DIABETUL ZAHARAT TIP 2

Diabetul zaharat tip 2 (denumit în trecut diabet non-insulino-dependent sau

diabet cu debut la vârsta adultă) se caracterizează prin faptul
că pancreasul continuă să producă insulină, uneori chiar mai multă decât în
mod natural.
Însă organismul dezvoltă rezistenţă la efectele insulinei, astfel încât în realitate
există un deficit insulinic.

- Factori de risc

Diabetul de tip 2 poate apărea la copii şi adolescenţi, însă de obicei debutează la

persoane în vârstă de peste 30 de ani şi devine din ce în ce mai frecvent la grupele
de vârstă superioare.
Aproximativ 15% din persoanele în vârstă de peste 70 de ani au diabet zaharat tip 2.
Anumite grupuri rasiale şi culturale au risc crescut de a face diabet tip 2: persoanele
de rasă neagră şi de etnie hispanică, care trăiesc în Statele Unite, au un risc de 2-3
ori mai mare decât populaţia generală. De asemenea, diabetul de tip 2 are agregare
familială.

Factorul de risc principal pentru apariţia diabetului de tip 2 este obezitatea, iar 80-
90% din persoanele cu această boală sunt supraponderale. Deoarece obezitatea
produce rezistenţă la insulină, persoanele afectate necesită cantităţi foarte mari de
insulină pentru menţinerea volorilor normale ale glicemiei.

Anumite boli şi medicamente pot afecta modul în care organismul foloseşte

insulina şi pot conduce la apariţia diabetului de tip 2. Nivelul crescut de
corticosteroizi (prezent în caz de boală Cushing sau în caz de tratament cu
corticosteroizi de sinteză) şi sarcina (diabet gestaţional) sunt cele mai frecvente
cauze de modificare a modului în care organismul răspunde la insulină.

1
De asemenea, diabetul poate apărea la persoanele care produc cantităţi excesive de
hormon de creştere (acromegalie) şi la cele cu tumori care secretă anumiţi
hormoni. Pancreatitaseveră sau recurentă, precum şi alte boli care lezează direct
pancreasul, pot conduce la instalarea diabetului.

- Simptome

Persoanele cu diabet zaharat de tip 2 pot fi asimptomatice timp de mulţi ani sau
chiar decade înainte de a fi diagnosticate. Simptomele pot fi subtile. Creşterea
volumului urinar şi senzaţia de sete sunt uşoare la început, agravându-se progresiv
pe parcursul săptămânilor sau lunilor. În final, indivizii prezintă oboseală extremă,
vedere neclară şi deshidratare. Uneori, în stadiile precoce ale diabetului,
glicemia scade anormal de mult, o manifestare denumită hipoglicemie.

Deoarece persoanele cu diabet tip 2 produc o cantitate redusă de insulină,

cetoacidoza în mod normal nu apare. Însă glicemia poate deveni extrem de ridicată
(adeseori peste 1.000 mg/dL). Valori atât de mari se înregistrează în situaţiile
stresante, cum ar fi infecţiile sau anumite tratamente medicamentoase. Când
glicemia creşte foarte mult, pacienţii pot prezenta deshidratare severă, care poate
conduce la confuzie mentală, somnolenţă şi crize convulsive, o afecţiune denumită
comă hiperosmolară hiperglicemică non-cetozică.

- Diagnostic

Diagnosticul de diabet se stabileşte prin depistarea unor concentraţii crescute

ale glucozeisanguine. Glicemia este frecvent verificată în timpul evaluărilor medicale
de rutină. Verificarea anuală a glicemiei este deosebit de importantă la
persoanele în vârstă, deoarece diabetul este mult mai frecvent la aceşti
indivizi. Este posibil ca un anumit individ să aibă diabet, în special diabet de tip 2, şi
să nu ştie acest lucru. Medicul trebuie să verifice glicemia şi la persoanele care
prezintă sete intensă, urinare crescută, senzaţie intensă de foame, infecţii
frecvente, sau oricare alte complicaţii asociate cu diabetul.

Pentru a măsura glicemia, se prelevă o mostră sanguină după ce persoana a

întrerupt alimentaţia timp de 12 ore. Însă este posibilă şi recoltarea de sânge după ce
individul a mâncat. După masă, creşterea glicemiei este normală, însă valoarea
acesteia nu trebuie să fie prea mare. În caz de repaus alimentar glicemia nu
trebuie niciodată să fie mai mare de 126 mg/dL. Chiar şi după masă, glicemia nu
trebuie să depăşească 200 mg/dL. De asemenea, medicii măsoară nivelul unei
proteine sanguine, denumită hemoglobină ArC (denumită şi hemoglobină glicozilată).
Această analiză este utilă pentru confirmarea diagnosticului la adulţii la care
concentraţia sanguină a glucozei este numai uşor crecută.

2
Uneori poate fi efectuat un alt test, denumit testul de toleranţă la glucoză; de
exemplu, acesta poate fi utilizat la femeile însărcinate care prezintă manifestări de
diabet gestaţional, sau la persoanele vârstnice care au simptome de diabet, însă la
care glicemia este normală după repaus alimentar. Acest test nu se foloseşte însă de
rutină pentru identificarea diabetului. Procedura constă în repaus alimentar, urmat de
recoltarea unei mostre sanguine pentru a se determina glicemia; după aceea,
individul evaluat consumă o soluţie specială care conţine o cantitate standard de
glucoză. Ulterioar se recoltează din nou sânge de mai multe ori în următoarele 2-3
ore, determinându-se de fiecare dată glicemia pentru a vedea dacă aceasta creşte
anormal de mult.

- Medicamente hipoglicemiante orale

Medicamentele hipoglicemiante orale reduc adeseori în mod adecvat glicemia

la persoanele cu diabet zaharat de tip 2. Însă acestea nu sunt eficace la
pacienţii cu diabet tip1

Există mai multe clase. Sulfonilureele (de exemplu, gliburid) şi meglitinidele (de
exemplu, rapaglinid) stimulează pancreasul pentru a produce mai multă insulină
(acţiune secretagogă). Biguanidele (de exemplu, metformin) şi tiazolidindionele (de
exemplu, rosiglitazonă) nu influenţează eliberarea de insulină, însă cresc răspunsul
organismului la acţiunea acestui hormon (sensibilizante la insulină). Medicul poate
prescrie unul din aceste medicamente singur sau în asociere cu o sulfoniluree.

O altă clasă de medicamente este reprezentată de inhibitorii de glucozidază, cum ar

fi acarboza, care acţionează prin întârzierea absorbţiei intestinale a glucozei.
Hipoglicemiantele orale sunt prescrise de obicei la persoanele cu diabet de tip 2,
dacă dieta şi activitatea fizică nu conduc la reducerea adecvată a glicemiei. Uneori
se administrează o dată pe zi, dimineaţa, cu toate că unele persoane necesită 2 sau
3 doze.

3
 Dacă tratamentul cu un singur medicament nu este suficient, se pot folosi mai
multe tipuri de hipoglicemiante orale. Când glicemia nu poate fi controlată
suficient de bine, trebuie începută administrarea de insulină, ca monoterapie sau în
asociere cu tratament oral