CAPITOLUL I

FUNDAMENTE TEORETICE ALE DIFERENŢIERII ŞI INDIVIDUALIZĂRII

ÎN DEMERSUL DIDACTIC

1.1.Definirea conceptului de diferenţiere şi individualizare

Fiecare individ este unic, prin zestrea genetică, dar şi prin particularităţile psiho -
sociale care alcătuiesc personalitatea umană. Pornind de la această premisă a unicităţii,
educaţia trebuie să conţină o componentă diferenţiată.

Pentru o clarifica terminologia, trebuie să facem diferenţa între câteva concepte:

individualizarea și diferenţierea. Individualizarea constituie acţiunea de adaptare a
procesului didactic la particularităţile individuale ale elevilor, se referă îndeosebi la
tehnologia didactică folosită, precum şi o modalitate adecvată de prezentare a conţinutului.
Acţiunea de individualizare a procesului didactic nu este condiţionată, în mod necesar, de
aplicarea măsurilor de diferenţiere a instruirii prin forme ale învăţământului sau conţinut.
„Potrivit principiului individualizării, organizarea şi desfăşurarea procesului de
învăţământ trebuie să se realizeze pe măsura posibilităţilor reale ale elevilor, dându-se seama
de particularităţile de vârstă, gen, nivelul pregătirii anterioare, precum şi de deosebirile
individuale, de potenţialul intelectual şi fizic al fiecărui elev în parte. Aceste cerinţe se referă
atât la obiectivele, conţinutul şi volumul celor studiate în şcoală, cât şi la modalităţile de
predare–învăţare”1.
Din cele menţionate mai sus concluzionăm că individualizarea presupune o situaţie
în care celor ce învaţă le este oferită libertatea de a alege cum şi cât trebuie să înveţe într-un
anumit timp, implicând o supraveghere mai mică din partea profesorului şi mai multă
responsabilitate, autonomie din partea elevului şi există o încercare de a adopta şi selecta
conținuturi pentru a se potrivi fiecărei persoane în parte.
Tehnicile de diferenţiere şi individualizare a instruirii vizează o gradare a
sarcinilor educaţionale, potrivit posibilităţilor individuale şi a ritmului propriu de dezvoltare a
fiecărui individ, astfel încât randamentul să fie asigurat pentru toţi. Putem sublinia, în acest
sens, rolul deosebit de important al cadrului didactic în generarea unui climat de încredere în

1
I. T. Radu, Învăţământul diferenţiat, E.D.P., Bucureşti, 1981, pag. 155.
posibilităţile individului și de asemenea, să combată atitudinea de uniformizare a condiţiilor
de învăţare şi dezvoltare pentru cei capabili de performanță.
Pentru dezvoltarea educabililor, şcoala trebuie să accepte toate personalităţile lor și
să le ofere o posibilitate de opţiune, pentru ca fiecare să poată găsi mijlocul de a se afirma şi
de a se valorifica.
Şcoala modernă, spre deosebire de cea tradiţională, trebuie să asigure o „libertate”
şi să promoveze o pedagogie bazată pe „metode active”, pe diferenţierea instruirii şi
personalizarea ei. Democratizarea şi umanizarea instruirii nu pot fi asigurate în afara
particularităţilor psihologice diferenţiate ale celui ce învaţă. Trebuie să ţinem cont de
particularităţile psihologice ale fiecărui elev. Individualizarea priveşte diferenţierea
sarcinilor didactice şi a căilor de îndeplinire a lor, a normelor de efort şi a procedeelor de
reglare a acestora, potrivit particularităţilor educabililor.
Este o realitate faptul că oamenii nu se nasc înzestrați cu posibilităţi psihofizice
egale şi că nu au condiţii identice de dezvoltare şi manifestare. Anumite particularităţi
determină individualitatea umană. Inegalitatea psihofizică nu duce la inegalitatea de şanse de
dezvoltare, iar tratarea diferenţiată şi individuală corespunzătoarei fiinţei umane poate să
aducă contribuţii benefice în dezvoltarea personalităţii sub aspect personal şi profesional.
Pedagogia contemporană promovează principiul tratării diferenţiate a educabililor
prin accentuarea necesității integrării tuturor categoriilor de educabili în învăţământul de
masă, prin adaptarea didacticii la particularităţile lor individuale.
Diferenţierea şi individualizarea constituie două dintre strategiile principale de
ameliorare a randamentului şcolar şi de înlăturare a insucceselor. Diferenţierea presupune
adaptarea activităţii didactice, sub raportul conţinutului, al formelor de organizare şi al
strategiilor didactice la particularităţile educabililor şi la tipurile de individualităţi.
Diferenţierea şi individualizarea instruirii se constituie ca noi obiective ale
activităţii cadrelor didactice. În calitate de strategie de asigurare a eficienţei procesului de
formare prin valorificarea maximală a potenţialului de care fiecare educabil dispune,
diferenţierea şi individualizarea instruirii trebuie să devină elemente de conţinut ale carierei
şi comportamentului didactic.
Rolul profesorului în cadrul procesului didactic se schimbă comparativ cu
învăţământul tradiţional. Profesorul nu mai este, înainte de toate, furnizor de informaţie, el
având rolul de a facilita construcţia de cunoştinţe prin: organizarea învăţării, motivare,
crearea unui mediu adecvat pentru învăţare, antrenarea comunicării, acordarea feed-back-
ului şi dirijarea interpretărilor, confruntarea conceptelor greşite, valorificarea experienţei
anterioare în învăţare.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, verbul a diferenţia are
următoarele sensuri: 1. (tranz). A stabili deosebirea dintre două sau mai multe fiinţe sau
lucruri, a delimita caracterele lor specifice; 2. (refl.) A se deosebi de altcineva sau de altceva;
3. A se diferenţia (Despre persoane) A se impune prin trăsături distincte; a se manifesta în
mod deosebit; a se reliefa; a diferi; a se deosebi.
Din definiţie reiese că profesorul trebuie să delimiteze sau să identifice deosebirile
dintre elevi şi strategiile de predare posibile şi să facă anumite schimbări care vizează
beneficiile educabililor şi care facilitează învăţarea în clasă. Apoi, profesorul va valorifica şi
implementa particularităţile clasei diferenţiate.
Tratarea diferenţiată a celor care învaţă, ca principiu de bază, a preocupat continuu
cercetătorii din domeniul psiho-pedagogiei precum S. Cristea care afirma faptul că învăţământul
diferenţiat se referă la „adaptarea acţiunii instructiv- educative la particularităţile psihofizice
ale fiecărui educabil în parte, pentru a asigura o dezvoltare integrală optimă şi o orientare
eficientă a aptitudinilor proprii, cu scopul integrării creatoare în activitatea socială” și
I.T.Radu care spunea că instruirea diferenţiată constituie o modalitate de optimizare a
procesului de învăţământ şi care are în vedere desfăşurarea procesului de predare-învăţare pe
baza unor strategii didactice adaptate posibilităţilor diferite ale elevilor, capacităţilor lor de
înţelegere şi de lucru proprii unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte.
Învăţământul diferenţiat se referă la aspectele de organizare şi dirijare a învăţării,
presupune formarea unor grupuri de elevi, impune o diferenţiere de timp, de complexitate a
sarcinii, de formă a învăţării.
Pedagogia diferenţiată pune accent pe individualizare, părerea celui care învaţă se
ia în consideraţie şi se referă la implementarea unei metodologii variate în scopul elaborării
unor strategii de învăţare eficientă. Pe când abordarea diferenţiată se referă la tehnologia de
abordare individuală a elevilor, prin care se determină nivelul capacităţilor şi a potenţialului
cu orientare spre dezvoltarea maximă a personalităţii educabililor la diferite etape de
învăţare. Învăţarea diferenţiată şi abordarea diferenţiată se completează şi se
condiţionează reciproc, deoarece organizarea procesului de predare-învăţare la nivelul
fiecărei componente se află în dependenţă reciprocă cu tehnologia de abordare diferenţiată.
În concluzie, diferenţierea şi individualizarea în formarea iniţială pot fi
valorificate, ca mod de abordare a demersului educaţional, principiu şi strategie. Tot ce
trebuie să facem este să înţelegem interdependenţa acestor două fenomene, având în vedere
că numai cunoaşterea şi respectarea particularităţilor individuale ale subiectului contribuie la
diferenţierea educaţiei/instruirii.
Analiza diverselor definiţii a permis formularea următoarei concluzii: multiplele
semnificaţii ale noţiunii de instruire diferenţiată şi individualizată denotă o preocupare
importantă a cadrelor didactice – adaptarea procesului de învăţământ la diversitatea
elevilor şi presupune prezenţa unei atitudini speciale – deschiderea spre diversitate.
Problema tratării diferenţiate a celor ce învaţă conform particularităţilor de vârstă
şi individuale a fost abordată, sub un aspect sau altul, de către toţi marii gânditori şi
practicieni din domeniul educaţiei.