UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE

PUBLICĂ
SPECIALIZAREA AFACERI INTERNAŢIONALE
ANUL III

PROIECT LA

RELAŢII FINANCIAR VALUTARE

INTERNAŢIONALE

TEMA

PARTICULARITĂŢILE PARADISURILOR

FINANCIARE

REALIZAT DE : ROATĂ ANA-RAMONA

ROŞU ALEXANDRA
 CUPRINS

Cap. 1. Noţiuni generale privind paradisurile fiscale şi evaziunea fiscală ................................. 2

Cap. 2. Caracteristicile paradisurilor fiscale ................................................................................ 4

Cap. 3. Clasificarea paradisurilor fiscale ...................................................................................... 5

Cap. 4. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale ................................................... 7

Cap. 5. Forme de entităţi juridice offshore ................................................................................. 12

5. 1. Forme clasice de entităţi juridice offshore.................................................................. 12

5. 2. Tipuri de companii offshore din punct de vedere al activităţii desfăşurate ............... 13
5. 3. Utilizări legale ale jurisdicţiilor offshore …………………………………….…….. 15
5. 3. 1. Practici legale de utilizare a jurisdicţiilor offshore …………………………. 15
5. 3. 2. Doctrine judiciare cheie .................................................................................. 16
5. 3. 3. Utilizări imorale ale paradisurilor fiscale ....................................................... 17

Cap. 6. Alegerea unui paradis fiscal ............................................................................................ 18

Cap. 7. Paradisuri fiscale .............................................................................................................. 19

Cap. 8. Concluzii ............................................................................................................................ 21

Bibliografie ..................................................................................................................................... 22

2
 Cap.1.Noţiuni generale privind paradisurile fiscale şi evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu statut special sau
de tip statal, numite în literatura secolului XX paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic
lumii contemporane. Acestea au existat din vechime.
Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către comercianţi pentru
stocarea mărfurilor, în felul acesta evitându-se un impozit de 2% perceput de cetate asupra importurilor şi
exporturilor.
În secolele XVI-XVII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat prin porturile
sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În anul 1889, The Bank of Nova Scotia din Canada, a
doua ca mărime din ţară, a deschis un birou în Jamaica, prin intermediul căruia clienţii băncii beneficiau de
avantajele fiscale şi financiare acordate de această ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional.
Momentul care a marcat creşterea importanţei paradisurilor fiscale l-a reprezentat sfârşitul celui de-al
doilea Război Mondial, când a crescut numărul filialelor unei societăţi – societate mamă.
Iniţial, aceste filiale au servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, în ţări care le acordau
facilităţi fiscale, şi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate. Ulterior,
filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.
Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu monedă stabilă, care nu
exercitau un control asupra schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil şi un guvern care încuraja investiţiile
străine pe teritoriile lor, dar impuneau slab profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăţilor
rezidente, precum şi dividendele vărsate de filiale societăţii mamă.
Statele-paradis fiscal (Tax Haven) capătă, astăzi, o rezonanţă din ce în ce mai profundă, atât în lumea
marilor giganţi ai mapamondului, cât şi în ţări cu niveluri de trai mult sub cel al subzistenţei, ele
multiplicându-şi simultan numărul şi complexul de avantaje oferite investitorilor străini, în speţă corporaţiilor
multinaţionale. Pentru susţinerea celor de mai sus se pot prezenta o serie de date relevante.
Astfel, dacă în 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub forma
investiţiilor străine directe, capitaluri cifrate la 23 miliarde dolari USD, iar corporaţiile Europei Occidentale
avansau resurse financiare estimate la 160 miliarde dolari USD, la începutul secolului al XXI–lea, volumul
operaţiunilor de capital derulate în state - paradis fiscal sunt evaluate la 1600 miliarde dolari USD, aşa cum
afirmă reprezentanţi ai Organizaţiei Naţiunilor Unite411.
Evaziunea fiscală internaţională este o formă a evaziunii fiscale ilicite, iar paradisul fiscal o soluţie
de realizare a acesteia.
Ceea ce este însă cu adevărat grav, în legătură cu existenţa paradisurilor fiscale, este faptul că,
profitând de avantajele oferite de acestea, companiile „off-shore” recurg la spălarea banilor proveniţi din
fraudă fiscală naţională, de foarte multe ori evaziunea fiscală, derulată prin intermediul companiilor „off-
shore” împletindu-se, armonios, cu bancruta frauduloasă, contrabanda şi spălarea banilor.
Şi în România, „speriaţi” de mărimea exagerată a unor impozite şi taxe, oamenii de afaceri, în
special importatorii şi exportatorii, şi-au înregistrat, într-un ritm ameţitor, în ultimii 15 ani, companii „off-
shore”, prin intermediul cărora statul român este prejudiciat de importante fonduri băneşti.
Paradisurile fiscale sunt răspândite pe cele cinci continente. Şi nu sunt refugiul exclusiv al celor mai
bogaţi: majoritatea celor care obţin profituri în aceste locuri dispun de o avere modestă pe care doresc să o
dezvolte şi să o păstreze. În contextul mondializării schimburilor, o întreprindere care ignoră paradisurile
fiscale se condamnă prin aceasta la non-competitivitate. Este posibil legal ca firmele să nu mai plătească taxe
şi impozite

Ce este un paradis fiscal

1
Ledoran Serge, Rose Philippe (2006) , “ Cyber – Mafia hakerilor, Securitatea site-urilor comerciale”, Editura Antet
Bucureşti

3
 Termenul de "paradis fiscal" este vag definit şi include orice ţară care percepe zero impozite sau
impozite reduse pe toate sau doar pe unele categorii de venituri, un anumit nivel de secret bancar sau
comercial, cerinţe minime din partea băncii centrale şi nici un fel de restricţii asupra schimburilor valutare.
De asemenea, cele mai multe paradisuri fiscale au criterii relativ simple pentru autorizarea şi
funcţionarea băncilor şi a entităţilor economico-financiare.
Într-un sens strict, aproape fiecare ţară din lume poate fi considerată un paradis fiscal deoarece, într-o
formă sau alta, companiilor şi persoanelor fizice străine le sunt oferite o serie de facilităţi pentru a încuraja
investiţiile lor şi a promova astfel creşterea economică.
Orice stat poate servi ca paradis fiscal unor persoane în baza unor tratate de impozitare care asigură
un regim favorabil unor tipuri de venituri şi investiţii efectuate de străini în ţara respectivă.
În acelaşi timp, o ţară ca Panama, de exemplu, care este considerată ca una din primele zece ţări
paradisuri fiscale din lume, nu este considerată un paradis fiscal de către populaţia locală, întrucât guvernul
percepe impozite pe venituri, taxe vamale asupra importurilor şi exporturilor, impozite asupra donaţiilor şi
proprietăţilor imobiliare, taxe de înregistrare a corporaţiilor, impozite asupra consumurilor şi diferite alte taxe
asupra propriilor cetăţeni.
Trebuie recunoscut dreptul oricărui contribuabil de a evita pe căi legitime plata impozitelor, ceea ce
presupune deseori recurgerea la paradisurile fiscale, dar în acelaşi timp aceste paradisuri fiscale pot fi folosite
pentru efectuarea unor operaţiuni care implică evaziune fiscală.
Paradisurile se impart în cinci tipuri: se poate alege aici domiciliul fiscal, locul de instalare a bazei de
lucru, se poate trăi aici, se pot câştiga bani sau se poate obţine cetăţenia. Aceste ţări se adresează fie
persoanelor fizice, fie persoanelor juridice, fie ambelor în acelaşi timp. Statele considerate ca fiind paradisuri
fiscale constituie un refugiu pentru toate tipurile de societăţi cu scopul de a permite beneficiarilor să reducă şi
respectiv chiar să suprime în totalitate taxele la care sunt supuşi, în deplină legalitate şi de-o manieră practic
imposibil de controlat de către serviciile fiscale din ţara de origine.
Evaziunea fiscală
Legea privind combaterea evaziunii fiscale, numărul 87/1994 defineşte evaziunea fiscală ca fiind
“sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume
datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale
extrabugetare, de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine”.
În economia de piaţă, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masă
din cauza tentaţiei de a fi sustrase de sub incidenţa legii venituri impozabile cât mai substanţiale.
Dicţionarul explicativ al limbii romane defineşte evaziunea fiscală ca fiind : „sustragerea de la plata
obligaţiilor fiscale”.
Evaziunea fiscală e rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte, a
metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a unei neprevederi şi nepriceperi a legiutorului a cărui fiscalitate
excesivă e tot atât de vinovată ca şi cei care îi provoacă prin aceasta la evaziune.
Pentru mulţi analişti, evaziunea fiscală este una din bolile societăţilor moderne, alături de
economia subterană, corupţie şi altele. Pentru alţii, puţini se pare, ea este o atitudine şi manifestare brută
a democratiei.În ecuaţia fiscalităţii una din variabilele ce trebuie luate în considerare este înclinaţia
contribuabilului spre evaziune fiscală. Cu cât această înclinaţie este mai mare, cu atât va fi înregistrată o
pierdere mai mare de venituri fiscale din partea statului. Pe termen scurt, evazioniştii au de câştigat, în timp
ce statul (bugetul acestuia) are de pierdut. Pe termen lung au de pierdut ceilalţi contribuabili care nu recurg
la evaziune fiscală, prin ridicarea posibilă a fiscalităţii pentru complinirea resurselor financiare publice
diminuate de evaziune. Prin evaziune fiscală, puterea publică are de pierdut ceva mai mult decât o nerealizare
de resurse bugetare. Pierderea efectivă constă în nerealizarea programului politic de guvernare şi în
împiedicarea îndeplinirii unor aspiraţii fireşti pentru puterea politică şi administraţia publică: putere,
glorie, credibilitate şi alte avantaje materiale sau spirituale.Pe termen lung, în urma evaziunii fiscale s-ar
putea să aibă de câştigat economia în întregul ei, dacă eficienţa cu care sunt utilizate resursele rezultate din
evaziune este mai mare decât cea pe care ar fi obţinut-o guvernul pentru aceste fonduri. Este util să
esenţializăm. în faţa evaziunii fiscale sunt puse trei părţi: două părţi active (statul şi evazionistul) şi o parte
pasivă (neevazionistul). Dacă cele două părţi active au în mod evident ce pierde, respectiv ce câştiga, a

4
treia parte, aparent, nu are nici ce pierde şi nici ce câştiga din evaziunea fiscală a altora.Totuşi, pe termen
lung, cel care nu recurge la evaziune fiscală, aşa cum am arătat, ar putea să suporte o creştere a sarcinii
fiscale datorită golurilor produse în bugetul de stat de evazionişti. El poate anticipa acest proces, dar nu
este sigur că va lua hotărârea, în acest context, să recurgă şi el la evaziune. Cei mai mulţi neevazionişti
nu o vor face nici în continuare, fie că nu au ocazia (spre exemplu, pensionarii), fie că nu merită (riscul
este prea mare comparativ cu beneficiile), fie, pur şi simplu, că au aversiune pentru astfel de fapte.

Cap. 2.Caracteristicile paradisurilor fiscale

Multe ţări nu impun nici un impozit sau percep impozite foarte reduse pe toate sau pe unele categorii
de venituri şi oferă un anumit grad de secret bancar sau comercial. Dar, în mod tipic, paradisurile fiscale au
extins sau întărit legile lor cu privire la secretul bancar şi au adoptat şi alte măsuri pentru a-şi îmbunătăţi
poziţia în competiţia cu alte paradisuri fiscale.
Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt următoarele:
• Impozitele reduse
Majoritatea ţărilor considerate paradisuri fiscale nu impun nici un impozit pe venituri sau impun
impozite doar asupra unor categorii de venituri, fie impun un impozit redus, în comparaţie cu impozitele
impuse de ţările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale respective.
De exemplu, guvernele din Insulele Bahamas, Bermuda, Cay-man şi altele nu impun nici un impozit
asupra veniturilor sau averii personale. în aceste cazuri, lipsa impozitelor pe venituri face parte dintr-o politică
de atragere a băncilor şi corporaţiilor economico-financiare din străinătate, dar e-xistă de asemenea şi cazuri
în care ţara respectivă a considerat că nu este necesar sau practic să aplice un impozit asupra veniturilor.
Multe din paradisurile fiscale din regiunea Caraibelor sunt ţări mici, mai puţin dezvoltate, ai căror locuitori
sunt, în general, săraci. Proporţia redusă a populaţiei cu un venit superior nivelului de subzistenţă ar putea
face ca un sistem de taxare să fie prea puţin practic. Ţara respectivă ar putea obţine un venit mai considerabil,
cu un cost mai redus, prin perceperea de taxe vamale, taxe de autorizaţii şi onorarii.
• Secretul
Un anumit grad de secret bancar este o caracteristică comună atât ţărilor care sunt considerate a fi
paradisuri fiscale, cât şi celor care nu intră în această categorie.
Cele mai multe ţări asigură o anumită protecţie a informaţiilor bancare sau comerciale.
Dar, în acelaşi timp, cele mai multe ţări nu vor proteja aceste informaţii în cazul unei anchete legale
din partea unui guvern străin, mai ales atunci când această anchetă este făcută în baza unui tratat.
Paradisurile fiscale, însă, refuză să spargă zidurile din jurul secretului bancar, chiar şi atunci când
poate fi vorba despre încălcarea legilor unei alte ţări.
Distincţia se face între o serie de reguli exagerat de restrictive cu privire la secretul bancar, care pot
încuraja comiterea unor infracţiuni fiscale şi legile care ţin seama cuvenită de protecţia confidenţialităţii
personale, dar care permit şi cercetările legitime în cazurile corespunzătoare.
Gradul de secret şi amploarea restricţiilor variază de la ţară la ţară. Spre exemplu, unele state menţin
o distincţie între evaziunea fiscală şi alte activităţi criminale, cooperând atunci când este vorba despre
investigarea cazurilor infracţionale din afara sferei taxelor, dar refuză să coopereze în cazurile de evaziune
fiscală.
• Incurajarea dezvoltarii segmentului bancar
Activitatea bancară tinde să joace un rol mai important în economia unui paradis fiscal decât în
economia unei ţări care nu este considerată ca atare.
Cele mai multe ţări paradisuri fiscale urmează o politică de încurajare a activităţii bancare din
străinătate. Acest lucru se face prin introducerea unei distincţii între activitatea bancară a locuitorilor ţării
respective şi aceea a cetăţenilor străini.
În general, activitatea cetăţenilor străini nu este supusă unor cerinţe în ce priveşte rezerva de fonduri,
ea fiind impozitată în mod diferit (dacă va fi impozitată) şi nu va fi supusă controalelor exercitate asupra
schimburilor valutare sau altor controale.
În plus, această activitate se bucură de garanţiile relative la menţinerea secretului bancar.

5
 Paradisurile fiscale prosperă în largă măsură datorită prezenţei băncilor străine. Unul din criteriile
importanţei activităţii bancare pentru o economie este relaţia dintre volumul de bunuri străine, sub forma
depunerilor bancare şi volumul comerţului exterior total al ţării respective.
In comparaţie cu comerţul exterior, depunerile bancare din străinătate în paradisurile fiscale sunt
considerabil mai mari decât conturile bancare străine în ţările care nu sunt paradisuri fiscale.
• Mijloace de comunicaţie moderne
Numeroase ţări considerate paradisuri fiscale posedă excelente instalaţii de comunicare, îndeosebi
servicii bune de telefonie, cablu care le leagă de alte ţări. Unele au, de asemenea, excelente servicii aeriene.
De exemplu, există curse aeriene zilnice non-stop între SUA şi Insulele Cayman.
Folosirea englezei ca limbă principală în ţările caraibiene şi apropierea lor geografică de continentul
american contribuie, de asemenea, la considerarea lor drept ţinte deosebit de atrăgătoare pentru locuitorii
Statelor Unite şi Canadei.
• Lipsa de control asupra monedei
Controlul care se exercită în multe paradisuri fiscale este un control cu dublă monedă, care face
deosebire între localnici şi străini şi între moneda locală şi cea străină.
Ca regulă generală, locuitorii ţării sunt supuşi controalelor asupra monedei, dar nu şi cetăţenii străini.
În mod normal, însă, străinii sunt supuşi controalelor în ceea ce priveşte moneda locală.
O companie creată într-o ţară paradis fiscal şi al cărei proprietar este un cetăţean străin care îşi
desfăşoară cea mai mare parte a activităţii în afara paradisului fiscal este, în general, considerată ca entitate cu
regim de străin în ce priveşte controlul asupra schimburilor valutare.
În consecinţă, un străin poate înfiinţa o companie într-un paradis fiscal pentru a-şi desfăşura ac-
tivitatea în alte jurisdicţii. În acest caz, compania nu va fi supusă controalelor asupra schimburilor valutare în
paradisul fiscal, atât timp cât activitatea ei se desfăşoară în moneda altor jurisdicţii şi nu se angajează în
tranzacţii în ţara paradis fiscal respectivă.
• Publicitatea promoţională
Cele mai multe ţări paradisuri fiscale îşi fac singure publicitate pe această temă datorită avantajelor
pe care le prezintă atragerea investiţiilor străine.
Aceste ţări văd în activitatea financiară o sursă de venituri relativ stabilă şi caută să o promoveze
activ.
De exemplu, Insulele Barbados au adoptat o legislaţie de natură a le îmbunătăţi poziţia de centru
financiar. Insulele Bahamas au declanşat o puternică campanie publicitară pentru a deveni un centru de elită
al activităţii bancare, de asigurări şi înregistrări de nave.
Unele ţări paradisuri fiscale sunt activ promovate de diferite persoane şi companii din alte state, care
organizează seminarii în ţările lor. Ei favorizează interesele acelor investitori interesaţi sa-şi recicleze banii şi
care nu vor să plătească impozite pe venit.
Aceşti promotori sunt specializaţi în vânzarea de licenţe de funcţionare în străinătate. Astfel, pentru
un preţ rezonabil, o persoană poate deveni proprietara unei bănci proprii, care este de obicei adăpostită într-un
birou cu o singură încăpere, alături de multe alte bănci, şi constă dintr-o placă de alamă cu numele băncii,
lipită pe o uşă şi un sistem de telex folosit în comun. Pretutindeni şi din totdeauna evaziunea fiscală a fost
condamnată. Cu toate acestea perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. El
persistă în toate ţările şi în toate perioadele, în ciuda sancţiunilor.

Cap. 3. Clasificarea paradisurilor fiscale

Paradisurile fiscale se pot împărţi în principale şi secundare.

În cadrul paradisurilor fiscale principale se pot identifica şapte tipuri de ţări:
1) ţări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de capital numite „zero
heavens” sau „pure heavens”): Anguilla, Aruba, Bahamas, Bermude, Insulele Cayman, Insulele Marshall,
Mauritius.

6
 2) ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus (rate fixe stabilite de autorităţi sau în
combinaţie cu scutiri sau reduceri provenite din tratatele de evitare a dublei impuneri): Cipru, Liechtenstein,
Malta, Elveţia, Jersey, Insulele Britanice Virgine.
3) ţări în care impozitul este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, hong Kong, Liberia, Malaezia,
panama, Filipine, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente). Contribuabilii beneficiază de o exonerare a
beneficiilor obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului.
4) ţări care oferă tratamente speciale companiilor offshore şi companiilor holding:
Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Singapore, Thailanda.
5) ţări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export: Irlanda şi
Madeira.
6) ţări în care sunt oferite avantajele fiscale companiilor de afaceri internaţionale – companii
orientate sau nu spre investiţii, dar care se califică drept companii financiare offshore privilegiate: Antigua,
Bahamas, Bermude, Insulele Britanice Virgine, Montserrat, Nevis.
7) ţări care oferă avantaje fiscale specifice societăţilor bancare sau altor instituţii financiare cu
activităţi offshore: Hong Kong, Madeira, Malaezia, Filipine, Singapore, Thailanda, Vanuatu.
Această clasificare are la bază principalele dispoziţii legale, însă în realitate multe ţări aparţin mai
multor categorii de mai sus.
Marea majoritate a acestor state reprezintă foste colonii rămase fără suportul financiar al Coroanei
după spargerea imperiului colonial britanic. Fiind ţări mici din punct de vedere geografic, cu populaţie
restrânsă şi în general fără prea multe resurse naturale, aceste state s-au orientat către exploatarea frumuseţilor
naturale, turismul şi serviciile diverse jucând cel mai important rol în economia lor.
Companiile offshore asigură acestor ţări venituri substanţiale prin:
 crearea de locuri de muncă pentru persoane superior calificate, deci salarii şi impozite pe salarii
mai mari;
 existenţa unor firme de avocatură, instituţii de stat de înregistrare, bănci şi instituţii financiare
înregistrate pe aceste teritorii.
Chiar şi în situaţia unor sume modeste, taxele obligatorii către stat: taxe de înmatriculare şi
reînmatriculare şi impozitele contribuie la obţinerea unui venit considerabil pe cap de locuitor.
De exemplu, Insulele Britanice Virgine au 17.000 de locuitori. În anul 2003, erau înmatriculate în
această ţară aproximativ 460.000 de companii offshore. Înmulţind acest număr cu impozitul anual plătit de o
astfel de companie ( 300 USD), reiese că taxele plătite de companiile offshore „aduc” 8.000 USD pe cap de
locuitor.
În ceea ce priveşte paradisurile fiscale secundare, ţările din cadrul lor, caracterizate printr-o suprafaţă
mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, fie nu
aplică nici un fel de impunere fiscală, fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau de
societăţi. Uneori acordă exonerări pentru activităţilr desfăşurate de anumite societăţi sau reduc mult cotele de
impunere.
Există însă multe insuliţe şi ţări în curs de dezvoltare deficitare la nivelul mediului economico –
social, dar care nu prevăd impozite şi taxe pentru entităţile offshore. Ele nu sunt calificate drept paradisuri
fiscale eficiente deoarece nu oferă celelalte facilităţi cerute de această industrie. De exemplu, Tonga, în
Oceanul Pacific, nu impozitează profiturile, ci impune numai o taxă anuală plătită de companii; acest stat este
însă practic inaccesibil pentru afaceri.
În Marea Nordului, pe coasta germană, în statul Schleswig Holstein, se află un sătuc de aproximativ
50 de locuitori, utilizat în scopuri fiscale de aproximativ 70 de companii. Relaxarea fiscală a existat aici de
aproximativ 300 de ani, de când un duce german i-a eliberat de taxe pe locuitori în schimbul construirii unui
dig pentru prevenirea inundaţiilor. După ce, din 1996, satul a început să fie căutat pentru a beneficia de
avantajele sale fiscale, autorităţile au încercat să stavilească profitorii fiscali condiţionând facilităţile fiscale
de derularea operaţiunilor societăţii din satul respectiv şi de ţinerea evidenţei tot acolo. Rezultatul s-a
materializat în introducerea de noi linii telefonice şi în demararea afacerilor.

7
 Cap. 4. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale

Indiferent de natura juridică a unui investitor şi de motivaţia acestuia, în cadrul deciziei de a apela la
avantajele oferite de un paradis fiscal, problema primordială este aceea a obiectivelor de realizat şi a costului
acestora.
Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale s-ar putea împărţi în două categorii: factori
generali şi factori principali.Factorii generali :
1. Garanţiile guvernamentale în privinţa protecţiei împotriva expropierii şi naţionalizării.
Fluxul de bani se aseamănă ciclului hidrologic în care apele se îndreaptă inevitabil către mare. Apa
este folosită, refolosită şi în final ajunge în rezervoarele oceanelor. Pe de altă parte, există aproximativ 250 de
ţări şi teritorii în lume şi numai o singură ţară (cea de rezidenţă fiscală) nu poate fi considerată un potenţial
refugiu offshore. Numai un guvern care a ajuns cu spatele la zid (forţat de împrejurări) va confisca investiţiile
străine; o astfel de acţiune va duce la încetarea investiţiilor străine pentru o lungă perioadă de timp.
În 1959, americanii au pierdut aproximativ 7 mld. De USD prin neasigurarea investiţiilor americane
în Cuba (condusă de Fidel Castro la acel moment), Cuba fiind totodată un paradis fiscal în acei ani.
Paradisurile fiscale care au conştientizat din timp importanţa acestui element au avut numai de câştigat.
Cayman Islands şi Antilele Olandeze au introdus în legislaţiile lor garantarea împotriva riscului de
expropriere sau naţionalizare, ele numărându-se la ora actuală printre cele mai renumite paradisuri fiscale.
2. Tratament nediscriminatoriu al investiţiilor străine
La ora actuală, în zonele offshore, cu cât restricţiile investiţionale, sunt mai neînsemnate, cu atât
paradisul fiscal este mai flexibil şi mai atrăgător. Prin acest tratament obiectiv se urmăreşte contracararea
limitării libertăţii societăţii la un moment dat sub un anumit pretext, prin schimbarea bruscă a legislaţiei faţă
de capitalul străin. Sunt evitate ţările în care guvernele limitează participarea capitalului străin, în care se
deţine în întregime controlul asupra unor domenii de activitate sau se stimulează prioritar investiţiile
naţionale.
3. Stimularea investiţiilor străine
Guvernele din întreaga lume se luptă pentru atragerea de investiţii internaţionale. Chiar şi o ţară cu
fiscalitate excesivă, precum Marea Britanie, exclude de la impozitare dividendele, dobânzile şi câştigurile de
capital din vânzarea activelor fixe obţinute de către investitorii străini care s-au instalat la Londra şi care
acţionează pe pieţele internaţionale. Guvernul britanic e conştient că dacă ar supune impozitării aceşti
investitori cu siguranţă ei se vor muta într-o ţară cu un mediu de afaceri mai lejer din punct de vedere fiscal,
iar bugetul naţional ar pierde veniturile realizate din comisioanele de transfer de proprietate şi din impozitele
plătite pe proprietatea imobiliară.
Imaginea Irlandei de ţară „favorabilă investiţiilor străine directe” se datorează menţinerii unei
strategii fiscale competitive mai bine de 40 de ani. Încă din 1950, Irlanda oferea o scutire de impozite pentru
profiturile din export pe o perioadă de 15 ani, în condiţiile în care nivelul mediu de impozitare existent în
Europa la acea dată era de 50%.
4.Impozitarea redusă
În toate paradisurile fiscale, avantajele fiscale au o bază legală. Companiile offshore înregistrate în
Insulele Britanice Virgine nu plătesc alte tipuri de impozite în afara unui impozit anual în valoare de 300
USD, independent de cifra de afaceri. Pentru Belize şi Seychelles, această taxă anuală se ridică la
„impresionanta” sumă de 100 USD, în timp ce în Panama, este de 150 USD. Este evident de ce aceste
avantaje fiscale sunt alese în schimbul unor cote de impozit pe profit de 20-50%.
5.Stabilitate politică şi economică
Un investitor care e dispus să abordeze zona offshore este interesat de două elemente extrem de
importante: profit şi siguranţa investiţiei, iar ultimul element este în directă dependenţă de stabilitatea statului-
gazdă. Decizia guvernelor unor ţări de a proceda la naţionalizări şi exproprieri constituie un risc care nu poate
fi neglijat.

8
 6. Sistemul legislativ
În general, majoritatea paradisurilor fiscale sunt ţări care funcţionează pe baza dreptului cutumiar
anglo-saxon, unde precedentele juridice (soluţiile anterioare ale instanţelor pentru cazuri similare) au o
importanţă foarte mare.
7.Portofoliul de Tratate de Evitare a Dublei Impuneri
Acordurile bilaterale pentru evitarea dublei impozitări (şi pentru împiedicarea evaziunii fiscale) pot fi
benefice, deoarece pentru anumite tipuri de venit se aplică reguli de impozitare care sunt mai atractive decât
acelea care s-ar fi aplicat dacă venitul ar fi fost impozitat în doar una sau în ambele ţări implicate. Tipurile de
venit aplicabile sunt în mod obişnuit, veniturile din dobânzi, dividende şi redevenţe.
8. Secretul bancar
Prevederile legale ale Common Law-ului dispun uneori amenzi mari şi ani grei de închisoare pentru
angajaţii din domeniul bancar ce încalcă principiul confidenţialităţii activităţii clienţilor. Pe de altă parte, SUA
şi organismele internaţionale exercită presiuni asupra jurisdicţiilor offshore în cadrul luptei împotriva
evaziunii fiscale şi spălării banilor murdari.
Prinse între ciocan şi nicovală, băncile ce nu dezvăluie informaţiile solicitate pot suporta amenzi
usturătoare în ţările în care au filiale deschise şi în care autorităţile nu primesc informaţiile solicitate, mai mult
sau mai puţin diplomatic.
În Europa, la un moment dat, relaţiile diplomatice între Franţa şi Elveţia s-au deteriorat, datorită
încercărilor unor vameşi francezi (ulterior condamnaţi penal) de a viola secretul bancar elveţian.Ca urmare a
acestui conflict, Consiliul Naţional al Elveţiei a refuzat să mai aprobe un protocol, prin care se modifica un
tratament existent între aceste ţări.
9. Cooperarea guvernamentală
Venezuela şi-a pierdut statutul de paradis fiscal deoarece a ales calea unei politici naţionaliste în
defavoarea unei cooperări cu companiile străine de comerţ internaţional. Insula Norfolk a fost un paradis
fiscal cu o reputaţie în creşetere până în 1974, când Australia a amendat această situaţie, considerând-o parte a
sa din punct de vedere al tratamentului fiscal. Numai rezidenţii nativi ai insulei şi companiile înmatriculate
aici şi care sunt în întregime deţinute şi controlate de rezidenţii insulei pot obţine facilităţi fiscale.
10. Taxe vamale minimale
La nivelul statelor ce permit activităţi offshore, în unele cazuri este compensată taxarea minimală a
importurilor cu taxe pe vânzări; în alte cazuri (Bermuda, Liberia, etc.) se practică taxe mari pe import,
contrabalansând taxe foarte mici pe vânzări.
11. Localizarea economică a jurisdicţiei
Multe companii s-au orientat către paradisurile fiscale ce se aflau în centrul unor pieţe comune
regionale pentru a benficia de reducerile de tarife vamale, restricţii comerciale minime, armonizarea
legislativă şi pieţe potenţiale mai vaste.
Beneficiarii principali ale acestor relocări au fost Belgia în CEE, Costa Rica în Piaţa Comună din
America Centrală şi Jamaica în Asociaţia de Comerţ a Caraibelor. Ca urmare a cererilor statelor membre UE,
Belgia şi-a crescut taxele astfel încât în prezent nu mai este un paradis fiscal, păstrându-şi totuşi o serie de
avantaje. Jamaica şi-a pierdut şi ea din autoritate, de data aceasta nu ca urmare a modificărilor fiscale, ci
datorită recesiunii sale economice, poziţia sa fiind uzurpată de Barbados şi Sf. Vincent.
12. Oportunităţile oferite pe termen lung
Profesioniştii din domeniu sunt interesaţi de speranţa de viaţă a reducerilor fiscale
oferite în condiţiile schimbării guvernării acestor ţări.
În Bahamas, respingerea zvonurilor referitoare la o posibilă reformă fiscală a dus la o
deblocare masivă a intrărilor de investiţii din exteriorul ţării în zona liberă a acestei regiuni.
13. Inflaţia şi politica de creditare
O politică pertinentă de creditare a Băncii Centrale este un element vital pentru corporaţiile ce nu
deţin suficiente resurse financiare şi doresc să apeleze la credite locale pentru finanţarea operaţiunilor lor.
Elveţia reprezintă numărul 1 în lume din acest punct de vedere, pe când Bahamas, Jamaica,
Hong Kong şi Vanuatu au fost criticate pentru insuccesul lor în a adopta politici antiinflaţioniste şi de
creditare eficiente.

9
 14. Disponibilitatea capitalului local
Infrastructura financiară a unei jurisdicţii offshore ar trebui să aibă la dispoziţie capitaluri necesare
atunci când acestea sunt cerute. Panama a avut o evoluţie fulminantă în ultimii ani datorită faptului că a
acţionat pentru a pune la dispoziţia companiilor străine fonduri pentru susţinerea operaţiunilor lor
internaţionale. Prin legislaţia bancară adoptată de această ţară, au fost atrase filiale a sute de bănci importante
ale lumii.
Elveţia a fost cunoscută iniţial ca un paradis bancar datorită imenselor resurse financiare disponibile
în băncile sale. Secretul operaţiunilor bancare derulate prin Panama, Bahamas, Luxemburg şi Elveţia a
reprezentat şi reprezintă un argument important pentru transferul fondurilor în aceste state.
15.Resursele umane disponibile
O companie care doreşte să-şi stabilească sediul într-un paradis fiscal solicită informaţii cu privire la
structura juridică, bancară, hotelieră şi calitatea vieţii din zona respectivă. Există un pronunţat interes, pentru
existenţa unui nivel de educaţie ridicat al personalului angajat autohton şi pentru asigurarea unor condiţii de
viaţă şi de instruire a copiilor angajaţilor din ţara de origine, la un cost care să nu fie exagerat de ridicat.
16. Poziţia geografică, sistemul de comunicaţii şi de transport
Existenţa unui sistem de comunicaţii prin telefon, fax este esenţială în desfăşurarea unei afeceri.
Deplasarea şi stocajul bunurilor comerciale sunt influenţate de existenţa unui transport comod şi rapid, aerian,
terestru şi maritim. Următorul factor este proximitatea resurselor naturale, aşezarea geografică, reţelele de
telecomunicaţii, utilităţile şi sistemele de transport disponibile.
Un amplasament favorabil pentru transbordarea mărfurilor sau bunurilor este absolut necesar pentru
un centru offshore unde se depozitează, manufacturează, etichetează şi pentru astfel de operaţiuni. Elveţia nu
oferă posibilitatea transportului naval, dar totuşi deţine o poziţie importantă, pe când Vanuatu este taxat de
insuficienţa facilităţilor de transport naval.
17. Obligaţiile managementului
Multe companii au renunţat la stabilirea de baze în străinătate pentru că legislaţiile ţării vizate nu
permiteau un managemenr adecvat şi eficace. Puţine paradisuri fiscale sunt însă caracterizate de diferenţe
majore între obligaţiile managementului local şi cele ale managementului străin. În acelaşi timp, e imperativ
pentru o societate-mamă să permită companiilor înfiinţate în străinătate suficientă autonomie pentru a
îndeplini condiţiile de calificare ca entitate juridică distinctă din punct de vedere juridic, fiscal şi contabil.
18. Respectarea cu sfinţenie a înţelegerilor contractuale
Normalitatea operaţiunilor într-un paradis fiscal ţine de hotărârea guvernului-gazdă de a consfinţi şi
respecta înţelegerile contractuale ce se realizează pe teritoriul său. Cu toate că dreptul internaţional nu poate
ataca suveranitatea şi autonomia fiecărui stat, majoritatea companiilor multinaţionale îşi investesc banii acolo
unde contractul are valoare de lege şi unde, în cazul violării lui de către guvern, se acordă compensaţii
corecte, acceptabile de către partea vătămată .
19. Respectarea dreptului de proprietate
Corelată cu respectarea contractelor, respectarea proprietăţii este dorinţa oricărui agent economic,
oriunde s-ar afla acesta. După Panama, Elveţia are cel mai mare număr de companii offshore înregistrate, ca
urmare a importanţei acordate de acest stat drepturilor nerezidenţilor în tratarea redevenţelor, licenţelor, şi, în
general, a tuturor drepturilor intelectuale. Orice centru offshore care se respectă ar trebui să aibă o astfel de
legislaţie de ocrotire a proprietăţii (intelectuale sau materiale).
20. Situaţia şi istoricul datoriei externe
În condiţiile accentuării schimburilor comerciale internaţionale se amplifică şi transferurile
financiare internaţionale, iar marile companii caută acele zone care se bucură de cea mai mare credibilitate
internaţională în calitate de debitor. Când rating-ul unui guvern înregistrează evoluţii negative, companiile
înmatriculate în zona lui de influenţă au de suferit şi caută locaţii cu poziţii mai sigure. Astfel de mişcări de
capital se înregistrează acum în Indiile de Vest.
21. Existenţa unor tratate internaţionale
SUA şi multe dintre statele puternic industrializate au încheiate Tratate de Parteneriat, Comerţ şi
Navigaţiile cu majoritatea paradisurilor fiscale, astfel încât multe dispute referitoare la derularea afacerilor pot

10
fi teoretic eliminate. Totuşi, apariţia a noi paradisuri fiscale implică abordarea prudentă a riscurilor ce pot
apărea ca urmare a inexistenţei acestor tipuri de acorduri (sau similare).
22. Delegaţiile oficiale şi de afaceri
Când un guvern străin doreşte să atragă investitori străini în ţara sa, va trimite delegaţii oficiale
pentru a promova avantajele oferite de ţara sa. Acest gen de abordare s-a dovedit foarte eficace în cazul
Bahamas (1960), după ce Fidel Castro a preluat Havana şi multe companii şi-au relocat sediile în afara Cubei.
23. Promovarea guvernamentală
Majoritatea statelor paradisuri fiscale finanţează deschiderea de birouri de promovare a lor în SUA,
Europa şi Orientul Îndepărtat; prin acestea, firmele multinaţionale intră în contact cu facilităţile oferite de
respectivele guverne. Pe lângă împărţirea de broşuri şi pliante informative, aceste agenţii de promovare
aranjează şi vizite ale reprezentanţilor guvernamentali familiarizaţi cu mediul economic şi juridic promovat.

Factori particulari:
Factorii particulari care influenţează alegerea unui paradis fiscal sunt determinaţi de motivaţia şi
situaţia individuală a persoanelor fizice şi juridice implicate în proiect. Aceştia privesc:
1. Domiciliul sau rezidenţa persoanelor fizice şi influenţa schimbării acestora
În principiu, statele stabilesc impunerea veniturilor persoanelor fizice în funcţie de domiciliu sau de
rezidenţă (Marea Britanie, Franţa) sau în funcţie de naţionalitate. Avantajele fiscale pe care contribuabilii
urmăresc să le obţină vor fi influenţate de prevederile legale şi vor influenţa deciziile investitorilor.
Un cetăţean american care trăieşte un timp îndelungat în afara SUA şi are rezidenţa fiscală în
Australia, Anglia, Franţa sau oricare altă ţară va datora în continuare impozite pentru toate veniturile sale, mai
puţin cele exceptate – deoarece există o excepţie asupra veniturilor mai mici de 80.000 USD obţinute din
afara SUA, în situaţia în care persoana respectivă nu stă pe teritoriul SUA cel puţin 330 zile în ultimele 12
luni consecutive. Prin urmare, când se doreşte ascunderea profiturilor în offshore, paradisurile fiscale nu sunt
refugii fiscale legale pentru cetăţenii americani. SUA este una din puţinele state care taxează pe criteriul
rezidenţei sau cetăţeniei. Există alte trei state care au adoptat aceeaşi practică: România, Filipine şi Eritreea
(estul Africii).
2. Sediul societăţii şi transferul acestuia
Din punct de vedere comercial, o companie înmatriculată într-o insulă mică, necunoscută creează o
cu totul altă impresie dacă aceasta poate da o adresă din Zurich sau New York.
Schimbarea sediului unei societăţi comportă riscuri legate de evoluţiile politice şi economice.
Acestea trebuie evaluate în consecinţă. La aceste evoluţii se adaugă evaluarea reglementărilor fiscale.
Transferarea sediului social în ţări precum Canada şi Liechtenstein trebuie aprobată de guvern, în timp ce în
Elveţia trebuie acceptul persoanelor creditoare. În aceste ţări, transferul se realizează prin dizolvarea
societăţii, cu toate consecinţele fiscale prevăzute de lege.
3. Transferurilor capitalurilor
Există ţări (Australia) care nu permit transferul caputalurilor spre paradisurile fiscale decât după
obţinerea unei declaraţii de la autorul transferului şi aprobarea administraţiei fiscale.
Abordările sunt diferite:
 În ţările ce practică dreptul anglo-saxon, cerinţele sunt mult mai flexibile. În Bahamas, capitalul –
standard înregistrat de o companie este de 5.000 USD, dar conform legilor acestor ţări, această sumă nu este
obligatoriu a fi „vărsată” efectiv. Aceeaşi regulă se aplică şi în insulele Britanice Virgine, unde capitalul,
standard înregistrat este de 10.000 USD, dar nu este obligatorie vărsarea acestuia. Prin urmare, în aceste ţări,
companiile pot fi înfiinţate având formal un capital de câteva mii de doalri, dar fără ca în realitate să implice
vreun flux de numerar sub formă de investiţie externă.
 În ţările ce practică dreptul continental, modalitatea de plată a capitalului înregistrat este precis
definită şi urmărită. În ţări precum Elveţia, Liechtenstein şi Andora, capitalul social subscris de proprietari
trebuie vărsat într-un cont special al companiei, iar orice altă contribuţie în natură trebuie puă la dispoziţia
companiei (aşa cum se practică şi România).
4. Accesibilitatea paradisurilor

11
 Complexitatea acestui factor este determinată de necesitatea analizării mai multor elemente. Acestea
ţin de posibilitatea obţinerii vizei de intrare (în Andora, rezidenţele se aprobă numai în funcţie de plecările şi
decesele rezidenţilor străini), posibilitatea de a cumpăra sau închiria o locuinţă, condiţii de viaţă convenabile
(costul vieţii este ridicat în Bahamas, Cipru, Costa Rica, Irlanda, Sri Lanka), costul operaţiunilor de stabilire,
mijloace de transport rapide la preţuri care să nu fie prohibitive, limba vorbită/utilizată.
5. Asigurarea secretului operaţiunilor
În unele situaţii, proprietarii unei companii offshore nu doresc dezvăluirea identităţiilor. Motivele ce
duc la această dorinţă sunt diverse, pornind de la intenţia asigurării confidenţialităţii totale asupra unor
demersuri de afaceri perfect legale până la evitarea oricărei conexiuni între derularea unor afaceri ilegale şi
persoanele care se află în spatele întregului montaj. Astfel, companiile offshore se delimitează în trei categorii
caracterizate de:
 Anonimat total – identităţile directorilor şi proprietarilor nu sunt verificabile, dat
fiind că aceste detalii nu trebuie raportate autorităţilor din acele ţăru (Insulele Britanice Virgine,
Belize, Seychelles, Niue, etc). Din datele vehiculate în mediul consultanţilor în domeniu, se pare că
importanţa anonimatului în afacerile internaţionale este destul de mare (în 2000, au fost înregistrate în insulele
Britanice Virgine aproximativ 62.000 de companii noi).
 Publicitate parţială – porprietarii unei companii nu figurează în Registrul Companiilor, în timp
ce toate detaliile privind directorii sunt disponibile publicului.
 Publicitate largă – informaţii detaliate privind acţionarii şi directorii companiilor sunt accesibile
în Registrul Companiilor. De exemplu, în Cipru, sunt disponibile detaliile privind proprietarii şi directorii
(nume, naţionalitate, număr de paşaport, data naşterii, domiciliul permanent, etc.).
6. Rezidenţa fictivă
În biroul unui jurist, contabil, bănci sau a unei instituţii specializate dintr-un paradis fiscal se pot
înfiinţa societăţi fictive. Utilizate ca societăţi releu de tip „sham companies” sau „cutie de scrisori”, aceste
aservesc la fixarea beneficiilor realizate în ţări unde impunerea nu există, e slabă sau nu se prevede
obligativitatea repatrierii veniturilor înasare în străinătate. Utilizatorul unei astfel de societăţi trebuie să
găsească ţara în care să o implanteze şi să evite riscul de a fi contestată existenţa societăţii. Se consideră că
este necesară existenţa unei activităţi de conducere şi control stabile şi nu stabilirea sediului într-un biroz al
unui jurist local.
7. Restricţii de organizare
De regulă, sunt instituite două tipuri de restricţii:
 numărul minim de directori şi acţionari (în Panama o companie trebuie să aibă
cel puţin trei directori);
 naţionalitatea directorilor – cel puţin unul sau toţi directorii trebuie să fie
cetăţean/cetăţeni ai statului de înmatriculare – are ca scop principal crearea de
locuri de muncă pentru cetăţenii jurisdicţiei offshore.
8. Costuri de operare
Costurile de operare ce caracterizează activitatea unei companii înmatriculate într-un
paradis fiscal pot fi structurate astfel:
 Costuri obligatorii:
o Taxe şi impozite guvernamentale anuale – o sumă anuală fixă, forfetară sau un
procent din profit;
o Taxe plătibile pentru agentul şi sediul înregistrat – agentul reprezentant este, în
general, o firmă de avocatură, care asigură adresă şi reprezentanţă pentru companiile înregistrate în schimbul
unei taxe anuale.
 Costuri operaţionale (în funcţie de dorinţa proprietarului):
o Remuneraţii plătibile directorilor şi proprietarilor nominali – o sumă anuală
fixă, plus o sumă mică pentru fiecare serviciu prestat în numele companiei;
o Cheltuieli de reatransmitere a corespondenţei – pentru retransmiterea
corespondenţei primite pe adresa înregistrată (stabilită anual sau pe operaţiune);
o Costuri de administrare pentru furnizarea spaţiului pentru sediu, utilizarea

12
telefonului şi faxului;
o Taxe plătibile pentru emiterea diferitelor documente.
Taxele totale de înmatriculare şi operare în primul an ale unei companii offshore variază între 2000 şi
4000 USD, în funcţie de firma de consultanţă şi locaţia dorită, putând ajunge până la 7000-8000 USD în ţări
precum Malaezia şi Madeira. Taxele anuale de retransmitere a corespondenţei şi apelurilor telefonicce sunt de
ordinul sutelor de dolari (500- 700), aceste acrescând proporţional cu volumul serviciilor efectuate.

Cap. 5. Forme de entităţi juridice offshore

5.1. Forme clasice de entităţi juridice offshore

Jurisdicţiile ce fac parte din sistemul offshore sunt caracterizate de o tipologie variată a entităţilor
posibil de înmatriculat în acest locaţii. Există însă câteva forme clasice de companii offshore:
1. Compania exceptată (Exempt company)
Este compania scutită de la plata obligaţiilor fiscale normale, sub rezerva respectărilor anumitor
condiţii. În situaţia în care nu ne referim la activităţi offshore, aceste companii pot foarte bine funcţiona în
jurisdicţii cu un regim fiscal normal, ele beneficiind însă de un set important de facilităţi fiscale.
2. Compania nerezidentă (Non – Resident Company);
Este cea mai puţin pretenţioasă entitate, utilizată în special în zona de influenţă a legilor britanice. O
companie nerezidentă va fi înregistratp într-un anumit centru offshore (Cayman Islands, Marea Britanie,
Cipru, etc.) şi va avea rezidenţa fiscală într-un alt stat, în funcţie de interesele acţionarilor săi. Rezidenţa
fiscală poate fi modificată o dată cu modificarea elementului de atribuire a rezidenţei, de regulă, locul de unde
se face administrarea acesteia.
Într-o asemenea situaţie, obligaţiile faţă de statul de încorporare sunt reduse considerabil: se evită
obligaţia de a menţine un sediu şi personal în statul de încorporare, nu este necesară depunerea bilanţului
contabil, iar obligaţiile faţă de autorităţi constau într-o taxă anuală care se poate ridica la câteva sute de dolari.
Pentru a evita presiunile fiscale, de obicei companiile offshore nerezidente sunt domiciliate fiscal tot
în jurisdicţii offshore; printre cele mai cunoscute se numărăr Insula Sark şi Cipru. Se apreciază astfel că
asemenea companii sunt înfiinţate pentru a beneficia de imaginea şi caracteristicile oferite de o anumită
jurisdicţie onshore sau offshore, fără a-şi asuma costurile administrative şi de operare exagerate, aferente şi
direct proporţionale cu nivelul jurisdicţiei de înregistrare.
3. Compania de Afaceri Internaţionale (International Business Company)
Reprezintă o categorie relativ nouă, foarte asemănătoare cu cea a companiilor exceptate, fiind un
produs foarte apreciat şi frecvent utilizat de comunitatea oamenilor de afaceri din zona Caraibelor şi Asia
Pacific.
Ca trăsături se pot enumera:
 Flexibilitate şi operativitate la încorporare;
 Admiterea companiilor cu un singur acţionar (care poate fi şi singurul director);
 Posibilitatea emiterii de acţiuni la purtător;
 Obligaţii sumare de asigurare a sediului.
4. Asociaţia cu Răspundere Limitată (Limited Liability Company)
Este un parteneriat în care răspunderea acţionarilor este limitată şi este definită superior de cota de
participare la capitalul social. Este practic, o structură hibrid a două tipuri fundamentale ce caracterizează
sistemul economic anglo-saxon: parteneriatul şi compania.
5. Compania hibridă
Este compania ce are două categorii de susţinători: acţionarii şi membrii garanţi. Aceştia din urmă
sunt aleşi în această poziţie de către directorii societăţii cu condiţia unei garanţii asupra datoriilor societăţii
până la nivelul unei sume specificate (de regulă 100 USD sau mai puţin). Astfel, un membru garant deţine o
datorie contingentă, spre deosebire de acţionar care deţine un activ, mai exact acţiunile.
6. Fundaţiile Anglo-saxone

13
 Pentru o perioadă destul de lungă, fundaţiile din Liechtenstein şi Panama au fost instrumentele
preferate ale rezidenţilor ţărilor bazate pe Codul Civil, în scopul protejării averilor în favoarea operaţiunilor
viitoare. Common Law-ul britanic nu recunoaşte conceptul specific de fundaţie, dar creează un tip de
organizare similar, cunoscut sub denumirea de fundaţuie anglo- saxonă. Aceasta este creată de un fondator,
transferând active căre fundaţie (ce nu are acţiuni) ca o subscriere.

5.2. Tipuri de companii offshore din punct de vedere al activităţii desfăşurate

1. Companii de comerţ exterior

În tranzacţiile comerciale internaţionale se practică destul de des introducerea unei companii offshore
în mijlocul tranzacţiei, între vânzător şi cumpărător, companie ce va reţine cea mai mare parte a profiturilor
reale ale tranzacţiei. În acest fel, profiturile taxabile sunt transferate dintr-o jurisdicţie c taxe ridicate într-un
cu taxe scăzute sau chiar fără taxe.
Spre exemplu, o firmă din UE poate importa prin offshore subansamble din China şi poate vinde
produse finite pe piaţa din UE (cu preţ foarte mare). Un ziar din UK îşi păstrează angajaţii acolo, dar creează
offshore, o companie de vânzări şi distribuţie care se ocupă de restul procesului şi păstrează profitul offshore
etc.
Compania offshore va fi cea care va intra în relaţii contractuale cu vânzătorul şi cumpărătorul, iar
bunurile vor continua să circule de la producător/vânzător la cumpărător.
Această interpunere a companiei offshore în lanţul comercial poate fi făcută atât de vânzător cât şi de
cumpărător, fiind avantajoasă atât pentru cel care vinde bunurile, cât şi pentru cel care le cumpără.
Exportatorul poate folosi schema de mai sus pentru a transfera profitul care provine din diferenţa dintre costul
bunurilor vândute de el şi preţul de vânzare. Importatorul poate folosi compania offshore pentru a evita plata
taxelor pe diferenţa dintre preţul de achiziţionare a bunurilor şi preţul cu care bunurile vor fi vândute în ţara
sa.
Unele paradisuri fiscale încurajează activităţile de comerţ prin oferirea unor zone duty – free,
facilităţi de depozitare etc. Acest lucru este imporant mai ales atunci când se încearcă avitarea creării unui
„sediu permanent” în ţara de destinaţie (prin stocarea bunurilor înainte de livrare).
Ca o regulă generală, aceste companii trebuie create în jurisdicţii cu sisteme de comunicaţii eficiente,
ce permit procurarea facilă a documentelor de transport, cum este: Cipru, Hong Kong, Bahams, Barbados,
Caymans Islands, Costa Rica, Jersey, Luxemburg, Malta, Panama, etc.
Exemplificăm o companie offshore înmatriculată în scop comercial:
Se presupune că pentru mărfuri achiziţionate cu valoarea de 5.000 Euro, exportatorul (A) găseşte un
client intern/extern (B) dispus să îi plătească 10.000 euro. Cota de impunere a profitului obţinut de o
companie offshore este de 10%, în condiţiile în care cota de impunere a profiturilor în onshore este de 25%.
Utilizând compania din ţara C, exportatorul are posibilitarea de a-i vinde acesteia marfa cu 6.000 euro, marfă
ce va fi revândută ulterior la valoarea la care importatorul este dispus să o achiziţioneze, respectiv 10.000
euro.
În cazul neutilizării offshore:
Profit impozabil: 10.000 – 5.000 = 5.000 euro
Impozit pe profit: 25% * 5.000 euro =1.250 euro
În cazul utilizării offshore:
Profit societate A : 6.000 – 5.000 = 1.000 euro
Impozie pe profit societate A : 25% * 1.000 = 250 euro
Profit societate C : 10.000 – 6.000 = 4.000 euro
Impozie pe profit societate C : 10% * 4.000 = 400 euro
Impozit pe profit A+C = 250 + 400 =650 euro
În varianta utilizării companiilor offshore, de cele mai multe ori transportul se face direct de la
exportator la importator, existând totuşi documente de „atestare” a legăturii cu jurisdicţia C.
2. Companii de investiţii

14
 Zonele offshore oferă deseori un mediu excelent pentru companiile de investiţii sau fondurile de
investiţii. Raţiunea acestei activităţi este ca profiturile din aceste investiţii vor fi netaxabile (sau foare puţin
taxabile), iar reglementările legale sunt mai blânde decât în ţările cu fiscalitate mare, unde deţinătorii
fondurilor investite sunt localizaţi.
O companie offshore poate cumpăra acţiuni, obligaţiuni şi poate de asemenea să le vândă în mod
liber. Dacă analizăm rapoartele majorităţii burselor importante ale lumii (New York, Londra) putem observa
că majoritatea acţiunilor aflate în ciculaţie sunt în mâinile companiilor offshore şi că se schimbă între aceste
companii. Companiile offshore sunt principalii pioni ai proprietăţii în pieţele de capital dezvoltate, fiind
prezente şi pe pieţele unor materii prime şi combustibili.
Deoarece fondurile offshore oferă un câştig (şi un risc) mai mare decât cele onshore, multe ţări au
restricţionat investiţiile în astfel de ţări pentru cetăţenii lor, precum şi marketingul acestor fonduri pe teritoriul
lor sau către rezidenţii lor. SUA este foarte strictă în aceată privinţă, iar fondurile de investiţii offshore se
feresc să încalce legea Statelor Unite şi nu acceptă investiţii din partea unor cetăţeni americani. Regimul fiscla
din Marea Britanie e mai permisiv, dar totuşi inflexibil.
3. Companii holding
În general, multinaţionalele utilizează paradisurile fiscale pentru înmatricularea companiei ce deţine
acţiunile celorlalte companii ale grupului. La acest nivel trebuie analizate avantajele şi oportunităţile fiscale
accesibile, în contrapartidă cu costurile suplimentare, dificultatea şi riscul unei astfel de opţiuni.
Compania holding este compania a cărei activitate se limitează la a deţine şi conduce investiţii sau
proprietăţi fără a avea activităţi comerciale obişnuite. Cerinţele de încorporare şi utilizare a acestui tip de
companii diferă de la stat la stat (în special în Liechtenstein, Luxemburg, Nauru şi Olanda). Pentru a avea
maximum de eficienţă fiscală, compania holding va fi încorporată într-un din jurisdicţiile offshore potrivite şi
utilizată pentru finanţarea firmeloe localizate în zone cu impozitare ridicată.
Danemarca este un stat european frecvent utilizat în strategii de înfiinţare de companii holding ale
companiilor din afara Europei. Legislaţia daneză are două avantaje majore:
 Nu sunt reţinute impozite la sursă pe dividendele distribuite în exteriorul ţării;
 Nu sunt impozitate dividendele primite de la o subsidiară străină, în condiţiile în care sunr
deţinute cel puţin 25 de procente din capitalul social al acesteia pe o perioadă de cel puţin un an.
În acest fel, în Danemarca nu sunt impozitate dividendele – ele vor fi taxate, eventual,numai în
celălalt stat
Pentru simplificarea calculelor, se presupune că numai compania A distribuie dividende de 20.000
euro (5% reţinere la sursă pentru plata către jurisdicţia offshore, 10% pentru persoanele juridice autohtone).
Pentru compania B – dobânzi plătite în valoare de 30.000 euro, cota de reţinere la sursă – 10%. Pentru
compania C – redevenţe plătite în valoare de 10.000 euro, cota de reţinere la sursă – 8%. Pentru compania D –
servicii de management facturate în valoare de 15.000 euro (deductibile fiscal în întregime). Cota de
impunere în onchore – 20%, iar în offshore 0%.
În cazul înmatriculării companiei holding în onshore:
Impozit pe dividende primite = 20.000 euro * 10% = 2.000 euro
Impozit suplimentar = (30.000 + 10.000 + 15.000) * 20% = 11.000 euro
Impozit total = 2.000 + 11.000 = 13.000 euro
În cazul înmatriculării companiei holding în offshore reţinere la sursă = 20.000 * 5% = 1.000 euro
reţinere la sursă = 30.000 * 10% = 3.000 euro
reţinere la sursă = 10.000 * 8% = 800 euro
Impozit total = 4.800 euro
4. Companii pentru evitarea autentificării testamentului şi pentru camuflarea proprietăţii
O persoană care deţine active într-unul sau mai multe state poate apela la varianta deţinerii lor prin
intermediul unei companii holfing personală astfel încât după decesul său autentificarea testamentului să nu se
realizeze în fiecare ţară în care deţine averi, ci în statul de încorporare a companiei respective.
Utilizarea unei astfel de societăţi poate oferi o serie de beneficii, pornind de la economisirea taxelor
de succesiune enorme – în unele ţări), simplificarea procedurilor legale şi terminând cu evitarea publicităţii
nedorite. Persoanele care nu doresc, din motive fiscale sau de evitare a publicităţii, să-şi divulge proprietatea

15
asupra activelor lor, se pot folosi cu succes de avantajele acestor societăţi, datorită intimităţii pe care
aranajamentul offshore îl oferă. Jurisdicţiile caraibiene sunt recomabdate pentru încorporarea de astfel de
companii.
5. Companii pentru deţinerea de proprietăţi
Avantajele unei astfel de companii sunt:
 evitarea taxelor de moştenire;
 evitarea taxării câştigurilor de capital;
 uşurinţa vânzării (prin transferul acţiunilor şi nu a activelor propriu-zise);
 reducerea costurilor de achiziţie etc.
În lipsa unei astfel de strategii, în Portugalia, o taxă de moştenire (la decesul proprietarului) poate
urca până la 50%, taxarea câştigului de capital – până la 20%, iar costurile ocazionate de vânzare – până la
aproximativ 13%. Din aceste motive, o astfel de metodă de deţinere a proprietăţii şi de transfer al acesteia este
foarte des întâlnită în Portugalia, iar cumpărătorii preferă să achiziţioneze imobile utilizând avantajele oferite
de zonele offshore.
De exemplu, dacă valoarea acţiunilor ar fi de 1.000.000 euro (contravaloarea imobilelor), transferul
dreptului de proprietate asupra imbilelor în onshore se taxează cu 30% (impozitul ar fi de 300.000 euro).
Transferul acţiunilor societăţii offshore se taxează în offshore cu 0% (deci 0 euro impozit).
6. Companii pentru servicii hoteliere
în situaţia în care se doreşte implicarea oportunităţilor offshore în proiectele hoteliere, activitatea
trebuie structurată astfel încât o companie offshore să fie proprietatea clădirii, imobilul fiind apoi închiriat
unei alte companii ce se va ocupa de conducerea hotelului. Este posibil să se evite impozitarea câştigurilor de
capital la vânzarea unei clădiri prin deţinerea hotelului offshore, iar societatea înregistrată local este necesară
pentru derularea activităţii hoteliere.
Operatorul hotelului va fi impozitat pe profiturile obţinute din funcţionarea unităţii, dar există variate
modalităţi ce pot fi utilizate pentru a ţine aceste profituri la minimum. Una dintre ele şi cea mai la îndemână
este plata unei chirii mari (care să acopere parţial profitul fiscal ce ar fi fost obţinut în lipsa ei) către
deţinătorul hotelului. Mai există şi varianta facturării (tot din offshore) a unor servicii de reprezentare
internaţională, marketing, management strategic, software etc.
Alte tipuri de companii offshore mai sunt:
 Companii pentru servicii profesionale – pentru activităţi retribuite la nivel
superior: avocaţi, designeri, consultanţi financiari, ingineri, autori sau artişti)
 Companii pentru transporturi navale (cele mai cunoscute sunt în Liberia şi
Panama, Cipru, Bahamas, Malta)
 Companii pentru drepturi de autor (Cipru, Irlanda, Malta, Marea Britanie,
Irlanda, Gibraltar, Luxemburg)
 Companii pentru servicii bancare (Anguilla, Bahamas, Bahrein, Insulele
Cayman, Costa Rica, Emiratele Arabe Unite, Hong Kong, Liban, Singapore)
 Localizarea cartierelor generale ale companiilor multinaţionale
 Companiile pentru asigurări care poti fi:
o Companii de asigurări (Saint Vincent şi Seycelles)
o Companii captive de asigurări (Insulele Bermude, Insulele Cayman,
Luxemburg, Vanuatu)
 Trust-urile

5.3. Utilizări legale ale jurisdicţiilor offshore

5.3.1. Practici legale de utilizare a jurisdicţiilor offshore

Firmele pot folosi centrele financiare offshore şi secretul bancar existent în acestea ca parte a
efortului deliberat de a menţine secretul operaţiunilor şi avantajele concurenţiale într-un mediu de afaceri în
care secretizarea informaţiilor strategice a devenit aproape obligatorie.

16
 Ţări precum Cayman Island (al cincilea centru financiar al lumii) sunt atractive datorită facilităţilor
fiscale şi bancare acordate, nefiind necesară nici publicarea situaţiilor financiare. Aici au răsărit peste 600 de
bănci şi instituţii financiare, incluzând 47 din cele mai mari 50 de bănci ale lumii; totuşi numai 50 de bănci au
o prezenţă efectivă aici şi numai 31 sunt autorizate să desfăşoare operaţiuni cu rezidenţii din Cayman. În
portofoliul insulei există aproximativ 45.000 de companii ce-şi desfăşoară afacerile în afara ţării.
Monaco este ţara marilor milionari. Nu există impozit pe averea personală şo evaziunea fiscală nu
este considerată un delict. Este aproape imposibil de urmărit cele 340.000 de conturi bancare deţinute aici,
autorităţile menţinând o stricteţe absolută în privinţa secretului bancar. Strategiile financiare ce vizează
Monaco determină o pierdere anuală pentru Marea Britanie de aproximativ 1 miliard Lire sterline prin
neîncasarea unor impozite cuvenite Inland Revenue2.
Belize, o altă jurisdicţie notorie, este cunoscută ca fiind reşedinţa lordului Michael Ashcroft, membru
al Camerei Lorzilor din Anglia. Belize a acordat o „vacanţă fiscală” de 30 de ani companiei conduse de lordul
Ashcroft – Carlisle Holdings. Această societate are însă o slabă activitate în Belize – asigură servicii de
aprovizionare, curăţenie şi pază pentru companii şi autorităţile municipale, având însă relaţii de afaceri cu
câteva studiouri de la Hollywood. Facilităţile fiscale acordate i-au generat o economie de impozit de
aproximativ 13,7 miloarde lire sterline din 1997 până în 2002.
În US Virgin Islands şi Barbados există aproximativ 3.600 de companii americane înmatriculate ce
păstrează aici câteva zeci de angajaţi (ce se ocupă de facturare). În felul acesta capătă rezidenţă fiscală şi-şi
reduc considerabil taxele şi impozitele plătite. Şi alte companii foarte mari utilizează zonele offshore pentru
creşterea competitivităţii lor internaţionale: Boeing, Caterpillar, Chevron, Daimler-Chrysler, Easteman-
Kodak, Exxon, General Motors, Microsoft, etc
Informaţii despre paradisurile fiscale sunt greu de găsit. Companiile nu publică modul în care fac
evaziune, iar autorităţile fiscale păstrează investigaţiile fiscale confidenţiale. În urma unor cercetări, s-a
constatat că o firmă este mai înclinată să facă evaziune fiscală atunci când este mare, auditată de o firmă care
nu este din eşalonul firmelor de audit şi care are tendinţe de creşetere (cheltuieli cu cercetarea şi dezvoltarea
mari şi o atractivitate mare pe piaţă).

5.3.2. Doctrine judiciare cheie

De-a lungul anilor, în procesele cu conotaţie fiscală din SUA, s-au dezvoltat cinci doctrine judiciare
complementare destinate contracarării strategiilor de evaziune fiscală:
Doctrina tranzacţiei simulate
Instanţele din SUA nu acceptă următoarele două tipuri de stranzacţii simulate:
 Simulări în fapt – se referă la pseudotranzacţii, la tranzacţii care nu au loc
niciodată;
 Simulări în substanţă – sunt tranzacţii care au loc, dar, în absenţa obiectivelor
fiscale, nu au o substanţă economică sau un motiv real de afaceri.
Guvernul american nu a avut mereu succes în aplicarea doctrinei tranzacţiei simulate. De exemplu, în
cazul United Parcel Service of America, INC (UPS) Vs. Commisar: UPS s-a angajat într-un program cu o
companie a grupului (înregistraă în Bermuda) prin care UPS asigura pachetele clienţilor săi până la 100 USD
fără cost suplimentar şi oferea de asemenea clienţilor posibilitatea de a achiziţiona acoperire adiţională.
Înainte de încheierea acestui aranjament, UPS prelua în întregime riscul transportului acestor mesagerii.
O dată cu apariţia companiei din Bermuda, UPS a continuat să administreze toate aspectele
asigurării, dar printr-un aranjament de reasigurare semnat cu o companie de reasigurare independentă. UPS
plătea toate primele firmei din Bermuda, care, la rândul ei, reasigura riscul la compania de reasigurări
independentă.
Curtea a considerat că acest transfer de venit era o simulare în substanţă şi a transferat tot venitul din
prime înapoi la UPS din motive fiscale. Totuşi, o instanţă superioară a anulat această decizie, considerând că
aranajamentul avea substanţă economică, în parte deoarece UPS nu mai putea folosi venitul pe care îl câştiga
când prelua singură riscul mesageriei.
Doctrina substanţei economice
2
Fiscul Britanic.

17
 În SUA, reglementările fiscale cer ca tranzacţiile să aibă un fundament economic separat şi distinct
de beneficiul economic obtenabil printr-o economie fiscală. Compania Colgate – Palmolive a intrat într-un
parteneriat offshore cu o sucursală a Merrill Lynch (spornosrul strategiei) şi ABN-AMRO. Partenriatul s-a
angajat într-o serie de tranzacţii cu active financiare, care au avut ca efect realizarea unei pierderi de capital
scriptice (substanţiale) pentru Colgate3. Tranzacţiile realizate au exploatat aplicarea unor reguli speciale de
recuperare a bazei impozabile sub o reglementare temporară. Curtea a găsit plăţile făcute în cadrul strategiei
ca lipsite de sens din punct de vedere economic. Merrill Lynch şi concurenţii săi au promovat o strategie
similară şi altor firme, inclusiv Allied Signal Inc., American Home Products Corp., producând cu mult peste 1
miliard USD ca pierderi fiscale.
Doctrina motivului de afaceri
Doctrina motivului de afaceri priveşte motivaţia plătitorului de taxe în momentul în care intră într-o
tranzacţie. Această doctrină testează dacă, la intrarea în tranzacţie, plătitorul de taxe era motivatd e alt scop de
afaceri decât acela de a obţine beneficii fiscale.
Spre deosebire de doctrina substanţei economice, doctrina motivului de afaceri este mai profundă,
cercetând dacă plătitorul de taxe a intenţionat ca tranzacţia să servească un motiv non- fiscal cu adevărat util.
Adesea, o companie va încerca să facă o tranzacţie cu un presupus motiv de afaceri pentru a satisface
doctrina, dar păstrând tratamentul fiscal al strategiei. De exemplu, Colgate a încercat fără succes să
argumenteze că parteneriatul offshore şi tranzacşiile sale au servit la aranjarea gradului de îndatorare al
companiei.
Doctrina prevalenţei substanţei asupra formei
Această doctrină consideră că două sau mai multe tranzacţii ce formează o „cale ocolită” nu ar trebui
taxate diferit (la nivel cumulat) faţă de cazul în care tranzacţia s-ar fi impozitat urmând calea directă.
Această doctrină permite guvernului să refuze beneficiile fiscale ocazionate de un plătitor de taxe
care face mişcări economice auxiliare sau circulare, chiar dacă aceste mişcări (luate individual) sunt tratate
fiscal în mod corespunzător.
Doctrina tranziţiei în etape
Această doctrină susţine că fiecare tranzacţie separată într-o serie de tranzacţii relaţionale (etape)
trebuie să aibă un motiv economic independent, altfel tranzacţiile pot fi lipite în scopul stabilirii bazei
impozabile.
Companiile mari sunt mult mai tentate să facă evaziune fiscală, dispunând de serviciile unui
departament de planificare fiscală. Companiile profitabile sunt şi ele predispuse la evaziune, ca o consecinţă a
valorii mari a impozitelor ce trebuie plătite.
Firmele cu opţiuni de creştere, cheltuieli mari de cercetare şi dezvoltare sau operaţiuni în străinătate
sunt destul de interesate să utilizeze evauziunea fiscală. În final, firmele cu auditori mari şi recunoscuţi sunt
mai puţin înclinate să practice strategii de evaziune fiscală.

5.3.3. Utilizări imorale ale paradisurilor fiscale

Luând în considerare declinul rapid al plăţilor din impozitarea profitului din ultimul deceniu, există
posibilitatea ca paradisurile fiscale să fie o problemă foarte răspândită şi din ce în ce mai serioasă. Utilizarea
paradisurilor fiscale acţionează atât asupra statelor dezvoltate, cât şi asupra celor în curs de dezvoltare,
acestea din urmă fiind în mos special afectate de imposibilitatea colectării de taxe la bugetul naţional şi de
realizarea de investiţii în infrastructură şi servicii sociale. În acelaşi timp, prin utilizarea zonelor offshore,
companiile multinaţionale dobândesc un avantaj concurenţial neloial faţă de compatitorii naţionali sau firmele
care nu-şi permit astfel de opţiuni. Evaziunea fiscală organizată permite fotbaliştilor, vedetelor de cinema,
milionarilor în Euro şi companiilor să „fenteze” fiscalitatea, pe când persoanele cu venituri medii (profesori,
muncitori şi doctori) plătesc Fiscului o cotă importantă din veniturile lor.
Detalii privitoare la strategiile de evaziune fiscală sunt rareori făcute publice de companii sau de
marile firme de consultanţă. Companiile multinaţionale, precum Boeing, Caterpillar, Coca Cola, Daimler-

3
www.zf.ro (Ziarul Financiar)

18
Chrysler, General Motors, Kodak, Intel, Microsoft, NewsCorp, deţin companii offshore înmatriculate în
paradisuri fiscale pentru a facilita ocolirea taxelor4.
O serie de cercetători au citat surse conform cărora, în anul 1999, liderii politici corupţi au ascuns
aproximativ 20 miliarde USD în conturi elveţiene secrete. În 1997, autorităţile pakistaneze au încercat să
reţină active ale fostului prim-ministru în valoare de aproximativ 940 milioane USD şi răspândite în
aproximativ 9 ţări (inclusiv Elveţia). O parte a banilor se presupune a fi mită, încasată de la o corporaţie
elveţiană – Cotecna Inspection SA, o subsidiară a Societe Generale de Surveillance, companie care ajută ţările
în curs de dezvoltare să evite fraudele şi evaziunea fiscală.
Spălarea banilor este condiţionată de păstrarea secretului bancar. Deşi fondurile ilicite se spală foarte
bine şi în onshore, rezultatele operaţiunii de „legitimizare” a provenienţei banilor se păstrează de regulă în
offshore.
Conform presei britanice, mafia rusă a utilizat confidenţialitatea bancară a statului Monaco pentru a
spăla aproximativ 6 miliarde de lire sterline.
Conturile bancare offshore sunt folosite şi pentru a plăti în mod inteligent sumele cuvenite înalţilor
funcţionari guvernamentali, aşa cum s-a întâmplat în Marea Britanie, când conturi din Gibraltar şi Elveţia au
fost alimentate pentru a asigura obţinerea unor contracte de instalare a unor cabluri subterane de telefonie.
Tot de această manieră, fostul dictator nigerian, generalul Sani Abacha, şi-a creat o rezervă personală
de aproximativ 4 miliarde USD în bănci elveţiene şi londoneze5.
În anii '70, ''regele regilor'' din Etiopia, Haďlé Sélassié, şi şahul Iranului au deţinut probabil în
conturile elveţiene miliarde de dolari. Dar aceşti bani nu au fost niciodată găsiţi, deoarece la acea vreme
autorităţile elveţiene nu au dat curs cererilor de returnare depuse de către statele victime. Alte conturi celebre
au devenit ulterior, datorită lipsei unei legi împotriva spălării banilor, nesemnificative. Printre acestea
figurează şi conturile lui Nicolae Ceauşescu, ale lui Manuel Noriega (Panama), Jean-Claude Duvalier (Haiti),
Siad Barre (Somalia). Marile scandaluri de corupţie care s-au succedat în anii '90, în care au fost implicate
persoane precum Moussa Traoré (Mali), Mobutu Sese Seko (Zair), Benazir Bhutto (Pakistan), Noursoultan
Nazarbaev (Kazakhstan), Sani Abacha (Nigeria), José Edouardo Dos Santos (Angola), Carlos Menem
(Argentina), i-au determinat pe elveţieni să îşi revizuiască radical politica bancară şi să adopte finalmente o
lege împotriva spălării banilor.
Deşi operaţiunile offshore sunt departe de ochii publicului larg, ele joacă un rol deosebit de
important în fuga capitalurilor, în ceea ce priveşte crizele financiare globale, transferul averii, creşterea
sărăciei şi a inegalităţilor sociale.

Cap. 6. Alegerea unui paradis fiscal

Pentru a alege un paradis fiscal ste necesar să se aibă în vedere unele criterii generale:
• Atentie la pseudo-paradisurile fiscale.
• Să se ţină cont de accesibilitate (mijloace de transport, posibilitati de inchiriere sau de
cumpararea unei locuinte, costul vietii, autorizatia de sedere şi de munca).
• Sî se evalueze stabilitatea politica şi economica a tarii.
• Asigurarea de existenta unei anumite structuri sociale (protectie de boala, pensionare).
• Informarea asupra existentei tratatelor fiscale şi a utilizarii lor.
• Verificarea stabilitatăţii monedei şi supletea controlului schimburilor.
• Verificarea existentei unor legi liberale ale societatilor.
• Calcularea costului şi timpului necesar infiintarii unei societati.

Apoi este necesar sa se i-a în calcul factori mai precisi:

• lnformarea asupra definitiei notiunii de domiciliu şi de rezidenta.
4
www.miscarea.com/golea-pana-unde.htm
5
http://www.wall-street.ro/articol/International/11225/Elvetia-goleste-conturile-dictatorilor.html

19
 • Asigurarea de continuitatea regimului fiscal la schimbarea rezidentei şi a domiciliului.
• Alegerea intre domiciliul fictiv şi activitate comerciala.
• Obtinerea autorizatiei Patrimoniului pentru transferul de capitaluri.
• Specificarea societatilor-ecran, in scopul modificarii originii veniturilor.
• Verificarea mentinerii secretului (bancar, numele fondatorilor).
• Asigurarea că se pot utiliza reprezentanti.
• Informarea asupra operatiunilor societatilor sau a rezidentelor fictive.
• Documentarea asupra reglementarilor specifice societatilor maritime, bancilor offshore
precum şi companiilor de asigurari captive.

Cap. 7. Paradisuri fiscale

DJIBOUTI
Incepand cu 1998 este un paradis fiscal pentru societatile inregistrate in zona libera şi care au
activitati offshores.Taxele de inregistrare se ridica la 2000 US$. Insa viitorul ramane nesigur atata timp cat
situatia politica a regiunii nu va fi stabilizata.
ELVETIA
Străinii care devin rezidenţi ai acestei ţări pot găsi aici un veritabil paradis fiscal. Comisia
Europeană luptă de ceva vreme împotriva regimului fiscal din Elveţia motivând că scutirile de impozit
acordate companiilor care-şi stabilesc cartierele centrale aici sunt de fapt ajutoare de stat ilegale care trebuie
eliminate. Potrivit oficialilor elveţieni, această politică fiscală aplicată companiilor străine aduce anual
economiei aproximativ 2,39 miliarde de dolari.
Insulele Cayman
Teritoriu dependent de Marea Britanie, unul dintre cele mai renumite paradisuri fiscale. Zero
taxe pentru companiile sau rezidenţii străini. Aici sunt localizate 40 dintre cele mai mari bănci din lume. În
iunie 2000, organizaţiile multilaterale au catalogat oficial Insulele Cayman drept un paradis fiscal, dar şi ca un
teritoriu necooperant în lupta împotriva spălării banilor negri. Răspunsul autorităţilor de aici a fost limitarea
confidenţialităţii informaţiilor bancare. Mişcarea a ajutat Insulele Cayman să fie eliminate de pe lista
teritoriilor necooperante
GRECIA
Acest stat european ofera multinationalilor şi armatorilor bogati posibilitatea de-a negocia cu
guvernul deschiderea unor institutii scutite de impozit pentru activitatile lor exterioare Greciei.
GROENLANDA
Impozitele de aici sunt scazute.Groenlanda constituie un ecran interesant.
JAMAICA
Buna stabilitate politica pentru moment , insa intr-un climat agresiv , susceptibil de-a exploda
oricand. De evitat mai ales ca americanii sunt din ce in ce mai interesati de aceasta zona.
Acestea de mai sus sunt paradisuri aflate intr-un proces de schimbare.Caracteristica principala a
acestor paradisuri este ca utilizarea lor devine hazardata pentru cel care risca aici fara precautii particulare.
Hong Kong
În Hong Kong nu există impozit pe salariu, taxe pentru profiturile realizate din vânzarea
investiţiilor capitale, există multe deducţii de la plata contribuţiilor către stat pentru persoanele fizice, taxă pe
venit standard de 16% şi o taxă pentru corporaţii de 17,5%. Guvernul Regiunii Administrative Hong Kong s-a
angajat să dezvolte într-atât legislaţia pentru taxe şi finanţe încât această zonă să devină cel mai important
paradis fiscal din Asia. În acest scop, autorităţile au eliminat impozitele pe proprietăţi şi moşteniri, ţinând cont

20
că până acum guvernul de la Hong Kong aduna anual din taxele pe moşteniri aproape 200 milioane de dolari.
Restul taxelor sunt atât de mici încât oraşul poate fi considerat un veritabil paradis fiscal.
Singapore
Localizat strategic, Republica Singapore are reputaţia de a fi un centru financiar atractiv pentru
fondurile „offshore'. Cu toate acestea, aceasta „Elveţie a Asiei' nu este căutată pentru taxele foarte mici,
pentru că în majoritatea ţărilor din această zona, impozitele sunt nesemnificative. Singapore atrage bogaţii
Asiei mai degrabă pentru politicile bancare care protejează informaţiile legate de situaţia financiară a
clienţilor. Legislaţia legată de confidenţialitatea informaţiilor bancare a intrat în vigoare în anul 2001 şi de
atunci micuţa republica este recunoscută prin stricteţea cu care este pusă în aplicare această lege. Iar
Singapore nu renunţă la aceste reguli în ciuda presiunilor venite din partea guvernelor străine.
Andorra
Andorra este considerată ţara cu cea mai mare speranţă de viaţă din lume de 83,5 ani
O dată o ţară izolată, acum o ţară prosperă, datorită turismului, care aduce la PIB
aproximativ 80% din venituri, şi a paradisului fiscal. Aproximativ 9 mil. de turişti sunt atraşi anual de de
staţiunile de vară şi iarnă şi de statutul de duty-free, unde nu există impozit pe venit sau pe achiziţii, se pot
găsi ceasuri elveţiene, parfumuri franţuzeşti sau medicamente fără reţetă, toate la preţ de dumping .
Sistemul bancar, cu paradisul fiscal, contribuie şi el substanţial la economia ţării.
Liechtenstein
Ţara a prosperat datorită politicii economice, care presupune impozite mici pentru companii,
atrăgând astfel multe firme în ţară.
În ciuda faptului că are o suprafaţă mică din punct de vedere geografic şi resurse naturale limitate,
este una dintre puţinele ţări din lume care are mai multe companii înregistrate decât populaţie. S-a dezvoltat
într-o ţară prosperă şi puternic industrializată.
Impozitele relativ mici, cel mai mare fiind de 18 %, cât şi legile favorabile pentru companii, au
făcut ca peste 73000 de companii să-şi stabilească birourile
oficiale aici, cea ce înseamnă aproximativ 30 % din câştigurile statului. O altă sursă de venituri sunt
organizaţiile, care sunt entităţi financiare create pentru a creşte intimitatea companiilor financiare străine
independente. Organizaţiile sunt înregistrate de obicei pe numele unei cetăţean, cel mai adesea un avocat.
Recent Leichtenstein-ul a arătat că luptă împotriva companiilor internaţionale care spală bani,
dorind să promoveze imaginea de ţară cu un centru financiar legal.
În februarie 2008, banca LGT, a familiei pricipiale a fost implicată într-un scandal de fraudă,
neplată a impozitelor mai ales cu Germania,dar şi cu celelalte state ale lumii, ducând la relaţii tensionate între
guvernul german şi casa regală. Prinţul a acuzat guvernul german de trafic de bunuri furate în valoare de 7,3
milioane de $, cumpărare ilegală de informaţii bancare private de la un fost angajat al băncii.
MONACO
Din punct de vedere fiscal, principatul Monaco este mai mult decât atrăgător, întrucat acolo nu
există, practic, impozite directe. Se percepe, în schimb, taxa pe valoarea adăugată, care este armonizată cu
Franţa, de 19,6%. Jumătate din activităţile desfăsurate în principat au ca obiect bănci, asigurări şi alte prestări
de servicii. În Monaco îşi desfăsoară activitatea peste şaptezeci de bănci şi alte instituţii financiare, prin care
se rulează aproximativ 40 miliarde de dolari anual.
Statul nu impune impozite pentru persoane private. Monaco reţine taxe în diferite sectoare
precum tutunul sau serviciile poştale. Reţeaua telefonică, Monaco Telecom, impune un monopol pe piaţă şi
este deţinută în proporţie de 49% de Cable and Wireless, 45% de stat şi aduce şi ea un mare profit statului.
Standardele de viaţă sunt ridicate, în mare comparabile cu cele din zonele prospere ale marilor metropole
franţuzeşti.
Lipsa impozitelor pentru persoanele fizice a dus la un număr considerabil de “refugiaţi ai
impozitelor” veniţi din Europa, care îşi câştigă majoritatea banilor din afara Principatului; celebrităţi precum
piloţii de Formula1, atrag cea mai mare atenţie însă aici se află şi numeroşi oameni de afaceri.
SAN MARINO
Profiturile corporaţiilor sunt impozitate cu 19%, veniturile sunt impozitate cu 5%, dobânda este
supusă la o reţinere de 13 %.

21
 Cap. 8.Concluzii

Scopul utilizatorilor paradisurilor fiscale este simplu: sa plătescă mai putin şi să câştige mai mult.
Însă ne cuprinde neliniştea de îndată ce auzim evocandu-se aceste practici. Americanii, pe de o parte, explică
că utilizarea paradisurilor fiscale de către firme americane nu are ca scop o eventuală fraudă fiscală (deoarece
se respectă legea), ci expansiunea în străinătate prin mijloace legale lăsate la dispoziţia lor de legislatorii ţării
lor. Dar o factura provenind dintr-unul din aceste paradisuri fiscale devine rapid o pistă de urmărire pentru
organele PME ale Hexagonului. Căci, asimilam într-adevar paradisurile fiscale fraudei fiscale, chiar dacă este
vorba de evaziunea fiscala, perfect legală.
Care sunt avantajele oferite de paradisurile fiscale?
Anumite ţări nu percep nici un impozit pe venituri, pe plus -valorile în capital, nici pe avere. Altele
au stabilit o percepere de impozite pe veniturile aferente unei baze teritoriale: dacă beneficiile nu işi au sursa
în ţara respectivă, nu există impozit. Altele au încă rate de impozitare scăzute. În fine, anumite tţări oferă
avantaje specifice pentru tipuri precise de societăţi (de exemplu: holdinguri, societăţi scutite).

La ce servesc paradisurile fiscale persoanelor fizice?

O persoană fizică poate încerca, pe de o parte, să profite de politicile guvernamentale având ca
obiectiv dezvoltarea anumitor activităţi. Aceasta va căuta, pe de altă parte, ţările unde impozitarea este
scăzută, respectiv nulă, sau unde s-au stabilit acorduri cu ţările cu impozitare puternică care oferă posibilitatea
unor reduceri pentru impozitele plătite în prima ţară. Se pare că, din nefericire, numărul oportunităţilor
rămâne totuşi limitat.

La ce servesc paradisurile fiscale persoanelor juridice?

În anumite ţări beneficiile sunt impozitate în anul imediat următor realizării lor, impozitul fiind
calculat pe ansamblul beneficiilor naţionale şi străine. Aceasta permite întreprinderilor care au filiale in
străinătate să întârzie impozitarea, care este aşadar subordonată repatrierii beneficiilor.

22
 Bibliografie

1. Bişa C.(2005), Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală şi fraudă fiscală,
Editura BMT Publishing House, Bucureşti.

2. Claude Dauphi (1999), Ghidul cu adevarat practic al paradisurilor fiscale , grupul de

edituri Tribuna .

3. Hoanţă N. (2000), Economie şi finante publice, Editura. Polirom ,Iaşi.

4. Hoanţă N. (1997), Evaziunea fiscală, Editura Tribuna Economică Bucureşti.

5. Horaţiu S. (2004), Evaziunea fiscală legală prin intermediul firmelor offsore: privire
asupra fenomenului, Editura Teora, Bucureşti.

6. Ledoran S., Philippe R. (2006), Cyber – Mafia hakerilor. Securitatea site-urilor

comerciale, Editura antet, Bucureşti

7. Mănăilă A. (2006), Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală, Ediţia a II-a,
Editura C.H. Beek, Bucureşti.

8. .”Revista Finante publice şi contabilitate” – nr.3/ 2003 , nr. 1/ 2002 editata de Ministerul
Finantelor Publice

9. *** http://www.adevarul.ro/articole/liechtenstein-isi-apara-statutul-de-paradis-
fiscal/344015

10. *** http://en.wikipedia.org/wiki/Andorra

11. *** http://en.wikipedia.org/wiki/Liechtenstein

12. *** http://en.wikipedia.org/wiki/San_marino

13. *** http://en.wikipedia.org/wiki/Monaco

14. *** http://en.wikipedia.org/wiki/Malta

15. *** http://en.wikipedia.org/wiki/Vatican_City

16. *** http://www.oradea.ro/stire/Cele-73-de-paradisuri-fiscale-din-lume/2990.html

23
17. ***http://209.85.135.104/search?q=cache:ZLstfHwVp-
IJ:www.biblioteca.ase.ro/downres.php%3Ftc
%3D3105+paradisuri+fiscale&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro
18. ***http://209.85.135.104/search?q=cache:OW-i2mMTCH0J:www.sova.ro/db%2520mai
%25202007/Romana/Financiar%3B%2520Facilitati%2520Fiscale%3B
%2520Contabilitate/PARADISURILE
%2520FISCALE.pdf+paradisuri+fiscale&hl=ro&ct=clnk&cd=3&gl=ro
19. *** www.wall-street.ro
20. ***http://www.ziua.ro/news.php?data=2008-03-05&id=4196

21. *** www.zf.ro

22. *** www.miscarea.com

24