de mişcare bazate pe imitaţia execuţiei partenerului sau a conducătorului de joc;
9 din stând cu spatele la partener, întoarcere la semnal şi prinderea mingii aruncată de acesta pe
diferite direcţii;
9 stând, cu faţa la perete, prinderea mingilor aruncate de acesta şi ricoşate din perete;
9 procedee tehnice din jocuri sportive executate cu rapiditate, la semnal.
b) pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi accelerare:
9 starturi din diferite poziţii executate la semnal şi alergare pe distanţe scurte (8-10-15 m);
9 start de jos şi lansare de la start, la comandă sau semnal sonor;
9 din alergare uşoară, schimbare de direcţie la semnal şi alergare accelerată;
9 alergări accelerate cu start din picioare şi din alergare uşoară, la semnal;
9 jocuri de mişcare (“Crabii şi creveţii“,“Colţurile colorate“, etc.);
9 contraatacuri cu plecare liberă şi la semnal;
c) pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie:
9 joc de gleznă efectuat pe loc, cu rapiditate mare;
9 alergare cu genunchii sus, cu frecvenţă mare;
9 dribling în diferite poziţii, efectuat cu frecvenţă maximă;

7
Cârstea Gh., (2000) – Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Editura AN-DA, Bucureşti, pagina 107.
8
Unugureanu Aurora (2013) - Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Curs de baza - Editura BREN, Bucuresti, p.p. 99 - 123.
9
Ungureanu Aurora (2013) - Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Caiet de orientare a dezbaterilor la seminar - Editura
BREN, Bucuresti, p.p. 41-60.
10
A. Dragnea, 1996 - Antrenamentul sportiv, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, pag.180.

13
 9 pase de pe loc şi din joc de gleznă, efectuate cu frecvenţă maximă.
d) pentru dezvoltarea vitezei de deplasare:
9 alergări cu start lansat, pe diferite distanţe (20-30-40 m), tempo 4/4;
9 alergări cu start din picioare, cu plecare liberă, pe distanţe variabile, tempo 4/4 şi cu alternarea
tempoului (4/4,3/4, 4/4);
9 alergare de ştafetă cu interval variabil între schimburi (30-40-50-60 m), în funcţie de vârstă;
9 jocuri de mişcare bazate pe alergare de viteză;
9 micul maraton;
9 ”dă şi du-te” repetat în tempo maxim pe lungimea terenului de baschet, handbal sau fotbal;
9 joc cu temă (baschet sau handbal), efectuat fără dribling, atacul urmând a fi finalizat dintr-un număr
limitat de pase;
9 joc cu temă (fotbal) cu o singură atingere a mingii.
e) pentru dezvoltarea vitezei în regim de forţă (detentă):
9 sărituri repetate, cu desprindere pe verticală, efectuate pe sol sau în groapa cu nisip;
9 sărituri peste 5-10 garduri dispuse apropiat;
9 sărituri din ghemuit în ghemuit;
9 plurisalt;
9 sărituri cu picioarele apropiate, peste banca de gimnastică dispusă longitudinal;
9 exerciţii pliometrice;
9 pase cu mingi mai grele decât cele regulamentare (pase din volei cu mingea de baschet).
9 Exemple de alte jocuri de mişcare11: ”Bucheţelele”, „Crabii şi creveţii”, „Şoarecele şi pisica”, „Alungă-l
pe al treilea”, „Cursa pe numere”. “Stai baston”, “Miau”, “Wodyy”, “Cine aduce primul popicul”,
“Alergare pe perechi”, “În pădure”, “Ocupă un cerc liber”, “Plimbă mingea”, “Trece mingea prin tunel”.

• Exersarea pentru dezvoltarea ÎNDEMÂNĂRII

Aceasta varianta metodică practică se concretizează prin următoarele procedee metodice:
- efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii constante, evident într-un număr mare de
repetări - pentru consolidarea stereotipului dinamic, creşterea eficienţei execuţiei, scăderea consumului de
energie necesar prin mobilizarea doar a grupelor musculare implicate în efort;
- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreuiate, în sensul creşterii dificultăţii
de execuţie faţă de condiţiile normale (de ex.: ridicarea centrului de gravitate al corpului faţă de sol,
introducerea unor acte sau acţiuni motrice suplimentare, execuţie cu segmentul neîndemânatic, executarea
cu două mâini în acelaşi timp (dribling); creşterea numărului de mingi, etc.)
- efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile, care să preîntâmpine orice situaţie
viitoare posibilă (de ex.: exersarea pe suprafeţe din interior dar şi în aer liber; în sălile de educaţie fizică
înalte dar şi mai puţin înalte; exersarea pe suprafeţe de bitum, zgură, gazon, parchet; exersarea pe vreme
bună dar şi rea (nefavorabilă); exersare la altitudine mică, medie şi mare, exersare în prezenţa spectatorilor
sau şi în absenta acestora; mărirea sau micşorarea suprafeţei de joc, etc.).
A. Dragnea (1996) completează procedeele metodice ale îndemânării după L. P. Matveev citat de D.
Harre, astfel:
- „folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
- efectuarea execiţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior etc.);
- schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;
- limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
- efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
- schimbarea procedeelor de execuţie;
- efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);
- folosirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi pregătire;
- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite şi la aparate, instalaţii şi
simulatoare.”12

11
Ungureanu Aurora (2013) - Predarea unităţilor de învăţare prin jocuri de mişcare – Editura PRO Universitaria Bucureşti şi Editura
Universitaria Craiova.
12
Dragnea A. (1996) - Antrenamentul sportiv - Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, p.p. 186, 187.

14
 Îndemânarea (cordonarea) presupune următoarele elemente componente:
• „capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau a acestuia în întregime pentru efectuarea actelor
şi acţiunilor motrice;
• capacitatea de combinare a mişcărilor;
• capacitatea de diferenţiere a mişcărilor;
• precizie şi echilibru în mişcare;
• capacitatea de orientare în spaţiu;
• capacitatea de percepţie temporală, mai ales ritm şi tempou;
• amplitudine de mişcare pe baza unei bune mobilităţii articulare ceea ce determină calităţii de elasticitate
şi supleţe musculară;
• ambilateralitatea – capacitatea de a efectua actele şi acţiunile motrice în toate direcţiile şi planurile cu
segmentele pereche ale corpului uman. ”13

Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea îndemânării:

9 exerciţii variate bazate pe echilibru, schimbări de direcţie, schimbarea poziţiei centrului de greutate,
ambidextrie şi ambilateralitate;
9 parcursuri aplicative, cu combinaţii diverse de elemente, sarcini suplimentare, coordonare, etc.;
9 însuşirea procedeelor tehnice ale ramurilor de sport;
9 aplicarea procedeelor tehnice în condiţii de jocuri cu temă;
9 rezolvarea unor acţiuni tehnico-tactice din jocuri;
9 jocuri sportive.
9 Jocuri de mişcare14: „Semănatul si culesul cartofilor”, „Cursa în saci”, , „Cucerirea mingii”, „Cel mai
îndemânatic’’, “Fă ca mine“, „Îmbracă şi dezbracă cercul”, „Şarpele îşi prinde coada”, „Statuile”,
„Cocostârcii”, „Autocarul plin”, „Greieraş la căsuţa ta”, „Aladin şi covorul fermecat”, ”Cercul de foc”, „Leul
la circ” , „Mingea prin fereastră”, “Rândunica fără cuib”; „Caută şi adu”; „Cine doboară mai multe
popice”.etc.

• Exersarea pentru dezvoltarea REZISTENŢEI

Această varianta de metodă practică se concretizează prin mai multe procedee metodice, astfel:
I. Procedee bazate exclusiv pe variaţia volumului:
a) procedeul eforturilor uniforme
b) procedeul eforturilor repetate
II. Procedee bazate exclusiv pe variaţia intensităţii:
a) procedeul eforturilor variabile
b) procedeul eforturilor progresive
III. Procedeul metodic bazat atât pe variaţia volumului cât şi a intensităţii acestuia –
Procedeul “cu intervale“ (antrenament fracţionat sau cu intervale).
Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea rezistenţei:
9 exerciţii simple sau complexe crescând treptat numărul de repetări în unitate de timp;
9 alergări în tempo uniform cu durată relativ mare (2-4 minute; 5-8 minute) în funcţie de sex, vârstă,
pregătire;
9 alergări de durată în tempouri variabile şi execuţii repetate în tempouri variabile (pase, dribling, etc.);
9 acte sau acţiuni motrice exersate pe intervale;
9 alergări în teren variat (parcuri) ori de câte ori poziţia şcolii permite;
9 alergare de durată, contra distanţă sau contratimp efectuată în regim de viteză;
9 jocuri cu efectiv redus pe terenuri cu dimensiuni variabile;
9 ştafete cu plecări în torent, formate din grupe de 4-5 elevi repetate de mai multe ori;
9 ştafete cu alergare şi alte sarcini motrice;
9 trasee aplicative cu sarcini simple, durată mare şi parcurs repetat;
9 acţiuni tehnice efectuate în reprize cu un număr mare de repetări şi pauze scurte accelerând treptat
ritmul de execuţie;

13
Mihăilescu Liliana (2012) – Teoria educaţiei fizice şi sportului – Suport de curs – Universitatea din Piteşti, facultatea de educaţie fizică
şi sport, p. 49.
14
Ungureanu Aurora (2013) - Predarea unităţilor de învăţare prin jocuri de mişcare – Editura PRO Universitaria Bucureşti şi Editura
Universitaria Craiova.

15
 9 minijocuri şi jocuri sportive în condiţii regulamentare;
9 jocuri sportive cu temă specifică (fără dribling, finalizare din 3-4 pase, etc.);
9 circuit cu multe staţii, număr mare de repetări, fără încărcături sau cu încărcături uşoare;
9 antrenament fracţionat (antrenament cu intervale);
9 jocuri de mişcare (“Căpitanul hotăreşte drumul”, “ Micul marathon”, etc.);

• Exersarea pentru dezvoltarea FORŢEI

Cele mai semnificative procedee metodice pentru acest tip de exersare sunt următoarele:
Procedeul ridicării de greutăţi (inclusiv propriul corp al subiecţilor), procedeu care se mai numeşte şi
cu încărcături.
Încărcăturile folosite în antrenamentul pentru dezvoltarea forţei sunt de două feluri:
- greutatea propriului corp - flotări, tracţiuni, căţărări, genuflexiuni cu sau fără săritură, sărituri;
- rezistenţe externe- bara de haltere; obiecte diverse (gantere, mingi medicinale, saci cu nisip, pantofi sau
centuri cu plumb, benzi elastice, extensoare, etc.); aparate speciale: cadru izometric, helcometre, etc.;
mediul ambiant (zăpadă, nisip, pantă, etc.); partenerul (care poate opune o rezistenţă activă sau poate
constitui “încărcătura”).
Procedeul izometriei
Procedeul - circuit

Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea forţei:

9 exerciţii libere pentru diferite segmente ale corpului cu învingerea greutăţii propriului corp;
9 exerciţii dinamice, de scurtă durată;
9 exerciţii cu partener (stând depărtat cu braţele îndoite la nivelul pieptului, sprijinite palmă în palmă,
împingeri simultane cu palmele, opunându-se rezistenţă);
9 exerciţii cu obiecte (mingi medicinale, gantere mici, eventual improvizate);
9 sărituri simple de pe două pe două picioare, pe loc, din deplasare;
9 exerciţii din şcoala alergării şi săriturii în condiţii îngreuiate (groapa cu nisip, încărcături uşoare, etc.);
9 executarea deprinderilor aplicativ - utilitare (târâre, căţărare, escaladare, transport de obiecte, tracţiunu-
împingeri, echilibrul) desfăşurate în special sub formă de ştafete, parcurs utilitar aplicativ şi jocuri de
mişcare;
9 circuite, concepute cu diferite grade de dificultate cu scop de dezvoltare a forţei generale şi cu numărul
de staţii în funcţie de vârstă;
9 exerciţii cu şi la aparate de gimnastică (bancă, scară fixă, bară fixă);
9 exerciţii pliometrice;
9 procedee tehnice din ramurile sportive (exerciţii din gimnastica acrobatică efectuate din forţă, poziţii
menţinute, pase cu mingi medicinale, aruncări din săritură repetate);
9 exrciţii de menţinere corectă a posturii corpului, de forţă statică, dar de durată mică, astfel încât să nu
blocheze respiraţia
9 jocuri de mişcare “Voinicii”, “ Cursa iepuraşului”; „Lupta cocoşilor”, „Cine-i mai puternic”, „Broscuţa
săltăreaţă”.

• Exersarea pentru dezvoltarea SUPLEŢEI

Procedee folosite pentru îmbunătăţirea mobilităţii articulare:
9 exerciţii dinamice, realizate în tempouri diferite (lent, rapid, repetitiv) şi care presupun
alternanţa acţiunilor grupelor musculare antagoniste;
9 exerciţii statice, care se pot realiza prin automanipulare sau heteromanipulare;
Procedee folosite pentru îmbunătăţirea elasticităţii ligamentare şi musculare:
9 tehnici de întindere musculară şi ligamentară, tip stretching, executate activ sau pasiv.
Procedee de facilitare neuro-musculară proprioceptivă, bazate pe alternanţa stărilor de
contracţie-relaxare-întindere musculară.

Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea supleţei:

o “exerciţii active – sunt exerciţiile în care segmentele se menţin sau se adaptează prin poziţii de mare
amplitudine în care mobilizarea pârghiilor osoase este realizată de musculatura agonistă în timp ce
musculatura antagonistă cedează controlat la întindere. Aceste exerciţii active sunt de două feluri:

16
 • exerciţii statice - sunt menţineri de poziţii în care regimul de lucru este dependent de forţa
musculaturii agoniste, dar şi de rezistenţa la întindere opusă antagoniştilor;
• exerciţii active dinamice – sunt modalităţi diferite de mobilizarea activă a segmentelor în cadrul unor
mişcări în care acţiunea musculară este condusă sau realizată prin utilizarea inerţiei (balansări); se
repetă 6-8 structuri de 10 -12 ori.
o exerciţii pasive – sunt utile obţinerii unor amplitudini articulare deosebite şi contribuie la conştientizarea
senzaţiilor şi percepţiilor din timpul întinderii, la reducerea tonusului muscular şi la degajarea tensiunilor
de pe traiectul nervos. Trebuie să dureze între 10–60 secunde, mărirea duratei de menţinere făcându-se
progresiv, în mai multe lecţii succesive, indicată fiind şi repetarea aceleiaşi poziţii de 3-5 ori;
o exerciţii mixte – sunt diferite combinaţii în care se găsesc atât elementele specifice exerciţiilor pasive cât
şi a celor active.”15
D. EXERSAREA PENTRU FORMAREA DEPRINDERILOR ŞI PRICEPERILOR MOTRICE în
mod izolat sau în structuri motrice specifice ramurilor sportive.
Este metoda în care se reflectă cel mai bine „măiestria” conducătorului procesului de instruire. Dacă
celelalte metode ţin de mai multe variabile (calităţile motrice determinate ereditar, dezvoltarea fizică
armonioasă – este determinată şi de o alimentaţie deficitară, precum şi poziţia greşită din bănci), formarea
greşită a deprinderilor motrice aparţine în totalitate specialistului.
„Această variantă fundamentală, în relaţie cu competenţa profesională, poate să se desfăşoare în
modalităţile următoare:
Exersarea unei singure deprinderi sau priceperi motrice, cunoscută şi sub numele de exersarea
independentă a deprinderilor sau priceperilor motrice (deşi nu are legătură cu capacitatea de practicare
independentă a exerciţiilor fizice). Această modalitate de exersare este strâns legată şi de exerciţiile
pregătitoare în procesul de învăţare motrice.
De obicei exersarea respectivă se începe pe plan global şi apoi se poate reveni la planul parţial
(analitic), numai dacă este posibil şi dacă este necesar! Nu este exclus traseul invers mai ales în jocurile
sportive, dar şi în alte ramuri sau probe sportive (pentru aprofundarea execuţiei tehnice a deprinderii sau
priceperii respective).”16
O variantă deosebit de utilă de exersare pentru însuşirea deprinderilor motrice s-a dovedit a fi
exersarea mentală. Subiectul trebuie să-şi repete mintal deprinderea pe care trebuie să o înveţe, să
„revadă” secvenţele de mişcare sau ale exerciţiului, să-şi imagineze acţiunile reuşite.17
Exersarea mai multor deprinderi sau priceperi motrice
Aceasta se realizează prin legarea a două, trei sau mai multor deprinderi sau priceperi motrice în
variante extrem de diferite, care se pot întâlni în viaţă, activităţi competiţionale sau profesionale.
E. EXERSAREA PENTRU FORMAREA DEPRINDERILOR MOTRICE CONCOMITENT CU
DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE SPECIFICE ACESTORA - presupune efectuarea unor structuri
motrice specifice diverselor probe sau ramuri sportive astfel încât să dezvolte una sau alta dintre calităţile
motrice specifice acestora.
F. EXERSAREA PENTRU FORMAREA CAPACITĂŢII DE PRACTICARE AUTONOMĂ A
EXERCIŢIILOR FIZICE - se poate realiza începând de la clasele a – VI – VII – a, cu condiţia, ca, elevii să-şi
fi însuşit în clasele anterioare variante de „pregătire pentru efort”, „de dezvoltare fizică armonioasă”, „de
revenire după efort” etc. şi abia apoi, în prezenţa şi sub supravegherea profesorului, să opteze pentru una
din variante, numai astfel realizându-se adevărata autonomie a subiecţilor.
G. EXERSAREA PENTRU FORMAREA CAPACITĂŢII DE ORGANIZARE ŞI DE PRACTICARE
INDEPENDENTĂ A EXERCIŢIILOR FIZICE
Activitatea de educaţie fizică, a elevilor, practicată independent, reprezintă o continuare a activităţilor
organizate în cadrul şcolii numai că, iniţiativa aparţine elevilor. Aceste activităţi organizate şi desfăşurate
de elevi în mod independent pot fi sprijinite sau sugerate de profesor, în măsura în care elevii solicită
acest lucru. Desfăşurarea activităţilor fizice în timpul liber este expresia conştientizării de către elevi a
importanţei acestora pentru starea lor de sănătate, a convingerii că exerciţiile fizice au efecte benefice
asupra dezvoltării lor.

15
Tudor V. (1999) – Capacităţi condiţionale, coordinative şi intermediare – componente ale capacităţii motrice, Editura R.A.I. , Bucureşti,
p.p. 117, 118.
16
Cârstea Gh., (2000) – Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Editura AN-DA, Bucureşti, pagina 106.
17
Dragnea A. şi colaboratorii, (2006) – Educaţie fizică şi sport-teorie şi metodică - Editura FEST, Bucureşti, pag. 153.

17
 Întreg procesul de pregătire, desfăşurat la nivelul lecţiilor şi al altor forme (opţional), conduse
nemijlocit de către profesorul de educaţie fizică, este orientat spre înarmarea elevului cu un fond de
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice, precum şi spre dezvoltarea calităţilor motrice, pe care să le poată
acţiona independent. Munca independentă a elevilor în timpul liber se execută fără participarea directă a
profesorului, dar pe baza indicaţiilor, recomandărilor date de acesta chiar în cadrul lecţiilor de educaţie fizică.
Esenţial în munca independentă este efortul de gândire, voinţa şi acţiunea.
Însuşirea activă şi conştientă a cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice se
realizează prin munca independentă în cadrul lecţiilor, muncă ce se continuă şi în afara acestora prin temele
pentru acasă.(vezi capitolul „Sistemul formelor de organizare a practicării exerciţiilor fizice”).
Temele pentru acasă nu vizează numai pregătirea fizică, dezvoltarea unor calităţi motrice sau
contribuţia la îndeplinirea conţinutului programei ci şi crearea obişnuinţei de practicare independentă şi
în mod sistematic a exerciţiilor fizice.
H. EXERSAREA PENTRU DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MORALE ŞI DE VOINŢĂ - se
realizează în cadrul tuturor verigilor lecţiei prin încurajări, observarea execuţiei elevilor şi corectarea
permanentă a greşelilor, dar mai ales prin obligativitatea respectării regulilor şi a indicaţiilor metodice,
precum şi prin folosirea întrecerii, concursului, jocului sportiv bilateral prin care se stimulează întrecerea cu
sine şi cu ceilalţi (ce duce la dezvoltarea voinţei în principal).

3.2. Strategii didactice

Strategia didactică este definită ca “un mod deliberat de programare a unui set de acţiuni sau
operaţii de predare şi învăţare orientate spre atingerea, în condiţii de maximă eficacitate şi eficienţă, a
obiectivelor prestabilite” (D. Potolea, 1983). Strategia didactică defineşte, prin urmare, concepţia cadrului
didactic privind modul de abordare şi rezolvare a sarcinilor de instruire prin combinarea optimă şi folosirea
unui ansamblu de metode şi mijloace de care dispune.
Pentru indeplinirea obiectivelor instructiv-educative se impune respectarea principiilor didactice şi
punerea în practică a conţinuturilor învăţământului care este nemijlocit determinată de elaborarea şi
aplicarea strategiilor, tehnologiilor şi metodologiilor didactice.
"Strategiile didactice sunt instrumente prin care se dirijează procesul de predare-învăţare-evaluare,
pentru realizarea obiectivelor propuse.
Ele sunt modalităţi complexe de îmbinare eficientă a metodelor, mijloacelor de învăţământ,
conţinuturilor cu modul de prezentare a informaţiilor (expozitiv, prin problematizare şi descoperire) cu formele
de activitate (frontală, în grup, individuală), cu dirijarea activităţii (directă, indirectă, algoritmică, euristică) şi
cu tipurile de evaluare (sumativă, formativă sau combinată).
Strategiile didactice pot fi:
♦ inductive, deductive, explicativ-demonstrative sau euristice.
Strategiile didactice contribuie la optimizarea procesului de instruire. Ele au un caracter dinamic, fiind
în permanentă înnoire, pentru realizarea unui învăţământ formativ-educativ. Acestea se aleg în funcţie de:
♦ obiectivele şi conţinutul procesului instructiv-educativ;
♦ tipul activităţii didactice;
♦ nivelul cunoştinţelor teoretice şi practice ale elevilor;
♦ particularităţile elevilor;
♦ baza materială.
Optimizarea lecţiilor se obţine prin:
♦ relaţii de dependenţă funcţională între obiective, conţinuturi şi strategii;
♦ metode activ-participative;
♦ organizarea şi dirijarea învăţării;
♦ realizarea tratării diferenţiate a elevilor;
♦ utilizarea maximală a timpului de instruire."18

18
Cataneanu S. M., Ungureanu Aurora (2011) - Educatie fizica si sportiva scolara - Teoria si metodica predarii - Editura Universitaria,
Craiova, p.p. 88, 89.

18
 4. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA EDUCAŢIEI FIZICE PE CICLURI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

4.1. Organizarea şi desfăşurarea educaţiei fizice în învăţământul preşcolar

Vârsta preşcolară este perioada dezvoltării intense a copiilor sub aspect fizic şi psihic, acum,
organismul copilului este în plină creştere. Sistemul osos se dezvoltă continuu, ligamentele se întăresc,
curburile coloanei vertebrale nu sunt încă bine consolidate, ţinuta copilului este nesigură. Ţesuturile
musculare şi epitelial sunt friabile, putând fi uşor legate, aparatele circulator şi respirator sunt puţin
rezistente; de aceea preşcolarii obosesc repede.
Dezvoltarea armonioasă a organismului preşcolarilor, dezvoltarea normală a scheletului, prevenirea
defectelor fizice dezvoltarea treptată a ţesuturilor, formarea unei ţinte corecte întărirea inimii şi a aparatului
respirator se realizează numai în anumite condiţii igienice, prin executarea sistematică a anumitor mişcări şi
evitarea altora, prin alternarea raţională a diferitelor activităţii cu odihna şi somnul. De aici decurge
necesitatea educaţiei fizice la această vârstă.
În perioada preşcolară asistăm şi la o dezvoltare intensă a psihicului copiilor sub aspect cognitiv,
afectiv şi volitiv. Importanţa educaţiei fizice la vârstă preşcolară rezultă din scopul general al educaţiei,
avându-se în vedere particularităţile de vârstă ale copiilor preşcolari.
Copilăria constituie o perioadă a dezvoltării intense a organismului, în perioada întăririi organelor şi
a dezvoltării ţesuturilor. Educaţia fizică realizată în perioada vârstei preşcolare influenţează considerabil
întreaga dezvoltare a organismului copiilor.
De asemenea, călirea organismului, dezvoltarea mişcărilor la preşcolari asigură premisele necesare
pentru întărirea sănătăţii lor, pentru mărirea continuă a capacităţii lor de muncă, pentru dezvoltarea
armonioasă a organismului, viitorilor tineri şi pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii.
Activităţile de educaţie fizică favorizează dezvoltarea sistemului nervos central, contribuie la
dezvoltarea scoarţei cerebrale. Exerciţiile fizice, gimnastica, mai ales în faza de automatizarea mişcărilor,
constituie în acelaşi timp un important mijloc de reconfortare a activităţii nervoase superioare, o posibilitate
de odihnă activă în urma muncii intelectuale susţinute.
Se poate spune că activităţile de educaţie fizică favorizează dezvoltarea intelectuală a copiilor,
variantele activităţii de educaţie fizică oferă posibilităţi multiple de dezvoltare a ţesuturilor (trăsăturilor
morale).
Exerciţiile de echilibru, de târâre şi de căţărare, săriturile şi jocurile de mişcare, dezvoltă pe lângă
îndemânare şi curajul, perseverenţa, cinstea şi alte calităţi morale ale preşcolarului.
Fiecare exerciţiu fizic şi fiecare joc de mişcare, în care copiii, la comandă execută anumite mişcări,
cum ar fi schimbarea ritmului alergării, oprirea bruscă etc., reclamă din partea copiilor un anumit efort
voluntar, stimulând elaborarea inhibiţiei condiţionate. La preşcolari, dezvoltarea inhibiţiei condiţionate are o
importanţă deosebită pentru realizarea unui echilibru între procesele nervoase fundamentale, excitaţia şi
inhibiţia. În ceea ce priveşte comportarea, dezvoltarea inhibiţia condiţionate se manifestă la copii printr-o
conduită stăpânită, mai organizată. Astfel, educaţia fizică contribuie într-o măsură remarcabilă la formarea
comportării disciplinate la preşcolari.
Educaţia fizică are importanţă mare şi pentru pregătirea copiilor în vederea muncii ulterioare, în
timpul şcolii. În cadrul activităţilor de educaţie fizică se dezvoltă la copii coordonarea mişcărilor, se formează
deprinderi şi obişnuinţe de comportament disciplinat necesare în munca de învăţare.
Mărind rezistenţa organismului la efort fizic, dezvoltând la copii anumite calităţi cum sunt: agilitatea,
precizia mişcărilor, perseverenţă, etc. educaţia fizică are rolul important de pregătire a copiilor în viaţă.
Educaţia fizică contribuie şi la dezvoltarea simţului estetic al copiilor, prin exerciţii fizice, prin
dansurile populare li se formează copiilor simţul ritmului, li se educă dragostea pentru frumos. Activităţile de
educaţie fizică contribuie şi la deprinderea copiilor cu o ţinută corectă, frumoasă, la educarea mişcărilor
corecte, la educarea expresivităţii mişcărilor.
Deci, putem spune că educaţia fizică are un rol însemnat în dezvoltarea multilaterală a preşcolarilor,
pregătindu-i pentru şcoală, pentru viaţă.
Activitatea de educaţie fizică, este forma de bază a practicării exerciţiilor fizice, în învăţamântul
preşcolar, echivalentul lecţiei de educaţie fizică din celelalte cicluri de învăţământ.
Numărul şi durata acestor activităţi sunt stabilite prin planul de învăţământ, iar conţinutul este
selectat de către educatoare din prevederile programei; urmăreşte realizarea obiectivelor prevazute pentru
fiecare categorie de vârstă.

19
 La nivelul învăţământului preşcolar educaţia fizică se realizează în cadrul activităţilor comune cu
întreaga grupă de preşcolari, diferenţiat în funcţie de nivelul vârstei atât în ceea ce priveşte
conţinutul lor, cât şi tehnologia de desfăşurare.
Conţinutul educaţiei fizice la această vârstă se referă la învăţarea mişcărilor de bază, la
obişnuirea copiilor cu respectarea unor reguli de igienă, la practicarea diferitelor jocuri de mişcare, la
organizarea unor întreceri sportive, la călirea organismului copiilor cu ajutorul factorilor naturali (aer,
soare, apă).
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor obligatorii de educaţie fizică, prevăzute în planul de
învăţământ, cu doar o oră pe săptămână, implică particularităţi metodice diferite de la o grupă la alta
şi de la un gen de activităţi la altul. Ele vor fi detaliate în cadrul metodicii predării educaţiei fizice.
Structura activităţii obligatorii, asemănătoare celei a lecţiei de educaţie fizică, parcurge momentele
(secventele cunoscute), dar intr-o maniera caracteristica, determinata de durata sa:
- la grupa mică, totalul celor 10-15 minute poate fi repartizat astfel:
1. partea pregătitoare - 3-4 minute, din care momentul organizatoric cca. 1 minut, urmat de 2-3
minute de exerciţii de mers şi alergare uşoară combinate cu un complex alcătuit din 3 exerciţii (unul pentru
membrele superioare, unul pentru trunchi şi ultimul pentru membrele inferioare - sărituri pe ambele picioare,
când sunt însuşite).
2. partea tematică (fundamentală) - 5-7 minute exerciţii şi jocuri de mişcare pentru formarea
deprinderilor motrice, concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice.
3. partea de încheiere - durata totală 2-3 minute, constând în exerciţii de mers şi respiraţie, în timpul
cărora se fac şi evidentieri şi aprecieri asupra comportamentului copiilor:
- la grupa mijlocie - durata totala de 15-20 minute poate fi repartizata intr-un mod asemănător, prin
mărirea corespunzătoare a timpului alocat fiecărui moment.
- la grupa mare şi la cea pregătitoare - cele 25 - 35 de minute se pot folosi astfel:
- momentul organizatoric - 1 minut
- pregătirea organismului pentru efort - 3-5 minute cu mers în cadenţă, variante de mers şi alergare;
- optimizarea dezvoltării fizice - 2-3 minute printr-un complex de 5-6 exerciţii analitice;
- partea tematică - 15-20 minute, alocate dezvoltării calităţilor motrice (cu precădere viteza şi îndemânare) şi
formării deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative, dar şi unor deprinderi specifice din ramurile
sportive prin jocuri de mişcare şi jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive ("Mingea la căpitan", "Pasa în
cerc" etc.);
- revenirea organismului după efort - 2-3 minute, prin jocuri de mişcare cu caracter liniştitor ("Plimbă
papucul", "Inelul pe sfoară" etc.), mers cu mişcări de braţe şi exerciţii de respiraţie;
- evidenţieri şi aprecieri - 1-2 minute - cu accent pe evidenţierea copiilor ce s-au străduit să execute cât mai
corect mişcările şi încurajarea celor mai puţin dotaţi sau interesaţi.

4.1.1. Particularităţile de creştere şi dezvoltare, somato-funcţionale psihice şi motrice ale copiilor

de 3-6/7 ani19

Particularităţile de creştere şi dezvoltare

Vârsta preşcolară reprezintă de o etapă, în care organismul suferă numeroase modificări. Procesele
fundamentale ce au loc în această etapă sunt cele de creştere şi dezvoltare. „Creşterea reprezintă procesul
cantitativ de înmulţire celulară având ca efect sporirea dimensiunilor, volumului şi greutăţii corporale, în timp
ce dezvoltarea reprezintă procesul calitativ de diferenţiere celulară, exprimat prin modificări funcţionale
adaptive. Aceste două procese sunt condiţionate de o serie de factori interni (moştenirea genetică,
mecanisme neuro-endocrine, etc.) şi factori externi (evoluţia normală a sarcinii, factori geoclimatici,
alimentaţie, poluare, condiţii igenice, materiale şi de activitate, etc.). Printre factorii externi un rol important
revine activităţii motrice, în general, şi exerciţiul fizic în mod special”.20
Sănătatea, bunăstarea fizică şi dezvoltarea motorie a copiilor sunt factori decisivi în procesul de creştere
şi dezvoltare a copiilor în perioada timpurie.

19
Ungureanu Aurora (2009) – Contribuţii privind integrarea socială a copiilor cu dizabilităţi motorii, prin activităţi fizice adaptate (teză de
doctorat)– F. E. F. S. Universitatea Piteşti, p.p. 52-55.
20
Cătăneanu S. M., (2003) - Educaţia fizică în învăţământul primar – Teorie şi metodică- Ediţia a II a, Revizuită şi adăugită - Editura
SITECH, Craiova, p. 13.

20
 "Creşterea şi dezvoltarea reprezintă procese complementare, chiar dacă creşterea se referă la
anumite schimbări de ordin fizic, precum creşterea în greutate, în înălţime şi a dimensiunilor corpului, iar
dezvoltarea la nivelul de complexitate al schimbărilor care parcurg un mod gradat de progres de la schimbări
simple la cele mai complexe. Deşi paşii schimbărilor sunt mai mult sau puţin aceiaşi pentru toţi copii, ritmul
schimbărilor prezintă o puternică variabilitate individuală."21

Particularităţile somato-funcţionale

Între 3-6/7 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm iar în greutate de la 14 kg la
22 kg, fără ca ritmul să fie uniform. Evoluţia este dependentă atât de programul ereditar cât şi de alimentaţie,
starea de sănătate, condiţii stimulative de mediu.
Creşterea şi dezvoltarea sunt inegale pentru diferite părţi al corpului, de unde o oarecare disproporţie
între mărimea capului, care reprezintă 1/6 din corp la sfârşitul perioadei şi membrele inferioare, relativ scurte,
din are cauză copilul îşi pierde uşor echilibrul, cade adeseori. Continuă procesul de osificare îndeosebi la
nivelul vertebrelor. Creşte rezistenţa generală a coloanei vertebrale deşi se poate deforma relativ uşor.
Şi la nivelul sistemului muscular dezvoltarea este inegală, muşchii lungi ai membrelor superioare şi
inferioare cunosc un ritm mai intens de evoluţie decât muşchii rotunzi, scurţi, ceea ce explică preferinţa
pentru alergare, lovire, aruncare, în raport cu desenul, scrisul, legatul şireturilor etc. Cu toate acestea tonusul
muscular este mai ridicat şi unele mişcări pot fi coordonate cu plăcere. Este şi motivul pentru care
preşcolaritatea a fost numită „vârsta graţiei”.
În privinţa sistemului nervos, celulele se diferenţiază, îşi perfecţionează funcţiile, se diferenţiază zona
motrice de cea verbală, se schimbă raportul de forţe dintre sistemul nervos periferic şi sistemul nervos
central, ultimul dobândind un rol tot mai mare. Urmare acestui fapt creşte posibilitatea de formare a reflexelor
condiţionate, de control a activităţii.
Până la vârsta de 6-7 ani, copiii au o respiraţie de tip abdominal, tipul cel mai apropiat de cel eficient. În
această perioadă se acţionează asupra inspiraţiei pe nas şi a expiraţiei pe gură.
Formarea acestei deprinderi, de a respira cât mai aproape de forma sa corectă, are eficienţă în viitor,
întrucât orice pricepere şi deprindere constituită în copilărie se păstrează aproape pe toată durata vieţii.

Paricularităţi psihice

În strânsă corelaţie cu limbajul şi sub influenţa activităţilor practice se dezvoltă intens procesele
psihice de recepţionare şi prelucrare a informaţiei:22
ƒ spre sfârşitul perioadei se dezvoltă capacitatea de observare şi urmărire, mai ales sub influenţa
activităţilor şi a jocului;
ƒ atenţia voluntară este alimentată de nevoia de satisfacere a dorinţelor şi intenţiilor. Jocul constituie terenul
de antrenare a atenţiei. Concentrarea creşte de la 5-7 minute, la preşcolarul mic, la 12-14 minute, la
preşcolarul mijlociu şi la 20-25 minute la preşcolarul mare, în condiţii obişnuite, şi 45-50 minute în condiţii de
joc.
ƒ tot acum se formează şi percepţiile spaţiale şi temporale adecvate orientării în realitate;
ƒ memoria – la început involuntară, capătă caracter de intenţionalitate mai ales în jocuri şi activităţi
organizate;
ƒ gândirea este intuitivă, concretă legată de experienţa personală şi globală, nediferenţiată; se dezvoltă
intens sub influenţa activităţii practice. Despre gândire reţinem că: în jurul vârstei de 6-7 ani apare gândirea
operativă complexă; gândirea intuitivă operează cu reprezentări relativ coordonate; face progrese noţiunea
de conservare. Unii autori consideră că la 5 ani se consolidează jumătate din potenţialul intelectual, alţii
consideră că la 4 ani , mai mult de 70%.23
ƒ limbajul se dezvoltă rapid, copiii vorbesc mult atât în relaţiile cu cei din jur cât şi singuri, în jocurile
individuale creând cuvinte originale sau utilizând cuvinte al căror înţeles le este cunoscut. Principalele valori
extensive ale limbajului sunt:
- la 3 ani vocabularul conţine maxim aproximativ 1.000 cuvinte, minim 400;

21
Ungureanu Aurora, ( 2013) - Metodica educaţiei fizice în învăţământul preşcolar şi primar – Editia a II a, revazuta si adaugita -
Editura Universitaria Craiova si Editura Pro Universitaria, Bucuresti.
22
Cătăneanu S. M. (1998) - Metodica predării educaţiei fizice şi sportive în învăţământul preuniversitar, Editura SITECH, p. 24.
23
Stănescu M. (2002) - Educaţie fizică la preşcolarii şi şcolarii mici – o abordare psihomotrică, ed. SemnE, Bucureşti.

21
- la 6 ani vocabularul conţine maxim aproximativ 2.500 cuvinte, minim 1.500.
ƒ afectivitatea este nediferenţiată, copilul este impulsiv şi sensibil în relaţiile cu semeni, fără posibilitatea
de inhibare a reacţiilor; instabilitatea lui afectivă, emotivitatea lui crescută recomandă tact şi răbdare din
partea adulţilor;
ƒ voinţa prezintă unele caracteristici negative datorate instabilităţii psihice, actele voluntare prezintă
nesincronizări în deliberarea sau desfăşurarea unei acţiuni; sub influenţa factorilor educaţionali se
dezvoltă capacitatea de a urmări un obiect de acţiune, stăpânire de sine, ierarhizarea motivelor;
ƒ personalitatea - Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, a apariţiei primelor relaţii
şi atitudini care constituie un nivel de organizare a vieţii psihice. Organizarea şi relativa stabilizare a
comportamentelor sunt posibile datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii
psihice.
ƒ socializarea – trăieşte noi experienţe sociale, interrelaţionale. Este pusă în evidenţă prin modul în care
preşcolarii realizează percepţia altora. La 3 ani, altul este perceput ca o ameninţare, de unde şi
conflictele între ei. La 4 ani, altul devine obiect de identificare, copilul doreşte să fie şi să acţioneze aşa
cum este partenerul. Apoi este perceput ca rival, ca persoană care trebuie depăşită. La 5 ani, altul
perceput ca partener egal de activitate, dorinţele îi sunt respectate, ascultate.

Particularităţile motrice ale preşcolarilor

Capacitatea copiilor de a implica, a coordona şi a controla muşchii şi părţile corpului în realizarea de mişcări
de la cele mai simple la cele mai complexe necesită timp, exerciţiu şi sprijin. De la mers, alergare, sărituri,
căţărări, rostogoliri până la realizarea unor operaţii mai complicate precum utilizarea de instrumente de scris,
de desen, de tăiere sau deprinderi de îmbrăcare şi mâncare este un proces plin de încercări, dar şi reuşite,
dacă i se oferă copilului suportul de care are nevoie.
Conştientizarea simţurilor şi utilizarea lor, motricitatea şi coordonarea oculo-motorie reprezintă
bazele unui comportament funcţional al copilului.
Locomoţia copilului în cel de al doilea an de viaţă nu este mersul şi nici alergarea, ci ceva care încă
nu este determinat şi nici diferenţiat (Popova).
Divergenţa dintre alergare şi mers nu începe mai devreme decât în cel de al 3-lea an de viaţă. Un
tablou deplin al undelor dinamice ale mersului se acumulează foarte încet, completându-se numai către
vârsta de 5 ani..
Copilul de vârstă preşcolară înregistrează progrese evidente, în plan motric, dar nu uniform, ci în
salturi, de la o etapă la alta:
La 3-4 ani – mişcările copilului sunt nesigure şi lipsite de coordonare; mişcările care necesită
precizie se efectuează cu mare consum de energie; percepţiile spaţiale sunt slab dezvoltate.
Mersul însuşit în etapa de vârstă anterioară, este legănat, efectuat cu paşi neregulaţi, cu genunchii uşor
flextaţi, cu labele picioarelor orientate cu vârfurile spre interior, fără rulare călcâi-talpă-vârf ci prin târârea
picioarelor. Sunt evidente slaba coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor, inconsecvenţa în păstrarea
ritmului şi a sensului de mers: forţa mai mare a flexorilor generează apleecarea trunchiului spre înainte şi
ducerea umerilor în faţă.
Alergarea se efectuează pe toată talpa (tropotită), are faza de zbor redusă, cu oscilaţii laterale accentuate
ale trunchiului şi fără coordonarea mişcărilor braţelor.
Săritura este o deprindere încă neformată la vârsta de 3 ani, când copilul este incapabil să sară intr-un
picior, să bată pe unul sau pe ambele picioare, motiv pentru care nu poate sări peste obstacole, ateizarea
este dură, efectuându-se cu genunchii întinşi.
Prinderea-aruncarea sunt slab dezvoltate, aruncarea se efectuează cel mai adesea de la piept, prin
împingere cu o apreciere greşită a direcţiei de aruncare. Prinderea este grevată de nivelul redus al calităţii
de percepţie a distanţelor şi de slaba coordonare a mişcărilor, de cele mai multe ori copilul închizând mâinile
după trecere mingii.
La 4-5 ani mişcările devin mai sigure, mai coordonate, cu excepţia celor ce solicită precizie şi care
angreneză muşchii scurţi ai palmelor, slab dezvoltaţi.
La 5-7 ani se constată o îmbunătăţire a tonusului muscular care angrenează o poziţie mai corectă a
corpului şi o creştere a gradului de coordonare amişcărilor.
Mersul devine mai corect, în alergare se observă faza de zbor, ritmul mişcărilor este mai regulat, copilul este
capabil să efectueze bătaia pe ambele picioare sau pe unul singur şi să îndoaie genunchii la aterizare, în
cazul săriturilor.

22
Poate efectua, la această vârstă, mişcări de rostogolire a mingii spre o ţintă fixă, ca şi mişcări de aruncare
spre ţinte fixe sau partener, atât cu ambele mâini de la piept cât şi cu una singură de deasupra umărului.24

4.1.2. Particularităţile psihomotrice ale preşcolarilor

Valentina Horghidar (2000) prezintă dezvoltarea motricităţii globale, a motricităţii fine şi a coordonării
vizual-motorii între 0 şi 6 ani, noi amintind în continuare doar pentru vârsta de 3-6 ani, specifică preşcolarilor:
3-4 ani - aruncă şi prinde mingea; coboară scările alternând picioarele; poate să-şi menţină echilibrul
pe un picior 10"; suprapune 9 cuburi; tine creionul cu degetele; desenează pătratul: înşira 4 mărgele; prinde
mingea care îi este aruncată; realizează puzzle-uri din 7 piese; colorează în interiorul liniilor incluse.
4-5 ani - merge în echilibru pe bârnă; sare de 5 ori succesiv; se caţără; desenează modele simple;
suprapune mai mult de 9 cuburi; îndoaie foaia de hârtie de mai multe ori; realizează din plastilină figuri
compuse din mai multe părţi; înnoadă şiretul; decupează cu foarfeca; lipeşte diferite forme; desenează litere
mari şi omul din câteva părţi.
5-6 ani - sare coarda; loveşte mingea cu băţul; poate dribla cu mingea; patinează; merge pe
bicicletă; îşi pieptănă sau perie părul; îşi scrie numele; desenează rombul; plasează detalii pe desen; scrie
litere şi cifre; colorează în interiorul unui contur 95%; decupează fără a depăşi mai mult de 0.5 cm; copiază
desene complicate şi litere mici.
Finalitatea integrării conduitelor este adaptarea la mediul natural şi social, cu o eficienţă cât mai
ridicată. Aceasta înseamnă cost redus (consum de energie psihică şi nervoasă, cheltuieli de timp sau
materiale) şi efect maxim. Astfel, deprinderile motrice (acte motrice învăţate) ce se caracterizează, în
concepţia lui M. Epuran (1976), prin "indici superiori de execuţie: coordonare, viteză, precizie, uşurinţă,
plasticitate, automatizare", sunt o condiţie a eficienţei în planul activităţii corporale. Ele asigură maximum de
reuşită cu un cost minim, necesitând controlul episodic sau superficial al conştiintei (P. Popescu-Neveanu,
1978).
Orice demers educativ trebuie să pornească, pe de o parte, de la cunoaşterea nivelului reprezentat
de normalitate dezvoltării motrice şi psihomotrice în ontogeneză, iar pe de altă parte de la nivelul la care se
prezintă un anumit individ. Cunoaşterea aspectelor generale, comune subiecţilor de o anumită vârstă devine
o condiţie indispensabilă pentru eficienţa activităţii (vezi tabelul nr 4.1).25

Orientarea
Schema
Vârsta Motricitatea generală spaţio- percepţii
corporală
temporală
Mers echilibrat, Capabil să
menţinere echilibru pe Indică compare
Capabil să
un picior, sărituri de pe elementele lungimi de
execute
un picior pe altul şi peste componente distanţe
3 ani deplasări între
obstacole mici. Are ale capului şi parcurse (lung-
două repere
precizie în executarea segmentele scurt), să
impuse.
unor aruncări cu o mână corpului. sorteze forme şi
şi cu două mâini mărimi identice.
Sortează
Mers, alergare, săritură,
obiecte după
clar delimitate. Indică Indică poziţia
culoare,
4 ani Prinde şi pasează urechea, ochii, sus-jos, spate-
compară
mingea cu precizie, de la mâna, piciorul. faţă.
obiecte cu
1-1,5 m.
greutăţi diferite.
Dispune de o gamă mai
Se
largă de sărituri, se Învaţă noi Percepe şi
consolidează
dezvoltă echilibrul. poziţii spaţiale: distinge poziţii
5 ani achiziţiile
Se ameliorează precizia alături, înainte spaţiale, culori
etapei
executării aruncărilor, – înapoi. şi nuanţe.
precedente.
prinderilor.

24
Cătăneanu S. M. (1998) - Metodica predării educaţiei fizice şi sportive în învăţământul preuniversitar, Editura SITECH, p. 25.
25
Stănescu M. (2002) - Educaţie fizică la preşcolarii şi şcolarii mici – o abordare psihomotrică, Editura SemnE, Bucureşti, p. 63.

23
 Achiziţiilor precedente li Utilizează şi
Se ameliorează
se adaugă săriturile pe aplică noţiuni
Recunoaşte calitatea
verticală. spaţiale şi
6 ani dreapta- percepţiilor în
Capabil să reproducă temporale
stânga. toate registrele
mişcări simultan cu (aici-acolo,
senzoriale.
modelul. acum-apoi).
Execută
Capabil să execute independent
Execută
structuri de mişcări care mişcări Se ameliorează
mişcări variate
7 ani solicită un grad sporit de conform capacitatea
pe bază de
coordonare; se dezvoltă reperelor discriminatorie.
imitaţie.
motricitatea fină. spaţiale
indicate.

Tabelul 4.1. Evoluţia componentelor motricităţii şi psihomotricităţii la vârsta preşcolară, 3-6/7 ani
(adaptat după I. D. Radu - 2000 – Educaţia psihomotorie a deficienţilor mintal – Editura Pro Humanite,
Bucureşti)

4.1.3. Particularităţi ale dezvoltării calităţilor motrice la preşcolari

Copiii de vârstă preşcolară trebuie să dobândească permanent o multitudine de abilităţi gestuale

pentru a dispune de o bază solidă şi pentru a suporta cu uşurinţă trecerea la fazele optimale ale învăţării,
consecinţele directe vor fi calitatea şi eficienţa învăţării. În orice caz, încă de la debut, trebuie urmărită o
învăţare corectă a abilităţilor motrice, căci, mai târziu, corectarea stereotipurilor greşite va necesita un efort
sporit şi un surplus de substanţă nervoasă în raport cu dobândirea abilităţilor gestice deprinse fără efort (J.
Weineick, 1983).
Dezvoltarea calităţilor motrice la copiii preşcolari se realizează simultan cu dezvoltarea motricităţii
generale, cu efectuarea exerciţiilor de dezvoltare fizică, cu învăţarea şi consolidarea deprinderilor motrice.
Viteza - la vârsta preşcolară se pune accentul pe dezvoltarea vitezei de reacţie şi de execuţie,
utilizându-se exerciţii şi jocuri care necesită reacţii din ce în ce mai prompte la semnele vizuale sau auditive.
Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare se folosesc alergări în linie dreaptă pe teren plat, pe distanţe scurte
15 m – 20 m, ştafete şi jocuri dinamice în care viteza va fi stimulată prin elemente de întrecere. Numărul de
repetări al exerciţiilor şi jocurilor pentru dezvoltarea vitezei va fi de 9–4 ori, iar pentru repetări se vor acorda
pauze pentru respiraţie şi odihnă. De asemenea, viteza medie a alergării creşte continuu la vârsta de 3-4
ani, ea se dublează, către 6 ani devine de 3 ori mai mare, iar către 10 ani ea este de 5 ori mai mare;
Rezistenţa - este necesară dezvoltarea rezistenţei generale la efort a copiilor, deoarece prin
creşterea acestei capacităţi motrice sunt stimulate şi se echilibrează procesele nervoase şi activitatea marilor
funcţiuni – respiraţie, circulaţie şi activitatea aparatului locomotor. Factorul de progres în dezvoltarea
rezistenţei generale la efort a copiilor îl constituie creşterea numărului de repetări ale exerciţiilor sau jocurilor,
creşterea timpului de execuţie sau a distanţei pe care o desfăşoară acţiunile motrice. În timpul alergării pe
distanţă mai lungă sau pe durată mai mare de timp se urmăreşte atent respiraţia corectă a copiilor. Se evită
efortul prelungit şi totodată dozarea se măreşte progresiv, se acordă pauze între repetări în care se vor
efectua exerciţii respiratorii şi de mers liniştitor.
Forţa - dezvoltarea forţei la copii preşcolari este necesară pentru favorizarea dezvoltării fizice
corecte şi armonioase şi sporirea capacităţii de efort. Sistemul muscular al copiilor preşcolari este
caracterizat prin slaba capacitate a forţei de contracţie a muşchilor, slaba posibilitate de menţinere timp
îndelungat a contracţiilor musculare.
La această vârstă, copiii preşcolari execută mai uşor mişcările de flexie (de îndoire) decât cele de
extensie (întindere). Având în vedere acest aspect se poate explica tendinţa unor poziţii incorecte ce pot
duce la instalarea unor atitudini fizice deficiente, motiv pentru care se acordă atenţie deosebită ţinutei
copiilor, se corectează poziţia spatelui în poziţiile: stând, şezând şi în deplasare, preocuparea va fi
permanentă nu numai la activităţile de educaţie fizică. Cu prioritate se folosesc exerciţii analitice pentru
întărirea musculaturii dorsale şi a centurii scapulo-umerale (extensii de braţe, rotiri de braţe spre înapoi,
extensii de trunchi din poziţie stând ş.a.). Pentru dezvoltarea forţei musculaturii generale, se folosesc
complexe de exerciţii analitice pentru segmentele corpului. Factorul de progres în dezvoltarea forţei va fi
creşterea numărului de repetări ale exerciţiilor din complexele de dezvoltare fizică generală. Ritmul de

24
execuţie al exerciţiilor va fi mic sau mediu. Jocurile de miscare, ştafetele şi parcursurile aplicative în care se
exersează deprinderi motrice de bază reprezintă mijloace valoroase pentru dezvoltarea forţei generale a
musculaturii copiilor preşcolari. Trebuie să se evite menţinerea în stare prelungită de încordare musculară a
segmentelor corpului. După exerciţiile de tracţiune şi împingere, după transport de obiecte se efectuează
exerciţii de relaxare (respiraţie şi scuturarea braţelor şi picioarelor).
Îndemânarea - dezvoltarea îndemânării este importantă deoarece în această perioadă se pun
bazele coordonării motricităţii generale, necesară însuşirii şi formării deprinderilor şi priceperilor motrice.
Îndemânarea la copiii preşcolari se dezvoltă simultan cu efectuarea exerciţiilor pentru educarea capacităţii
de percepere a componentelor spaţio-temporale, pentru cunoaşterea posibilităţilor de mişcare a segmentelor
corpului, prin efectuarea exerciţiilor de dezvoltare fizică în care se angrenează în mişcare 2–3 segmente în
mod treptat. Complexitatea mişcărilor poate fi sporită prin schimbarea poziţiilor din care se execută
mişcarea. Se acordă atenţie exersării cu segmentul mai puţin îndemânatic (dezvoltarea ambidextră) şi se
stabileşte acelaşi număr de repetări pentru braţul şi piciorul drept şi stâng sau un număr de repetări mai
mare pentru segmentul mai puţin îndemânatic.
Supleţea se manifestă cu preponderenţă la copiii de vârstă mică, întrucât musculatura, articulaţiile,
tendoanele şi ligamentele nu au ajuns încă la maturitate.
La vârsta preşcolară supleţea este, deci, de aşa natură încât nu este necesar să se intervină pentru
ameliorarea ei exceptând cazurile unui antrenament specific. Un antrenament excesiv însă, al dezvoltării
mobilităţii articulare, la 5-6 ani (perioada primelor modificări morfologice şi a creşterii simultane a
extremităţilor), ar putea dăuna aparatului de susţinere, care este deja destul de instabil.
26
4.1.4. Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani)

“Educaţia timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educaţia formală, asigură intrarea copilului
în sistemul de învăţământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani), prin formarea capacităţii de a învăţa.
Investiţia în educaţia timpurie este cea mai rentabilă investiţie în educaţie, după cum arată un studiu elaborat
de R.Cuhna, unul dintre laureaţii Premiului Nobel în economie. Învăţarea timpurie favorizează oportunităţile
de învăţare de mai târziu. Deprinderile şi cunoştinţele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora
ulterior, iar deficienţele de cunoştinţe şi deprinderi produc în timp deficienţe mai mari, oportunităţi de învăţare
ratate sau slab valorificate.
Educaţia copilului începe de la naştere. Educaţia timpurie, în România, ca în întreaga lume, cuprinde
educaţia copilului în intervalul de vârstă de la naştere până la intrarea acestuia la şcoală. Grădiniţa, ca
serviciu de educaţie formală asigură mediul care garantează siguranţa şi sănătatea copiilor şi care, ţinând
cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât şi comunitatea în procesul
de învăţare.
Ca note distinctive ale educaţiei timpurii am putea aminti:
· copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistică (comprehensivă din toate punctele de vedere ale
dezvoltarii sale);
· la vârstele mici este fundamental să avem o abordare pluridisciplinară (îingrijire, nutriţie şi educaţie în
acelaşi timp);
· adultul/educatorul, la nivelul relaţiei “didactice”, apare ca un partener de joc, matur, care cunoaşte toate
detaliile jocului şi regulile care trebuie respectate;
· activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate ocazii de învăţare situaţională;
· părintele nu poate lipsi din acest cerc educaţional, el este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia
familie – grădiniţă – comunitate este hotărâtoare.” (M.E.C.T. (2008) - Curriculum pentru învăţământul
preşcolar (3-6/7 ani), Bucureşti, pagina 4.)
“Programa cuprinde toate activităţile existente în interiorul structurii organizaţionale a grădiniţei de
copii, destinate sa promoveze şi să stimuleze dezvoltarea intelectuală, afectivă, socială şi fizică a fiecărui
copil în parte şi are în vedere atingerea următoarelor finalităţi ale educaţiei timpurii (de la naştere la 6/7
ani):
- dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu şi de
trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia.
- dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi cunoştinţe,
deprinderi, atitudini si conduite noi;

26
M.E.C.T. (2008) - Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Bucureşti.

25
- încurajarea explorărilor, exerciţiilor, încercărilor si experimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare;
- descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine
pozitive;
- sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare acestuia la
intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii.” (M.E.C.T. (2008) - Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-
6/7 ani), Bucureşti, pagina 6).
Dintre domeniile experenţiale din cadrul curriculumlui, “domeniul psiho-motric acoperă coordonarea şi
controlul mişcărilor corporale, mobilitatea generală şi rezistenţa fizică, abilităţile motorii şi de manipulare de
fineţe, ca şi elemente de cunoaştere, legate mai ales de anatomia şi fiziologia omului.
Activităţile prin care preşcolarii pot fi puşi în contact cu acest domeniu sunt activităţile care implică mişcare
corporală, competiţii între indivizi sau grupuri, având ca obiect abilităţi psihomotorii, ca şi activităţile care pot
avea drept rezultat o mai bună supleţe, forţă, rezistenţă sau ţinută.” (M.E.C.T. (2008) - Curriculum pentru
învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Bucureşti, pagina 11).
“Jocul este activitatea fundamentală a copilului pe care se sprijină atât rutinele cât şi tranziţiile şi,
evident, activităţile de învăţare. El influenţează întreaga conduită şi prefigurează personalitatea în plină
formare a acestuia. Aşadar, mijloacele principale de realizare a procesului instructiv-educativ la nivel
antepreşcolar şi preşcolar sunt: jocul, (ca joc liber, dirijat sau didactic), activităţile didactice de învăţare.”
(M.E.C.T. (2008) - Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Bucureşti, pagina 21).

OBIECTIVELE CADRU
1. Formarea şi dezvoltarea deprinderilor motric de bază şi utilitar-aplicative.
2. Stimularea calităţilor intelectuale, de voinţă şi afective în vederea aplicării
independente a deprinderilor însuşite.
3. Cunoaşterea deprinderilor igienico-sanitare necesare pentru menţinerea stării
de sănătate.
Obiectivele de referinţă
1. Să fie capabil să execute mişcări motrice de bază: mers, alergarea, sărituri,
rostogolori, căţărări.
2. Să cunoască şi să aplice regulile de igienă referitoare la igiena echipamentului;
3. Să cunoască şi să aplice reguli de igienă a efortului fizic;
4. Să-şi formeze o ţinută corporală corectă (în poziţia stând, şezând şi în
deplasare);
5. Să perceapă componentele spaţio-temporale (ritm, durată, distanţă, localizare);
6. Să fie apt să utilizeze deprinderile însuşite în diferite contexte;
7. Să se folosească de acţiunile motrice învăţate pentru a exprima sentimente
şi/sau comportamente, pentru a răspunde la diferiţi stimuli (situaţii), la diferite
ritmuri;
8. Să manifeste în timpul activităţii atitudini de cooperare, spirit de echipă, de
fairplay.

Comportamente şi sugestii de conţinuturi pentru vârsta de 3 – 5 ani şi 5 – 6/7 ani în funcţie de temele
de proiect şi de obiectivele de referinţă (exemplificare pe o tema de proiect):

Tema de proiect - CINE SUNT / SUNTEM?

3 – 5 ani 5 – 6/7 ani

Obiective de referinţă Sugestii de Sugestii de
Comportamente Comportamente
conţinuturi conţinuturi
- cunoaşte şi foloseşte - denumirea - denumirea unor
Să cunoască şi să echipamentul specific la unor părţi ale părţi ale corpului
aplice regulile de igienă activităţile de educaţie fizică; corpului implicate în mişcare
Idem 3-5 ani
referitoare la igiena - respectă regulile de igienă implicate în (braţe, picioare,
echipamentului; individuală şi colectivă. mişcare (braţe, spate, cap-gât,
picioare, spate, genunchi, palme,
cap-gât, coate, etc.);
genunchi, - deprinderi motrice
Să-şi formeze o ţinută cunoaşte schema corporală; palme, coate, Idem 3-5 ani de bază: mers şi
corporală corectă (în - răspunde motric la o etc.); variante de mers,
poziţia stând, şezând şi comandă dată;
în deplasare); - execută corect mişcările
26
 diferitelor segmente ale - deprinderi alergare şi variante
corpului. motrice de de alergare, săritura
bază: mers, în lungime, săritura
Să perceapă - se raportează la un reper alergare, în adâncime;
componentele spaţio- dat; săritura; - deprinderi motrice
Idem 3-5 ani
temporale (ritm, durată, - îşi coordonează mişcările în - deprinderi utilitar-aplicative:
distanţă, localizare); ritmul solicitat de educatoare. motrice utilitar- târâre pe coate şi
aplicative: abdomen, mers în
târâre pe echilibru pe o
- se joacă (utilizând corect
Să fie apt să utilizeze palme şi - se joacă (utilizând suprafaţă înclinată şi
mişcările şi regulile);
deprinderile însuşite în genunchi, mers corect mişcările şi pe o linie trasată pe
- jocuri de mişcare pentru
diferite contexte. în echilibru regulile); sol.
copii adecvate temei studiate.
între două linii
trasate pe sol.

Tema de proiect - CUM ESTE, A FOST ŞI VA FI, AICI, PE PĂMÂNT?....

In continuare vezi Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Bucureşti, 2008.

Indicaţii metodice generale de aplicare a curriculumu-lui:

1. Pentru atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă, educatoare va alege cele mai potrivite metode şi
mijloace, corespunzător particularităţilor colectivului cu care lucrează, prevederile programei fiind
orientative.
2. Se va pune accent deosebit pe dezvoltarea fizică armonioasă pe prevenirea instalării unor atitudini
deficitare şi dezvoltarea marilor grupe musculare.
3. Formarea deprinderilor motrice şi dezvoltarea calităţilor motrice se va realiza simultan, prin exerciţii
corespunzător selecţionate.
4. Se vor exersa în primul rând, deprinderile motrice grosiere (mers, alergare, săritură, aruncare, etc.).
5. Se va avea în vedere acţionarea asupra coordonării oculo-manuale şi formarea deprinderilor de
manipulare.
6. Alegerea şi dozarea exerciţiilor se va face cu respectarea strictă a cerinţelor principiilor didactice
(accesibilităţii, intuiţiei, durabilităţii etc.).
7. Povestirea şi jocul cu rol (pe fondul actelor şi acţiunilor motrice) au un rol deosebit între metodele de
instruirre.
8. Va predomina criteriul de evaluare al progresului individual.
9. Exerciţiile să fie dinamice, să menţină treaz interesul copiilor şi să fie schimbate la intervale de timp
scurte.
10. Se va folosi cu precădere jocul, sub toate formele sale, alegerea lor făcându-se în legătură directă
cu posibilităţile de înţelegere şi cunoaştere, precum şi cele motrice ale copiilor. Nu se vor folosi jocuri
cu contact direct cu adversarul, întrecerile desfăşurându-se în paralel, pe grupe sau echipe.
11. Se va căuta asocierea permanentă cu factorii naturali de călire, prin desfăşurarea cu precădere a
activităţii în aer liber şi, când nu este posibil, în spaţii bine aerisite.

4.1.5. Locul jocurilor de mişcare în lecţia de educaţie fizică la preşcolari

Jocurile de mişcare, organizate totdeauna sub supravegherea cadrului didactic, ocupă cea mai mare
parte a timpului unei zile de grădiniţă în care este prevăzută o singură activitate obligatorie la grupa mică cu
durata de 10-15 minute, iar la grupa pregătitoare, cu o durată de aproximativ 25-35 minute. În cadrul acestor
activităţi se realizează cele mai multe dintre obiectivele instructiv-educative ale învăţământului preşcolar.
Jocul de mişcare, specific educaţiei fizice, urmăreşte să formeze un bogat fond de deprinderi
motrice, să asigure o creştere a indicilor calităţilor motrice, dar să şi stimuleze imaginaţia şi spiritul creator al
copiilor, să le dezvolte gândirea, memoria etc.
La cei mici, în grădiniţe, se pot alcătui lecţii formate numai din jocuri de mişcare, sarcinile lecţiei fiind
rezolvate prin diversitatea conţinutului jocurilor respective. Aici, jocul de mişcare, deci, ocupă locul central în
activitatea de educaţie fizică, contribuind alături de celelalte forme, la dezvoltarea mişcărilor de bază, iar în
creşe, pe lângă menţinerea sănătăţii şi dezvoltarea fizică normală, jocurile contribuie şi la dezvoltarea

27
vorbirii. La vârsta preşcolară, jocul de mişcare ca şi jocul în general, reprezintă o activitate zilnică. La vârstă
şcolară, el devine o formă de distracţie, dar şi o posibilitate de afirmare şi dezvoltare a personalităţii.
Indicaţii metodice generale
La preşcolarii din grupa mică - jocurile de mişcare trebuie să aibă reguli puţine, să contribuie la
dezvoltarea simţului de orientare în spaţiu şi timp, a atenţiei şi preciziei mişcărilor, la stimularea spiritului de
observaţie, la disciplinarea comportamentului şi la educarea voinţei. Jocul este încă legat de obiecte.
La grupa mijlocie - regulile sunt mai numeroase şi mai diverse, mişcările trebuie să fie mai
complexe, să apară combinaţii de acte şi acţiuni motrice.
La grupa mare şi pregătitoare - precizia în executarea şi respectarea jocului devine punctul principal.
Creşte numărul jocurilor care au ca scop obţinerea de performanţe, jocuri cu combinaţii de mişcări, cu reguli
ce trebuie respectate într-o anumită succesiune.
Având în vedere valenţele formative şi educative de necontestat ale jocurilor de mişcare, prezenţa acestora
în lecţia de educaţie fizică contribuie substanţial la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare.

4.1.6. Forme de practicare a exerciţiilor fizice la preşcolari in activitatea extrascolara

Plimbările
Sunt activităţi extradidactice ce presupun deplasarea în grup, în afara unităţilor de învăţământ. Ele
permit dobandirea de noi cunoştinţe prin contactul nemijlocit cu natura şi oferă posibilitatea verificării celor
dobândite anterior.
Plimbările desfăşurate în aer liber, pe timp frumos, în orice anotimp al anului pot fi folosite şi pentru
dezvoltarea spiritului de orientare în spaţiu, de aplicare în practica a diverselor cunoştinţe şi deprinderi
motrice dobandite. În cadrul plimbărilor prin parc sau prin pădure se pot exersa variante de mers (şerpuit, pe
direcţii date, grupări şi regrupări de formaţii etc.).
Din punctul nostru de vedere, plimbările în parcuri şi grădini publice sunt un prilej de însuşire şi
consolidare a unor deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative: mers şerpuit printre obstacole naturale,
mers pe direcţii date, exerciţii de echilibru, căţărare, escaladare, sărituri cu coarda, aruncări cu mingea sau
bulgări de zăpadă, etc.
Activităţile de sezon ca scăldatul, patinajul, schiul, etc. organizate şi în funcţie de zona geografică şi
de tradiţiile locului sunt deosebit de importante atât pentru valoarea lor formativă cât şi ca modalitate de
fortificare a organismului, prin expunerea la factorii naturali de călire.

Gimnastica de înviorare
Este prevăzută a se desfăşura dimineaţa, înaintea începerii activităţilor obligatorii şi urmăreşte, în
principal, asigurarea unei stări optime (fiziologice şi psihice) a organismului copiilor: crearea unei stări de
bună dispoziţie şi vioiciune, stimularea marilor funcţiuni organice, captarea atenţiei, educarea unei ţinute
corecte şi tonifierea principalelor grupe musculare.
Se organizează, pe cât posibil, în aer liber sau, dacă nu se poate, în incaperi bine aerisite,
contribuind astfel, prin asocierea cu factorii naturali, şi la călirea organismului. de regula trebuie executate
acasa sau la scoala, inainte de inceperea orelor.
Gimnastica de înviorare constă dintr-un complex de exerciţii dinamice, cu variante de mers şi
alergare, exerciţii executate analitic (ordinea prelucrării segmentelor fiind cea cunoscută din gimnastica de
bază), uneori şi cu jocuri de mişcare pentru captarea atenţiei, grupări şi regrupări de formaţii etc., încheiat cu
mers şi exerciţii de respiraţie.
Complexul se schimbă periodic, pentru a nu plictisi copii, alegându-se alte variante de exerciţii şi alte
jocuri de mişcare ce se introduc treptat în conţinutul activităţii.

28
 4.2. Organizarea şi desfăşurarea educaţiei fizice în învăţământul primar

Organizarea si desfasurarea educaţiei fizice în învăţământul primar este mai greu de realizat, deoarece,
la această vârstă, copiii sunt foarte energici, puşi pe joacă însă reacţionează cu întârziere la comenzile
cadrului didactic. Asta nu presupune că nu este o activitate frumoasă pe care cadrul didactic poate s-o
efectueze într-un mod atractiv, folosind mijloace de acţionare specifice vârstei, în speţă, jocuri de mişcare.
Din aceste considrente, optimizarea procesului instructiv educativ, al educaţiei fizice din clasele
primare, impune cunoştinţe privind particularităţile de vârstă ale elevilor (6-10/11 ani), numai pe baza lor
putându-se realiza o pregătire adecvată a nivelului de dezvoltare, a nevoilor şi a dorinţelor manifestate de
elevi.
„Şcoala constituie o formă de acţiune educativă instituţionalizată, cu funcţii numeroase, fiind factorul
hotărâtor în formarea cunoştiinţelor, în sistematizarea şi ordonarea informaţiilor colectate, în satisfacerea
intereselor şi dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere.
În perioada preşcolară s-au format deja o serie de capacităţi intelectuale, afective, voliţionale,
deprinderi de autoservire şi reguli de conduită care asigură premisele corespunzătoare unei activităţi
complexe cum este cea şcolară. Totuşi, trecerea de la starea de preşcolaritate la cea de şcolaritate
presupune o modificare a regimului de viaţă, modificare ce nu este însoţită de transformări tot atât de
radicale ale conştiinţei şi personalităţii copilului.
Între 6/7 şi 11 ani, când copilul este elev al ciclului primar, pot apărea o serie de efecte negative
asupra dezvoltării sale fizice ca urmare a poziţiilor incorecte în bancă sau la masa de scris şi chiar deformări
şi devieri ale coloanei vertebrale, datorate şi purtării incorecte a ghiozdanelor.
În condiţii corespunzătoare de activitate se pot dezvolta precizia şi armonia mişcărilor.
Copilul se simte mai puternic, devine vioi şi sprinten, se simte atras de plăcerea practicării
exerciţiului fizic. Se consolidează o serie de deprinderi igienice, copilul se obişnuieşte să umble curat şi
îngrijit, să-şi spele mâinile atunci când se murdăreşte. Dacă acestora li se asociază şi factorii naturali de
călire, rezistenţa organismului la agenţii patogeni creşte. În acest sens, un rol deosebit de important revine
deci educaţiei fizice."27
Prin educaţia fizică se realizează echilibrarea solicitărilor de natură intelectuală cu cele psiho-motrice
si ludice, aspect deosebit de important pentru organizarea activităţilor didactice cu elevii cu vârste cuprinse
între 6/7-10/11 ani.
Planul de învăţământ actual prevede un număr de câte două ore la clasele ciclului primar.
Lecţia, având în general două teme, prezintă sub aspectul tipologiei şi structurii următoarele aspecte
particulare:
- predomină lecţiile de tip învăţare şi consolidare (o temă din calităţi motrice - o temă din deprinderi
motrice), mai rar cele mixte;
- organizarea colectivului are o durată mai mare (7-10 minute), mai ales la începutul anului şcolar
şi atunci când se preconizează însuşirea exerciţiilor de front şi formaţii ca teme de lecţie.
Însuşirea corectă a exerciţiilor de front şi formaţii reprezintă cheia succesului în desfăşurarea organizată a
lecţiilor de educaţie fizică, ulterior.
La acest moment putem include echiparea elevilor şi deplasarea loe spre locul unde se desfăşoară
lecţia, precum şi anunţarea sarcinilor şi obiectivelor lecţiei
- pregătirea organismului pentru efort poate avea, de asemenea, o durată mai mare (8-10
minute), necesară însuşirii corecte a exerciţiilor din şcoala mersului şi alergării, precum şi a unor jocuri de
mişcare adaptate colectivului şi obiectivelor propuse.
- optimizarea dezvoltării fizice - este foarte importantă la această vârstă, realizându-se prin
complexe de exerciţii analitice simple, executate fără obiecte şi nu pe perechi.
Lucru cu obiecte uşoare (bastoane, migi mici), pe perechi, la scara fixă, la banca de gimnastică poate fi
folosit la clasele a - III -a şi a - IV – a, fără a se exagera cu gradul de solocitare a organismului elevilor,la
efort.
Se recomandă localizarea exactă a execuţiilor şi însoţirea lor de exerciţii pentru educarea actului respirator şi
nu în ultimul rând de exerciţii pentru educarea ţinutei corecte. Complexele de exerciţii se vor menţine într-o
proporţie relativ egală pe parcursul claselor I-IV.

27
Cătăneanu S. M., (2003) - Educaţia fizică în învăţământul primar – Teorie şi metodică- Ediţia a II a, Revizuită şi adăugită - Editura
SITECH, Craiova, p. 82.

29
 - partea tematică, atât cea de dezvoltare a calităţilor motrice cât şi cea de formare a deprinderilor
motrice va cuprinde, cu precădere, jocuri de mişcare care, prin calităţile lor permit atât rezolvarea sarcinilor
lecţiei, cât şi activizarea şi conştientizarea elevilor.
Se va acorda prioritate însuşirii deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative, exersarea şi consolidarea
lor realizându-se cu precădere sub formă de joc, ştafete şi trasee aplicative.
Corespunzător posibilităţilor de vârstă, se va acţiona sistematic asupra îmbunătăţirii indicilor de viteză,
îndemânare, rezistenţă şi forţă.
- sistematizarea conţinutului lecţiilor, în fiecare semestru, trebuie făcută, în aşa fel încât, să
favorizeze repetarea îndelungată a unui sistem de lecţii, cunoscut fiind faptul că elevii de această vârstă,
deşi îşi însuşesc cu uşurinţă diferitele structuri de exerciţii, uită tot atât de repede, ceea ce au învăţat.
- asigurarea caracterului atractiv al predării prin organizarea frecventă a practicării exerciţiilor fizice
sub formă de joc, dar fără a neglija importanţa lucrului analitic.
- dozarea exerciţiilor va fi judicioasă, folosindu-se, ori de câte ori este posibil, execuţiile cu întreaga
clasă simultan, ceea ce permite stabilirea unor tempouri optime şi echilibrarea efortului la nivelul colectivului.
- activitatea se va desfăşura, pe cât posibil, în aer liber, pentru a asocia factorii naturali de călire
efectelor exerciţiilor fizice.
- revenirea organismului după efort este obliatorie pentru a readuce pulsul elevilor la valori
apropiate de cele de la încputul orei. Nerealizarea acestei verigi atrage după sine aspecte negative cum ar fi:
disconfortul unei transpiraţii abundente, ce ar putea fi un factor de periclitare a sănătăţii elevilor, în
deplasarea lor spre sala de clasă; plecarea elevilor de la ora de educaţie fizică într-o stare agitată ar deranja
desfăşurarea celorlalte ore.

4.2.1. Particularităţile de creştere şi dezvoltare, somato-funcţionale, psihice şi motrice ale copiilor

din invatamantul primar

Dezvoltarea în viziunea autorului C. Baciu (1977), inclusiv cea psihică se prezintă ca o

discontinuitate cu secvenţe calitativ diferite ce apar ca derulare a unui program intern, epigenetic.
Din punctul de vedere al creşterii, aceasta este, în general, uniformă şi mai redusă decât în anii
anteriori, realizându-se mai ales pe seama alungirii membrelor inferioare ceea ce conduce la stabilirea unei
armonii între diferitele părţi ale corpului.
Atât creşterea cât şi dezvoltarea nu se realizează liniar, ci în puseuri, cu mari oscilaţii la nivelul
diferitelor segmente şi cu o viteză care se diminuează spre vârsta adultă.
Până la zece ani diferenţele de creştere ale copiilor de sex opus nu sunt mari; la fete începe, de la
această vârstă, o accelerare a creşterii datoriră apariţiei pubertăţii.
In continuare voi prezenta paricularităţile somato-funcţionale ale organismului uman din perioada
şcolară mică, antepubertară de 10-11 ani:
Sistemul nervos - creierul este în greutate aproape ca la adult, 1362 g la 10 ani (Gundobin, citat
de A.Ionescu, 1968); însă din punct de vedere funcţional, dezvoltarea nu este completă; se constată o mai
bună dezvoltare a primului sistem de semnalizare.
Aparatul locomotor - oasele sunt mai dure prin consolidarea sistemelor funcţionale lamelare, ceea
ce determină o uşoară creştere a rezistenţei acestora la solicitările de tracţiune, presiune şi răsucire. La
începutul perioadei de 6-7 ani, ritmul general de creştere este mai rapid decât până la această vârstă,
urmând ca ulterior la 8-11 ani să asistăm la încetinirea lui marcată, mai ales în sfera somatică (creşterea
taliei). Între 7-9 ani, la fete şi 7-11 ani, la băieţi, scade ritmul de osificare şi de creştere, faţă de etapa
precedentă. În această etapă nu apar centre noi de osificare.
Aparatul cardiovascular - cordul reacţionează puternic, însă neeconomic la efort. Irigaţia
coronariană este bogată, mecanismele de reglare sunt încă slabe până la 7 ani, nu sunt bine dezvoltate,
sunt mai adecvate la solicitările uşoare. Inima are formă globuloasă, diametrul transversal este mai mare
decât diametrul longitudinal, iar atriile mai mari decât ventriculele.
Frecvenţa cardiacă în repaus este în medie de 100 bătăi/minut la 6 ani; 90-96 bătăi/minut la 9 ani; şi
88-91 bătăi/minut la 10 ani; 87-88 bătăi/minut la 11 ani şi 80 bătăi/minut la 12 ani.
Această tahicardie din primii ani ai vârstei şcolare reprezintă o povară destul de însemnată a miocardului,
dată fiind cheltuiala energetică relativ importantă pentru menţinerea unui ritm cardiac de repaus atât de
ridicat şi slaba eficienţă economică (metabolică) a acestui gen de lucru susţinut.
Deoarece volumul inimii fiind mai mic, în efort , orice plus de irigaţie cu sânge a muşchilor solicitaţi
reclamă crestere a frecvenţei cardiace, ceea ce se forteaza inima, ce face faţă cu greu solicitărilor intense
timp mai îndelungat.

30
 Aparatul respirator - cavităţile nazale sunt mai mici şi mai înguste ca la adult. Laringele, este situat
cu trei vertebre mai sus decât la adult, şi numai la 13 ani ocupă poziţia definitivă.
Plămânii încep să fie asemănători ca structură cu plămânul adult, încă de la 7 ani, dar volumul
este încă mic şi datorită acestui fapt, capacitatea de efort creşte, însă nesatisfăcător.
Toracele devine asemănător cu al adultului ca formă, nu însă şi ca dimensiuni. Diametrul transversal
este mai mare, ca şi cel antero - posterior, coastele iau o direcţie descendentă, nemaifiind atât de
orizontalizate. Totuşi, toracele rămâne în urma dezvoltării membrelor.
În timpul efortului fizic posibilităţile de mărire a volumului cutiei toracice într-o respiraţie amplă a
copiilor sunt reduse. De aceea, la cel mai mic efort, aceşti copii recurg la accelerarea frecvenţei respiraţiilor,
posibilitate şi ea limitată.
Particularităţile morfo-funcţionale la vârsta de 10-11 ani, asigură o bună bază pentru formarea
deprinderilor şi priceperilor motrice, precum şi dezvoltarea calităţilor motrice prevăzute de curriculumul la
disciplina „educaţia fizică” pentru vârsta respectivă.

Particularităţile psihice

Transformările treptate ce se produc în gândirea şi comportamentul şcolarului pun în evidenţă o

nouă structură mintală. Gândirea tinde să se organizeze în jurul câtorva noţiuni fundamentale care unifică
datele concrete: noţiunea de timp, de spaţiu, de număr, de cauză, de mişcare etc.
Capacitatea de cunoaştere sporeşte şi datorită memoriei, ale cărui posibilităţi cresc rapid. Începând
cu vârsta de 9 ani, şcolarul poate învăţa orice, se conturează de pe acum diferitele tipuri de memorie:
vizuală, auditivă, kinestezică. Progresele cunoaşterii sunt legate la şcolar de dorinţa generală de a învăţa.
Voinţa se îndreaptă la rândul ei spre îndeplinirea sarcinilor şcolare. Spre sfârşitul perioadei încep
să se producă importante modificări morfologice şi funcţionale ale organismului care prevestesc apropierea
pubertăţii.
După cum se ştie, efortul de voinţă este prezent în orice activitate sportivă, contribuind la învingerea tutu-
ror obstacolelor ce pot interveni pe parcursul efectuării activităţii respective. Subliniem faptul că fortificarea
voinţei nu este posibilă decât în, şi prin activitate şi ea constă, pe de o parte, în dirijarea activităţilor elevilor
spre atingerea unui scop, iar pe de altă parte în stăpânirea unor stări afective negative.
Legat de afectivitate, copiii de vârstă scolară mică rămân multă vreme deosebit de afectivi, dar
această activitate îşi lărgeşte marginile pentru a cuprinde şi alte persoane-învăţători, colegi de şcoală.
Trăsăturile de personalitate cum sunt: temperamentul, caracterul, aptitudinile şi interesele
sunt condiţionate în dezvoltarea lor şi de exerciţiile fizice şi jocurile sportive.
Competiţiile sportive contribuie la formarea spiritului de echitate, a respectului faţă de partener, a
sentimentului de prietenie, a spiritului cooperant etc. Practicarea exerciţiilor fizice conduce la formarea
unor trăsături, cum ar fi : spiritul de iniţiativă, ambiţia, dorinţa de autodepăşire, hotărârea, spiritul de
abnegaţie etc.
Educaţia fizică contribuie la formarea unor interese, cum sunt: dorinţa de autodepăşire, dorinţa de a
munci fără preget pentru obţinerea unor rezultate din ce în ce mai bune.
În concluzie, putem spune că educaţia fizică contribuie la înfăptuirea unităţii biopsihice a
personalităţii umane.

Particularităţile motrice

Din punct de vedere motric se poate acţiona cu uşurinţă pentru formarea corectă a deprinderilor
motrice de bază, utilitar aplicative, dar şi a unor deprinderi motrice sportiv elementare cu ajutorul jocurilor,
întrecerilor, cu intensităţi medii şi submaximale, cu durate şi număr de repetări medii (prea lungi devin
plictisitoare, iar prea scurte nu au eficienţă în fixarea lor).
Învăţarea deprinderilor motrice noi, este îngreuiată, deoarece capacitatea de prelucrare,
reproducere, fixare şi stocare a informaţiilor primite, este încă deficitară până la 9 ani. În schimb, “şcolarul
mic, manifestă o afectivitate accentuată şi are un bun echilibru psihic, îşi dezvoltă conştiinţa şi
responsabilitatea şi îi creşte capacitatea de muncă inteletuală şi fizică, de tip organizat.”28
Orice demers educativ trebuie să pornească, pe de o parte, de la cunoaşterea nivelului reprezentat
de normalitate dezvoltării motrice şi psihomotrice în ontogeneză, iar pe de altă parte de la nivelul la care se

28
Raţă G., Raţă, Gh. (2008) – Educaţia fizică şi metodica predării ei – Editura PIM, Iaşi, p. 88.

31
prezintă un anumit individ. Cunoaşterea aspectelor generale, comune subiecţilor de o anumită vârstă devine
o condiţie indispensabilă pentru aficienţa activităţii (tabelul nr 4.2).29

Schema Orientarea
Vârsta Motricitatea generală percepţii
corporală spaţio-temporală
Capabil să execute
Execută
structuri de mişcări
Execută mişcări independent Se ameliorează
care solicită un grad
7 ani variate pe bază mişcări conform capacitatea
sporit de coordonare; se
de imitaţie. reperelor spaţiale discriminatorie.
dezvoltă motricitatea
indicate.
fină.
Creşte Se orientează
Se îmbunătăţeşte viteza Creşte
fidelitatea după repere
8 ani de execuţie şi precizia acuitaatea
reproducerilor naturale (răsărit-
mişcărilor. vizuală.
motrice. apus).
Capabil să
Distinge variaţii
parcurgă trasee
ale tempoului,
Capabil să-şi aplicative, fără Realizează
ritmului. Se
însuşească elemente să întâmpine ierarhii ale
dezvoltă
din gimnastica dificultăţi de colegilor în funţie
9 ani discriminarea
acrobatică; creşte viteza raportare a de evoluţia
vizuală, auditivă.
de execuţie şi precizia corpului la acestora în cadrul
Sesizează detalii
mişcărilor. obiectele pe diferitelor exerciţii.
în mişcări
care trebuie să
discriminative.
le depăşească.
Identifică cu
Capabil de
uşurinţă Se dezvoltă la un
orientare conform
Creşte gradul de segmentele nivel superior
10 ani unor repere
organizare a mişcărilor. corpului şi capacităţile
temporale şi
raportul stânga- discriminative.
spaţiale.
dreapta.
Se ameliorează
Continuă
coordonarea oculo-
Capabil să Se completează procesul de
manuală, binoculară;
11 ani execute mişcări achiziţiile stadiului dezvoltare a
creşte viteza de
complexe. precedent. capacităţilor
execuţie a actelor
discriminative.
motrice.
Tabelul 4.2. Evoluţia componentelor motricităţii şi psihomotricităţii la vârsta şcolară mică 7-11 ani
(adaptat după I. D. Radu 2000 – Educaţia psihomotorie a deficienţilor mintal – Editura Pro Humanite,
Bucureşti)

29
Stănescu M. (2002) - Educaţie fizică la preşcolarii şi şcolarii mici – o abordare psihomotrică, Editura SemnE, Bucureşti, p. 63.

32
4.2.2. Particularităţi metodice si mijloace de actionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice la elevii
de vârsta şcolară mică 30

Se poate pune accent pe: dezvoltarea rapidă a calităţilor motrice viteza, îndemânarea şi rezistenţa
aerobă prin exerciţii cu obiecte, cu partener, în grup, la semnale şi sarcini diferite; pe realizarea coordonării
mişcărilor cu actul respirator prin exerciţii de respiraţieprofundă.
Viteza – “sub diferitele ei forme de manifestare, este considerată a fi, de către majoritatea
specialiştilor, uşor de îmbunătăţit la această etapă de vârstă. Către 9-10 ani se constată o scădere a
perioadei de latenţă a reacţiei motrice, deci o îmbunătăţire a vitezei de reacţie, mai ales la nivelul mâinilor.
Viteza de execuţie a unei mişcări singulare creşte şi ea uşor, cu diferenţe nesemnificative între flexori şi
extensori. Viteza de deplasare, sub forma alergării pe distanţe scurte, se îmbunătăţeşte spre 10 ani, pe baza
creşterii treptate şi lente a vitezei-forţă.”31
La 10 ani, fetele reuşesc să realizeze peste 87% din viteza pe care o vor dezvolta la sfârţitul creşterii
şi dezvoltării lor somato-funcţionale(17 ani), iar la băieţi 75% din viteza pe care o vor dezvolta tot la sfârşitul
perioadei de creştere ( V. Mazilu şi colab., 1975).
Prioritară este dezvoltarea vitezei reacţie şi execuţie, iar la clasele III-IV se poate acţiona şi asupra
vitezei de deplasare, prin alergare.
Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea vitezi:
• jocuri de mişcare şi pregătitoare („ Execuţie la comandă”, „Crabii şi creveţii”, „Cine ţine mai mult
mingea”, „ Caută şi adu”, etc.);
• parcursuri utilitar-aplicative;
• exerciţii de atenţie, efectuate cu rapiditate, la diferite semnale vizuale şi auditive;
• deplasări, opriri, porniri şi schimbări de direcţie;
• dribling în diferite poziţii, efectuat cu frecvenţă maximă;
• joc de gleznă, genunchii sus, efectuat pe loc, cu rapiditate mare;
• procedee tehnice şi tehnico-tactice efectuate cu rapiditate
• sărituri cu schimbări de poziţii;
• aruncări şi prinderi de obiecte combinate cu exerciţii de atenţie.
Se pune accent pe următoarele forme de manifestare ale vitezei:
viteza de reacţie la stimuli auditivi şi tactili;
viteza de execuţie în acţiuni variate;
viteza de deplasare pe distanţe scurte (25 m).
Rezistenţa - sub forma celei în regim de durată creşte uşor pe baza îmbunătăţirii capacităţii aparatului
cardio-respirator. Rezistenţa statică este redusă, oboseala instaurându-se rapid datorită inhibiţiei de
protecţie. Este mai bună la băieţi decât la fete. Eforturile de rezistenţă trebuie foarte atent gradate,
aplicându-se o dozare corectă şi progresivă. Între 7 şi 10 ani se poate face efort continuu între 2 şi 6 minute.
Dezvoltarea rezistenţei aerobe, la copii, poate începe încă din învăţământul preşcolar, recomandate fiind
alergările în aer liber, în ritm propriu şi moderat, pe durată de timp diferită, dar nu în mod exlusiv ci şi
introduse în jocuri de mişcare şi ştafete. Orice exerciţiu fizic, chiar cele de dezvoltare fizică generală, dacă se
măreşte numărul de repetări, poate contribui la dezvoltarea rezistenţei.
Se pune accent pe următoarele forme de manifestare ale rezistenţei:
rezistenţa la eforturi aerobe;
rezistenţa musculară locală.
Rezistenţa la efort static a copilului consideră A. Ionescu (1968) la această vârstă este mică, în
schimb activitatea dinamică de contracţii şi relaxări succesive este mai puţin obositoare.
Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea rezistenţei:
• exerciţii simple sau complexe crescând treptat numărul de repetări în unitate de timp;
• alergări în tempo uniform cu durată relativ mare (2-4 minute) în funcţie de sex, vârstă, pregătire;
• alergări în teren variat (parcuri) ori de câte ori poziţia şcolii permite;
• ştafete cu alergare şi alte sarcini motrice;

30
Ungureanu Aurora (2013) - Teoria educatiei Fizice si sportului / Caiet de orientare a dezbaterilor la seminar - Editura BREN,
Bucuresti, p.p. 37 - 56.
31
Cătăneanu S. M., (2003) - Educaţia fizică în învăţământul primar – Teorie şi metodică- Ediţia a II a, Revizuită şi adăugită - Editura
SITECH, Craiova, p. 88.

33
• trasee aplicative cu sarcini simple, durată mare şi parcurs repetat;
• minijocuri sportive în condiţii regulamentare;
• jocuri de mişcare (“Căpitanul hotăreşte drumul”, “ Micul Marathon”, etc.);
Îndemânarea - se dezvoltă intens la această vârstă, datorită predominării proceselor de excitaţie, dar cu
o evoluţie diferită a componentelor sale. Corelaţiile spaţiale sunt efectuate mai uşor de către copiii de 9 ani
faţă de cei de 7 ani, dar gradul de precizie în execuţie este mai crescut la 7 ani şi stagnează între 9 şi 10 ani.
Creşte gradul de coordonare a mişcărilor efectuate de muşchii mici ai mâinii.
Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea îndemânării:
ƒ jocurile de mişcare, ce solicită din partea elevilor capacitatea de a trece rapid de la o acţiune la alta,
coordonarea acţiunilor proprii cu cele ale partenerilor de joc;
ƒ exerciţii de aruncare-prindere a unor mingi de diferite mărimi şi sub diferite forme;
ƒ echilibrul la o înălţime relativ mică, sărituri peste coardă;
ƒ ştafete, parcursuri aplicative şi jocuri pregătitoare pentru minijocurile sportive.
Se pune accent pe următoarele forme de manifestare ale îndemânării:
îndemânarea în acţiunile segmentelor corpului;
îndemânarea în manevrarea de obiecte.
Forţa - condiţionată de masa musculară, de capacitatea de contracţie şi de calitatea organelor de
sprijin şi ligamentare este slabă la vârsta de 7-8 ani. Eforturile crescute de forţă sunt total contraindicate la
această vârstă, ele putând încetini creşterea. Elevii obosesc repede la efortul static şi la mişcările monotone.
Se va pune accent pe exerciţii dinamice, direcţionate spre dezvoltarea forţei musculaturii de postură, a forţei
dinamice a membrelor şi a forţei musculaturii abdominale.
Eforturile de forţă, care reclamă încordări musculare mari şi cele de rezistenţă nu sunt
recomandabile la această vârstă.
Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea forţei:
• exerciţii dinamice, de scurtă durată;
• exerciţii libere, efectuate cu greutatea propriului corp sau cu obiecte uşoare;
• exrciţii de menţinere corectă a posturii corpului, de forţă statică, dar de durată mică, astfel încât să nu
blocheze respiraţia;
• sărituri de pe două pe două picioare, pe loc, din deplasare;
• deprinderile motrice utilitar aplicative: căţărarea, tracţiunea-împingerea, escaladarea, ridicare şi transport
de obiecte desfăşurate în special sub formă de ştafete, parcurs utilitar aplicativ şi jocuri de mişcare;
• “la clasele I-IV, exerciţiile libere, de tipul celor de dezvoltare fizică (număr mare de repetări, cu o anumită
încordare şi din anumite poziţii, etc.), pot constitui mijloace utile de acţiune asupra dezvoltării forţei;
• la clasele III-IV, dezvoltarea forţei mai poate fi abordată şi prin exerciţii de gimnastică acrobatică, prin
exerciţii cu mingi medicinale mici, bastoane, pe perechi şi la diferite aparate.”32
Exerciţiile de forţă solicită o încordare musculară şi stânjenesc respiraţia, tocmai de aceea trebuie
alternate cu exerciţii de respiraţie şi relaxare. În stabilirea perechilor trebuie să se asigure formarea unor
cupluri echilibrate sub aspectul greutăţii, taliei şi al forţei. Sunt contraindicate perechi mixte.
Se pune accent pe următoarele forme de manifestare ale forţei:
forţa dinamică;
forţa segmentară în învingerea greutăţii propriului corp.
Supleţea – condiţionată în mare parte de capacitatea de coordonare se referă la două componente ale
aparatului locomotor:
• articulaţiile şi în raport de ele vorbim despre supleţe sau mobilitate articulară;
• muşchi, tendoane, ligamente şi în acest caz vorbim despre capacitatea de întindere.
Dezvoltarea mobilităţii condiţionează efectuarea eficientă a procedeelor tehnice în general, a
deprinderilor şi priceperilor motrice. Supleţea variază în funcţie de articulaţii şi de sporturi.
Referitor la primul stadiu şcolar (6/7 ani până la 10 ani) se constată o serie de contraindicaţii.
Capacitatea de flexie a articulaţiilor bazinului, umărului şi coloanei vertebrale continuă să crească ajungând
la valorile maxime la 8-9 ani, aşa cum afirmau Formin şi Filin (1975) că “mobilitatea coloanei vertebrale se
află la nivelul cel mai înalt pe la 8-9 ani”, iar Meinel (1978) că “îndepărtarea picioarelor şi mobilitatea umerilor
ating apogeul cam în aceeaşi perioadă”.

32
Ionescu I., Lupu-Bangă J., Ionescu E. (2008) – Proiectarea didactica la clasele I-IV – Editura Info – Craiova, p. 37.

34
 Se poate observa totuşi, o diminuare în capacitatea de a depărta picioarele din articulaţie coxofemurală
şi în moobilitatea dorsală a articulaţiilor scapulare, de aceea la această vârstă trebuie incluse exerciţii de
depărtare a umerilor şi de mobilitate a acestora.
Se pune accent pe următoarele forme de manifestare ale supleţei:
supleţea generală
supleţea specifică.
Indicaţii metodice în dezvoltarea supleţei:
- pregătirea organismului pentru efort este obligatorie înainte repetării exerciţiilor de dezvoltare a supleţei;
- exerciţiile de dezvoltarea a supleţei se pot organiza selectiv, pe mai multe zone ale aparatului locomotor,
în mod global, prin angajarea simultană sau succesivă a mai multor articulaţii;
- întâi se va urmări prelucrarea aspectelor pasive în dezvoltarea supleţei, care vor asigura valorile dorite
de amplitudine articulară, apoi vor putea fi antrenate formele active (statică şi dinamică) ale supleţei;
- timpul necesar dezvoltării supleţei poate varia de la 10 la 15 minute în cadrul lecţiei de educaţie fizică;
- pentru stabilirea unui program eficient pentru dezvoltarea supleţei să se ţină cont: “de particularităţile
morfofuncţionale ale articulaţiei; de numărul, particularităţile şi mărimea grupelor musculare în lucru; de
unghiurile articulare cerute de tehnica mişcărilor în funcţie de care se vor particulariza duratele de
menţinere a poziţiilor şi timpilor de lucru; de durata şi natura pauzelor dintre serii;”33
- pauza dintre lecţiile pentru dezvoltarea supleţei să nu fie lung dacă se urmăreşte folosirea valorilor de
amplitudine articulară în beneficiul unei pregătiri tehnice.
Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea supleţei:
• “Zburaţi, zburaţi păsărele” – stând uşor depărtat, ridicarea şi coborârea braţelor prin lateral;
• “ Bate vântul” - stând uşor depărtat cu braţele întinse sus, îndoirea laterală stânga-dreapta cu arcuire;
• “Legăm şireturile la ghete” – stând depărtat cu Tr. aplecat, ducerea M-lor spre un P 2-3 sec., apoi spre
celălalt;
• stând uşor depărtat cu B-le jos, oblic înapoi, de mâini apucat, ridicare şi menţinerea poziţiei 6-10 s;
• stând uşor depărta cu braţele sus, de mâini apucat, bărbia în piept, ridicare pe vârfuri cu extensia
braţelor şi menţinere 6-10 secunde;
• din stând cu umărul stâng la scara fixă, de şipcă de sus apucat la nivelul umărului, balansarea piciorului
drept, cu ridicare pe vârful piciorului stâng, 2x8T şi idem cu P. stâng;
• pe perechi, aşezaţi depărtat, talpă în talpă, de mâini apucaţi, îndoirea alternativă a Tr. înainte cu arcuire
2x8T;
• culcat dorsal, ridicarea bazinului cu sprijin pe omoplaţi şi menţinere 3-5 secunde;
• culcat facial cu sprijin pe palme la nivelul pieptului – întinderea braţelor cu capul în extensie şi
menţinerea poziţiei 5-8 secunde, cu revenire , etc.

4.2.3. Importanţa jocurilor de mişcare în învăţământul primar

Pedagogia modernă atribuie jocului o semnificaţie de asimilare a realului la activitatea copilului, fapt
pentru care a devenit azi una din principalele metode active, atractive, extrem de eficace în munca
instructiv-educativă cu şcolarii mici.
O importanţă majoră în educaţia fizică a elevilor din clasele primare aparţine jocurilor de mişcare cu
elemente tehnice din diferite ramuri sportive, care prin conţinutul lor specific de influenţare analitică, posedă
potenţialul formării la aceştia a capacităţilor socio-psiho-motirice şi a atitudinilor de orientare valorică a
personalităţii.
Jocurile de mişcare cu elemente tehnice din diferite probe sportive reprezintă activităţi complexe
predomninant motrice şi emoţionale; desfăşurate după reguli prestabilite, sportiv şi totodată de adaptare la
realitatea socială.
Jocurile de mişcare cu elemente tehnice din probe sportive satisfac nevoia ludică a copiilor;
provoacă o activitate atractivă prin stările afective pozitive, plăcere senzorială şi staările tensionale,
satisfacţia succesului şi prin toate acestea angajează total toate componentele fiinţei umane (fizice, psihice,
sociale).
Utilizarea jocurilor de mişcare la clasele primare are rolul de a forma şi perfecţiona priceperile şi
deprinderile motrice de bază; dezvoltă calităţile motrice, educă calităţile morale şi de voinţă.

33
Tudor V. (1999) – Capacităţi condiţionale, coordinative şi intermediare – componente ale capacităţii motrice, Editura R.A.I. , Bucureşti,
p. 120.

35
Vârsta cea mai propice pentru învăţarea elementelor tehnice din jocurile sportive este 10-11 ani deoarece la
această vârstă se dezvoltă capacitatăţile motrice de bază necesare jocurilor sportive.
Jocurile de mişcare cu elemente tehnice din diferite probe sportive asigură o mobilizare crescută a
colectivului de elevi iar în cadrul lecţei de educaţie fizică se utilizează ,,exersarea frontală”, fapt care
presupune desfăşurarea unei activităţi frontale cu întreg colectivul de elevi, ceea ce asigură o bună densitate
motrice a lecţiei şi asigură acelaşi nivel de efort tuturor elevilor.

4.2.4. Forme de practicare a exerciţiilor fizice în învăţământul primar în activităţile extrascolare

Activităţile din afara şcolii îmbracă forme, cum ar fi: gimnastica de înviorare, pauza organizată,
plimbările şi drumeţiile, învăţarea de dansuri (populare, moderne, tematice, clasice) pentru serbările
şcolare, excursii şi tabere.
Fiecare formă incumbă o metodică proprie de desfăşurare, cu obiective şi particularităţi distincte.
În unităţile de învăţământ, cu un număr sporit de clase se poate organiza cercul sportiv al
elevilor din clasele I—IV. Scopul său este de a depista, selecţiona si pregăti copiii cu aptitudini
sportive.
Gimnastica de înviorare
Se realizează dimineaţa, după trezire, individual sau în grup familial, în curte sau pe terasă (balcon)
şi, atunci când nu se poate, într-o încăpere bine aerisită.
Programul trebuie să cuprindă 6-8 exerciţii simple care să prelucreze analitic principalele articulaţii şi
grupe musculare şi să angreneze progresiv în efort marile funcţiuni.
Se pot executa pe comandă, autocomandă sau pe muzică (cea mai indicată situaţie). Iniţial, complexele de
exerciţii vor fi alcătuite de învăţătoare sau profesorul de educaţie fzică (dacă este posibil), se vor învăţa în
orele de activitate obligatorie, fiind apoi exersate acasă şi chiar înlocuite cu „creaţii” proprii.
Gimnastica de înviorare contribuie atât la înlăturarea efectelor somnului şi la stimularea tuturor
funcţiilor organice, cât şi la întărirea reflexului de postură, la dezvoltarea fizică armonioasă şi la
îmbunătăţirea supleţei, precum şi la crearea unei stări de bună dispoziţie.
Pauza organizată
Se poate realiza în recreaţia mare (20 minute), cuprinzând exerciţii grupate sub formă de ştafete şi
parcursuri aplicative, jocuri de mişcare şi mini jocuri sportive.
Conducerea şi supravegherea activităţii se face de către fiecare învăţător sau, prin rotaţie, de către
unul pentru fiecare grup de clase paralele.
Contribuie la înlăturarea efectelor negative ale poziţiei din bănci, la oxigenarea ţesuturilor, la
înlăturarea efectelor efortului intelectual prelungit, satisfăcând nevoia de mişcare şi de reconfortare a
copiilor.
Momentul de educaţie fizică
Se introduce pe parcursul lecţiilor, în general la jumătatea acesteia şi ori de câte ori copiii dau semne
de oboseală, lipsă de concentrare şi neastâmpăr (mai ales în a doua parte a zilei de şcoală).
Constă în executarea unor mişcări simple din poziţia şezând în bancă sau stând, menite să alunge
oboseala, să stimuleze respiraţia şi circulaţia şi să comute dominanta solicitării solicitării scoarţei cerebrale.

36
 4.3. Organizarea şi desfăşurarea educaţiei fizice în învăţământul gimnazial

Pubertatea se instalează mai devreme la generaţiile actuale decât la ascendenţi (fenomen denumit
acceleraţie) şi mai rapid la fete (10-11 ani) decât la băieţi (12-14). Între instalarea pubertăţii şi maturizarea
sexuală a individului trec 2-3 ani, întârzierea putând fi chiar mai mare în cazul băieţilor (până spre 16-17 ani).
Fenomenului de acceleraţie i se adaugă şi cel de neotenie - accelerarea fenomenului biologic de maturizare
sexuală şi întârzierea celui de maturizare psihointelectuală, ceea ce prezintă şi avantaje şi dezavantaje.
Avantajul major îl reprezintă marea plasticitate a scoarţei cerebrale care ridică capacitatea intelectuală a
puberilor la cote superioare.
Între fete şi băieţi se creează o diferenţă, insa şi unii şi alţii îşi manifestă opoziţia faţă de atitudinea
adulţilor în legătură cu aspiraţiile şi tendinţele lor, prin obrăznicie şi încăpăţânare.
În acest context, revine educaţiei fizice un rol deosebit de important în realizarea echilibrului
puberilor, în disciplinarea şi schimbarea atitudinii lor comportamentale.

4.3.1. Particularităţile copiilor de vârstă pubertară

Perioada şcolarului mijlociu (10/11-15 ani) se suprapune, adesea, peste perioada pubertară care se
caracterizează prin profunde transformări în întreg organismul, cele mai importante din întreaga evoluţie
ontogenetică a omului.
Particularităţile somato-funcţionale - evidente la această vârstă îşi pun puternic amprenta asupra
evoluţiei motrice a copilului.
Are loc o creştere accelerată în înălţime, superioară tuturor vârstelor, mai întâi în cazul fetelor (din
cauza instaurării mai rapide a pubertăţii - singura etapă ontogenetică în care acestea sunt mai înalte decât
băieţii).
Creşterea diferită, neproporţională, a diverselor părţi ale corpului creează dizarmonii, ceea ce a
determinat unii autori să o numească şi "faza caricaturală", cu oase alungite, inclusiv ale feţei, şi cu o
musculatură alungită şi insuficient dezvoltată.
Trunchiul lung, toracele îngust şi abdomenul suplu (chiar supt), conduc la o slabă dezvoltare a
organelor interne din cutia toracică, manifestată prin dificultăţi de adaptare la efort şi printr-o rezistenţă
funcţională scăzută. Este perioada denumită şi "vârsta toracelui îngust", ce caracterizează prima parte a
perioadei pubertare. În a doua parte (14-15 ani), aceste neajunsuri diminuează, datorită dezvoltării cutiei
toracice, atât ca urmare a proceselor evolutive fireşti cât şi ca urmare a practicării exerciţiilor fizice.
Articulaţiile sunt slab dezvoltate, ligamentele neputând asigura nici stabilitatea acestora, nici rezistenţa la
tracţiune şi răsucire.
Muşchii se dezvoltă mai ales pe seama creşterii în lungime şi nu în grosime, ceea ce conduce la o
secţiune fiziologică redusă şi deci, la indici scăzuţi ai forţei, atât la nivelul flexorilor cât şi al extensorilor.
Lungimea fibrelor musculare oferă totuşi un avantaj, determinând creşterea valorilor lucruului mecanic, dar
numai în situaţia în care rezistenţa opusă nu depăşeşte forţa globală a muşchiului.
Aparatul cardiovascular prezintă un cord bine dezvoltat în raport cu mărimea toracelui şi cu vase
sanguine cu lumen îngust, ceea ce obligă inima la eforturi suplimentare ce pot genera fenomene de
ameţeală şi oboseală.
Aparatul respirator este slab dezvoltat la începutul perioadei, în concordanţă cu dezvoltarea
somatică. Plămânii sunt insuficient dezvoltaţi la 12-13 ani şi cu o slabă rezistenţă la îmbolnăviri şi infecţii. El
se dezvoltă însă intens în a doua parte a perioadei pubertare: nasul capătă forma definitivă, traheea şi
bronhiile cresc, plămânii cresc în volum şi în greutate, capacitatea lor anatomică mărindu-se cu peste 50%.
Capacitatea de adaptare la efort a aparatului cardiovascular, foarte scăzută la începutul perioadei, se
îmbunătăţeşte vizibil la 14-15 ani permiţând efectuarea unor eforturi crescute ca volum şi intensitate. Este
însă necesară, mai mult că oricând, individualizarea eforturilor, date fiind diferenţele foarte mari de creştere
şi dezvoltare de la un subiect la altul.
Sistemul nervos cunoaşte o dezvoltare rapidă. Dat fiind că volumul creierului are deja valorile
adultului, dezvoltarea funcţională se realizează pe seama altor elemente: se adâncesc circumvoluţiunile
cortexului, creşte numărul conexiunilor dintre diferitele zone corticale; celulele corticale se diferenţiază şi se
perfecţionează, crescând baza funcţională a activităţii de prelucrare a informaţiilor.

37
 Funcţia de analiză şi sinteză a scoarţei se dezvoltă, iar procesul inhibiţiei interne creşte, reflexele
condiţionate stingându-se mai greu. Predomină funcţiile celui de-al doilea sistem de semnalizare în raport cu
primul. Excitabilitatea şi mobilitatea ridicate ale sistemului nervos asigură rapiditatea reacţiilor motrice, dar
lipsa de echilibru dintre procesele nervoase fundamentale nu permite dezvoltarea coordonării. Tendinţa de
iradiere a procesului de excitaţie determină caracterul neuniform şi chiar brusc al mişcărilor, activitatea
motrice a puberilor fiind, în general, exagerată, excesivă.

Particularităţile psihice
Nivelul crescut al activităţii nervoase superioare şi psihice conduce la perfecţionarea proceselor
gândirii, a analizei, sintezei şi abstractizării, ceea ce creează premisele de rezolvare a situaţiilor ivite. Acest
fapt, ca şi predominanţa limbajului asupra intuitivului fac necesară restructurarea tehnologiilor de predare
prin realizarea unei participări conştiente şi active a elevilor, prin utilizarea problematizării în rezolvarea
sarcinilor didactice.

Particularităţile motrice
Viteza de reacţie şi de execuţie au valori bune la această vârstă. La 12 ani, viteza de deplasare este
mai mare la fete decât la băieţi, diferenţa estompându-se treptat şi trecând, spre 14 ani, definitiv de partea
acestora. Procesul evolutiv al vitezei se încheie practic, după unii specialişti, în jurul vârstei de 15 ani, de aici
înainte îmbunătăţindu-se mai ales pe seama dezvoltării altor calităţi motrice. Îndemânarea, la începutul
perioadei cu valori reduse mai ales în ceea ce priveşte coordonarea şi precizia mişcărilor, se îmbunătăţeşte
evident şi într-un ritm rapid. Alături de viteză este calitatea cu cele mai mari posibilităţi de creştere a indicilor,
la acest nivel de vârstă, ceea ce reclamă o atenţie deosebită din partea specialiştilor.
Forţa, mai ales cea relativă, are valori scăzute şi chiar regresează la această vârstă, la nivelul tuturor
muşchilor, atât flexori cât şi extensori. Acest fapt reclamă introducerea exerciţiilor de forţă în lecţie pentru a
preveni scăderea activităţii motrice generale şi instaurarea unor atitudini deficitare. Se recomandă exerciţii
dinamice efectuate cu greutatea propriului corp sau cu încărcături mici şi cu respectarea principiului de
creştere gradată a efortului, ca volum şi ca intensitate. Sunt contraindicate eforturile maximale de forţă şi
marile încordări neuromusculare de ordin static, care prezintă pericolul suprasolicitării aparatului
musculoligamentar şi pot influenţa negativ procesele de creştere.
Rezistenţa are indici scăzuţi, mai ales la începutul perioadei, datorită slabei dezvoltări a aparatului
cardio-respirator. Este necesar să se acţioneze în direcţia dezvoltării rezistenţei în regim de viteză şi în regim
de forţă, cu angajarea marilor mase musculare, permiţând funcţionarea nestingherită a aparatului cardio-
respirator în regim aerob, fără solicitări mari.
Mobilitatea are valorile cele mai scăzute, ceea ce conduce la o amplitudine redusă a mişcărilor.
Exerciţiile pentru creşterea mobilităţii vor fi însoţite, obligatoriu, de exerciţii pentru creşterea stabilităţii
articulare. Motricitatea generală îmbracă aspecte diferite la băieţi şi la fete în privinţa economicităţii
mişcărilor, ca şi a expresivităţii şi cursivităţii. Băieţii au înclinaţii spre exerciţii care reclamă forţă, efectuate
uneori repezit dar cu eficienţă, ca şi spre mişcările de precizie (aruncări din atletism, dar şi procedee tehnice
de aruncare la poartă sau la coş etc.). Fetele preferă mişcările expresive, pe muzică, un motiv în plus pentru
folosirea, alături de elementele de gimnastică acrobatică şi ritmică şi a elementelor din gimnastica aerobică.
Alergarea - este deprinderea motrice cel mai des întâlnită în activitatea neorganizată a copiilor la
începutul perioadei pubertare, volumul ei scăzând simţitor spre sfârşitul etapei. Acest lucru trebuie
contracarat de către specialişti prin cultivarea obişnuinţei de a alerga, cu precădere în aer liber, în paralel cu
corectarea unora din greşelile transmise din ciclul anterior de învăţământ.
Săriturile - de pe loc sau cu elan şi peste aparatele de gimnastică sunt grevate de forţa
necorespunzătoare a trenului inferior ca şi de tehnica de execuţie, în general, precară. Asupra acestor două
aspecte trebuie insistat în lecţie, copiii având o viteză de elan acceptabilă şi fiind capabili să-şi
îmbunătăţească atât forţa explozivă a picioarelor, cât şi coordonarea mişcărilor în aer.
Aruncările prin azvârlire la distanţă şi la ţintă sunt mai accesibile băieţilor atât ca tehnică, cât şi ca
forţă de aruncare, în timp ce fetele execută mai uşor mişcările de împingere. Această etapă de vârstă, prin
caracteristicile sale, oferă mari posibilităţi de însuşire a procedeelor tehnice specifice unor ramuri sportive şi
îndeosebi a jocurilor sportive. Copiii învaţă cu uşurinţă procedeele de bază şi regulile jocului, ceea ce le
oferă satisfacţia de a-l putea practica în scop de destindere sau cu caracter de întrecere. Prin specificul lor,
jocurile sportive asigură atăt dozarea efortului în raport de capactăţile fiecăruia cât şi posibilitatea formării
unor trăsături pozitive de caracter.

38
4.3.2. Particularităţi ale lecţiei de educaţie fizică în gimnaziu

1. Lecţiile au un caracter preponderent mixt (învăţarea unei deprinderi motrice şi consolidarea

alteia), iar numărul temelor dintr-o lecţie este cel mai adesea de trei, din care cel puţin una vizează
dezvoltarea calităţilor motrice.
Această caracteristică este dictată atât de conţinutul programei cât şi de necesitatea dezvoltării
calităţilor motrice sub diferite forme de manifestare, atât ca urmare a particularităţilor de dezvoltare specific
vârstei cât şi în vederea practicării unor probe sau ramuri sportive. Gradul de însuşire a procedeelor tehnice
şi rapiditatea trecerii la practicarea unor ramuri sportive este determinată şi de nivelul de dezvoltare a
calităţilor motrice specifice acestora.
2. Printre caracteristicile psihice ale copilului din gimnaziu se numără şi creşterea posibilităţilor de
abstractizare şi generalizare, precum şi a gradului de conştientizare în efectuarea unor acţiuni. Acest fapt
reclamă, din partea profesorului, folosirea cu precădere a explicaţiei în paralel cu demonstraţia, dar şi ulterior
acesteia, prin extinderea sa asupra caracterului şi influenţei exerciţiilor în plan somatic, funcţional şi psihic.
Solicită, de asemenea, respectarea cerinţelor principiului activizării şi conştientizării subiecţilor asupra
execuţiilor tehnice, într-un grad sporit faţă de anii precedenţi.
3. De mare importanţă este efectuarea activităţii, ori de câte ori este posibil, prin demixtarea claselor
şi împărţirea lor în grupe alcătuite pe baza opţiunilor. Acest mod de lucru rezolvă în mare măsură, creşterea
interesului elevilor pentru educaţie fizică şi mărirea gradului de implicare în efort menajând, în acelaşi timp
unele sensibilităţi specifice vârstei. Demixtarea se poate realiza uşor prin programarea concomitentă în orar
a două clase paralele. În cazul că nu se realizează astfel, programarea distinctă a activităţii pe sexe urmează
a se efectua de către profesor, în proiectul didactic, atât prin diversificarea mijloacelor folosite cât şi prin
dozarea efortului.
4. Optimizarea dezvoltării fizice trebuie să fie permanent prezentă în lecţie urmărind: stimularea
troficităţii şi tonicităţii musculaturii membrelor şi spatelui, precum şi a celei abdominale (mai ales la fete),
creşterea stabilităţii articulaţiilor membrelor inferioare, mărirea amplitudinii actului respirator, educarea unei
ţinute corporale corecte şi corectarea atitudinilor deficitare.
Complexele de exerciţii, 1-2 pe fiecare semestru, se învaţă în primele lecţii, astfel încât să permită
parcurgerea lor în tempo ridicat şi cu amplitudine mare.
Se pot completa cu deprinderi motrice utilitar-aplicative (căţărări, târâri, escaladări, ridicare şi
transport de greutăţi), executate mai ales sub formă de parcursuri aplicative şi ştafete, cunoscându-se rolul
acestora în planul dezvoltării fizice armonioase.
5. Dezvoltarea calităţilor motrice se va realiza selectiv, conform particularităţilor de vârstă, mereu
schimbătoare de la o etapă la alta.
La începutul perioadei (clasele a V-a şi a VI-a) se va pune accent pe îndemânare şi viteză, sub toate
formele de manifestare. Exerciţiile pentru dezvoltarea forţei se vor efectua fără încărcături, prin execuţii
libere sau cu greutatea propriului corp, iar cele pentru dezvoltarea rezistenţei se vor efectua în condiţii
aerobe.
Spre sfârşitul perioadei se pot executa exerciţii cu încărcături uşoare, cu benzi elastice şi în circuit,
cu banca de gimnastică sau la spaliere, iar pentru dezvoltarea rezistenţei se pot mări distanţele şi tempoul
de execuţie, cu mare atenţie asupra dozării efortului.
Se va pune un accent deosebit pe dezvoltarea mobilităţii (redusă la această vârstă), în paralel cu
creşterea stabilităţii articulare prin creşterea tonusului muscular şi întărirea aparatului ligamentar. Se va
acorda atenţie exerciţiilor active efectuate cu amplitudine mare, exerciţiilor cu bastoane, mingi sau partener,
executate totdeauna după o încălzire foarte bună şi în ritm individual de lucru.
Locul tratării calităţilor motrice în lecţie şi procedeele metodice sunt cunoscute, în cazul mobilităţii
făcându-se precizarea că pot fi efectuate atât în partea de pregătire a organismului pentru efort, cât şi după
exersarea deprinderilor motrice. În acest din urmă caz, se vor efectua după exerciţiile de dezvoltare a forţei,
dar înaintea dezvoltării rezistenţei.
6. Deprinderile şi priceperile motrice specifice vor fi tratate astfel:
- Atletism - metodica predării probelor prevăzute în programă va respecta regulile metodice specifice
atletismului, atât în ceea ce priveşte succesiunea învăţării probelor (alergarea de rezistenţă înaintea celei de
viteză), cât şi în ceea ce priveşte succesiunea exerciţiilor pregătitoare, fundamentale şi suplimentare. Se va
urmări corectitudinea însuşirii tehnicii de execuţie (cu accent pe mecanismul de bază) în paralel cu
dezvoltarea calităţilor motrice specifice ce condiţionează învăţarea şi consolidarea deprinderii. Numărul de

39
lecţii din sistem nu poate fi limitat la 6-8, fiind variabil în raport de prevederile motrice de profil (mai mare la
probele tehnice - garduri, sărituri, aruncări decât la probele de alergare pe plat), de caracteristicile
colectivului, baza materială şi timpul alocat în cadrul lecţiilor de atletism.
- Gimnastica acrobatică - în clasa a V-a accentul se va pune pe învăţarea elementelor, copiii venind
din ciclul primar cel mult cu o parte a rostogolirilor însuşită.
În clasele următoare se va urmări corectarea execuţiilor şi, mai ales, înlănţuirea elementelor într-un
exerciţiu executat cursiv şi cu expresivitate.
- Săriturile cu sprijin - cu şi fără oprire pe aparat, la capră şi la lada de gimnastică - urmăresc, pe
lângă însuşirea corectă a execuţiei, dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu, a curajului şi
perseverenţei; se pot completa cu sărituri libere, efectuate pe şi peste lada de gimnastică.
- Gimnastica ritmică şi aerobică - au menirea, pe de o parte, de a forma o ţinută corporală estetică,
ritmul şi graţia mişcării elevelor, iar pe de altă parte de a asigura nevoia de mişcare a acestora prin mijloace
corespunzătoare specificului feminin; elementele de gimnastică aerobică, uşor însuşite şi de băieţi,
contribuie, de asemenea, la pregătirea organismului pentru efort şi la dezvoltarea fizică armonioasă, în spaţii
restrânse şi într-o manieră agreabilă.
7. Este indicată introducerea frecventă, în lecţie, a întrecerilor şi concursurilor, care stimulează
dorinţa de a învinge, perseverenţa, colaborarea etc. În acest sens, se vor folosi nu numai întrecerile
individuale, cu un singur câştigător, specifice atletismului, ci şi ştafete şi parcursuri aplicative pe grupe
echilibrate valoric. De mare importanţă este practicarea jocurilor sportive în condiţii regulamentare (chiar
simplificate), ele stimulând gândirea, imaginaţia şi creativitatea elevilor, rezolvând astfel cerinţa de folosire cu
precădere a metodelor euristice în lecţia de educaţie fizică.

40
 5. EVALUAREA SCOLARA, COMPONENTĂ A PROCESULUI INSTRUCTIV - EDUCATIV

Evaluarea implică un şir de măsurări, comparaţii, aprecieri (de judecăţi de valoare), pe baza cărora
se pot adopta anumite decizii menite să optimizeze activitatea sau domeniile supuse evaluării.
„Evaluarea este punctul final într-o succesiune de evenimente: stabilirea scopurilor, prin prisma
comportamentelor dezirabile, proiectarea şi executarea programului, măsurarea rezultatelor, aprecierea
lor”.34
A stabili o strategie de evaluare în învăţământ, echivalează cu a fixa când evaluezi, sub ce formă, cu ce
metode şi mijloace, cum valorifici informaţiile obţinute. Desigur, în final, în funcţie de concluziile desprinse,
elevul îşi va modifica strategia de învăţare şi profesorul pe cea de predare.
Procesul de evaluare implică următoarele operaţii:
Verificarea – exprimă volumul şi calitatea cunoştinţelor teoretice şi practice dobândite de elevi. În
educaţia fizică, verificarea se face prin probe de control care pot fi măsurate atunci când sunt însoţite de
baremuri sau norme ce exprimă scara valorică sau nu pot fi măsurate când se verifică însuşire tehnicii
de execuţie a unor procedee tehnice.
Măsurarea presupune a asocia un număr, un punctaj, un scor, o notă unei situaţii după o logică
acceptată. Aceasta se referă la descriere, la cantitate (măsurarea cu ruleta a lungimii unei sărituri,
cronometrarea alergării de viteză, înregistrarea numărului de repetări, etc.) şi are un caracter statistic,
matematic. Măsurare presupune şi aprecierea comparare a unei execuţii cu alta, sau chiar o apreciere a
unei singure execuţii.
Aprecierea evidenţiează nivelul de cunoştinţe şi performanţe ale elevilor şi se realizează prin calificative
sau prin note. Atunci când probele de control sunt măsurabile, aprecierea este obiectivă, dată de
baremurile de notare. Când rezultatele probelor de control nu sunt măsurabile (tehnica de execuţie a
unui element din gimnastica acrobatică), aprecierea este subiectivă şi depinde de experienţa
profesorului.
Înregistrarea datelor măsurătorilor, a aprecierilor sau comparaţiilor făcute constă în consemnarea
valorilor (metri, minute/secunde, număr de repetări) sau a unor caracteristici sau observaţii măsurabile
privind manifestarea din timpul activităţii. Măsurarea fără înregistrare şi analiza datelor este ineficientă.
Analiza rezultatelor înregistrate oferă date cu privire la posibilităţile fizice ale elevului la momentul
respectiv dar şi date privind randamentul procesului de predare-învăţare.
Decizia (acordarea calificativului, a notei) presupune hotărârea unor soluţii pentru rezultatelor viitoare şi
se întemeiază pe măsurare şi apreciere, fiind hotărâtoare pentru perfecţionarea procesului instructiv-
educativ.
Notarea este ultima operaţie a evaluării ce exprimă nivelul la care a ajuns subiectul, progresul înregistrat
de acesta, locul ocupat în ierarhia clasei şi are rol de a stimula dorinţa de autodepăşire a posibilităţilor de
moment. Pentru notare trebuie să se ţină cont de următoarele criterii:
• cerinţele programei şi a obiectivelor ce trebuiesc atinse;
• nivelul de pregătire al elevilor;
• progresul înregistrat de la o etapă a pregătirii la alta (de la testarea iniţială, la cea finală);
• atitudinea elevilor faşă de activoitatea desfăşurată;
• interesul şi conştiinciozitatea manifestată de-a lungul lecţiilor.
O notare corectă, obiectivă poate fi făcută prin prisma cumulării tutror criteriilor amintite anterior şi nu
doar prin rezultatul înregistrat de moment, la trecerea probei de control.
Există mai multe tipuri de notare:
- numerică – prin cifre dela 1 la 10;
- prin calificative – introduse, la noi, în învăţământul primar (F.B echivalentul notelor 10 şi 9, B -8 şi 7, S. –
6 şi 5, I. – de la 4 la 1);
- prin ştampile – opţional alese pentru predarea la nou înfiinţatele clase Step by Step (munceşte mai mult,
fii mai atent, felicitări), deoarece elevii au fişe individuale de evaluare cu toate disciplinele.
Majoritatea notărilor, în ţara noastră se face prin note.
Nota reprezintă sensul valoric al posibilităţilor de exprimare a elevilor şi marchează nivelul de pregătire
la momentul respectiv.

34
Voiculescu E. (2003) – Pedagogie preşcolară- ediţia a doua revizuită – Editura Aramis Print, Bucureşti, p. 91.

41
 5.1. Tipuri de evaluare

Evaluarea predictivă permite cunoaşterea iniţială a potenţialului elevilor, cunoaştere ce este foarte
importantă în programarea ulterioară a procesului instructiv-educativ.
Se realizează prin măsurarea şi aprecierea nivelului de pregătire al elevilor în situaţiile:
• la începutul unui ciclu de învăţământ;
• la începutul anului şcolar;
• la începutul semestrului;
• la începutul unui ciclu tematic (a unei unităţi de învăţare) din planificarea semestrială, (numai dacă
se cunoaşte, de către elevi, tehnica probei supusă evaluării, adică dacă s-a predat în anul anterior).
Are un pronunţat caracter informativ, foarte util pentru abordarea instruirii elevilor.
Metode şi tehnici de evaluare:
¾ evaluare prin instrumente de evaluare (probe practice) însoţite de descriptori de performanţă;
¾ observarea sistematică;
¾ chestionarea scrisă/orală;
Valorificarea informaţiilor culese se poate regăsi în:
o cunoaşterea elevilor - nivelul de plecare la momentul respectiv, determinarea atitudinilor acestora;
o elaborarea planificării (când se realizează la începutul anului şcolar);
o la definitivarea scalei de evaluare (scala se realizează de profesor care are baremul pentru calificativul
minim impus de S. N. Ş. E, şi apoi făcând o medie a rezulatelor obţinute, la evaluarea predictivă, separat
pentru fete şi băieţi va avea valoarea medie, crescând sau scăzând performanţa, de la o notă la alta, în
funcţie de particularităţile motrice ale elevilor din clasa respectivă) pentru fiecare clasă în parte;
o ca element de comparaţie pentru realizarea evaluării sumative, determinând astfel rata de progres.
Evaluarea formativă (continuă ) – se desfăşoară pe parcursul lecţiilor şi are ca obiectiv
cunoaşterea permanentă a nivelului de instruire atins de elevi pentru reglarea procesului de predare-
învăţare. Are avantajul că oferă informaţii obiective, imediate privind progresul realizat şi eficienţa metodelor
de predare folosite.
Metode şi tehnici de evaluare:
¾ evaluarea observativ curentă;
¾ aprecierea verbală şi nonverbală;
¾ chestionarea orală
¾ autoevaluarea;
Valorificarea rezultatelor obţinute se poate regăsi în:
o nivelul atins în realizarea obiectivelor urmărite;
o activitatea de pregătire a lecţiilor care urmează;
o reprogramarea activităţii de instruire pentru corectarea greşelilor şi realizarea unui progres continuu;
o revenirea, după caz, la utilizarea materialelor intuitive;
o reproiectarea uneori, dacă e necesar, a unor sarcini, metode sau mijloace.
Evaluarea sumativă (finală )– este forma care beneficiază de efectele produse de celelalte două
forme şi se realizează în trei etape:
• la încheierea fiecărui ciclu tematic al unităţilor de învăţare proiectate;
• cu prilejul susţinerii probelor de evaluare semestrială.
• la încheierea anului şcolar
Metode şi tehnici de evaluare:
¾ evaluare prin instrumente de evaluare (probe practice stabilite de S.N.Ş.E) însoţite de descriptori de
performanţă;
¾ observarea sistematică;
¾ chestionarea scrisă/orală;
¾ analiza comparativă cu rezultatele anterioare obţinute.
Valorificarea rezultatelor înregistrate se poate regăsi în:
o nivelul atins la final;
o stabilirea eficienţei modalităţii de lucru la nivelul clasei – punct de plecare în proiectarea demersului
didactic viitor;
o întocmirea raportului anual.

42
 5.2. Evaluarea eficienţei activităţii formativ educative în învăţământului preşcolar

Ca toate celelalte cicluri de învăţământ, şi învăţământul preşcolar se află într-un dinamic proces de
restructurare, de aceea, ca orice reformă, trebuie să înceapă şi să se încheie cu o evaluarea rezulatelor.
Pentru preşcolari, funcţiile specifice ale evaluării sunt educative, după cum urmează:
• îi ajută să-şi fixeze, să consolideze şi să reţină cunoştinţele prin repetare şi prin întărirea pozitivă pe
care evaluarea o determină, să le integreze în sisteme;
• să îşi mărească încrederea în forţele proprii ori să le descurajeze comportamente negative sau
insuficiente;
• le susţine interesul pentru cunoaştere;
• le stimulează şi le dirijează învăţarea;
• contribuie la formarea capacităţii de autoapreciere şi la stimularea trebuinţei de autoafirmare.
În grădiniţă, se poate vorbi de aceleaşi forme ale evaluării dar sub alte aspecte:
1. predictivă (iniţială) – în momentul venirii copilului în grădiniţă;
2. formativă (continuă) – pe parcursul tuturor grupelor;
3. finală (sumativă) – la părăsirea grădiniţei prin completarea fişei psihopedagogice ce îi recomandă
înscrierea la şcoală.
O activitate concretă, obiectivă desfăşurată de educatoare se bazează pe premisele:
cunoaşterea teoretică şi practică a particularităţilor copilului;
competenţa în domeniul evaluării;
cunoaşterea scopurilor definite, operaţionalizate, a inventarului de performanţe posibile pe care le oferă
planul de învăţământ (curriculum -ul).35
Nota este exclusă în aprecierea preşcolarilor (chiar şi a şcolarilor mici) folosindu-se calificative (foarte
bine, bine), stimulente materiale sau simbolice (buline albe pentru bine şi negre pentru sancţionare).
Metodele de culegere a datelor pentru evaluare sunt: observaţia, conversţia, studierea produselor
activităţii, analiza procesului de integrare socială, testul, ancheta.
Evaluarea preşcolarilor este dificilă, solicită timp îndelungat, răbdare, migală, consemnarea observarea
educatoarei şi permite doar prognoze pe termen scurt. Cu toate acestea ea tot este necesară şi importantă
pentru cunoaşterea nivelului psihomotric atins, pentru individualizare şi eficienţă în activitate. Evaluare
apreşcolarilor se face individual, câte unul.
În faza de învăţare, exigenţele sunt mai reduse, exerciţiile şi probele de evaluare mai uşoare.
Rezultatele evaluării se transpun în: priceperi şi deprinderi motrice, capacităţi cognitive, trăsături de
voinţă şi caracter, conduită civilizată. Acestea sunt greu de apreciat şi măsurat, de aceea aria evaluării nu se
referă doar la ce rezultate obţin copiii la un moment dat, ci la ce pot conduce aceste caracteristici, în
perspectivă.
Tocmai de aceea în învăţământul preşcolar ca şi evaluare, se întocmeşte fişa psihopegagogică de
caracterizare şi prognoză, pe care educatorul trebuie s-o predea învăţătorului pentru o bună integrare
şcolară a preşcolarului în şcoală şi o colaborare eficientă grădiniţă – şcoală. Această fişă înglobează
cunoaşterea pe parcursul a 2, 3, sau 4 ani a copilului şi poate ajuta învăţătorul:
• în cunoaşterea copilului, dacă sunt aspecte ce pot genera dificultăţi integrării lui;
• în alegerea celor mai eficiente metode de abordare şi recuperare (dacă este cazul);
• în individualizarea activităţii.
Fişa psihopedagogică este prezentarea sintetică a aspectelor personalităţii, a evoluţiei psihofizice, a
condiţiilor de mediu, a rezultatelor instructiv-educative, a perspectivelor de dezvoltare ale copilului şi este
structurată în patru părţi:
1. Date de recunoaştere despre copil şi familia acestuia;
2. Aspecte despre activitatea copilului în înteriorul grădiniţei şi în afara acesteia;
3. Caracterizarea psihofizică a copilului;
4. Concluzii aprecieri generale şi sugestii pentru viitor.

35
Voiculescu E. (2003) – Pedagogie preşcolară- ediţia a doua revizuită – Editura Aramis Print, Bucureşti, p. 95.

43
Completarea fişei psihopedagogice de către educatoare, prin consemnările periodice observate pe parcursul
anilor petrecuţi de preşcolari în grădiniţă, aceasta realizează de fapt o evaluare predictivă, formativă dar şi
sumativă a nivelului de pregătire al acestora.
Dacă evaluarea a fost realizată cu competenţă şi obiectiv de către educatoare, atunci datele
consemnate pot fi utilizate de psihologul grădiniţei în prescrierea recomandărilor pentru:
• înscrierea la şcoală;
• amânarea acesteia;
• orientarea preşcolarului spre şcoli de valorificare a talentelor şi aptitudinilor de care dispune acesta
(diferite ramuri sportive, muzică, pictură, artă coregrafică);
• înscrierea în şcoli speciale (dizabilităţi intelectuale, auditive, vizuale, motorii) sau clase speciale din
cadrul şcolilor normale.
Pentru învăţător, care, studiind fişa psihopedagogică a preşcolarului, realizează o evaluare predictivă a
acestuia, pentru integrarea cu succes în şcoală oferind date pertinente despre:
• trăsături şi aptitudini specifice care îl diferenţiază pe copilul observat de ceilalţi copii de vârsta lui
deoarece nu toţi copii sunt identici;
• progresul realizat;
• succese şi insuccese, realizări şi nerealizări;
• caracteristicile copilului ce trebuie avute în vedere în tratarea individuală şi stimularea afirmării fiecărui
copil
Alaturi de fisa psihopedagogica, pentru evaluare sunt prezente, in invatamantul prescolar si Fişele
de evaluare pe nivel de vârstă (3-5, 5- 6/7 ani) care sunt în conformitate cu Ministerul
Educației,Cercetării,Tineretului și Sportului şi cuprind toate domeniile, deoarece pentru dezvoltarea copilului
sunt importante toate, ele acţionând unitar. Pentru educaţie fizică, trebuie urmărit domeniul psihomotric. Din
fisele mentionate, vom aduce spre exemplificare doar DOMENIU PSIHOMOTRIC, dupa cum urmeaza:

44
 FIŞĂ DE EVALUARE – NIVEL DE VÂRSTĂ 3-5 ani

Nume și prenume……….………………… I = comportament însușit

Data naşterii……………………………… D = în dezvoltare
Educatoare…………..…………………… A = comportament absent
Anul şcolar……………………………………….

Evaluare Evaluare Evaluare

initiala stadiala finala
(Sem I) (sem II)
V. DOMENIUL PSIHOMOTRIC
a)Deprinderi igienico-sanitare necesare pentru menţinerea stării de sănătate
1. Foloseşte un echipament adecvat la activităţile de educaţie fizică;
2. Păstrează echipamentul în săculeţ individual;
3. Cunoaşte şi aplică reguli de igienă a efortului fizic (inspiră pe nas şi
respiră pe gură, evită să bea apă imediat după efort, nu aleargă cu gura
deschisă etc.).
b)Deprinderi motrice de bază şi aplicativ-utilitare
1. Respectă poziţia corectă pentru comenzile: „Drepţi !”, „Pe loc repaus
!”, „La stânga !”, „La dreapta !”;
2. Respectă poziţia corectă a corpului şi a segmentelor acestuia pentru
comenzile de mers şi alergare (obişnuit şi în diferite variante);
3. Execută corect mişcările diferitelor segmente ale corpului;
4. Se raportează la un reper dat;
5. Îşi coordonează mişcările cu ritmul solicitat de educatoare;

6. Execută exerciţii fizice/dansuri cu numărarea timpilor sau cu repere

spaţiale;
7. Execută corect acţiunile motrice învăţate (mers, alergare, mers în
echilibru, târâre);
8. Parcurge o distanţă scurtă din ce în ce mai repede;
9. Execută, progresiv, un exerciţiu fizic în număr crescut de repetări;
10. Respectă regulile jocurilor de mişcare sau ale jocurilor sportive în
care este implicat.
c)Aplicarea independentă a deprinderilor însuşite
1. Răspunde adecvat din punct de vedere motric la o comandă dată ;
2. Exprimă stări afective sau comportamentale prin mişcare;
3. Respectă regulile stabilite de comun acord în cadrul grupului;
4. Este activ în jocurile în care este implicat şi participă la reuşita
echipei.

Comentarii:_____________________________________________________________________________

Director, Educatoare,
Semnătură părinte,
Am luat la cunoştinţă,
Început de an școlar Sem.I Sem.II

45
 FIŞĂ DE EVALUARE – NIVEL DE VÂRSTĂ 5-6/7 ani

Nume si prenume……….……………………… A= comportament atins

Data naşterii…………………………………………. D = în curs de dezvoltare
Educatoare………….……………………………….
Anul şcolar………………………………………..….

Sem I Sem II
Absente
V. DOMENIUL PSIHOMOTRIC
a) Deprinderi igienico-sanitare necesare pentru menţinerea stăriide sănătate
1. Foloseşte un echipament adecvat la activităţile de educaţie fizică;
2. Păstrează echipamentul în săculeţ individual;
3. Cunoaşte şi aplică reguli de igienă a efortului fizic (inspiră pe nas şi
respiră pe gură, evită să bea apă imediat după efort, nu aleargă cu gura
deschisă etc.).
b) Deprinderi motrice de bază şi aplicativ-utilitare
1. Respectă poziţia corectă pentru comenzile: „Drepţi !”, „Pe loc repaus
!”, „La stânga !”, „La dreapta !”;
2. Respectă poziţia corectă a corpului şi a segmentelor acestuia pentru
comenzile de mers şi alergare (obişnuit şi în diferite variante);
3. Execută corect mişcările diferitelor segmente ale corpului şi
4. Se raportează cu uşurinţă la un reper dat;
5. Îşi coordonează mişcările cu ritmul solicitat de educatoare;
6. Execută exerciţii fizice/dansuri dovedind coordonare, ritm şi o bună
orientare spaţială;
7. Execută corect acţiunile motrice învăţate (mers, alergare, mers în
echilibru, târâre, tracţiune şi împingere);
8. Execută exerciţii euritmice coordonându-şi mişcările corporale cu
ritmul muzicii sau cu ritmul exprimării verbale şi mesajul transmis;
9. Execută, progresiv, acţiuni motrice cu grad de complexitate din ce în
i
10. Respectă iregulile
î ăjocurilor tde
d mişcare
tă i sau ale jocurilor sportive în
care este implicat .
c) Aplicarea independentă a deprinderilor însuşite
1. Răspunde adecvat din punct de vedere motric la o comandă dată ;
2. Exprimă stări afective sau comportamentale prin mişcare;
3. Respectă regulile stabilite de comun acord în cadrul grupului;
4. Se exprimă într-un limbaj adecvat atunci când i se cere să relateze
ce s-a întâmplat cu propriul corp în timpul activităţii;
5. Este activ în jocurile în care este implicat şi participă la reuşita
echipei.
Comentarii:_____________________________________________________________________________

Director, Educatoare,
Semnătură părinte,
Am luat la cunoştinţă,
Început de an școlar Sem.I Sem.II

46
 5.3. Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la Educaţie Fizică şi Sport

Pentru evaluare la disciplina educatie fizica si sport, inca din anul şcolar 1999-2000, Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, prin Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare, a elaborat “Sistemul Naţional Şcolar
de Evaluare la disciplina Educaţie Fizică şi Sport”, valabil pentru toate etapele de învăţământ.
Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la educaţie fizică şi sport:
Š poate fi aplicat în toate unităţile şcolare indiferent de baza materială dar în concordanţă cu planurile
de învăţământ şi conţinuturile programelor şcolare;
Š elevii pot opta pentru susţinerea anumitor probe de control în funcţie de posibilităţile motrice,
interesul şi traseele individuale de instruire ce au fost făcute.
Sistemul Naţional de evaluare cuprinde:
Š metodologia de aplicare a sistemului;
Š capacităţile şi competenţele supuse evaluării;
Š instrumentele de evaluare (probele de control);
Š criteriul minimal de promovabilitate;
Š descrierea probelor de control.
Cu ajutorul acestui sistem se evaluează capacităţile şi competenţele ce trebuie realizate la educaţie
fizică şi sport (trunchiul comun)

5.3.1. Modalităţi de aplicare a sistemului de evaluare în învăţământul primar

In 2012, pentru nou infiintata clasa pregatitoare din cadrul ciclului primar s-a elaborat ORDINUL
MINISTRULUI, Ecaterina Andronescu pentru aprobarea Metodologiei de întocmire, completare şi
valorificare a raportului de evaluare a dezvoltării fizice, socio-emoționale, cognitive, a limbajului și a
comunicării, precum și a dezvoltării capacităților și atitudinilor de învățare, la finalul clasei pregătitoare, Nr.
5773 din 19.IX. 2012 - Bucureşti. Pentru celelalte clase din invatamantul primar (I-IV) a ramas valabil
S.N.S.E. elaborat in 1999.
Acest sistem ar trebui sa fie în corelaţie directă cu programele şcolare, insa acestea s-au mai
schimbat intre timp.

47
 METODOLOGIA
de întocmire, completare şi valorificare a raportului de evaluare a dezvoltării fizice, socio-emoţionale,
cognitive, a limbajului şi a comunicării, precum şi a dezvoltării capacităţilor şi atitudinilor de învăţare, la finalul
clasei pregătitoare 36

CLASA PREGĂTITOARE

JUDEŢUL ..............................................................................
UNITATEA DE INVĂŢĂMÂNT
....................................................................................................
NR. ......................../...................................................................

RAPORT DE EVALUARE
a dezvoltării fizice, socio-emoţionale, cognitive, a limbajului
şi a comunicării, precum şi a dezvoltării capacităţilor
şi atitudinilor de învăţare, la finalul clasei pregătitoare37
ANUL ŞCOLAR ............................
NUMELE SI PRENUMELE EEVULUI.........................................
CLASA.................................
DATA SI LOCUL NASTERII........................
CNP
NUMELE PARINTILOR/TUTORELUI
MAMA................
TATA.....................
TUTORE...............

36
Anexa la Ordinul MECTS nr. 5773 din 19.IX.2012 privind aprobarea Metodologiei de întocmire, completare şi valorificare a raportului
de evaluare a dezvoltării fizice, socio-emoționale, cognitive, a limbajului și a comunicării, precum și a dezvoltării capacităților și
atitudinilor de învățare, la finalul clasei pregătitoare, pagina 1-3.
37
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (2012) - Anexa la Metodologia de întocmire, completare şi valorificare a
raportului de evaluare a dezvoltării fizice, socio-emoționale, cognitive, a limbajului și a comunicării, precum și a dezvoltării capacităților
și atitudinilor de învățare, la finalul clasei pregătitoare- Bucureşti, pagina 1-4.

48
 INSTRUCŢIUNI DE COMPLETARE
Se bifează un singur nivel de apreciere în caseta corespunzătoare pentru fiecare competenţă în parte.
Exemplu:
Domeniul de dezvoltare Evaluare finală
Realizat În curs de
realizare
Aspect vizat x

Evaluare finală
DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI MOTRICĂ În curs de
Realizat
realizare
Identificarea principalelor caracteristici ale posturii
corporale corecte.
Utilizarea unor mişcări specifice diferitelor segmente
ale corpului.
Executarea unor mişcări sugestive şi folosirea unei
mimici şi a unei gestici adecvate diferitelor contexte
(dialog, recitare, cântec, dans, teatru etc.).
Participare la activităţi motrice coordonate cu membrii
grupului.
Evaluare finală
DEZVOLTAREA SOCIO-EMOŢIONALĂ În curs de
Realizat
realizare
……………

Evaluare finală
DEZVOLTAREA COGNITIVĂ În curs de
Realizat
realizare
……………………

Evaluare finală
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ŞI A COMUNICĂRII În curs de
Realizat
realizare
……………..

Evaluare finală
DEZVOLTAREA CAPACITĂŢILOR ŞI
În curs de
ATITUDINILOR DE ÎNVĂŢARE Realizat
realizare
………………….

APRECIERI ŞI RECOMANDĂRI FINALE

Cadru Didactic,
___________________
Responsabil Comisie Metodică/ Director,
____________________________________

Data Întocmirii Raportului

49
CLASELE I-IV

50
 Evaluarea semestrială va cuprinde minimum trei calificative provenite din susţinerea probelor la:
o Viteza de deplasare
o Rezistenţa
o Forţa (se evaluează prin trei probe selectate din variantele oferite: abdomen, spate şi membre. Fiecare
probă va fi apreciată cu un calificativ, nota finală reprezentând-o media celor trei probe).
o Complex de dezvoltare fizică
o Îndemânare
o Gimnastică acrobatică
o Joc sportiv
Probele de evaluare corespund numai unor categorii de conţinuturi prevăzute în programă. Celelalte
conţinuturi se predau şi se apreciază prin evaluări curente.
Descrierea probelor de evaluare se regaseste in Sistemul National Scolar de Evaluare pentru
invatamantul primar.

NOTĂ
Începând cu anul şcolar 1999-2000, la învăţământul primar se introduce calificativul "Excelent".
Acest calificativ este anual şi se acordă elevilor cu rezultate deosebite în activitatea şcolară şi
extraşcolară. La educaţie fizică, elevii pot primi acest calificativ dacă îndeplinesc următoarele condiţii :
o să obţină calificativul general "Foarte Bine", pentru educaţie fizică, la sfârşitul anului şcolar;
o să fie înscris la o unitate sportivă de performanţă şi să obţină distincţii iî anul şcolar respectiv;
o să reprezinte şcoala în întreceri sportive de nivel local, la care să obţină premii şi distincţii.

51
5.3.2. Modalităţi de aplicare a sistemului de evaluare în învăţămânul gimnazial

52
 Calitatea motrice-forta se evaluează de două ori pe an, prin cupluri de câte două probe vizând
segmente diferite, conform opţiunilor elevilor. Pentru fiecare cuplu de probe se înscrie în catalog câte o notă,
provenită din media notelor obţinute la cele două probe care au alcătuit cuplul.
La clasele care au în schema orară o oră pe săptamână se evaluează un singur cuplu de probe.
Calitatea motricea - viteza se evaluează prin proba atletica - alergare de viteză pe 50m - iar atunci
când nu există spaţiul necesar se utilizează proba "naveta 5X10m". Din celelalte probe de atletism elevul va
fi evaluat, conform opţiunii, la una dintre acestea.
La clasele care au în schema orară o oră pe saptămână se renunţă la una din cele două probe.
La gimnastică, conform opţiunii elevilor, aceştia vor fi apreciaţi cu o singură notă pentru una din urmatoarele
variante:
ƒ gimnastică acrobatică;
ƒ săritură la un aparat;
ƒ acrobatică şi săritura, cumulativ;
La gimnastica acrobatică notarea se face astfel:
ƒ elevii care optează pentru executarea elementelor izolate vor fi apreciaţi din nota maximă 9;
ƒ elevii care optează pentru exerciţiul la sol vor fi apreciaţi din nota maximă 10.
La jocurile sportive, potrivit opţiunii comune profesor-elev se poate preda un singur joc pentru întreaga clasă
sau două jocuri diferite.
Notarea elevilor se realizează astfel:
ƒ elevii care optează pentru executarea separată a procedeelor tehnice de bază vor fi apreciaţi din
nota maximă 8;
ƒ elevii care optează pentru executarea structurii tehnico-tactice vor fi apreciaţi din nota maxima 9;
ƒ elevii care optează pentru jocul bilateral vor fi apreciaţi din nota maxima 10.
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului, cu condiţia asigurării
pregătirii corespunzătoare şi susţinerii a minimum 2-3 probe semestrial (în funcţie de schema orară).
Probelor din sistemul naţional li se adaugă şi probe de evaluare curentă.
Pe parcursul anului şcolar, la clasele în care schema orară cuprinde două ore săptamânal se acordă
obligatoriu 6 note, după cum urmează:
ƒ 2 note pentru calitatea motrice forţa;
ƒ 1 notă pentru alergarea de viteză sau "naveta";
ƒ 1 notă pentru altă probă de atletism, la opţiunea elevului;
ƒ 1 notă la gimnastică acrobatică, săritura la un aparat sau o medie între cele două;
ƒ 1 notă la jocul sportiv.
La clasele pentru care schemele orare prevăd o oră pe săptămână se acordă obligatoriu 4 note pe an
şcolar, după cum urmează:
ƒ 1 notă pentru calitatea motricea forţa;
ƒ 1 notă pentru o proba atletică;
ƒ 1 notă pentru gimnastică;
ƒ 1 notă pentru jocul sportiv.
Pentru clasele a-V-a si a-VIII-a s-a modificat Sistemul Naţional de Evaluare (vezi modificarile in vigoare).

53
 6. PROIECTAREA ŞI PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII DIDACTICE

6.1. Proiectarea activităţii didactice

Proiectarea didactică este „un demers de anticipare a obiectivelor, conţinuturilor, metodelor şi

mijloacelor de învăţare (exersare) a instrumentelor de evaluare şi a relaţiilor ce se stabilesc între toate
aceste elemente în contextul unor modalităţi specifice de organizare a activităţii didactice” cu scopul de a
asigura eficienţa procesului instructiv-educativ (Vlăsceanu L. 1988).
Proiectarea demersului didactic, la disciplina educaţie fizică şi sport, presupune o activitate,
desfăşurată de cadrul didactic, ce constă în anticiparea etapelor şi a acţiunilor concrete de realizare a
predării.
Elementul central în realizarea proiectării didactice este Programa Şcolară, care reprezintă un
document reglator în sensul că stabileşte obiective, adică ţintele ce urmează a fi atinse, prin intermediul
actului didactic.38
În funcţie de durata de timp pentru care se realizează proiectarea, Vlăsceanu I., consideră că se poate vorbi
de o „Proiectare globală” şi o „proiectare eşalonată”. 39
Proiectarea globală se întocmeşte de Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului împreună cu
Consiliul Naţional pemntru Curriculul, pe o perioadă de timp îndelungată şi este reprezentată de Planurile
cadru de învăţământ, Programele şcolare, Ghidurile metodologice şi Sistemul Naţional de evaluare.
Proiectarea eşalonată este realizată de cadrul didactic, pe o perioadă de un an de zile, elaborarea ei
necesitând cunoaşterea:
- reformei curriculare din învăţământ şi din educaţie fizică în special, documentele elaborate de Ministerul
Educaţiei Cercetării şi Tineretului şi Consiliul Naţional pemntru Curriculum;
- concepţiei (opiniei) consiliului profesoral al şcolii cu privire la elaborarea schemei orare a claselor, ore
prevăzute în Planul cadru de învăţământ prin trunchiul comun.
Proiectarea eşalonată cuprinde, deci, toate documentele, pe care trebuie să le elaboreze profesorul, la
fiecare clasă în parte, pentru asigurarea continuităţii procesului instructiv-educativ:
• Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare
Este primul document de planificare ce se elaborează, în care sunt repartizate, schematic ciclurile tematice
pentru unităţile de învăţare prevăzute de Programa Şcolară (în funcţie de condiţiile materiale din şcoala
respectivă), având o formă grafică.
• Tabelul centralizator
În acesta, care este un document complementar eşalonării anuale, se va prelua numărul total al lecţiilor din
ciclurile tematice, alocate unităţilor de învăţare din aceasta, şi separat pentru unităţile de învăţare principale
sau secundare, de-a lungul anului şcolar. In prezent, in practica, nu se prea mai completeaza.
• Planul calendaristic semestrial
Este un document administrativ care asociază într-un mod personalizat, elemente ale programei (obiective
de referinţă şi conţinuturi) cu alocarea de timp considerată optimă de către profesor pe parcursul unui
semestru, respectiv an şcolar.
• Proiectarea unităţilor de învăţare
Unitatea de învăţare reprezintă o categorie de conţinut preluată din programa şcolară de la nivelul clasei
respective, unitară tematic, care deserveşte unul sau mai multe obiective de referinţă, care se derulează pe
parcursul mai multor lecţii şi care presupune sau nu evaluare. Proiectarea acesteia presupune eşalonarea
sistemelor de acţionare (detalierile de conţinut), separat pentru fiecare lecţie în parte.
• Planul de lecţie (proiectul didactic)
Cuprinde strategiile didactice ce contribuie la realizarea obiectivelor verigilor (secvenţelor) dintr-o lecţie
Este necesar a se elabora la toate orele, pentru fiecare clasă în parte, serii separate (A, B...), deoarece
elevii, din punct de vedere numeri, al sexului şi motric, diferă de la o clasă la alta, chiar dacă sunt de aceeaşi
vârstă. În acest document se trec detaliat mijloacele de acţionare şi dozarea lor doar pentru o lecţie.

38
M. E. C. Consiliul Naţional pentru Cercetare, Ghid metodologic de aplicare a programei de educaţie fizică şi sport – învăţământul
liceal, 2001, p. 22.
39
Vlăsceanu I., (1980) – Proiectare didactică în Curs de Pedagogie – Editura T. U. B., Bucureşti, p. 250.

54
6.1.1. Etapele proiectării activităţii didactice

Etapele proiectării didactice se regăsesc în răspunsurile date la întrebările semnificative care

realizează algoritmul procedural ce stă la baza elaborării proiectării didactice.

Nr. Întrebări (algoritmul procedural) Răspunsuri (etapele proiectării didactice)

Etapa I - de previziune şi dimensionare a

1. Ce urmăresc să realizez?
finalităţilor şi obiectivelor.

Etapa II – a analizării tipurilor de resurse

Care sunt resursele de care dispun
2. necesare procesului instructiv educativ specific
pentru a realiza ceea ce urmăresc?
educaţiei fizice.

3. Cum voi realiza cele propuse? Etapa III - de elaborare a strategiilor didactice.

Cum voi realiza feead-beak-ul Etapa IV-a stabilirii strategiilor de evaluare

4.
proiectării? (predictivă, formativă, sumativă).
Tabel nr. 6.1. Prezentarea schematică a stabilirii etapelor proiectării didactice

Etapa I - de previziune şi dimensionare a finalităţilor şi obiectivelor (finale, cadru, de referinţă) ale

procesului instructiv-educativ, în care se elaborează planurile cadru de învăţământ şi programele şcolare de
către persoanele şi instituţiile specifice avizate.
Planul cadru prevede în „trunchiul comun” număr minim şi maxim de ore ce se alocă fiecărei arii curriculare
(implicit fiecărei discipline) în parte iar în „curriculum la decizia şcolii” (CDS) numărul de ore ce se adaugă la
numărul minim obligatoriu ajungând astfel la maximum de ore prevăzute.

Etapa II – a analizării tipurilor de resurse necesare procesului instructiv educativ specific educaţiei
fizice, care sunt:
• umane (profesori, elevi);
• de spaţiu (număr de şcoli, săli de sport, baze sportive amenajate şi improvizate);
• materiale (cantitatea şi calitatea materialelor şi aparatelor sportive existente în unitatea şcolară
respectivă);
• temporale (durata anului şcolar, pe semestre, şi a vacanţelor aferente).

Etapa III - de elaborare a strategiilor didactice şi încadrea a conţinuturilor şi mijloacelor într-o

succesiune de structuri corespunzătoare domeniului nostru:
• eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare;
• tabelul centralizator în care se regăsesc numărul de lecţii (principale sau secundare) din ciclul tematic;
• planificarea calendaristică semestrială (a obiectivelor şi conţinuturilor tematice, prevăzute de programa
şcolară, pentru clasa respectivă, pe cele două semestre, separat);
• proiectarea unităţii de învăţare (stabilirea sistemelor de acţionare a aceleiaşi unităţi de învăţare, succesiv
pentru fiecare lecţie în parte);
• planul de lecţie (cuprinde metodele, formaţiile de lucru, mijloacele dozate corespunzător, pentru fiecare
verigă a lecţiei de educaţie fizică).
Etapa IV - a stabilirii strategiilor de evaluare prin consemnarea datelor (predictivă, formativă,
sumativă), a modalităţilor de evaluare, a indicatorilor urmăriţi şi a modalităţilor concrete de înregistrare a
evaluării.

55
6.1.2. Operaţiile realizării proiectării activităţii didactice

În proiectarea documentelor de planificate detaliate anterior este necesară respectarea câtorva

cerinţe:
ƒ concordanţă cu prevederile programei şcolare;
ƒ concordanţă cu particularităţile de sex, vârstă, nivel de pregătire şi de numărul elevilor dintr-o clasă;
ƒ concordanţă cu baza materială şi materialele sportive ale şcolii;
ƒ concordanţă cu specificul geografic al zonei şi condiţiile climaterice specifice;
ƒ concordanţă cu tradiţiile şcolii.

Proiectarea activităţii didactice în educaţia fizică presupune următoarea succesiune de operaţii:

o Precizarea obiectivelor educaţionale – eşalonarea pe semestre a acestor obiective şi stabilirea pentru
fiecare lecţie în parte obiectivele fundamentale şi operaţionale, alocând fiecărui tip de obiectiv un anumit
timp necesar îndeplinirii acestuia.
o Cunoaşterea şi precizarea locului de desfăşurare şi a condiţiilor materiale – pentru a putea
planifica sau nu toate unităţile de învăţare (conţinuturile impuse de Programa Şcolară). De exemplu,
profesorul nu poate planifica la o şcoala - Săritura în lungime cu ela, cu 1 1/2 paşi, dacă nu are un sector
de sărituri.
o Cunoaşterea eşantionului de elevi este o operaţie ce nu trebuie evitată, deoarece ajută profesorul în
realizarea ulterioară a planificării. Această cunoaştere a nivelului motric al elevilor se poate realiza prin
programarea de către profesor a unor probe de evaluare, la început de an şcolar (mai ales dacă acesta
nu a mai predat la clasa respectivă) pentru a cunoaşte posibilităţile elevilor. Rezultatele evaluării îl ajută
pe profesor pentru a-şi stabili strategiile didactice privind numărul de lecţii pe care îl alocă unităţii de
învăţare respective, metodele, mijloacele, dozarea acestora, precum şi pentru a realiza scala de notare,
deoarece Sistemul Naţional de Evaluare la Educaţie Fizică nu prezintă decât perormanţele valabile
pentru nota minimă 5 sau calificativul „suficient” (în învăţământul primar).
o Stabilirea perioadei de timp necesară realizării sistemelor de lecţii specifice unei unităţi de învăţare
diferă de la o clasă la alta şi se poate determina tot cu ajtorul testărilor iniţiale date de profesor.
o Stabilirea conţinuturilor ce urmează a fi abordate – se subordonează programei şcolare şi presupune
selecţionarea sistemelor de acţionare în funcţie de particularităţile colectivului de elevi din clasa
respectivă şi de condiţiile materiale existente în şcoală. Presupune sistematizarea continuturilor pe
semestre şi pe cicluri de lecţii alocate fiecărei unităţi de învăţare abordate.
o Stabilirea strategiilor de predare-învăţare – se realizează prin selecţionarea mijloacelor, metodelor de
predare – învăţare - evaluare a modalităţilor de exersare şi a formaţiilor de lucru în funcţie de ciclul de
învăţământ:
În ciclul primar, ca metodă verbală se foloseşte povestirea, exersarea este mai mult cea analitică, iar
formaţiile de lucru sunt frontal, pe grupe şi individual, mai rar pe perechi, cel puţin în primele două
clase primare.
În ciclul gimnazial şi liceal metoda verbală este explicaţia respectiv dezbaterea, forma de exersare
este cea analitică respectiv globală, iar formaţiile de lucru sunt frontal, pe grupe, pe perechi şi
individual, mai ales la liceu.
o Stabilirea strategiilor de evaluare a rezultatelor obţinute presupune stabilirea criteriilor şi
instrumentelor de evaluare pe parcursul unui an şcolar, separat pe fiecare semestru, pentru fiecare
unitate de învăţare în parte. Se va avea în vedere ca proba de control să nu fie chiar mijlocul de
actionare in realizarea unităţii respective, pentru a se evita monotonia. În afara evaluărilor (predictive,
formative şi sumative) profesorul trebuie să aprecieze permanent evoluţia elevilor pentru ca aceştia să
cunoastă stadiul la în care se găsesc şi eventual să se corecteze în cazul apariţiei greşelilor.

56
 6.2. Planificarea activităţii didactice

6.2.1. Metodologia întocmirii eşalonării anuale a unităţilor de învăţare

Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare reprezintă un document ajutător în care se concretizează

întreaga concepţie a profesorului privind:
- alegerea unităţilor de învăţare adaptând conţinutul programei şcolare la condiţiile concrete în care îşi
desfăşoară activitatea;
- atribuirea numărului de lecţii pentru fiecare din acestea;
- modalitatea de plasare a lor în aşa fel încât cele finalizate cu evaluare să beneficieze de un număr
mai mare de ore;
- numărul de ore, pe cele 2 semestre, pentru fiecare unitate de învăţare se va face în urma unei
analize temeinice a nivelului de pregătire a fiecărei clase în parte şi a resurselor materiale existente în
şcoală;
- cuplarea şi modul de înlănţuire a unităţilor de învăţare astfel încât să favorizeze transferul de
deprinderi sau să asigure influenţarea calităţilor motrice profund implicate în conţinutul unităţilor care
urmează.
-
Paşii metodici necesari a fi respectaţi în elaborarea eşalonării anuale a unităţilor de învăţare:
1. identificarea obiectivelor cadru şi de referinţă pentru fiecare clasă în parte în funcţie de condiţiile
geografice, de tradiţie şi materiale, necesare desfăşurării lecţiei de educaţie fizică, existente în
şcoala respectivă, mai ales atunci când se predă pentru prima dată în această instituţie;
2. cunoaşterea nivelului de pregătire al elevilor prin consultarea rezultatelor obţinute la probele de
control din anul precedent, pentru a depista şi programa mai multe lecţii pentru unitatea la care sunt
deficitari şi mai puţine la cele care au avut rezultate bune;
3. delimitarea pe graficul eşalonării anuale a perioadelor favorabile lucrului în sală, pentru a programa
unităţile de învăţare ce se efectuează numai în interior;
4. stabilirea şi repartizarea pe semestre, în mod egal, a unităţilor de învăţare finalizate cu evaluare,
(probele de control obligatorii, impuse de Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare), realizând un
echilibru numeric între cele două semestre, evitarea planificării acestora în săptămânile
premergătoare vacanţelor;
5. citirea eşalonării anuale pe verticală reprezintă numărul de teme dintr-o lecţie (de obicei 2 sau 3,
depinzând de experienţa didactică a profesorului, de nivelul motric al colectivului, de baza materială,
de numărul de ore alocat pe săptămână, de etapa formării deprinderilor motrice). Numărul acestor
teme trebuie să fie relativ acelaşi pe tot parcursul anului (excepţiile trebuind argumentate, în sensul
că se pot planifica lecţii cu o singură temă, la începutul anului şcolar, pentru acomodare sau la
sfârşitul semestrelor atunci când se încheie situaţia şcolară);
6. citirea pe orizontală reprezintă numărul de lecţii alocate pentru predarea unei unităţi de învăţare (mai
puţine când se cunoaşte tehnica unităţii respective şi mai multe când nu s-a predat anul precedent
unitatea respectivă, aceleaşi reguli fiind valabile şi pentru calităţile motrice - vezi pasul numărul 2);
7. alocarea unui număr suficient de lecţii pentru predarea unei unităţi de învăţare, astfel încât aceasta
să nu fie fragmentată de o vacanţă, excepţie făcând jocurile sportive a căror programare, se
recomandă a fi pe tot parcursul anului şcolar (dacă şcoala dispune de sală de jocuri sportive);
8. se va începe apoi programarea ordinii şi a numărului de lecţii pentru unităţile de învăţare, obligatorii,
rămase (cele care includ probele de control fiind deja programate - vezi pasul numărul 4), ţinând
cont de regulile amintite în continuare, atât pentru calităţile motrice cât şi pentru deprinderile motrice;
9. este obligatoriu ca fiecărei unităţi de învăţare să i se aloce cel puţin un sistem de lecţii, pentru unele
se pot programa şi două sisteme de lecţii – vezi regulile.

Reguli privind programarea calităţilor motrice în eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare:

1. Într-un an şcolar pentru aceeaşi calitate motrice se pot programa unul sau mai multe sisteme de
lecţii.
2. NU se cuplează niciodată în lecţie calitatea motrice viteza cu îndemânarea, iar forţa cu rezistenţa se
va evita pe cât posibil cuplarea lor.

57
 3. În cadrul aceluiaşi sistem afectat dezvoltării unei calităţi motrice de bază, pot exista obiective diferite,
pentru diferitele forme de manifestare ale calităţilor motrice respective, păstrându-se totuşi 3-4 ore
unul (dezvoltarea vitezei de execuţie, dezvoltarea vitezei de reacţie şi repetiţie, etc.).
4. Mijloacele folosite pentru dezvoltarea calităţilor motrice sunt deprinderi motrice ajunse în stadiul de
consolidare.
5. Viteza poate fi programată tot timpul anului, mai puţin viteza de deplasare în sală, rezistenţa tot anul,
mai puţin în sală.
6. Îndemânarea poate fi programată tot timpul anului, forţa tot timpul anului dar a se evita exerciţiile
pentru dezvoltarea forţei la nivelul musculaturii braţelor, abdomenului şi spatelui, atunci când nu
suntem în sală.
7. Calităţile motrice se exersează în cele 2 semestre (1 sau 2 pe lecţie) într-o ordine stabilită de
profesor.
8. Respectarea ciclurilor tematice având aceeaşi temă, obiectivul putând fi diferit.

Reguli privind programarea deprinderilor motrice în eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare:

1) Într-un an şcolar de regulă, pentru învăţarea tehnicii unei deprinderi motrice nu se alocă mai multe
sisteme de lecţii, datorita timpului si imposibilitatii de a aborda toate unitatile de invatare.
2) Tehnica unei deprinderi motrice NU este testată iniţial, atunci când nu s-a predat deloc, nici măcar în
anul precedent.
3) Se poate începe spre exemplu un joc sportiv într-un semestru şi se poate finaliza cu notă în
semestrul II.
4) NU se începe predarea unei unităţi de învăţare înainte de o vacanţă, spre exemplu alergarea de
viteză cu 4 lecţii înainte de vacanţă şi cu încă 4, dar după o vacanţă de două săptămâni. Tot ce şi-au
însuşit în primele 4 lecţii se poate pierde după vacanţă, să nu mai amintim că un câştig de forţă se
pierde foarte uşor după o pauză;
5) NU se cuplează niciodată în lecţie alergarea de viteză cu alergarea de rezistenţă, nici alergarea de
viteză cu viteza (doar dacă viteza nu este de accelerare sau de deplasare), şi nici alergarea de
rezistenţă cu rezistenţa (numai dacă se învaţă startul din picioare la alergarea de rezistenţă).
6) Prima dată se învaţă tehnica alergării de rezistenţă şi apoi tehnica alergării de viteză.
7) Probele atletice se programează logic numai afară.
8) Gimnastica acrobatică şi săriturile la aparate se fac numai în sală.
9) Jocurile sportive se fac şi în sală şi afară, în funcţie de condiţiile existente în şcoală (dacă are sau nu
sală de jocuri).
10) Deprinderile motrice de bază (valabil pentru învăţământul primar) şi utilitar - aplicative (unele) se pot
face şi în sală şi afară (mai puţin târârea).

6.2.2. Metodologia întocmirii tabelului centralizator

Tabelul centralizator ne permite să apreciem modul de repartizare a volumului de pregătire pentru

fiecare unitate de învăţare, în concordanţă cu importanţa şi dificultatea acesteia şi după caz să facem
modificările necesare în definirea eşalonării anuale a unităţilor de învăţare. Acesta presupune preluarea
numărului de ore alocate unităţilor de învăţare din eşalonarea anuală, repartizate ca unităţi principale sau
secundare de-a lungul anului şcolar .
Acesta este un document complementar eşalonării anuale, ce se întocmeşte pentru a uşura „citirea”
activităţii de proiectare putându-l suplini câteodată şi mai ales la cadrele didactice cu experienţă.

58
 Tabel centralizator
Şcoala...
Clasa ...
An şcolar......../ Profesor.........
NR. LECŢII
Struct. An Şc./ Nr. UNIT DE
SEMESTRUL NR. LECŢII UNIT. DE ÎNV
Săpt ÎNVĂŢARE

PRINC SEC

6.2.3. Metodologia întocmirii planului calendaristic

Planul calendaristic derivă din planul tematic anual, se concepe pentru fiecare semestru în parte şi se
adresează aceloraşi componente tematice ale modelului de educaţie fizică.
În contextul noului curriculum, planificarea calendaristică este un document administrativ care
asociază într-un mod personalizat elemente ale programei (obiective de referinţă/competenţe specifice şi
conţinuturi), cu alocarea de timp considerată optimă de către profesor pe parcursul unui an şcolar.

Plan calendaristic
Semestrul ....
Şcoala...........Clasa ...
An şcolar......../ Profesor.........
Probe de control
1....
2...
3.......
Ob de
Unitatea de
Referinta / Conţinuturi Nr. Ore Săptămâna Obs.
Învăţare
Comp Specif

În tabelul planului calendaristic:

• Unităţile de învăţare se indică prin titluri (teme) stabilite de către profesor.
• Obiectivele de referinţă/competenţele specifice sunt cele din programă, şi se vor menţionate prin
indicativele corespunzătoare numai după ce au fost scrise integral, o dată.
• Conţinuturile selectate sunt cele extrase din lista de conţinuturi a programei.
• Nr. de ore alocat se stabileşte de către profesor în funcţie de experienţa acestuia şi de nivelul de achiziţii
ale elevilor clasei.
• Săptămâna – este rubrica în care se trece numărul săptămânii in care este planificata unitatea de
invatare respectiva si se ia din Esalonarea anuala a unitatilor de invatare.
• Observaţii rubrică pentru consemnarea eventualelor modificări apărute în aplicarea efectivă a planificării
la clasă.
Planul calendaristic ar trebui să fie însoţit de anexa acestuia, care cuprinde cele mai eficiente şi
atractive sisteme de acţionare elaborate de profesorul respectiv şi care sunt detaliate, dozate corespunzător
şi codificate prin litere şi cifre.

59
6.2.4. Metodologia întocmirii proiectării unităţii de învăţare

Elementul generator al planificării calendaristice este unitatea de învăţare.

Unitatea de învăţare reprezintă o categorie de conţinut preluată din programa şcolară de la nivelul
clasei respective, unitară tematic, care deserveşte unul sau mai multe obiective de referinţă, care se
derulează pe parcursul mai multor lecţii şi care presupune sau nu evaluare.
Proiectarea unei unităţi de învăţare presupune:
alegera obiectivelor de referinţă corespunzătoare (din Programa de educaţie fizică la clasa
respectivă);
detalierea unităţii de învăţare în mai multe conţinuturi (dacă este cazul);
stabilirea sistemelor de acţionare (activităţi de învăţare) dozate corespunzător;
stabilirea resurselor umane sau materiale necesare activităţii din lecţia respectivă;
evaluare numai dacă a fost planificată anticipat a fi evaluată unitatea de învăţare respectivă.

Proiectarea unităţii de învăţare

Nr. ore alocate ............

Ob. de
Detalieri de Activităţi de
Nr. Lecţie Ref./Copm Resurse Evaluare
Conţinut Învăţare
Specifice

Proiectare aunităţii de învăţare „se rezolvă” în modul următor:

• La prima rubrică se trece numărul lecţiei;
• În rubrica Obiective de referinţă se trec indicativele corespunzătoare din programa şcolară care au fost
alese deja in planificarea calendaristica, la unitatea de invatare respectiva.
• În rubrica referitoare la detalieri de conţinut apar inclusiv detalierile necesare în explicarea anumitor
noţiuni;
• Activităţile de învăţăre pot fi cele din programa şcolară, completate, modificate sau chiar înlocuite de
altele, pe care profesorul le consideră adecvate pentru realizarea obiectivelor propuse;
• rubrica Resurse cuprinde specificări de timp, de loc, forme de organizare a clasei, materiale sportive
folosite etc.
• în rubrica Evaluare se menţionează instrumentele de evaluare aplicate la clasă.
Totodată, finalul fiecărei unităţi de învăţare presupune evaluare sumativă.

6.2.5. Metodologia întocmirii planului de lecţie

Document de planificare obligatoriu a se elabora pentru fiecare lecţie de educaţie fizică la fiecare
clasă în parte (mai ales până la obţinerea deinitivatului în învăţământ) pentru obţinerea unei experienţe în
alegerea sistemelor de acţionare corespunzătoare unităţilor de învăţare respective.
Proiectarea lecţiei este acţiunea concretă de anticipare şi prefigurare a activităţii ce urmează să se
predea cu scopul atingerii obiectivelor propuse, iar planul de lecţie este rezultatul material de realizare a
obiectivelor temelor de lecţie.
Proiectul didactic este rezultul unei activităţii de proiectare, care constă într-un demers strategic
anticipativ, „un act de creaţie prin care se imaginează şi se constriesc” atât elementele principale ale lecţiei,
cât şi cele de amănunt.40
Elaborarea planului de lecţie se realizează prin conturarea unor etape ce decurg din răspunsurile la
următoarele întrebări:

40
Cucoş C. (1996) – Pedagogie – Editura Polirom Iaşi.

60
 Ce Cu ce Cum
voi voi Cum voi şti dacă am
voi
face? face? realizat ce mi-am propus?
face?

Etapa I – este etapa în care se extrag temele de lecţie care au fost programate în eşalonarea anuală şi
în planificarea calendaristică şi li se stabilesc obiectivele.
Etapa a II a – constă în gestionarea resurselor necesare desfăşurării lecţiei: resursele umane (colectivul
de elevi - număr fete, băieţi, particularităţi motrice); resursele materiale (aparate şi instalaţii sportive, obiecte
portative, materiale sportive); locul de desfăşurare al lecţiei (teren sport- aer liber timp frumos sau friguros,
sală de sport, spaţii improvizate).
Etapa a III a – constă în următoarele operaţii:
stabilirea ordinii corecte a temelor din partea fundamentală;
selectarea metodeleor şi procedeelor pentru particularităţile lecţiei respective;
alegerea celor mai eficiente şi atractive sisteme de acţionare pentru fiecare verigă în parte şi în funcţie
de obiectivele acestora şi de particularităţile colectivului de elevi repartizarea timpului pentru acestea şi
dozarea efortului;
alegerea formaţiilor de lucru şi a procedeelor de exersare.
Etapa a IV a – „constă în elaborarea instrumentelor de evaluare a activităţii: probe de control, execuţii
tehnice, combinaţii de elemente, jocuri bilaterale, concursuri”41, întreceri.

Plan de lecţie

Clasa .......................... TEME ŞI OBIECTIVE

Efectiv ........................ 1.
Data .................................. 2.
Loc de desfăşurare........ 3.
Materiale şi instalaţii......
Şcoala......
Profesor.............

Formaţii de
Veriga şi
Partea Conţinut Dozare lucru şi ind. Obs.
durata
metod.
V1
Pregătitoare

V2

V3

V4
Tematică

V5

V6

V7
De încheiere

V8

41
Raţă G., (2008) – Didactica educaţiei fizice şi sportului – Editura PIM, Iaşi, p. 251.

61
 Planul de lecţie sub forma grafică prezentată anterior vizează 6 rubrici şi în care se consemnează:
în prima rubrigă „partea” – se va trece denumire părţii lecţiei;
în rubrica „veriga şi durata” – se trece denumirea verigii respective şi durata acesteia;
la „conţinuturi” se vor detalia exerciţiile (sistemele de acţionare), desene specifice fiecărei verigi a
lecţiei;
„dozarea” presupune stabilirea volumului, intensităţii şi complexităţii efortului împreună cu pauza
necesară, în funcţie de conţinutul exerciţiului, de particularităţile de vârstă şi motrice ale elevilor şi de
timpul alocat fiecărei verigi, deasemeni;
în rubrica „formaţii de lucru şi indicaţii metodice” se vor consemna formaţiile în care se vor desfăşura
conţinuturile alese, iar indicaţiile metodice vor face referire la distanţă, ritm, amplitudine, la
organizrea materială a lecţiei (manevrarea aparatelor şi materialelor);
la rubrica „observaţii”, care se completează doar la sfârşitul lecţiei, se trec aspectele pozitive sau
negative ale lecţiei, precum şi menţionări ale schimbării temelor de lecţie, care programate a se
desfăşura în aer liber, datorită condiţiilor meteorologice, lecţia s-a desfăşurat în sală şi obiectivele
temelor iniţiale nu puteau fi atinse, datorită spaţiului.

Reguli privind proiectarea unui plan de lecţie:

1. Conţinuturile prevăzute în programă, la capitolele « deprinderile motrice de bază », « capacitatea de
organizare » şi « dezvoltarea fizică armonioasă » constituie teme de lecţie la ciclul primar.
2. Temele lecţiilor se stabilesc din calităţi motrice (de baza) şi din deprinderile motrice (de bază, utilitar-
aplicative şi specifice ramurilor sportive).
3. Viteza sau îndemânarea, dacă sunt programate se realizează întotdeauna în prima parte a
conţinutului tematic (V4), dar niciodată în aceeaşi lecţie.
4. Forţa sau rezistenţa se planifică întotdeauna în ultima parte a conţinutului tematic dar a se evita
cuplarea lor în aceeaşi lecţie.
5. Dacă este prevăzută învăţarea unei d.m. noi, aceasta va fi programată ca prima temă (V4 dacă nu
am prevăzut dezvoltarea vitezei sau a îndemânării, sau V5 dacă acestea sunt planificate).
6. NU se programează 2 teme din deprinderi motrice, amândouă cu obiective de învăţare sau de
verificare.
7. NU se programează 2 teme din deprinderi motrice, una cu obiectiv de învăţare şi cealaltă cu obiectiv
de verificare.
8. Dacă este prevăzută o temă de verificare, aceasta va fi planificată în prima parte a activităţii
tematice.
9. Dacă temele din deprinderile motrce au ca obiectiv -consolidarea, pot fi programate în orice ordine,
indiferent de ramurile sportive cărora le aparţin, programarea lor respectând curba efortului în lecţie.
10. NU sunt teme de lecţie :
9 denumirea disciplinelor sportive: fotbal, baschet, atletism, volei, handbal, gimnastică,;
9 jocurile de mişcare, jocurile bilaterale – sportive ;
9 ştafetele, parcursurile şi traseele utilitar –aplicative;
9 circuitul, izometria, antrenamentul cu intervale.

Exemple de teme din cadrul unitatilor de invatare prevazute de programa de specialitate si obiective
pentru acestea:

Calităţile motrice - în cazul lor tema este denumirea calităţii respective, iar obiectivul va fi:
dezvoltarea/îmbunătăţirea, evaluarea, unei forme de manifestare a acesteia aşa cum reiese din exemplele
următoare:
1. Îndemânarea - dezvoltarea coordonării acţiunilor în relaţie cu un partener.
2. Viteza – dezvoltarea vitezei de execuţie în acţiuni motrice variate.
3. Forţa – dezvoltarea forţei dinamice segmentare, cu învingerea greutăţii propriului corp.
4. Rezistenţa - dezvoltarea rezistenţei la eforturi aerobe, cu creşterea progresivă a duratei.
5. Mobilitatea – dezvoltarea mobilităţi articulaţiilor coxo-femurale.

Deprinderile motrice de bază şi utilitar-aplicative – temă de lecţie devine deprinderea motrice

respectivă dintr-o anumită ramură sportivă ci nu denumirea ramurii sportive, iar obiectivul va fi unul din
următoarele: învăţare, consolidare, perfecţionare sau verificare. Acestea devin teme de lectie doar in
invatamantul prescolar si primar.

62
1. Alergarea – învăţarea alergării cu paşi încrucişaţi.
2. Alergare, sărituri, aruncare-prindere - consolidare.
3. Tracţiuni - împingeri – consolidare.
4. Ridicare şi transport de obiecte - învăţare ridicării şi transportului de obiecte individual.

Deprinderile motrice specifice

În atletism - tema este chiar proba atletică pe care vrem s-o tratăm în lecţia respectivă, iar obiectiv
va fi unul dintre: învăţare, consolidare, perfecţionare sau verificare.
1. Alergarea de rezistenţă – învăţarea pasului alergător de semifond.
2. Alergarea de viteză – consolidarea startului din picioare.
3. Săritura în înălţime cu păşire – învăţarea păşirii.
4. Aruncarea mingii de oină de pe loc, la distanţă – consolidare.
În gimnastica acrobatică – temă poate fi elementul acrobatic cu unul din obiectivele învăţare,
consolidare, perfecţionare sau verificare, ori o succesiune de elemente acrobatice deja învăţate şi atunci
poate avea doar unul din obiectivele - consolidare sau verificare după cum reiese din următoarele exemple:
1. Rostogolirea înainte din ghemuit în ghemuit - consolidare.
2. Stând pe omoplaţi - învăţare.
3. Cumpănă pe un picior, trecere în sprijin ghemuit, rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit, ridicare în
stând – consolidare.
Pentru sariturile la aparate, tema este chiar saritura, obiectivul fiind unul de invatare, consolidare,
perfectionare sau verificare, in functie de stadiul in care se afla aceasta:
1. Saritura in sprijin departat peste capra - invatarea aterizarii
2. Saritura in sprijin departat peste capra - consolidarea bataii
3. Saritura in sprijin departat peste capra - verificare.
Jocurile sportive
În oricare dintre jocurile sportive colective (handbal, volei, fotbal, baschet) tema de lecţie poate fi: un
procedeul tehnic, o structură tehnică, un sistem de joc în atac sau apărare iar obiectivul: învăţare,
consolidare, perfecţionare sau verificare.
Handbal
1. Ţinere, prinderea şi pasarea mingii de pe loc – învăţare;
2. Aruncarea la poartă cu paşi adăugaţi -consolidare
3. Dribling, pasă, alergare, reprimirea mingii, aruncare la poartă din săritură - consolidare
Volei
1. Serviciul de jos din faţă - învăţare.
2. Pasa cu două mâini de sus - consolidare.
Baschet
1. Pasa cu 2 mâini de la piept de pe loc - consolidare
2. Oprirea intr-un timp - învăţare.
3. Dribling, oprire 2 timpi, pivotare, aruncare la coş din săritură - consolidare.
Fotbal
1. Şutul la poartă de pe loc – învăţare.
2. Lovirea mingii cu capul, de pe loc – consolidare.

Prezentam in continuare spre exemplificare, un plan de lectie, in care se regasesc cuplate

doua teme de lectie, la clasa a V a:

63
 PLAN DE LECTIE
CLASA a-V- a

Clasa a-V-a. 1. Îndemânarea – dezvoltarea Î la nivelul membrelor

superioare
Efectiv: 32 elevi 16 F +16 B.
Loc de desfăşurare: teren bitum 20/10m 2. Alergarea de rezistenţă - învăţarea
Materiale si instalaţii: 10 mingii de baschet, ritmului respirator.
9 mingii de oină, 2 bănci de gimnastică, 4 mingii
de cauciuc.

Parti Veriga si Continutul Dozare Formatii Obs

durata de lucru
Adunarea, alinierea, raportul si salutul . 30”
Verificarea echipamentului , a starii de sanatate si 30’’
prezenta.
V1
Anuntarea temelor lectiei. 30’’ In linie pe
O.C.E
Intoarceri la stanga si la dreapta, la stânga împrejur 30” un rand
3’
Trecere din linie pe un rand in linie pe doua rinduri si
invers. 1’

Variante de mers :
ƒ mers în cadenţă; 1t
ƒ mers cu braţele lateral; 1L
ƒ mers cu braţele sus; 1L
Pauză
I ƒ mers pe virfuri cu mainile la ceafă; 1L activă
N ƒ mers pe calcaie cu mainile la spate; 1L mers pe
T ƒ mers cu picioarele întinse înainte; 1L lăţime
R ƒ mers cu picioarele întinse înapoi; 1L
O ƒ mers cu prinderea alternativă a unui genunchi 1L
D ridicat la piept;
U ƒ mers cu pas fandat cu mâinile pe şolduri. 1L
C
T Variante de alergare:
I V2 • alergare usoara: la 1 fluier o săritură dreaptă şi In coloana
V P.O.E. continuarea alergării, iar la 2 întoarcere 180 grade 1’ cate unul Pauză
A 7’ şi schimbarea sensului alergării; activă
17’ • alergare cu pendularea gambelor inapoi; 1D alergare
• alergare cu pendularea gambelor inainte; 1D uşoară
• alergare cu genunchii sus; 1D pe L.,
1D iar după
• pas săltat; câte 3
• alergare cu pas adaugat-umarul stang inainte; 1D
1D variante
• alergare cu pas adaugat-umarul drept inainte; de
• alergare cu pas încrucişat: piciorul stâng peste alergare
1D mers
piciorul drept;
• alergare cu pas încrucişat: piciorul drept peste
1D
piciorul stâng;
• alergare accelerata; 1D

64
 1. P.I.: stând uşor depărtat cu mâinile pe şolduri:
T1-2 – răsucirea cap-gat spre stanga şi arcuire;
T5-4 – răsucirea cap-gat spre dreapta şi arcuire; 2x8T
T5-6 – indoirea cap-gat lateral stânga şi arcuire;
T7-8 – idem T5-6 spre dreapta.
.2. P.I. stând uşor depărtat:
T1 – ridicarea braţelor prin înainte sus;
T2 – coborârea braţelor îndoite la nivelul pieptului;
T3 – ducerea braţelor lateral; 4x8T
T4 – coborârea braţelor pe lângă corp;
T5-8 – idem T1-4.
3. P.I.- stând:
T1 – pas lateral stănga cu aşezarea mâinilor pe umeri;
T2 – ridicare pe vârfuri cu ridicarea braţelor sus;
T3 – revenire în stând depărtat cumâini pe umeri;
T4 – revenire în stând; 4x8T
T5-8 – idem T1-4.
4. P.I.- stând depărtat:
T1 – răsucirea trunchiului spre stanga cu braţele
îndoite la nivelul pieptului;
T2 – arcuire cu braţele întinse;
V3 T3-4 – idem spre dreapta; 4x8T
I.S.A.L. T5-8 – idem T1-4.
7’ 5. P.I.- stând depărtat cu mâinile pe şolduri:
I T1-2 – indoirea trunchiului lateral stânga cu braţul drept
Cocor
N sus si arcuire;
deschis
T T3-4 – idem T1,2 spre dreapta cu braţul stâng sus ;
R T5-8 – aplecarea trunchiului si arcuire. 4x8T
O 6. P.I. - stând depărtat: p.p.20’’
D T1-2- extensia trunchiului si arcuire;
U T3-4- îndoire răsucită a trunchiul spre piciorul stîng si
C arcuire;
T T5-6 – idem T1-2;
I T7-8 – idem T3-4 spre piciorul drept şi arcuire. 4x8T
V 7. P.I.- stând cu mâinile pe şolduri:
A T1 –fandare înainte pe piciorul stâng;
17’ T2-3 – arcuiri; 4x8T
T4 –revenire in P.I. p.a.
T5-8 – idem T1-4 pe piciorul drept. relaxarea
8. idem ex. 7 dar fandările se fac lateral. picioarelor
9. P.I. – stând: 10’’
T1 – saritură în depărtat cu ridicarea braţelor prin
lateral sus cu lovirea palmelor;
T2 – revenire în P.I. prin săritură;
T3-8 – idem T1-2. 2x8T
10. P.I. - stând: p.p.20’’
T1-2 –pas înainte cu piciorul stâng cu ridicarea braţelor
lateral cu inspiraţie;
T3-4 – revenire in P.I cu expiraţie.
T5-8 – idem cu piciorul drept. 2x8T

65
 1. Colectivul este împărţit în 4 şiruri dispuse în 4
colţuri iar la o distanţă de 7 m de fiecare şir se află 24
de mingii (de oină, cauciuc şi baschet). La semnal 2x
primii din fiecare şir aleargă, ia o minge pe care o p.p. 10’’
duce la şirul propriu, de unde pleacă următorul
V4 ş.a.m.d. câştigă echipa care a strâns cele mai multe
4 şiruri a
Îndemân mingi.
câte 8
area - 2. Se repetă ex. 1 în sens invers, ducând mingiile la
elevi
dezv. Î. loc, pe rând, câştigând de data asta echipa care a dus 2x
prin mai repede mingile la loc. Se vor împărţi mingiile în p.p. 10’’
manevr. mod egal la fiecare şir de la început.
diferitelor 3. Elevii sunt împărţiţi în 2 şiruri, primii 5 din fiecare şir
obiecte au câte o minge, în faţa fiecărui şir la 2 m se află câte
F
o bancă de gimnastică şi în continuarea lor 3 jaloane
U
15’. aşezate la 1 m înte ele. La semnal primii din şiruri vor
N
executa:
D
a) alergare cu mingea în braţe prin interiorul
A
băncilor cu ocolirea şi a jaloanelor şi întoarcere pe 2x
M 2 şiruri a
exterior, predând ştafeta următorului ş.a.m.d.;
E câte 16
b) alergare pe banca de gimnastică cu mingea în
N elevi
braţe, dribling printre jaloane şi întoarcere în alergare 2x
T
cu mingea în braţe;
A
c) mers pe banca de gimnastică şi dribling pe sol,
L
coborâre, dribling printre jaloane, întoarcere prin 2x
A
exterior cu rostogolirea mingii pe sol;
d) mers pe sol cu dribling pe bancă, dribling printre
25’
jaloane, dribling înapoi până la bancă, rostogolirea 2x
mingii pe banca de gimnastică.
1. Mers cu inspiraţie şi expiraţie de durată egală 2’
efectuată la 2,4,6,8, paşi (1pas insp. – 1 pas exp.). p.a. mers
2. Idem ex.1 din alergare. 1’,30’’ În linie
V5
3. Inspiraţie şi expiraţie de durate inegale din alergare 1’,30’’ câte 8
Al.de R.
uşoară. p.a. mers
–învăţ.
Probe de apnee voluntară. 3x fiecare frontal
ritm.
Al. de R.-fiecare elev reglându-şi ritmul 200m/2x
respir.
respirator potrivit cu particularităţile individuale şi cu tempo 2/4 4 gr. a
10’
tempoul alergării. p.a.mers câte 8
elevi

1. Mers cu ridicarea braţelor prin lateral sus cu 1t

Î În coloană
V6 inspiraţie şi coborârea braţelor cu expiraţie.
N câte 1
R.O.E. 2. Mers. 1t
C
H 1’
E
I
E 15’’
R V7 1. Aliniera. 1’
E Analiză 2.Aprecieri pozitive sau negative asupra activităţii
În linie pe
3’ şi desfăşurate. 1’ un rând
recom. 3. Recomandări pentru activitatea independentă. 5’’
2,20’’ “Drepţi” – Salutul.

66
 7. EVIDENŢA ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Evidenţa în educaţia fizică şcolară este dependentă de planificare fiind o acţiune care presupune
înregistrarea rezultatelor activităţii planificate sau a altor date necesare desfăşurării acesteia.
Activităţile organizate cu elevii în vederea îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice sunt inserate într-un
sistem de documente numite de planificare în cazul în care prevăd ce s-a programat sau de evidenţă dacă
consemnează ce s-a realizat.”42
În educaţie fizică şi sport se cunosc următoarele forme de evidenţă:
1. Evidenţa preliminară – cuprinde toate informatiile necesare elaborarării documentelor de planificare
(conditiile materiale din unitatea de invăţămant, numărul de elevi din clasa, sexul, vârsta, starea de
sănătate, nivelul de pregătire intelectuală, rezultatele obţinute la educaţie fizică în anii anteriori:
performanţe şi note, rezultate obţinute în activitatea competiţională, etc.).
2. Evidenţa curentă – este formată din toate datele concrete ale activităţii d educaţie fizică şi cuprinde:
absenţe şi prezenţe la activitate, elevii scutiţi medical parţial sau total, rezultatele obţinute la probele
de control, note curente şi periodice, rezultatele obţinute în competiţiile sportive, observaţii curente,
etc.;
3. Evidenţa bilanţ – cuprinde evaluarea elevilor la educaţie fizică (note sau calificative), caracterizarea
colectivelor de elevi privind însuşirea conţinuturilor predate pe parcursul anului şcolar.
Întotdeauna evidenţa bilant din anul curent sau perioada curenta de pregătire se transforma în
evidenţa preliminară pentru anul următor sau perioada următoare de pregătire.

7.1. Documente de evidenţă la educaţie fizică şcolară

Š Catalogul
este documentul oficial în care, la disciplina educaţie fizică şi sport, ca şi celorlalte discipline de învăţăţânt, îi
este alocată o rubrică în care se consemnează absenţele notele sau calificativele, mediile semestriale şi
finale, scutirile medicale. Catalogul este documentul, ce, la disciplina noastra, mai greu poate fi transportat
pe teren, existand in acest sens un document neoficial, pe care poate sa-l conceapa profesorul de educaţie
fizică si sport si anume caietul profesorului de educaţie fizică.

Š Caietul profesorului de educaţie fizică

cuprinde toate datele ce se referă la educaţia fizică cu elevii, acesta neavând o forma standardizată la nivel
naţional sau judeţean, fiind un document personal de evidenţă. Este indicat să existe o evidenţă a educaţiei
fizice pe o perioadă lungă de timp, eventual un ciclu întreg de învăţământ, pentru a putea urmări evoluţia
reală a fiecărui elev în parte.
Acest caiet al profesorului ar trebui să cuprindă următoarele rubrici:
- Numărul curent;
- Numele şi prenumele elevului;
- Evidenţa absenţelor;
- Evidenţa indicilor somatici (talie, greutate);
- Evidenţa opţiunilor elevilor pentru probele de evaluare şi modul de notare.
- Evidenţa rezultatelor la probele de control – testarea (iniţială şi finală), performanţa şi
nota/calificativul.
- Evidenţa rezultatelor la competiţiile sportive;
- Evidenţa opţiunilor elevilor pentru probele de evaluare şi modul de notare;
- Evidenţa elevilor care practică sport de performanţă;
- Evidenţa indicilor funcţionali (frecvenţa cardiacă);
- Evidenţa scutiţilor medicali;
- Evidenţa opţiunilor elevilor pentru practicarea unor ramuri de sport;
- Scurtă descriere a fiecărui elev şi recomandări..
Important ca această evidenţă din caietul profesorului de educaţie fizică trebuie să reprezinte oglinda
reală şi explicită a a activităţii desfăşurate de profesor şi de elevi, alcătuirea rubricilor rămânând la latitudinea
fiecărui profesor.

42
Mitra, G. şi M.A. (1980) – Metodica educaţiei fizice şcolare – Ediţia a III –a Revăzută Şi Adăugită - Editura Sport-Turism, Bucureşti, p.
292.

67
 Prezentăm în continuare un model de caiet al profesorului de educaţie fizică, fiecare profesor putându-şi
crea, ulterior, propria rubricaţie, tinând cont de cele prezentate anterior:

Clasa a V a... - an I de învăţământ - ciclul gimnazial anul ......

PROBE DE CONTROL
Opţ.pt
Numele şi Testare (pentru care a optat) – Note -
Date personale FC Scutiţi sp de
Nrcrt prenumele iniţială performanţa calificative
perf.

Proba 1
Cl V G Î 1 2 3 4 5 6 SI S II

Proba 2
V 11 32 1.30 .. .. .. .. .. ..
Proba 3
VI
Albu Alin Proba 4
1 VII
Proba 5
VIII

Proba 6

2
.......

Legendă:
Proba 1 – Aruncarea mingii de oină cu elan la distanţă Proba 2 - ......................

Š Fişele individuale de evidenţă ale elevilor conţin:

9 datele personale ale elevului (nume, prenume, anul naşterii, sexul);
9 rezultatele obţinute la evaluarea iniţială, la începutul ciclului de învăţământ;
9 rezultatele obţinute la probele de control pentru fiecare an de studiu în parte (perofrmanţa şi nota);
9 probe de evaluare curentă;
9 date semnificative care pot influenţa notare:
• starea de sănătate;
• atitudinea faţă de procesul de învăţământ;
• atitudini native.

Clasa V Clasa VI Clasa VII Clasa VIII

Eval. An şcolar An şcolar An şcolar An şcolar
Nr. Probele de evaluare
Iniţ.
crt din SN
Perf Notă Perf Notă Perf Notă Perf Notă
1 Flotari
2 Tracţiuni di atârnat
3 Tracţ pe bc. de gimn.
4 Rid. Tr. din culc.
dorsal 30”
5 Rid. P. din culc. dorsal
30”
6 Rid. Tr. din culc. facial
30”
7 Rid. bazinului din
aşezat 30”
8 Sărituri în lungime de
pe loc
... ..... ... ....... .... .... ..... .... .... .... ....

68
 ♦ Procesul verbal de protecţia muncii

Protecţia muncii „ constituie un ansamblu de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea

celor mai bune condiţii de desfăşurare a procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii salariaţilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă”. (legea nr. 90 din 1996 republicată
în Monitorul Oficial nr. 47 din 29.01.2001)
Profesorii de educaţie fizică şi sport sunt obligaţi, ca la începutul fiecărui an şcolar, să solicite,
fiecărui elev, avizul medical. Toate aceste avize se păstrează într-un dosar special ce trebuie prezentat ori
de câte ori este cerut de superiori.
Profesorii, în funcţie de restricţiile medicale ale avizelor unor elevi, au obligaţia de a organiza
activitate specifică şi adaptată fiecărui elev. Pentru elevii scutiţi pe un semestru întreg, media generală este
media de pe semestrul în care n-a fost scutit. În cazul scutirii totale de efort, elevii respectivi au
obligativitatea de a se prezenta la orele de educaţie fizică, lor dânduli-se ca teme, realizarea de portofolii sau
referate cu diferite teme specifice educaţiei fizice şi sportului, sau vor fi puşi să arbitreze, să ţină evidenţa, să
organizeze diferite competiţii sportive în clasă, pe clase, etc.
În timpul desfăşurării orelor de educaţie fizică, ţinuta profesorului de educaţie fizică trebuie să fie
adecvată activităţii didactice, atât din punct de vedere vestimentar (echipament corespunzător, curat şi, pe
cât posibil, estetic), cât şi din punct de vedere moral şi comportamental - să manifeste tact, înţelegere şi
blândeţe, dar în egală măsură şi intransigenţă faţă de abateri, să fie totdeauna punctual şi condiţional.
Înainte de începerea orei de educaţie fizică şi sport cât şi pe întreaga durată a desfăşurării acesteia,
profesorii au obligaţia:
• ca în lecţia introductivă a anului şcolar, să prelucreze măsurile de protecţie a muncii, la fiecare clasă şi
să întocmească un proces verbal, cu semnăturile tuturor elevilor şi a sa;
• să afişeze normele de protecţie a muncii în apropierea sălii sau a terenului de sport, în loc vizibil;
• înainte de lecţiile în care foloseşte diferite instalaţii, aparate sau materiale sportive, să le controleze, iar
la temele din sărituri la aparate să asigure locul de aterizare cu saltele, cât şi picioarele anterioare ale
aparatului de sărituri să fie protejate cu o saltea;
• să elibereze terenul de sport de toate materialele ce pot produce accidentări (sticle de plastic, crengi de
pom căzute, pietre, et.) şi să îndepărteze apa strânsă pe acestea în urma ploilor;
• să organizeze colectivul de elevi, la probele de aruncări, asttfel încât să evite accidentarea elevilor;
• să aducă la cunoştiţă conducerii şcolii, orice neregulă de pe baza sportivă, ce ar provoca acidentări, prin
referate.

Prezentăm în continuare un model de proces verbal cu normele şi obligaţiile comportamentale ale

elevilor şi fişa colectivă de protecţia muncii:

69
Şcoala ...................
Localitatea............
An şcolar................
Profesor..................
Procesul verbal de protecţia muncii pentru clasa _____________

la disciplina Educaţie Fizică

Încheiat astăzi_____________între Dl./D-na___________________profesor de educaţie fizică şi

elevii clasei_________cu ocazia luării la cunoştinţă sub semnătură a „Obligaţiilor elevilor” pentru protecţia
fizică şi prevenirea accidentelor în timpil desfăşurării orelor de educaţie fizică şi activităţi sportive desfăşurate
în incinta şcolii.

Fişa colectivă de protecţia muncii -

Educaţie Fizică şi Sport

Nr. Numele şi prenumele Data prelucrării Situaţie medicală Semnătura

crt. elevilor
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
..
..
..

Semnătura profesorului

Normele şi obligaţiile comportamentale ale elevilor:

1. Prima obligaţie a elevilor, pentru a putea participa la activităţile de educaţie fizică, este să
prezinte avizul medical – apt pentru efort fizic.
2. Fiecare elev este informat asupra măsurilor şi obligaţiilor ce trebuie respectate şi are obligaţia să
semneze procesul verbal, după ce a luat la cunoştinţă. Obligaţiile elevilor, pentru a putea
participa la activităţile sportive:
a. să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii, dar şi măsurile de aplicare a acestora;
b. să participe la activitate fără să se expună pericolului de accidentare ori îmbolnăvire şi nici să nu
contribuie la accidentarea sau îmbolnăvirea celorlalte persoane participante la activitate;
c. să informeze imediat conducătorul activităţii, de orice defecţiune, posibilitate apărută, care ar putea duce
la îmbolnăvire sau accidentare;
d. să informeze imediat conducătorul activităţii de accidentări ale propriei persoane sau a altora;
e. să oprească lucrul atunci când apar pericole sau se produc accidentări şi să informeze imediat
profesorul;
f. să folosească echipament de protecţie, acolo unde este cazul;
g. să folosească echipamentul sportiv obligatoriu, adecvat lecţiei şi condiţiilor atmosferice (trening, adidaşi,
tricou, şort, fără accesorii – bijuterii, ceasuri, lănţişoare, telefoane, inele, unghii mari);

70
h. să nu mestece gumă şi să nu fumeze în timpul desfăşurării activităţilor;
i. să dea relaţii organelor de control şi cercetare privind protecţia muncii;
j. să respecte colegii, adversarii, profesorii şi persoanele care au dreptul să controleze şi să îndrume
activitatea şi rezultatele întrecerii;
k. să se manifeste civilizat, fără înjurături, fără ameninţări, fără acte de vandalism, fără să lovească, sau să
împingă pe cineva;
l. să înceapă lecţia în mod organizat şi numai în prezenţa şi sub supravegherea profesorului;
m. să nu folosească, în pauză, materialele sportive, instalaţiile (scări fixe, frânghii, trambuline, aparatele de
sărituri) sau baza sportivă;
n. să nu intre în sală sau pe baza sportivă fără profesor;
o. să anunţe profesorul, dacă este bolnav, răcit, are dureri, temperatură, ameţeli sau se simte rău;
p. să nu execute exerciţiile care i-ar putea provoca sau i-au provocat accidente;
q. să execute numai exerciţiile indicate , să folosească materialele sportive avizate şi controlate, să
respecte regulile stabilite pentru desfăşurarea jocurilor, să primeascăşi să accepte responsabilităţile date
de profesor;
r. să nu vină băut, drogat, sau în stare de ebrietate la ore/activităţi sportive;
s. să păstreze ordinea şi curăţenia pe baza sportivă, în sala de sport, în vestiare şi în grupurile sanitare;
t. să respecte personalul de îngrijire şi întreţinere a şcolii;
u. să nu umble la prize, comutatoare, becuri, neoane, calorifere, instalaţii de apă şi instalaţii sanitare, în
lucrurile care nu-i aparţin, în dulapuriele de echipament ale colegilor şi profesorilor, în dulapurile cu
materiale şi echipament sportiv;
v. în situaţia în care este numit elev de serviciu (la sala de clasă, la vestiar sau la locul de lăsare/depozitare
a echipamentului sportiv), să nu părăsească postul pe timpul desfăşurării lecţiei, şi să anunţe imediat
profesorul de prezenţa unor persoane străine. Acesta răspunde de lipsurile apărute la locul unde a fost
desemnat să facă de serviciu.

3. Nerespectarea obligaţiilor enumerate atrage după sine răspunderea personală în faţa colegilor,
profesorului de specialitate, dirigintelui, directorului, consiliului de administraţie al şcolii, legii şi
organelor competente.
Toate aceste măsuri se vor reaminti periodic, la începutul anului şcolar, al fiecărui semestru şi ori de
câte ori se întâmplă ca vreun elev să nu le respecte. Procesele verbale de la toate clasele din norma unui
profesor se ţine dă către şeful de catedră.

7.2. Evidenţa activităţii la clasă

Această evidenţă cuprinde43:

- fişa de caracterizare a clasei, care va fi întocmită la sfârşitul anului şcolar precedent (pentru clasele
cu continuitate) şi la începutul anului şcolar pentru clasele de început, în urma căreia se vor elabora
documentele de proiectare a activităţii ulterioare;
- evidenţa schemelor orare a claselor repartizate prin încadrare;
- evidenţa stării de sănătate a elevilor: elevii inapţi, afecţiunea de care suferă, perioada de
indisponibilitate fizică; se vor înregistra deasemenea elevii cu recomandări sau restricţii parţiale
pentru anumite exerciţii sau categorii de efort;
- evidenţa adeverinţelor nominale în care se menţioneză dacă aceştia sunt apţi pentru a participa la
lecţii;
- evidenţa datelor personale şi a frecvenţei elevilor la lecţii;
- evidenţa rezultatelor obţinute de elevi la evaluările predictive (la început de ciclu, sau atunci când se
va preda la clase noi);
- evidenţa rezultatelor obţinute de elevi la evaluarea sumativă;
- evidenţa elevilor care participă pe grupe la orele de opţional;
- evidenţa proceselor verbale de protecţie a muncii.
Toate aceste documente de evidenţă, se vor realiza în etape, iar concluziile desprinse se vor valorifica în
conceperea documentelor de planificare şi revizuirea scalei de evaluare (dacă este cazul).

43
Ungureanu Aurora, Ionescu, I., Lupu-bangă, J., colaborator Cătăneanu S. M. (2008)– Ghid de practică pedagogică - Editura
Universitaria Craiova, p. 96.

71
 7.3. Evideţe întocmite la nivelul catedrei

Evidenţa documentelor la nivelul catedrei se va regăsi în dosarul catedrei, va fi întocmită de către

responsabilul catedrei sau comisiei metodice şi cuprinde:
- plan managerial anual;
- plan semestrial de activitate;
- graficul activităţilor metodice;
- graficul de interasistenţă şi fişele de asistenţă;
- componenţa catedrei;
- fişa postului/responsabilităţi la nivelul catedrei;
- orarul privind repartizarea orelor în sală şi pe baza sportivă;
- orarul privind pregătirea echipelor reprezentative;
- planificarea pregătirii suplimentare pentru clasele terminale (cls.XII);
- baza materială şi procesul verbal de avizare;
- procese verbale pentru fiecare activitate desfăşurată;
- raport de activitate anual şi semestrial.

7.4. Evidenţa activităţii extraclasă

În vederea elaborării activităţilor sportive ale elevilor sunt necesare următoarele documente de
evidenţă:
- evidenţa primilor clasaţi la probele atletice din fiecare clasă, în vederea participării acestora la
competiţiile interclase şi evidenţa echipelor clasei care participă la campionatul şcolii;
- evidenţa celor mai bune rezultate la probele din atletism din toate clasele ce intră în încadrare, în
vederea constituirii şcolii pentru a participa la competiţiile interşcolare;
- evidenţa clasamentelor pentru fiecare ramură de sport la nivel de an de studiu;
- evidenţa elevilor care participă la activităţile organizate în cadrul asociaţiei sportive şcolare;
- evidenţa elevilor care practică sportul de performanţă în asociaţii şi cluburi sportive de performanţă;
- întocmirea calendarului sportiv intern ţinând cont de calendarul ISJ şi ONSŞ, precum şi evidenţa
desfăşurării competiţiilor;
- evidenţa elevilor cu responsabilităţi în cadrul asociaţiei sportive şcolare;
- evidenţa elevilor arbitri pe discipline şi ramuri de sport;
- evidenţa activităţilor turistice.

72
BIBLIOGRAFIE

1. Cataneanu S. M., Ungureanu Aurora (2011) - Educatie fizica si sportiva scolara - Teoria si metodica
predarii - Editura Universitaria, Craiova.
2. Cătăneanu S. M. (1998) - Metodica predării educaţiei fizice şi sportive în învăţământul preuniversitar,
Editura SITECH.
3. Cătăneanu S. M. (2003) - Educaţia fizică în învăţământul primar – Teorie şi metodică- Ediţia a II a,
Revizuită şi adăugită - Editura SITECH, Craiova.
4. Cătăneanu S., şi colaboratorii, (2001) - Educaţie Fizică şi Antrenament Sportiv, Editura SITECH,
Craiova.
5. Cârstea Gh., (2000) – Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Editura AN-DA, Bucureşti.
6. Cucoş C. (1996) – Pedagogie – Editura Polirom Iaşi.
7. Dicţionar de neologisme (1966) - Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
8. Dragnea A. (1996) - Antrenamentul sportiv - Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti.
9. Dragnea A. şi colaboratorii, (2006) – Educaţie fizică şi sport-teorie şi metodică - Editura FEST, Bucureşti.
10. Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, volumul V.
11. Ionescu I., Lupu-Bangă J., Ionescu E. (2008) – Proiectarea didactica la clasele I-IV – Editura
Info, Craiova.
12. MECTS - Anexa la Ordinul MECTS nr. 5773 din 19.IX.2012 privind aprobarea Metodologiei de întocmire,
completare şi valorificare a raportului de evaluare a dezvoltării fizice, socio-emoționale, cognitive, a
limbajului și a comunicării, precum și a dezvoltării capacităților și atitudinilor de învățare, la finalul clasei
pregătitoare, Bucureşti.
13. MECTS (2012) - Anexa la Metodologia de întocmire, completare şi valorificare a raportului de evaluare a
dezvoltării fizice, socio-emoționale, cognitive, a limbajului și a comunicării, precum și a dezvoltării
capacităților și atitudinilor de învățare, la finalul clasei pregătitoare- Bucureşti.
14. M.E.C.T. (2008) - Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Bucureşti.
15. M. E. C. Consiliul Naţional pentru Cercetare, Ghid metodologic de aplicare a programei de educaţie
fizică şi sport – învăţământul liceal, 2001.
16. Ministerul Educaţiei Naţionale – Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare (1999) - Sistemul Naţional
Şcolar de Evaluare la disciplina Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti.
17. Mihăilescu Liliana (2012) – Teoria educaţiei fizice şi sportului – Suport de curs – Universitatea din Piteşti,
facultatea de educaţie fizică şi sport.
18. Mitra, G. şi M.A. (1980) – Metodica educaţiei fizice şcolare – Ediţia a III –a Revăzută Şi Adăugită,
Editura Sport-Turism, Bucureşti.
19. Radu I. D. (2000) – Educaţia psihomotorie a deficienţilor mintal – Editura Pro Humanite, Bucureşti.
20. Raţă G. (2008) – Didactica educaţiei fizice şi sportului - Editura PIM, IAŞI.
21. Raţă G., Raţă, Gh. (2008) – Educaţia fizică şi metodica predării ei – Editura PIM, Iaşi.
22. Stănescu M. (2002) - Educaţie fizică la preşcolarii şi şcolarii mici – o abordare psihomotrică, ed. SemnE,
Bucureşti.
23. Tudor V. (1999) – Capacităţi condiţionale, coordinative şi intermediare – componente ale capacităţii
motrice- Editura R.A.I. , Bucureşti.
24. Ungureanu Aurora (2013) - Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Curs de baza - Editura
BREN, Bucuresti.
25. Ungureanu Aurora (2013) - Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului - Caiet de orientare a
dezbaterilor la seminar- Editura BREN, Bucuresti.
26. Ungureanu Aurora (2013) - Predarea unităţilor de învăţare prin jocuri de mişcare – Editia a II a, revazuta
si adaugita - Editura PRO Universitaria Bucureşti şi Editura Universitaria Craiova.
27. Ungureanu Aurora, ( 2013) - Metodica educaţiei fizice în învăţământul preşcolar şi primar – Editia a II a,
revazuta si adaugita - Editura Universitaria Craiova si Editura Pro Universitaria, Bucuresti.
28. Ungureanu Aurora, ( 2010) - Metodica educaţiei fizice şi sportului - Editura Universitaria Craiova.
29. Ungureanu Aurora (2009) – Contribuţii privind integrarea socială a copiilor cu dizabilităţi motorii, prin
activităţi fizice adaptate (teză de doctorat)– F. E. F. S. Universitatea Piteşti.
30. Ungureanu Aurora, Ionescu, I., Lupu-bangă, J., colaborator Cătăneanu S. M. (2008)– Ghid de practică
pedagogică - Editura Universitaria Craiova.
31. Vlăsceanu I., (1980) – Proiectare didactică în Curs de Pedagogie – Editura T. U. B., Bucureşti.
32. Voiculescu E. (2003) – Pedagogie preşcolară- ediţia a doua revizuită – Editura Aramis Print, Bucureşti.

73