Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
III Piata Muncii PDF
III Piata Muncii PDF
SUPORT DE CURS
1
2
Cuprins
2
3
Obiective
Studiind acest capitol:
Vom şti ce este piaţa muncii şi care sunt trăsăturile sale specifice;
Vom putea face demarcaţia între piaţa a muncii naţională şi piaţă a muncii
locală, între pieţe primare şi pieţe secundare ale muncii;
Vom şti ce este cererea de muncă şi modul cum se trasează curba ei;
Vom înţelege influenţa modificării salariilor şi altor factori – cererea de
produse, preţul capitalului etc. – asupra cererii de muncă, putând delimita efectul de scară şi
efectul de substituţie ;
Vom cunoaşte ce este oferta de muncă şi care sunt resursele sale şi vom înţelege
ce reprezintă o serie de variabile demoeconomice cum sunt populaţia activă, populaţia ocupată
şi populaţia activă neocupată (şomerii) ;
Vom înţelege mai bine raţionamentul prin care fiecare individ decide în
legătură cu numărul de ore pe care le alocă muncii remunerate ;
Vom cunoaşte câteva aspecte ale relaţiei dintre oferta de muncă şi capitalul
uman ;
Vom vedea cum influenţează mobilitatea populaţiei oferta de muncă .
1
Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Gh. Luţac, Gabriela Pascariu, Economie Politică , ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p.255
3
4
vânzători şi cumpărători fiind reglementate prin acte normative şi acorduri încheiate între
exponenţii intereselor angajaţilor, angajatorilor şi uneori şi ale puterii publice.
- Ca pe oricare altă piaţă, aici se întîlnesc o mulţime de cumpărători şi vânzători.
Cumpărătorii sunt angajatorii, iar vânzătorii sunt lucrătorii. Ei realizează în permanenţă
tranzacţii cu serviciile de muncă, fiind influenţaţi de deciziile celorlalţi participanţi. Chiar dacă
unii dintre participanţi nu sunt activi în fiecare moment, adică nu se află în căutarea unor noi
angajaţi sau a unei noi slujbe, pe piaţă există în permanenţă mii de firme şi lucrători care
tranzacţionează.
- Dacă obiectul tranzacţiilor îl constituie servicii de muncă de înaltă calificare, ce nu
pot fi oferite decât de persoane cu pregătire superioară, cum ar fi, de exemplu, ingineri,
medici, informaticieni, aria de căutare şi întîlnire a cererii cu oferta se poate extinde la scara
întregii economii naţionale. Vorbim în acest caz de o piaţă a muncii naţională. Când căutarea
se poate limita pe plan local, cum este în cazul unor instalatori, mecanici auto sau cameriste de
hotel, avem de a face cu o piaţă a muncii locală.
- Segmentarea pieţei muncii îi conferă o anumită dualitate. Astfel, unele pieţe ale
muncii, în special cele în care vânzătorii de muncă, adică lucrătorii, sunt reprezentaţi de
sindicate, operează în baza unui set formal de reguli care guvernează parţial tranzacţiile
cumpărători - vânzători. Angajatorii sunt obligaţi ca, în cazul unor profesii sindicalizate, să
ţină seama de lista membrilor eligibili ai sindicatului respectiv. Alteori, unele acorduri
sindicate - management prevăd anumite reguli privind ordinea în care sunt angajaţi sau
concediaţi membrii de sindicat, procedurile de rezolvare a nemulţumirilor angajaţilor,
promovarea, sarcinile sau ritmul de muncă, sistemul de stimulente, care să asigure un
tratament just, echitabil, al tuturor. Un astfel de set formal de reguli şi proceduri care constrîng
relaţiile de angajare în interiorul firmei conferă caracter de piaţă internală a muncii.2
- Adesea însă tranzacţiile cu servicii de muncă se pot desfăşura şi în afara unor astfel
de reguli scrise, într-un sector al pieţei muncii în care slujbele pot fi stabile şi bine plătite sau,
dimpotrivă, instabile şi prost plătite. Se consideră că instabilitatea locurilor de muncă şi
nivelul scăzut al remunerării lor sunt atribute ale pieţei secundare a muncii. În contrast cu
acestea, pieţele muncii caracterizate prin niveluri relativ ridicate de remunerare şi stabilitate a
locurilor de muncă sunt pieţe primare ale muncii.
- Toate segmentele pieţei muncii – piaţa electroniştilor, piaţa constructorilor, zidarilor,
instalatorilor, piaţa şoferilor de taxi, a camionagiilor etc. – sunt interrelaţionate : participanţii,
atât lucrători cât şi angajatori, pot oricând să-şi schimbe intenţia, să facă tranzacţii pe oricare
altă piaţă.
2
Ronald G. Ehrenberg, Robert S. Smith, Modern Labor Economics, Theory and Public Policy, Sixth Edition,
Addison – Wesley, New York, Amsterdam, 1996, p.26
4
5
obiectul activităţii lor. De aceea, cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de pe
piaţa bunurilor şi serviciilor.
Ce factori determină mărimea cererii de muncă ? Altfel spus : care sunt determinanţii
ei ? Fiind o cerere derivată din cererea de bunuri, este evident că evoluţia acesteia din urmă are
un rol hotărîtor: în caz extrem, dispariţia cererii pentru un anumit bun pe piaţa acestuia
provoacă fără îndoială dispariţia cererii înseşi pentru forţa de muncă de calificarea respectivă.
De-a lungul timpului evoluţia modului de consum a determinat dispariţia multor profesii.
Salariul
S1
Sn
Figura 1.1 Determinarea de către firmă a cantităţii de muncă cerute pe piaţa muncii
Cum costul factorului muncă nu este altceva decât salariul, venitul posesorului său, o
mărime exogenă firmei angajatoare, rezultă că pentru a determina grafic cererea de muncă,
vom reprezenta mai întâi curba productivităţii marginale a muncii (descrescătoare a urmare a
acţiunii legii randamentelor descrescânde) şi, înscriind pe ordonată mărimea salariului unitar,
vom constata că firma va majora cererea de muncă pe măsură ce salariul se diminuează.
Fiecărui nivel al salariului (S1, S2, ...., Si, ......, Sn) îi corespund cantităţile de muncă (L1, L2,
......, Li, ......, Ln) pentru care PmV să egaleze Cm, adică salariul.
Produsul marginal al factorilor (sau productivitatea lor marginală) reprezintă sporul producţiei datorat creşterii
factorului cu o unitate. Dacă acest spor fizic al producţiei este ponderat cu preţul se obţine productivitatea
marginală a factorului în expresie valorică (PmV).
5
6
Ca urmare, ansamblul punctelor de coordonate (Li, Si) pentru care PmV = Cm , care
nu este altceva decât curba productivităţii marginale a muncii respective, reprezintă curba
cererii de muncă.
6
7
Salariul
Si
C2
C1
0 Cantitatea de muncă cerută
Li0 Li1
Figura 1.2. Influenţa creşterii cererii pentru un produs asupra cererii de muncă
necesară fabricării acestuia
Din figura 1.2. se observă că la fiecare nivel al salariului înscris pe ordonată (Si),
cantitatea de muncă cerută este mai mare (Li1 în loc de Li0).
Dar dacă cererea pentru un anumit produs rămîne neschimbată la fel ca şi tehnologia,
condiţiile de ofertă a muncii şi se modifică de această dată oferta de capital ? Presupunând că
aceasta creşte, preţul capitalului scade într-o anumită proporţie faţă de nivelul său anterior.
Ce efect va avea această scădere a preţului capitalului asupra cererii de muncă ?
Pe de o parte, ieftinirea capitalului duce la diminuarea costului producţiei, ceea ce va
avea ca efect o tendinţă de creştere a producţiei, care va atrage după sine, desigur, creşterea
cererii de muncă la aceleaşi niveluri ale salariului şi, implicit, creşterea ocupării. Avem de-a
face în acest caz cu un efect de scară pozitiv. Curba cererii de muncă se va deplasa paralel cu
ea însăşi spre dreapta. Acesta nu este însă singurul efect al scăderii preţului capitalului.
Concomitent vom avea şi un efect de substituţie negativ, deoarece firmele producătoare,
angajatorii, ca răspuns la ieftinirea capitalului vor modifica tehnologia, orientându-se spre una
mai capital intensivă, adică vor substitui munca, devenită mai scumpă, cu capital, astfel încât o
cantitate mai mare de output va fi obţinută cu un volum mai mic de muncă. Cererea de muncă
se va diminua. Curba cererii de muncă se va deplasa spre stânga, ceea ce înseamnă cantităţi de
muncă mai mici cerute la aceleaşi niveluri ale salariului.
În concluzie, reducerea preţului capitalului generează asupra cererii de muncă două
efecte opuse : efectul de scară, pozitiv, care împinge curba cererii de muncă spre dreapta, şi
efectul de substituţie negativ, care trage curba cererii de muncă spre stînga. Pot rezulta în final
două situaţii, aşa cum se prezintă în cele două diagrame din figura 1.3.
C1 este curba iniţială a cererii de muncă, înainte de reducerea preţului capitalului, iar
C2 este curba finală a cererii de muncă, după scăderea preţului capitalului. Nivelul ocupării ar
creşte în cazul a). şi ar suferi o contracţie în cazul b).
Dacă preţul capitalului ar creşte, ca urmare, de exemplu, a diminuării ofertei acestui
factor de producţie, efectele asupra cererii de muncă s-ar inversa : efectul de scară ar fi
negativ (curba cererii de muncă s-ar deplasa spre stânga), deoarece scumpirea capitalului ar
mări costul producţiei, ceea ce ar avea ca efect diminuarea producţiei bunului respectiv şi, în
consecinţă, reducerea cererii de muncă, în timp ce efectul de substituţie ar fi pozitiv (curba
7
8
cererii de muncă s-ar deplasa spre dreapta), deoarece, capitalul devenind mai scump, firmele
producătoare vor opta de această dată pentru tehnologii intensive în muncă, obţinând o
producţie mai mică, dar cu o cantitate mai mare de muncă, deoarece o parte din capital este
substituită cu munca devenită relativ mai ieftină.
Salariu Salariu
C2 C2
C1 C1
Muncă Muncă
a). Când efectul de scară domină b). Când domină efectul de substituţie
Cererea de muncă şi, implicit, nivelul ocupării pot fi influenţate şi de alţi factori, cu
acţiune indirectă. Astfel, toţi factorii care stimulează cererea globală pot influenţa şi cererea de
muncă. Creşterea investiţiilor, sporirea exporturilor, implicarea guvernului în economie prin
demararea unor proiecte de lucrări publice sau de restructurare a unor ramuri sau activităţi din
economia naţională pot determina modificări esenţiale ale cererii de muncă, în sensul creşterii
ei dar şi al scăderii.
Ori de câte ori acţiunea acestor factori va avea ca efect o restrângere a cererii de
muncă, curba acesteia se va deplasa paralel cu ea însăşi spre stânga. Creşterea cererii de
muncă indusă de acţiunea acestor factori este exprimată grafic prin deplasarea curbei cererii de
muncă spre dreapta.
8
9
ţări, constituindu-se din ansamblul persoanelor care, prin însuşirile lor biologice, fizice şi
intelectuale, pot participa în mod direct şi permanent la o activitate social economică utilă.3
Dimensiunea resurselor de muncă se află sub influenţa a două categorii de factori :
- factori demografici , care se referă la natalitate, mortalitate, speranţa medie de viată,
fluxurile migratorii etc. ;
- factori social economici. De exemplu, limitele de vârstă ale resurselor de muncă
(atât cea inferioară cât şi, mai ales, cea superioară) sunt influenţate de nivelul de dezvoltare
economică, de legislaţia muncii din fiecare ţară şi în special de legislaţia privind pensionarea.
Structura populaţiei totale a unei ţări din punctul de vedere al participării sale la
realizarea ofertei de muncă se prezintă ca în figura 1.4.
3
Daniela – Luminiţa Constantin şi colab. , Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială., Editura ASE,
Bucureşti, 2002, p. 12
9
10
4
Ibidem
10
11
0 1 2 3 4 5 6 7 8
Australia 1 785 1 755 1 740 1 737 1 747 1 732 1 723 1 722
Austria 1 632 1 630 1 632 1 642 1 650 1 656 1 655 1 652
Belgia 1 554 1 577 1 579 1 575 1 549 1 565 1 571 1 566
Canada 1 768 1 762 1 744 1 734 1 753 1 738 1 738 1 736
Republica Cehă 2 092 2 000 1 980 1 972 1 986 2 002 1 997 1 985
Danemarca 1 581 1 587 1 579 1 577 1 579 1 564 1 574 ..
Finlanda 1 750 1 734 1 728 1 720 1 724 1 718 1 714 1 698
Franţa 1 591 1 578 1 536 1 531 1 558 1 550 1 568 1 561
Germania 1 473 1 458 1 445 1 439 1 442 1 435 1 433 1 433
11
12
sursa: http://stats.oecd.org/wbos/Index.aspx?DatasetCode=ANHRS
Se constată faptul că în ţările membre ale OCDE (care cuprinde ţările dezvoltate ale
lumii) durata timpului anual de muncă se situează, la nivelul anului 2007, între 1392 ore în
Olanda (ceea ce înseamnă o medie săptămânală de 26,77 ore) şi 1986 ore în Cehia şi Ungaria
(ceea ce înseamnă o medie săptămânală de 38,17 ore, cu 42,58 % mai mult decât în primele),
cu cel mai înalt nivel fiind însă Coreea de Sud (2520 ore în anul 2000, adică o medie
săptămânală de 48,66 ore). Exceptând un număr redus de ţări (Austria, Belgia, Olanda, unde
durata timpului de muncă este deja redusă), în perioada anilor 2000 – 2007 am asistat la un
proces de reducere în continuare a acestui indicator, reducere ce se încadrează între circa 2 %
(SUA, Germania, Marea Britanie, Portugalia etc) şi 4,56 % în Spania, 5,18 % în Irlanda, 7,22
% în Luxemburg sau chiar 8,53 % în Corea de Sud (unde nivelul săptămânal era, în 2006, de
44,33 ore, cu 65,59 % mai mult decât cea mai scurtă durată săptămânală, din Olanda).
Timpul total de muncă de-a lungul unei vieţi este însă rezultatul deciziei fiecărui
individ. Oricine poate hotărî dacă îşi caută un loc de muncă sau mai multe concomitent, dacă
se angajează într-o slujbă full - time sau part-time, dacă îşi întrerupe timpul de muncă pentru
a-şi continua pregătirea profesională sau pentru a-şi lua o vacanţă mai îndelungată etc. Aceste
alegeri au devenit mai posibile pe măsură ce flexibilitatea programelor de lucru a sporit, iar
folosirea mijloacelor informatice s-a extins. În esenţă, ele vizează comportamentul individual
în actul de alegere între timp de lucru şi timp liber, pornind de la premiza că timpul total de
care dispune fiecare este dat. Acest comportament are ca rezultat o anumită configuraţie a
curbei ofertei individuale de muncă.
Aşa cum în teoria microeconomică a consumatorului acesta alegea un « coş » optimal,
format din cantităţi de două bunuri, X şi Y, în condiţiile restricţiei sale bugetare, tot aşa
12
13
ofertantul de muncă alege o combinaţie formată din timp liber şi din timp de muncă. Orice oră
de muncă prestată în plus înseamnă o oră de timp liber sacrificată. Atât timp cât satisfacţia
sacrificată este compensată de plăcerea obţinută din consumul bunurilor şi serviciilor
achiziţionate cu ajutorul salariului pentru fiecare oră suplimentară de muncă, adică de
consumul salariului real, individul va substitui timpul liber cu timp de muncă, iar oferta sa
individuală de muncă se va mări. Avem de-a face aici cu un efect de substituţie pozitiv.
Pe măsură însă ce creşte salariul real pe ora de muncă suplimentară, costul de
oportunitate al fiecărei ore de timp liber sacrificate devine tot mai mare. Venitul mai mare îi
permite angajatului să achiziţioneze mai multe bunuri şi servicii, care îi asigură un nivel de
satisfacţie suficient de ridicat pentru a-l determina să nu-şi mai sporească insatisfacţia dată de
reducerea timpului liber în aceeaşi proporţie. Acesta este un efect de venit negativ, care
acţionează concomitent cu efectul de substituţie.
După cum se observă în figura 1.5., atât timp cât salariul orar nu depăşeşte nivelul S3,
efectul de substituţie este mai mare decât efectul de venit, creşterea salariului generând o
creştere a ofertei de muncă. O majorare a salariului peste nivelul S3 (suficient de ridicat), până
la S4 permite salariatului să-şi asigure un standard de viaţă dorit cu mai puţine ore lucrate şi
mai mult timp liber. Efectul de venit domină efectul de substituţie, oferta individuală de
muncă reducându-se la nivelul H2.
Iată cum teoria ofertei de muncă ne ajută să înţelegem tendinţele pe termen lung ale
participării la muncă. Chiar dacă timpul liber şi consumarea timpului în forme neremunerate
pot constitui factori importanţi ai bunăstării, nivelul înalt al civilizaţiei materiale şi spirituale la
care au ajuns unele state avansate nu a putut fi obţinut fără o participare susţinută a populaţiei
13
14
lor la muncă. De aceea este importantă scoaterea în evidenţă a efectelor stimulante pentru
muncă pe care le pot avea salariile ridicate, diferitele tipuri de impozite sau o serie de politici
de asigurare a anumitor niveluri ale venitului.
14
15
5
Ronald G. Ehrenberg, Robert S. Smith, op. cit., p. 294
6
Ronald G. Ehrenberg, Robert S. Smith, op. cit., p. 287.
15
16
Cu circa 8 procente din produsul său intern brut alocat acoperirii costurilor directe ale
educaţiei formale (elementare, secundare şi colegiu) la care se adaugă 4-5 procente din PIB
reprezentând câştigurile pierdute aferente persoanelor în vârstă de muncă aflate în procesul de
şcolarizare (în special studenţii), SUA alocă o parte substanţială din resursele sale disponibile
investiţiilor în capital uman.
7
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom,
Iaşi, 2002, p.369
16
17
17
18
18
19
19
20
populaţia de 15-64 ani, România înregistra în 2007 un nivel de 58,8 %, faţă de 65,4 % în EU-
27, 65,8 % în EU-25 , 66,9 % în EU-15, 71,8 % în Statele Unite ale Americii şi 70,7 % în
Japonia. Pentru 2010, obiectivul fixat prin Strategia de la Lisabona este de 70 % (pentru
întreaga Uniune şi nu pe fiecare stat în parte, dar este mobilizator şi pentru România)
Tabel nr. 2: Evoluţia indicatorilor cheie ai ocupării în România, în perioada 1997 - 2007
1997 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Rata ocuparii (% in pop.de 65.4 63.2 63.0 62.4 57.6 57.6 57.7 57.6 58.8 58.8
15-64 ani)
Rata ocuparii (% in pop.de 36.5 33.5 33.1 32.6 28.7 26.4 27.9 24.9 24.0 24.4
15-24 ani)
Rata ocuparii (% in pop.de 80.6 78.1 77.5 76.6 72.7 73.1 72.9 73.3 74.7 74.6
25-54 ani)
Rata ocuparii (% in 52.1 49.6 49.5 48.2 37.3 38.1 36.9 39.4 41.7 41.4
pop.de55-64 ani)
Rata de activitate (% din 69.9 68.4 68.4 67.3 63.4 62.2 63.0 62.3 63.6 63.0
pop.de 15-64 ani)
Rata de activitate (% din 45.6 42.1 41.4 40.0 37.4 32.9 35.8 31.2 30.6 30.5
pop.de 15-24 ani)
Rata de activitate (% din 84.5 83.2 83.0 81.6 78.6 78.0 78.3 78.2 79.9 79.0
pop.de 25- 54 ani )
Rata de activitate (% din 52.5 50.1 50.0 48.7 37.9 38.8 37.9 40.4 42.8 42.4
pop. de 55-64 ani)
Rata somajului (% din forta 5.3 6.6 7.2 6.6 8.4 7.0 8.1 7.2 7.3 6.4
de munca de peste 15 ani)
Rata somaj la tineri (% din 16.3 18.7 20.0 18.6 23.2 19.6 21.9 20.2 21.4 20.1
forta de m-ca de 15-24 ani)
Rata somajului de termen 2.5 2.9 3.7 3.3 4.6 4.3 4.8 4.0 4.2 3.2
lung (% din forta de m-ca)
Ponderea somerilor tineri in 9.1 8.6 8.3 7.5 8.7 6.5 7.8 6.3 6.6 6.1
totalul pop.de 15-24 ani
Sursa: Employment in Europe 2008,p.266,
http://www.google.ro/search?hl=ro&q=employment+in+europe+2008&meta=&aq=0&oq=em
ployment+in+Europe
Pentru o analiză a pieţei muncii nu ne putem limita doar la aceşti indicatori. Prezintă
un deosebit interes indicatorii de structură (structura pe vârste, pe nivel de pregătire, pe
profesii, pe activităţi ale economiei naţionale etc.) , indicatorii de persistenţă a unor fenomene
cum este şomajul etc.
Actuala criză economică globală,cea mai gravă în perioada de după al doilea Război
Mondial, afectează situaţia ocupării din lume, deteriorând indicatorii de performanţă ai pieţei
muncii. La nivelul Uniunii Europene, se anticipează o contractare a creşterii economice cu
circa 4 % în anul 2009 (3 % în US şi 5,5 % în Japonia), ceea ce pe piaţa muncii ar avea drept
consecinţă o diminuare a ocupării cu 2,5 % în 2009 şi cu 1,5 % în 2010. Aceasta ar însemna ,
în cifre absolute, pierderea a 8,5 milioane locuri de muncă,faţă de 9,5 milioane create în
perioada 2006 – 2008 [Economic Forecast Spring 2009, European Economy, 3/2009, p.1-2,
http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15048_en.pdf]. Într-o asemenea
situaţie, decidenţii politicilor economice la nivelul Uniunii Europene cât şi la nivelul fiecărui
stat membru au ca obiective prioritare susţinerea activităţilor economice prin programe şi
strategii care să permită menţinerea locurilor de muncă actuale şi crearea posibilităţilor de
extindere a lor.
20
21
Rezumat
1. Piaţa muncii este locul de întâlnire, în spaţiu şi timp, pe total şi pe structură, a cererii
de muncă cu oferta de muncă, având trăsături specifice care o delimitează de alte pieţe ale
factorilor de producţie.
2. Piaţă muncii poate fi naţională, când aria de căutare şi întâlnire a cererii cu oferta se
extinde la sacră naţională, sau locală, când căutarea se poate limita pe plan local.
3. Pieţele primare ale muncii sunt cele caracterizate prin stabilitate şi niveluri ridicate
ale salariilor, în timp ce pieţele secundare ale muncii sunt cele caracterizate prin instabilitate şi
niveluri reduse ale salariilor.
4. Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care angajatorii sunt dispuşi să
o achiziţioneze la diferite niveluri ale salariului, exprimându-se prin numărul de locuri de
muncă oferite de ei. Este o cerere derivată din cererea de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
5. Curba cererii de muncă exprimă relaţia grafică dintre cererea de muncă şi salariu –
preţul ei – confundându-se însă cu curba productivităţii marginale a muncii în expresie
valorică.
6. Creşterea salariilor determină reducerea cererii de muncă prin două efecte : efectul
de scară determinat de diminuarea ofertei de produse a firmei ca urmare a creşterii costurilor
ei şi efectul de substituţie, constând în înlocuirea muncii, devenite mai scumpe, de către
capital. Efectele modificării salariilor asupra cererii de muncă se evidenţiază grafic prin
deplasări pe curba cererii de muncă : în jos, spre dreapta, când cererea de muncă sporeşte, şi în
sus, spre stânga, atunci când cererea de muncă scade.
7. efectul modificării cererii pentru un anumit produs pe care îl fabrică firma constă
într-o modificare de acelaşi sens a cererii de muncă deoarece aceasta din urmă este o cerere
derivată din cea dintâi. De această dată însă, grafic, efectul de scară al modificării va fi
evidenţiat prin deplasarea întregii curbe a cererii spre dreapta, când creşte, sau spre stânga,
când scade.
8. Efectul scăderii preţului capitalului ca urmare a creşterii ofertei lui se va
descompune şi el într-un efect de scară pozitiv (determinat de creşterea producţiei firmei ca
urmare a reducerii costurilor ei) şi un efect de substituţie negativ (determinat de înlocuirea
factorului muncă de către factorul capital devenit mai ieftin). Efectul creşterii preţului
capitalului este invers.
9. Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care populaţia activă, disponibilă
de muncă, doreşte să o presteze la diferite niveluri ale salariului, exprimându-se prin cererea
de locuri de muncă.
10. Oferta curentă de muncă este reprezentata de populaţia activă, din care o parte
ocupă locurile de muncă oferite de angajator, transformându-se în populaţie ocupată, iar restul
rămâne neocupată, ca şomeri.
11. Numărul de ore lucrate de fiecare individ de-a lungul vieţii sale depinde de
mărimea salariului şi este rezultatul alegerii sale individuale sub forma a două efecte : efectul
de substituţie pozitiv (înlocuirea timpului liber cu timp de lucru remunerat) şi efectul de venit
negativ (diminuarea timpului de lucru şi creşterea timpului liber la un nivel suficient de ridicat
al salariului).
21
22
Concepte :
22
23
Obiective
După studierea acestui capitol :
vom înţelege mecanismul formării salariului de echilibru şi factorii care îl
influenţează ;
vom cunoaşte motive ale abaterii mărimii salariului de la nivelul salariului
de echilibru ;
vom înţelege mecanismul diferenţierii salariului prin discriminare ;
vom înţelege mecanismul diferenţierii salariului într-o piaţă cu concurenţă
imperfectă de tim monopson sau monopol ;
vom vedea efectele legii salariului minima supra pieţei muncii ;
vom înţelege în final că orice intervenţie în mecanismul intern al
funcţionării pieţei muncii, publică sau privată, poate avea efecte pozitive pe termen
scurt asupra unor categorii mai mult sau mai puţin restrânse de salariaţi, dar cu preţul
dezechilibrării pieţei muncii de ansamblu şi înrăutăţirii situaţiei altor lucrători.
După cum s-a văzut în subcapitolele anterioare, salariul este elementul luat în
considerare şi de purtătorul cererii de muncă – angajatorul – atunci când îşi
dimensionează cantitatea necesară din acest factor şi de purtătorul ofertei de muncă –
lucrătorul – atunci când decide câte ore din timpul său total le alocă pentru muncă
remunerată.
23
24
9
Richard G. Lipsey, K.Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 397-399.
24
25
Sn1 Sn1
100
P S n0
I Sr 1 100 , iar prin rearanjarea termenilor: I S r 100 , ceea ce devine în final:
Sn0 P1
100
P P0
I Sn
I Sr 100 .
Ip
Dacă, de exemplu, într-o anumită perioadă salariul nominal se dublează, în timp ce preţurile
cresc, în medie, de 2,5 ori, indicele de creştere a salariului real este:
200
I Sr 100 80% , ceea ce înseamnă că salariul real a scăzut cu 20%.
250
În afară de venitul obţinut pe o cale directă, proporţional cu munca depusă, angajatul mai
poate fi beneficiarul salariului colectiv şi al salariului social.
Salariul colectiv este acela atribuit tuturor salariatilor unei firme ca participare la rezultatele
acesteia (profit) sau prin acordarea a diferite facilităţi.
Salariul social se obţine în urma redistribuirii venitului national în vederea asigurării de
venituri unor categorii de salariaţi care se confruntă cu probleme deosebite sau se află într-o
situaţie materială precară (şomaj, accidente de munca, boli profesionale etc.).
Pentru a pune în relaţie cât mai directă rezultatele, cantitative şi calitative, ale muncii cu
veniturile, in practică sunt folosite trei forme principale de salarizare: în regie, în acord, pe bază
de cote procentuale.
Salarizarea în regie sau după timpul de lucru se practică în acele unităţi sau pentru acele
categorii de salariaţi unde rezultatele muncii nu sunt pe deplin comensurabile: învăţământ.
sănătate, justiţie, apărare naţională, administraţie etc. Venitul se determină, aici, ca un produs
între tariful orar şi numărul de ore prestate. Fiecărui lucrător îi sunt fixate, in mod individual,
printr-o fişă a postului, sarcinile şi responsabilităţile ce-i revin. În funcţie de modul cum şi le
îndeplineşte, salariatul poate primi şi eventuale recompense (premii, gradaţii, gratificaţii etc.) sau,
dacă este cazul, eventualele sancţiuni sau diminuări de salariu.
Salarizarea în acord se practică la firmele a căror activitate este relativ omogenă iar
rezultatele muncii sunt pe deplin măsurabile. Acordul ia forma unei înţelegri între cele două părţi:
firma, pe de o parte, care are lucrări de executat şi o formaţiune de lucru, pe de alta parte, care se
angajează ca într-un anumit interval de timp să execute lucrarea la parametrii cantitativi şi
calitativi descrişi. Tariful se fixează pe unitate fizică de lucrare executată (bucată, metru patrat,
metru cub, piesă, ansamblu, subansamblu etc.).
Salarizarea în cote procentuale se practică, îndeosebi, în unităţile comerciale. Pentru a fi
stimulaţi în promovarea imaginii şi vânzarea mărfurilor şi serviciilor, lucrătorii acestor unităţi
sunt salarizaţi în cote procentuale aplicate valorii vânzărilor.
Fiecare din cele trei forme uzuale de salarizare îşi are avantajele şi dezavantajele ei. De
multe ori, aceeaşi firmă, în virtutea autonomiei sale funcţionale, poate proceda la o combinare de
elemente aparţinând a două sau chiar trei forme de salarizare. Poate practica, altfel spus, o
salarizare mixtă.
Pentru stimularea salariatului în obţinerea unor performanţe superioare constând, de
exemplu, în creşterea cifrei de afaceri sau în sporirea profitului, se practică alcătuirea salariului
dintr-o parte fixă şi una variabilă, proporţională cu indicele realizării indicatorului de performanţă
convenit. De asemenea, în aplicarea politicii de salarizare, fiecare firmă pleacă şi de la premisa că
proprii săi salariati pot fi coparticipanţi la salariul colectiv sau social; pot fi beneficiarii sistemului
de participare la impărţirea profiturilor etc.
25
26
26
27
Aşa cum se poate observa în figura 2.2. pe piaţa muncii cu discriminare (diagrama
din stânga, a) ), faţă de situaţia în care nu ar fi restricţionată intrarea grupurilor
discriminate, când oferta de muncă ar fi reprezentată de curba SL0 , iar nivelul salariului
de echilibru ar fi W0 la un nivel al ocupării egal cu L0 , oferta de muncă diminuându-se,
curba ei ajunge în poziţia SL1 , mărind salariul la W1 şi reducând nivelul ocupării la L1
(curba DL reprezintă cererea de muncă de pe această piaţă). În schimb, pe piaţa muncii
fără discriminare ( diagrama din dreapta, b). ), persoanele discriminate, al căror acces a
fost îngrădit pe prima piaţă, vor mări oferta de muncă, curba ofertei de muncă se va
deplasa din poziţia SL0 în SL2, mărind nivelul ocupării la L2 , dar reducând salariul la W2.
Atunci când discriminarea are drept cauză prejudecăţile angajatorului, firma
discriminatoare sacrifică o parte din profitul ei potenţial pentru a menţine acest
comportament, deoarece angajează numai lucrători din grupul privilegiat, plătindu-le un
salariu egal cu valoarea produsului lor marginal, deşi, dacă ar angaja persoane
discriminate, le-ar plăti mai puţin. Pe o piaţă mai concurenţială, în cele din urmă se va
găsi o firmă care să dorească să-şi majoreze profitul pe calea renunţării la discriminare,
ceea ce ar putea avea ca efect abandonarea generală a comportamentului discriminatoriu.
Dacă discriminarea îşi are cauza în preferinţele clienţilor sau angajaţilor, care pot
refuza achiziţionarea bunurilor executate de persoane discrimininate sau, respectiv, pot
refuza să lucreze împreună cu acestea, piaţa determină firmele care-şi maximizează
profitul să răspundă la aceste prejudecăţi. Sursa lor nemaifiind comportamentul
angajatorului, al patronului, mai ales în contextul ieftinirii transporturilor şi
comunicaţiilor din secolul XX, abandonarea acestui comportament poate fi realizată pe
calea relocalizării activităţii firmei în alte spaţii economice, lipsite de discriminare.
27
28
Aşa cum rezultă din figura 2.3, monopsonistul opreşte angajarea forţei de muncă
la nivelul Lm, când costul marginal al muncii egalează produsul marginal al muncii în
Pentru a înţelege acest fapt, să presupunem că, pe piaţa muncii, unei creşteri a numărului de ore muncă
oferite de la 10 la 11, 12, 13, 14, îi corespunde o scară crescătoare a salariului mediu orar ( a costului
mediu al muncii) de la 20 la 22, 24, 26, 28 unităţi monetare. Costul marginal al celei de-a unsprezecea ore
de muncă va fi: 11x22-10x20x= 42; Costul marginal al celei de-a douăsprezecea ore de muncă va fi 24x12-
20x11=46; pentru a treisprezecea oră de muncă va fi 13x26-12x24=50 ş.a.m.d. rezultă evident că fiecare
unitate de muncă suplimentară are un cost marginal mai mare decât costul mediu.
28
29
expresie valorică (PmV). L acest nivel de angajare, mai mic decât pe o piaţă a muncii
concurenţială (când ocuparea de echilibru ar fi Le), salariul mediu plătit este Wm, de
asemenea mai mic decât pe o piaţă concurenţială (când ar fi We), iar venitul obţinut de
forţa de muncă angajată (Lm) este suprafaţa dreptunghiului OLmAWm.
În concluzie, pe o piaţă a muncii de tip monopson se înregistrează un nivel
mai scăzut al gradului de ocupare şi al salariului mediu decât atunci când forţa de
muncă este angajată pe o piaţă concurenţială.
2.5.2. Monopolul este acea structură a pieţei în care un singur vânzător se află în
faţa unei multitudini de cumpărători, fără ca pe acea piaţă să existe un substituient
apropiat al bunului care face obiectul tranzacţiilor. În cazul pieţei muncii unicul vânzător,
monopolistul, este reprezentat de un sindicat al salariaţilor care caută să impună tuturor
firmelor care doresc să angajeze membrii săi un nivel al salariului superior celui de
echilibru. Aşa cum se prezintă situaţia în figura 2.4. , sindicatul impune mebrilor săi să
nu accepte un salariu mai mic decât WM, nivel care este mai mare decât salariul de
echilibru We format pe o piaţă concurenţială. Ca urmare, curba ofertei de muncă se
modifică, devenind perfect elastică pe porţiunea WMC, după care creşte de-a lungul
curbei SL. Proiecţia punctului C pe abscisă este LWM, care reprezintă cantitatea de muncă
disponibilă să se angajeze la nivelul WM al salariului. Echilibrul în acest caz se realizează
însă în punctul B, cu LM lucrători angajaţi, în timp ce LWM – LM reprezintă numărul de
persoane care doresc să se angajeze la nivelul existent WM al salariului, dar nu găsesc
locuri de muncă. Venitul lucrătorilor angajaţi este suprafaţa dreptunghiului OLMBWM.
29
30
Rezumat
30
31
Concepte :
salariul de echilibru ;
capitalul uman general ;
capitalul uman specific întreprinderii ;
spor salarial compensator ;
salarii de eficienţă ;
monopsinul ;
monopolul.
31
32
Obiective
Studiind acest capitol :
vom înţelege că şomajul este un fenomen deosebit de preocupant, atât
pentru fiecare individ în parte cât şi pentru societate în ansamblul său, prin consecinţele
negative pe care le are ;
Vom vedea care sunt caracteristicile şomajului, formându-ne o imagine mai
cuprinzătoare asupra dimensiunilor acestuia ;
Vom cunoaşte formele şomajului, pentru a-i înţelege mai bine cauzele ;
Vom înţelege ce înseamnă şomaj fricţional şi şomaj structural şi în ce constă
şomajul natural sau de echilibru supranumit NAIRU ;
Vom cunoaşte diferitele situaţii de ocupare a forţei de muncă definite prin
compararea şomajului curent cu şomajul de echilibru (NAIRU) ;
Vom înţelege ce înseamnă şomajul ciclic şi factorii care îl generează ;
Vom vedea în final ce căi posibile există la îndemîna decidenţilor de politică
economică pentru reducerea şomajului.
32
33
alta. Chiar şi dacă o marfă oarecare este produsă într-o cantitate excedentară, peste
cererea pieţei pentru ea, consecinţele sunt negative pentru producător şi, implicit, pentru
societate : neputând-o vinde, nu se recuperează cheltuielile efectuate cu fabricarea ei, nu
se poate relua procesul de producţie măcar la scara anterioară, gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie scade, o parte din factorii productivi sunt disponibilizaţi.
Cu mult mai gravă este problema în cazul ofertei excedentare de forţă de muncă,
fiindcă în spatele acestei sintagme neutre se află oamenii cu multiplele lor nevoi, dar şi
cu numeroasele lor eforturi pe care le-au făcut de-a lungul vieţii pentru a fi apţi să
constituie această « ofertă de muncă ». Şomajul reprezintă probabil fenomenul economic
cel mai îngrijorător, atât pentru fiecare individ care-i poate cădea victimă, cât şi pentru
politicienii responsabili de gestionarea echilibrelor macroeconomice. El afectează zeci de
milioane de oameni aflaţi în deplinătatea aptitudinilor de muncă. Există peste 35 de
milioane de şomeri în ţările membre ale OCDE şi se apreciază că încă 15 milioane au
renunţat să mai caute un loc de muncă sau au acceptat fără voia lor o slujbă cu normă
redusă.
Şomajul, aşa cum s-a prezentat şi la primul capitol, se poate determina în mărimi
absolute, ca număr de şomeri, şi în mărimi relative, ca rată a şomajului, calculată prin
raportarea numărului şomerilor la populaţia activă (forţa de muncă)
Consecinţele şomajului constau la nivelul economiei naţionale în producţia
potenţială aferentă resurselor de muncă ale şomerilor irosită pentru totdeauna, iar la
nivelul fiecărui individ afectat de acest flagel în deteriorarea condiţiei lui materiale,
familiale, psihice, în deziluzia neputinţei încadrării într-o activitate utilă, care înseamnă o
gravă deteriorare a înseşi condiţiei lui umane. «Pierderea cumulativă a producţiei
Regatului Unit în cei trei ani 1991 – 1993 a fost de 70 miliarde £ (la preţurile din 1990) ;
aceasta înseamnă cca. 1200 £ pentru fiecare membru al forţei de muncă. Într-o lume a
rarităţii, cu multe nevoi nesatisfăcute, această pierdere este importantă. Ea reprezintă
bunuri şi servicii care ar fi putut fi produse, dar sunt pierdute pentru totdeauna. »1 . Iată
de ce şomajul contează. În general el reduce producţia şi venitul total. El creşte
inegalitatea, întrucât şomerii pierd mai mult decât cei angajaţi. Şomajul erodează
capitalul uman. Şi, în final, implică şi costuri psihice. Oamenii simt nevoia să fie utili.
Deşi prin şomaj creşte timpul liber, valoarea acestuia este de departe anulată de durerea
respingerii.10
1
Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, op. cit., p. 880.
10
Ibidem, p. 881.
33
34
în Letonia, Lituania şi Estonia, în timp ce în ţări mari ca Polonia sau Germania să scadă
la 7,7 %, respectiv 7,6 %, sub media UE, iar în Olanda să ajungă la un nivel foarte scăzut,
de doar 2,8 %
- şomajul oscilează de-a lungul timpului în aceeaşi ţară, odată cu fazele ciclului
economic. Exemplele de mai sus sunt concludente când comparăm datele din 1994 cu
cele din 2007 şi din martie 2009
- şomajul afectează într-o proporţie mai mare categoria lucrătorilor necalificaţi,
care este de patru, cinci ori mai expusă decât cei calificaţi. Circa 75% din bărbaţii şomeri
sunt lucrători manuali, necalificaţi.
- tinerii sunt mai afectaţi de şomaj decât adulţii. În UE rata şomajului tinerilor
(populaţia de 15 – 24 ani ) a oscilat în anii 1997 – 2007 între 19,6 % în 2001 şi 14,7 %, în
timp ce în Spania ea s-a situat , în aceeaşi perioadă, între 36,4 % şi 18,2 %. De altfel, şi
rata ocupării la populaţia de 25 – 54 ani a fost aproape dublă faţă de cea a populaţiei de
15 – 24 ani în aceeaşi perioadă, 1997 – 2007 ( a oscilat între 25,3 % şi 39,1 % la tineri
de 15 – 24 ani şi între 62,1 % şi 76,8 % la populaţia de 25 – 54 ani).
- de asemenea, în majoritatea ţărilor membre ale UE, şomajul este mai ridicat la
femei decât la bărbaţi, cu câteva excepţii (În anul 2007 : Estonia, Irlanda, Marea Britanie,
Letonia şi Romania) La extreme, în Spania şomajul feminin era de 10,9 % în timp ce cel
masculin era de 6,4 %, în timp ce în Grecia este mai mult decât dublu 12,8 % faţă de
5,2 %.
- şomajul din UE, comparativ cu cel SUA , se mai caracterizează printr-o rată
mult mai ridicată a şomajului de lungă durată. Dacă în SUA acesta reprezintă doar cca.
10% din şomajul total, în UE rata şomajului de lungă durată se situează la aproape
jumătate din şomajul total.
- o ultimă caracteristică se referă la faptul că majoritatea şomerilor nu ajung în
această situaţie ca urmare a părăsirii voluntare a locului de muncă, ci a evoluţiei
economice. În consecinţă, şomajul este preponderent involuntar şi nu voluntar cum
apărea în abordarea teoriei neoclasice.
34
35
35
36
În aceste condiţii ocuparea deplină a forţei de muncă nu mai coincide cu rata zero
a şomajului curent, ci este luată în considerare rata reală a şomajului, determinată prin
scăderea ratei naturale a şomajului din rata curentă a şomajului. Dacă rata curentă a
şomajului este mai mică decât NAIRU , există o situaţie de supraocupare a forţei de
muncă. Forţele cererii vor exercita presiuni asupra salariilor, determinându-le să crească
mai repede decât productivitatea şi generând astfel tensiuni inflaţioniste. Când rata
curentă a şomajului este mai mare decât NAIRU există o situaţie de subocupare a forţei
de muncă, de şomaj real, când o cerere mai mică de forţă de muncă faţă de oferta
existentă face ca salariile să crească mai lent decât productivitatea sau chiar să scadă.
Doar atunci când rata curentă a şomajului este egală cu NAIRU se poate spune că există o
situaţie de ocupare deplină a forţei de muncă, un echilibru pe piaţa muncii, când nu se
mai exercită presiuni asupra salariilor nici în sus şi nici în jos. Deci, în situaţia de ocupare
deplină a forţei de muncă există doar şomaj fricţional şi şomaj structural.
Când nu există ocupare deplină înseamnă că apar şi alte forme de şomaj. O astfel
de altă formă este legată de evoluţia ciclică a economiei, de ciclul economic cu fazele
sale ascendente şi descendente. Când economia se află în recesiune, cererea globală se
diminuează, activitatea economică se reduce, iar şomajul creşte cu mult peste ceea ce
reprezintă şomaj fricţional sau structural.
Acest şomaj datorat faptului că cererea globală este insuficientă pentru a absorbi
oferta potenţială se numeşte şomaj ciclic (sau şomaj datorat insuficienţei cererii). Ca
urmare, producţia reală devine mai mică decât producţia potenţială, înregistrându-se un
decalaj recesionist. Nivelul şomajului ciclic poate fi determinat ca diferenţă între numărul
de persoane care ar putea fi angajate în condiţiile venitului naţional potenţial şi numărul
de persoane angajate curent. Când şomajul ciclic este zero, tot şomajul existent este
fricţional şi / sau structural , numit în literatura economică şi şomaj de echilibru.
Astăzi, în condiţiile crizei globale care se manifestă şi printr-o comprimare
vizibilă a cererii, se foloseşte şi noţiunea de şomaj tehnic, pentru a desemna situaţia în
care angajaţii îşi încetează lucrul pentru o perioadă determinată, din cauza lipsei de
comenzi, fiind remuneraţi cu o anumită cotă procentuală din salariul obţinut anterior.
Majoritatea încercărilor de a explica şomajul ciclic vizează maniera în care se
determină mărimea salariilor şi se iau deciziile de angajare. În conformitate cu concepţia
neoclasică a echilibrului pe pieţe concurenţiale, atunci când cererea de muncă se reduce
ca efect al intrării economiei în recesiune, menţinerea echilibrului s-ar putea realiza prin
diminuarea preţului, adică a salariilor. În realitate însă, nivelul salariilor nu se schimbă de
fiecare dată când se modifică cererea sau oferta de muncă. Schimbarea preţurilor şi
salariilor ca răspuns la fiecare modificare minoră a cererii ar fi o activitate costisitoare şi
care consumă timp. De aceea, firmele consideră că este mai avantajos să-şi menţină
listele de preţuri (meniul) pe o perioadă mai îndelungată. Acţionând pe pieţe cu
concurenţă imperfectă, în condiţiile menţinerii neschimbate a preţurilor, firmele îşi
reglează situaţia financiară prin modificarea volumului producţiei şi numărului de
salariaţi. Consecinţa unui astfel de comportament colectiv al firmelor constă în faptul că
producţia şi ocuparea vor reacţiona la modificări ale cererii agregate. În plus, rigiditatea
salariilor nominale este determinată şi de faptul că nivelul lor este stabilit prin contractele
de muncă pe perioade de timp mai îndelungate, de un an şi chiar mai mult. În aceste
condiţii orice şoc al cererii poate genera creşteri ale şomajului.
36
37
Relaţiile între patroni şi salariaţi sunt pe termen lung,iar salariile sunt mai puţin
sensibile la fluctuaţiile curente ale activităţii economice.
37
38
Rezumat
Concepte :
38
39
Obiective
După studierea acestui capitol:
vom înţelege ce este regiunea ca subansamblu al economiei naţionale;
vom şti care sunt unităţile teritoriale conform Nomenclatorului Unităţilor
teritoriale pentru Statistică din UE (NUTS);
vom cunoaşte care sunt regiunile de dezvoltare din România;
vom înţelege ce factori influenţează cererea pe piaţa regională a muncii;
vom vedea ce factori determină oferta de muncă pe pieţele regionale ale
muncii;
vom şti ce este migraţia interregională a muncii şi cum poate fi exprimată;
vom lua cunoştinţă de teoria clasică a migraţiei fortelor de muncă şi de
neajunsurile ei;
vom cunoaşte şi alte abordări teoretice ale migraţiei forţei de muncă şo în
special explicaţia dată prin prisma teoriei capitalului uman;
vom înţelege câteva aspecte ale migraţiei interregionale din România şi ale
impactului ei asupra pieţelor regionale ale muncii.
După ce ne-am lămurit aspectele cele mai generale legate de piaţa muncii, este
uşor să încercăm o definiţie a pieţei regionale a muncii. La modul cel mai simplu, piaţa
regională a muncii desemnează întâlnirea cererii cu oferta de muncă în interiorul
unui teritoriu delimitat sub denumirea de regiune. Este o piaţă teritorială sau locală a
cărei dimensiune depinde de definiţia regiunii.
39
40
11
Cele 8 regiuni de dezvoltare şi judeţele care le compun sunt:
1. Nord – Est: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava. Sediul Agenţiei de Dezvoltare Regională (ADR)
este la Piatra Neamţ.
2. Sud – Est: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea cu sediul ADR la Brăila.
3. Sud Muntenia: Argeş, Călăraşi, Dîmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman, cu sediul ADR
la Călăraşi.
4. Sud – Vest Oltenia: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vîlcea, cu sediul ADR la Craiova.
5. Vest: Arad, Caraş – Severin, Hunedoara, Timiş, cu sediul ADR la Timişoara.
6. Nord – Vest: Bihor, Bistriţa – Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj, cu sediul ADR la Cluj.
7. Centru: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu, cu sediul ADR la Alba Iulia.
8. Bucureşti – Ilfov: Municipil Bucureşti, judeţul Ilfov, cu sediul ADR la Bucureşti.
40
41
procesul restructurării balanţei energetice şi creşterii eficienţei acestui sector), care are ca
efect o reducere drastică a cererii de muncă pentru anumite profesii sau calificări,
disponibilizarea forţei de muncă şi creşterea şomajului, avem de-a face cu o zonă
defavorabilă pentru care politica regională are instrumentele necesare de intervenţie.
O cerere redusă de muncă poate avea ca efect şi deplasarea forţei de muncă în
afara regiunii, fie pe o rază mai restrânsă, dacă există oportunităţi de ocupare în regiunile
învecinate, sub forma migraţiei temporare sau navetismului , fie spre regiuni mai
îndepărtate, din ţară sau din afara ei, sub forma migraţiei definitive, interne sau externe.
Nivelul cererii regionale de muncă variază şi odată cu succesiunea fazelor
ciclului economic. Fazele ascendente ale ciclului, expansiunea sau boom-ul sunt însoţite,
de regulă, de creşteri ale numărului locurilor de muncă, adică ale cererii de muncă, în
timp ce fazele descendente, depresiunea sau recesiunea, înregistrează pierderi de locuri
de muncă, o diminuare a cererii de muncă.
Nu întotdeauna o creştere a cererii de muncă se reflectă într-o diminuare a
şomajului. Este foarte posibil ca într-o fază de creştere a numărului locurilor de muncă,
de îmbunătăţire a situaţiei pieţei muncii, numărul celor care intră sau reintră în forţa de
muncă (mărind rata de participare la forţa de muncă) să fie mai mare decât numărul
noilor locuri de muncă. De asemenea, pe fondul creşterii salariilor ca efect al expansiunii
economice din regiune, poate creşte atractivitatea regiunii pentru forţă de muncă din afara
ei, astfel încât imigraţia să absoarbă o parte din cererea regională a muncii, mai ales
atunci când noile locuri de muncă nu şi-ar avea un corespondent în structura forţei de
muncă disponibile din regiune din punctual de vedere al calificărilor solicitate.
41
42
42
43
43
44
fără alte bariere în calea sa; preţurile factorilor sunt perfect flexibile; factorii de producţie
sunt omogeni; posesorii factorilor sunt perfect informaţi)12.
Dacă se presupune, conform fig. 4.1, că economia este formată din două regiuni,
A şi B, cu cerere şi ofertă de muncă perfect identice, în care se produc aceleaşi mărfuri cu
aceleaşi funcţii de producţie, iniţial salariul real ar fi identic în fiecare din cele două
regiuni, SR0 , egal cu productivitatea marginală a muncii în expresie valorică (deoarece
producătorii maximizează profitul total), iar pieţele muncii din cele două regiuni ar fi în
echilibru.
Dacă dintr-un motiv sau altul (de exemplu, reducerea vârstei de pensionare sau o
diminuare în timp a populaţiei) oferta de muncă de pe piaţa regională A s-ar reduce,
curba ofertei de muncă OA0 [din figura 4.1., a)] s-ar deplasa spre stânga, în poziţia OA1,
astfel încât, cererea de muncă rămânând neschimbată, salariul real de echilibru ar ajunge
la nivelul SR1, în condiţiile reducerii forţei de muncă la nivelul L1. Ca urmare a creşterii
salariului real, în condiţiile flexibilităţii perfecte a pieţelor regionale ale muncii, o parte
din oferta de muncă din regiunea B, cu salarii reale rămase la nivelul SR0, va fi atrasă
12
Harvey Armstrong, Jim Taylor, Regional economics & policy, second edition, harvester wheatsheaf,
New York, London, ….., 199 , p.112.
44
45
45
46
muncă din prima regiune spre cea de a doua va reuşi să compenseze întreaga cerere
excedentară de muncă. Este foarte posibil ca în final să constatăm salarii reale mai
ridicate şi noi oportunităţi de angajare în a doua regiune, concomitant cu existenţa unui
şomaj ridicat şi a unui nivel relativ neschimbat al salariilor reale în prima.
Constatând astfel inconsistenţa argumentului că diferenţele de salarii sunt un
factor explicativ al migraţiei, se poate concluziona că o influenţă mult mai puternică ar
avea-o diferenţele de şomaj şi oportunităţile de angajare. Cercetări empirice au
demonstrat că în Marea Britanie şomerii preferă de 1,8 ori mai mult să migreze decât cei
angajaţi. De aceea sunt îndreptăţite opiniile conform cărora migraţia interregională a
forţei de muncă, ocuparea şi şomajul sunt variabile mutual interdependente, fiecare dintre
ele aducându-şi aportul la realizarea echilibrului pieţei muncii.13
- la fel de nerealistă este şi ipoteza migraţiei gratuite şi perfectei informări din
modelul clasic. Migraţia forţei de muncă presupune atât costuri pecuniare, legate de
transferul gospodăriei, de cheltuielile efectuate în perioada căutării unui loc de muncă în
regiunea de destinaţie, cât şi costuri nepecuniare sau “psihice”, legate de înfruntarea
dificultăţilor din noul mediu, de stresul acomodării la noile condiţii de muncă etc.
Costurile nepecuniare şi lipsa de informaţii sunt bariere serioase în calea migraţiei. De
aceea se constată că migraţia între regiuni prospere este adesea mai mare decât de la
regiuni sărace spre cele prospere. Explicaţia ar fi legată tocmai de aceste costuri ale
migraţiei şi de o mai bună posibilitate de informare, întrucât în regiunile prospere există
numeroase persoane care au deja experienţa imigrării.
13
Harvey Armstrong, Jim Taylor, op. cit., p.118-120.
46
47
condiţiile economice şi sociale din alte regiuni, iar pe de altă parte din pericolul
şomajului căruia îi poate cădea victimă migrantul în regiunea de destinaţie. Valoarea
prezentă netă a migraţiei dintr-o regiune în alta (Vpnij) este: Vpnij = Vpbij – Cij , unde Cij
reprezintă costurile migraţiei, atât cele determinabile pecuniar cât şi cele nonpecuniare.
Dacă Vpnij este pozitivă, are loc migraţia.
Teoria capitalului uman oferă prin instrumentele sale o mai cuprinzătoare
explicaţie a comportamentului migraţionist, inclusiv al celui care poate să apară ciudat la
prima vedere, pervers. Un astfel de exemplu este emigrarea dintr-o regiune prosperă în
una săracă. O cercetare mai atentă poate descoperi însă că în regiunea mai săracă pot fi
oferite salarii mai ridicate pentru anumite ocupaţii.
Puterea explicativă a acestei teorii constă şi în capacitatea ei de a lua în
considerare natura selectivă a migraţiei. Comportamentul migraţionist este diferit pentru
lucrătorii tineri, calificaţi şi cu educaţie superioară, faţă de celelalte categorii. Cei
nominalizaţi mai sus se caracterizează printr-o mult mai mare mobilitate comparativ cu
ceilalţi. Tinerii, deoarece au la dispoziţie timpul necesar pentru a recupera orice costuri
pe care le-ar presupune migraţia, iar personalul de înaltă calificare, cu pregătire
superioară, manageri deoarece diferenţele de salarii între regiuni pentru ocupaţiile lor
sunt mai mari, au un acces mai bun la informaţiile referitoare la locurile de muncă şi
condiţiile de viaţă din alte regiuni şi, dispunând de venituri mai ridicate, îşi pot acoperi
mai uşor costurile pe care le presupune migraţia.
În explicarea cauzalităţii migraţiei cercetări mai recente subliniază şi importanţa
altor două categorii de factori:
1. Cadrul instituţional în care are loc migraţia, referitor la autorităţile locale,
instituţiile financiare, factorii care operează pe piaţa locuinţelor, politica guvernamentală
adoptată în domeniul impozitelor, a protecţiei sociale a şomerilor etc.
2. Caracteristicile personale şi ale familiilor celor care emigrează, referitoare la
relaţiile de familie, nevoile impuse de cariera unuia sau altuia dintre soţi, efectele
divorţului, efectele ciclului de viaţă cum ar fi migrarea la pensionare etc.
Avansul omenirii pe calea spre societatea cunoaşterii, informatizată, va aduce
importante modificări şi în fenomenul migraţionist. Noile tehnologii informaţionale vor
permite într-o măsură mai mare realizarea dezideratului mişcării locurilor de muncă spre
oameni, ceea ce va determina o încetinire a fluxurilor migratorii interregionale, în special
pentru categoriile de lucrători cu înaltă pregătire în domeniul tehnicii informatice.
47
48
Sursa: Daniela – Luminiţa Constantin şi colab. , Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială,
Ed. ASE, Bucureşti, 2002, p.84
Regiunea Populaţia Migraţia către regiune Migraţia din regiune Sold migratoriu
2002 (număr persoane) (număr persoane)
(mii 1995 2002 1995 2002 1995 2002
persoane) pers. % pers %
Nord-Est 3743,2 50503 50938 1,36 54260 54821 1,46 -3757 -3883
Sud-Est 2867,9 40347 42735 1,49 39947 43380 1,51 +400 -645
Sud 3374,9 39329 46394 1,37 40833 47290 1,40 -1504 -896
48
49
Sud-Vest 2341,1 28266 36243 1,55 29126 36567 1,56 -860 -324
Vest 1954,7 29422 28787 1,47 24073 26462 1,35 +5349 +2325
Nord-Vest 2755,9 30841 33433 1,21 33011 34827 1,26 -2170 -854
Centru 2546,6 30283 35667 1,40 30291 35226 1,38 -8 +441
Bucureşti 2210,3 40500 46622 2,11 37950 42246 1,91 +2550 +4376
Ilfov
Sursa: prelucrat după Institutul Naţional de Statistică şi Planul Naţional de Dezvoltare 2004 – 2006
Constatăm că 46,71%, respectiv, 49,30%, deci aproape jumătate din numărul total
al imigranţilor în judeţul Iaşi în anii 1995, respectiv 1999, proveneau din regiunea Nord –
Est din care face parte. 34,3%, respectiv, 37,7% din numărul total al emigranţilor aveau
ca destinaţie tot regiunea Nord – Est. Rezultă că fluxurile migratorii intraregionale au o
pondere semnificativă. Aportul lor în cazul judeţului luat de exemplu înseamnă un spor
49
50
migratoriu pozitiv, destul de consistent, de 584 persoane în 1995 şi 611 persoane în 1999.
Dintre fluxurile migratorii interregionale cu sursa şi destinaţia în judeţul Iaşi, aşa cum
rezultă din tabelul 5.3., cele mai importante sunt cu regiunea Sud – Est, de 14,36% şi,
respectiv, 12,54% la « imigranţi » şi 18,1%, respectiv, 22,66% la « emigranţi », în anii
1995, respectiv 1999, cu spor migratoriu negativ în ambii ani, de -189, respectiv -404
persoane.
Pe total judeţ observăm că numărul imigranţilor este relativ apropiat de cel al
emigranţilor, situându-se în jurul a 4200 – 4900 persoane, ceea ce, cantitativ, nu poate
prezenta importanţă pentru piaţa muncii.
O tendinţă interesantă care se accentuează în ultimul deceniu în procesul
migraţionist o reprezintă migraţia urban – rural şi rural – rural. Evoluţia populaţiei rurale
pe cele opt regiuni, în perioada 1991- 2002 este înfăţişată în tabelul 4.4.
Tabelul 4.4. Evoluţia populaţiei rurale în cele opt regiuni, în perioada 1991 - 2002.
Regiuni Nord - Sud - Sud Sud - Vest Nord - Centru Bucuresti
Ani Est Est Vest Vest Ilfov
1991 57,24 42,41 59,88 56,86 37,58 48,43 39,18 12,38
1995 55,79 42,60 58,25 55,08 37,40 47,50 39,28 11,08
2000 56,48 43,17 58,41 54,65 37,84 47,23 39,68 11,20
2002 56,60 43,26 58,35 54,56 37,35 47,30 39,78 10,82
Sursa: Planul Naional de Dezvoltare 2004 – 2005.
Aceste evoluţii sunt consecinţa a două fluxuri migratorii de sens invers : un flux
rural – urban, realizat mai ales de către populaţia activă tânără, în căutarea unor locuri de
muncă mai bine remunerate şi a unui mod de viaţă mai interesant, şi un flux urban –
rural, înregistrat mai ales la nivelul populaţiei în vârstă de 50 – 60 ani, îndeosebi cea
disponibilizată din fostele întreprinderi de stat, care nu a mai reuşit să se recalifice în
meserii căutate pe piaţa muncii. Reîntorşi în mediul rural, aceşti oameni desfăşoară
activităţi agricole de subzistenţă, de slabă eficienţă economică, formând de fapt aşa
numitul « şomaj deghizat ».
Migraţia de revenire din mediul urban spre cel rural este mai intensă în judeţele
mai puţin dezvoltate economic, din apropierea a trei mari centre urbane : Bucureşti, Cluj,
Iaşi, infirmând astfel principiul că zonele de destinaţie trebuie să fie mai dezvoltate decât
zonele de origine a migraţiei.
În măsura în care mediul rural va fi atras mai mult în orbita activităţii economice,
mai ales în contextul intrării României în Uniunea Europeană, când importante fonduri
structurale au ca ţinte dezvoltarea acestor zone, fluxurile migratorii urban – rural pot avea
o influenţă pozitivă asupra pieţei muncii.
Rezumat
50
51
Concepte
51
52
Bibliografie
52