Cafea solubila

Introducere

Se cunosc mai mult de 60 de specii din genul Coffea L (Rubiaceae). Cele mai importante
sunt: Coffea arabica Linnacus (cafea Arabica); Coffea canephora Pierre e Froehner (cafea
Robusta); Coffea liberica Hiern (cafea Liberica) şi Coffea dwevre De Wild şi Durand (cafea
Excelsa). Cafeaua Arabica şi Robusta acoperă mai bine de 99% din producţia mondială de
cafea, pe când Liberica şi Excelsa contribuie cu mai puţin de 1%. Ţările cele mai mari
producătoare de cafea sunt: Brazilia, Columbia, Indonezia şi Mexic. În anii 1995/1996
producţia de cafea a fost de 86,2 milioane de saci (fiecare sac având 60 de kilograme de cafea
verde).
Acum se poate cumpără a mare varietate de produse din cafea. La târgul internaţional de
cafea se regăsesc mai mult boabe de cafea verde. În orice caz, în zilele noastre li se oferă
consumatorilor o multitudine de sortimente: boabe de cafea prăjite, cafea prăjită şi măcinată,
precum şi extracte lichide şi uscate de cafea (cafea solubilă). Mai mult cafeaua poate fi
amestecată cu substinuenţi ai cafelei şi vândută ca atare. Boabele de cafea pot fi stropite cu
aromatizanţi lichizi pentru a reproduce gustul de cafea. Pe piaţă se regăsesc şi extracte de
cafea care conţin lapte (cafea cu lapte, capucino) precum şi forma decofeinizată a acestor
produse.
Existenţa mai multor calităţi este rezultatul diferitelor varietăţi de boabe de cafea şi a
regiunilor în care sunt cultivate. Aceste caracteristici duc la stabilirea preţului pe piaţă şi la
evidenţierea producătorilor mai puţin cinstiţi.
Industria cafelei a alocat timp considerabil şi a făcut un efort pentru a asigura atât calitatea cât
şi autenticitatea produselor şi pentru a dezvolta metode analitice care să servească acestui
scop.

Scurt istoric
Cafeaua a fost prima dată menţionată de către un fizician arab numit Rhazes, prin anul
900. La început a fost considerat un aliment, apoi vin, un medicament, iar în cele din urmă o
băutură. Utilizarea ei ca băutură caldă începe în urmă cu 700 de ani.
La început boabele de cafea erau zdrobite şi amestecate cu grăsime, pentru a forma bile de
mâncare. Arborele de cafea provine din Etiopia. De aici el a fost dus în Arabia, India, Ceylon,
Java, Martinique,Surinia, Brazilia, Filipine, Mexic. Cele mai recente extinderi au fost în
Africa şi Indochina. Băutura a fost introdusă din Arabia în Turcia, unde cafenelele au început
să funcţioneze din 1554, Veneţia 1615, Franţa 1644, Anglia 1650, America N 1668. prim
cafea din Londra 1652
Botanică

Arborele de cafea cultivat în cea mai mare parte pentru boabe, este Coffea Arabica. Alte
specii nu sunt frecvent întâlnite în producţie cum ar fi C. Liberica şi C. Robusta. C. Arabica
este o plantă care creşte la o înălţime de 14 – 20 de picioare, dar de obicei este ţinută la 6
picioare. Fac fructe, frunze şi înfloreşte în aceeaşi perioadă.

Fig. 1.1. – Structura inflorescențelor de cafea

Frunzele pomului de cafea, 36 inci, sunt în formă de lanse, se formează în perechi. Pe
suprafaţa superioară au culoare verde închis, iar pe partea inferioară verde deschis. Boabele de
cafea sunt verde închis la început, dar se transformă pe măsură ce cresc în galben verde, iar în
final roşii aprins sau culoarea căpşunilor. Învelişul boabelor este mucilaginos, ele sunt învelite
într-o membrană delicată, semitransparentă, denumită pieliţă argintie. Florile mici albe, se
aseamănă cu cele de portocal din punct de vedere al formei şi mirosului. Ele sunt tubulare,
tubul corolei divizându-se în 5 segmente albe, chiar dacă numărul de petale nu este
întotdeauna constant, indiferent dacă florile sunt de la acelaşi copac. Ele durează aproape 3
zile. În ţările producătoare de cafea aflate aproape de coastă, parfumul lor bogat poate fi simţit
de călători de la 5 Km.

Fig. 1.2. – Structura bobului de cafea

1 – Embrion 2 – Endosperm 3 – Epiderm 4 – Endocarp 5 – Mezocarp 6 - Exocarp

Cerinţele arborelui de cafea faţă de factorii de vegetaţie.

Cerinţele faţă de lumină. Arborele de cafea în mediul său natural se întâlneşte în situaţii de
umbră sau semiumbră. Cu toate că a fost cultivat până nu de mult în condiţii de semiumbra (la
umbra arborilor din pădurile tropicale) totuşi astăzi această cultură este pe cale de a fi
abandonată, plantaţiile făcute în cultură intensivă, fără umbră, cu rezultate foarte bune. Mai
multe experienţe efectuate în diferite ţări au demonstrat că arborele de cafea cultivat în plin
soare a dat o producţie mai mare ca cel cultivat la umbră, cu condiţia ca să fie utilizate
îngrăşămintele.

Cerinţele faţă de căldură. Temperatura în general este un factor limitativ în cultura arborelui
de cafea, deoarece nu rezistă mult timp la o temperatură apropiată de 0C. Cele două specii,
C. Arabica şi C. Robusta, au cerinţe diferite faţă de temperatură. C. Arabica, prin originea sa
este susceptibilă de-a se dezvolta la temperaturi cuprinse de la 4 - 5C la 30 - 31C. C.
Robusta se acomodează mai dificil decât C. Arabica la temperaturi mai joase. La temperaturi
de 8 – 10C se constată unele tulburări în vegetaţie la C. Robusta. Temperaturile prea ridicate
sunt de asemenea nefaste. Merge bine la o temperatură medie de 24 - 26C fără oscilaţii
zilnice prea mari.

Cerinţe faţă de apă. Ca şi temperatura, apa constituie un factor foarte important al culturilor de
cafea. Importanţă în cultura cafelei prezintă cantitatea totală de precipitaţii în timpul unui an şi
repartiţia lunară a acestora. Rezultate bune se obţin în regiunile unde precipitaţiile ating 1500
– 1800 mm annual şi sunt uniform repartizate.
La o cantitate anuală de precipitaţii sub 800 – 1000mm, chiar dacă ploile sunt bine repartizate,
cultura cafelei devine nesigură şi cu producţii fluctuante.
C. Robusta cere cantităţi mai mari de precipitaţii decât C. Arabica, dar suportă bine şi o
perioadă secetoasă scurtă, mai puţin de 80 de zile pe an. Excesul de ploaie (3000 mm) este
dăunător, favorizând dezvoltarea bolilor criptogamice. C. Robusta se acomodează bine şi la
precipitaţii de peste 2000 mm annual (Sumatra, Malaezia etc). umiditatea atmosferică trebuie
să fie mai scăzută pentru C. Arabica faţă de C. Robusta.

Cerinţe faţă de sol. În vederea obţinerii unor producţii bune, arborele de cafea cere un sol
profund, prealabil şi bine structurat. Solurile cele mai favorabile sunt cele forestiere, cu un
conţinut mare în materiale organice. Se pot înfiinţa plantaţii cu rezultate bune – şi pe solurile
din savane. Cultura arborelui de cafea merge pe soluri mai acide (pH 4,2 – 5,1). Solurile
lutoase, vulcanice sunt cele mai bune pentru cultura cafelei.

Climatul are influenţă pozitivă sau negativă asupra răspândirii cafelei. C. Arabica, de
exemplu, nu suporă climatul ecuatorial, unde este ţinta diferitelor boli. În regiunile ecuatoriale
nu se poate cultiva cu succes decât la altitudine de 1200 – 1500 m, altitudin ce poate să fie
mai mică în funcţie de mărimea latitudinei. Cere o temperatură medie anuală de 18 - 22C şi
precipitaţii 1000 – 1500 mm. Cafeaua Robusta, din contră, cere un climat mult mai cald cu o
temperatură medie anuală cuprinsă între 22 - 27C. Această condiţie favorizează cultura în
regiunile joase, unde altitudinea nu depăşeşte 700 – 800 m. unele culturi de C. Robusta se mai
află şi la altitudinea de 1000 m, sau chiar mai mult. Aproape jumătate din cafeaua produsă în
lume este cultivată în Brazilia, la altitudinea de 800 – 1000 m. În Hawai se obţine cafea în
plin soare la nivelul mării (0 altitudine).
Influenţa vântului. Cele două specii de cafea, C. Arabica şi C. Robusta, sunt foarte sensibile la
vânturile puternice, astfel că ele cer terenuri protejate. În cazul că vântul bate în timpul
coacerii, la specia C. Arabica fructele cad în proporţie foarte mare.

Aspecte chimice

În general producerea şi consumul de cafea sunt probleme importante din punct de vedere al
calităţii acesteia. În acest sens interesează conţinutul de cafeină şi caffeol. Cafeina constituie
principalul stimulent. Aceasta creşte capacitatea pentru efortul muscular şi intelectual, fără
reacţii deosebite. Caffeolul dă aroma şi savoarea – un indescriptibil parfum oriental,
constituind principalul element, care ademeneşte la cafea. Există şi alţi componenţi printre
care şi aşa numiţii acizi cafetanici, care în combinaţie cu caffeolul dau băuturii un gust
deosebit.

HO O

O
O
N
N N
N N
O N N
O N N OH
OH
OH
cafeina acid cafeic camfaniol

În ceea ce priveşte cafeaua verde, o parte din conţinutul original de cafeină se pierde prin
vaporizare şi se formează caffeolul. Chimiştii recunosc fouă grupe de componenţi care se
formează în timpul coacerii şi sunt solubili în apă – extractele grele şi elementel uşoare
aromate.
Extractele grele conţin cafeină, substanţe minerale,proteine, caramel, zahăr, acid cafetanic şi
numeroase elemente organice. De asemenea, vor fi găsite şi grămi care vor aparea în apa
fierbinte şi vor face parte din soluţie. Extractele uşoare sunt cunoscute la modul general sub
denumira de caffeol. Cafeina are un gust uşor amar. Ea furnizează stimulentul pentru care este
consumată cafeaua. Conţinutul de cafeină din Cafea Arabică este de 1,5%. Conţinutul de
cafeină al unei ceşti de cafea este de 1,5 picături.
Elementele mierale împreună cu produsele hidrolizate ale fibrelor şi cu acidul clorogenic,
contribuie la gustul astringent şi amar al cafelei. Proteinele sunt prezente într-o cantitate atât
de mică, încât valoarea lor, este neglijabilă din punct de vedere alimentar. Gustul dulce sau
lipsa acestuia în cafea, depinde de conţinutul mic de zahăr.
Termenul de acid cafetanic se referă în cea mai mare parte la acizii clorogenic şi cofalic, nici
unul dintre acestea nefiind un adevăra tanin. Acestea dau totuşi anumite reacţii asemănătoare
acidului cafetanic. Unele cafele vor avea un conţinut de acid cafetanic ridicat, iar altele un
caracter acid ridicat. Analizele chimice arată că aciditate aunor cafele din India de Est, variază
de la 0,013 – 0,33%. Acest lucru arată adevărătul conţinut acid al cafelei şi deşi acesta pare
foarte scăzut, nu este neglijabil.
Câteva experimente minore de neutralizare au dat rezultate în producţia unei băuturi foarte
căutate, asemenea infuziei de cafea. Aciditatea anumitor cafele ar trebui atribuită aparent
anumitor componente decât acidului cafetanic. Acest lucru ar putea fi ilustratprin adăugarea
unei firimituri de bicarbonat de sodiu slab alcalin (NaHCO3) într-o ceaşcă de cafea şi notând
diferenţele care apar în ceea ce priveşte savoarea.
Elementele aromate uşoare şi alte substanţe care pot fi distilate prin încălzire sunt factori
importanţi în determinarea individualizării cafelelor.aceste componente (caffeol) prezente în
diferitele cafele sunt în ce amai mare parte responsabile de abilităţile noastre. Aceste elemente
dau aroma plăcută şi apetisantă cafelei.
Ca şi toate lucrurile bune din viaţă şe poate abuza şi de consumul de cafea. Un mic sumar
asupra informaţiilor disponibile în ceea ce priveşte farmacologia cafelei indică faptul că ar
trebui consumată cu moderaţie, în special de către copii, cantităţile permise la adulţi variind
funcţie de individ, constituţia individului, modul de viaţă.
Utilizată cu moderaţie, cafeaua este indiscutabil un stimulent, şi ajută la activitatea mentală şi
fizică. Este considerată un adjuvant alimentar, ajută la digestie, favorizează activitatea
sucurilor gastrice. Prescott a descris efectele cafelei în cartea sa „Totul despre cafea”.

Cultivarea

Pregătirea materialului săditor pentru înfiinţarea plantaţiilor.

Înmulţirea plantelor se face pe două căi: prin seminţe şi prin butăşire.
Înmulţirea prin seminţe. Seminţele folosite pentru producerea materialului săditor se obţin din
fructe sănătoase, care se recoltează la deplina maturitate şi recoltate de la plante care au
fructificat de mai multe ori. Fructele recoltate se depulpează cu mâna, seminţele sunt puse la
uscat pe prelate în locuri umbrite şi ventilate. Ele sunt triate după uscare. o sămânţă de cafea
este aptă de-a germina – după ce a fost recoltată când facultatea sa germinativă este bnă. De
notat este faptul că facultatea germinativă a cafelei este foarte scurtă, ca atare seminţele uscate
trebuie însămânţate nu prea târziu. Facultatea germinativă se poate verifice periodic prin
testare.
Un kg de seminţe conţine în jur de:
-C. Arabica ………………………. 2000 – 2200 seminţe bune
-C. Robusta ………………………. 2500 – 2750 seminţe bune

Seminţele terbuiesc păstrate în învelişul lor pergamentos, acesta constituind un bun protector
contra agenţilor exteriori şi a umidităţii ambiante.
Semănatul se face în răsadniţe (germinatoare).
Pentru specia Canephora (Robusta), care este autosterilă, reproducerea prin seminţe este mai
dificilă, constituind un inconvenient major, din cauza imposibilităţii de-a obţine plante
omogene şi cu caractere specifice plantelor de la care s-au recoltat seminţele.
Răsadniţa este formată din porţiuni orizontale şi netede de pământ, unde seminţele se aşază cu
partea plată în jos, la o depărtare una de alta de 2 – 3 cm (în ambele sensuri) şi la o adâncime
de 1 – 2 cm. La 1 m2 intră 1000 seminţe şi sunt necesari 1,7 – 2 m2 cu seminţe pentru 1 ha de
plantaţie. Germinaţia are loc într-o lună la o temperatură optimă de 30 - 35C. În timpul
germinării răsadniţele se umbresc. Plăntuţele crescute în răsadniţe pot fi repicate după apariţia
frunzelor cotiledonale, după o triere severă şi o eliminare riguroasă a celor necorespunzătoare.
Pepiniera este împărţită în porţiuni late de 1,2 – 1,5 m cu sol bine pregătit, fără cioburi sau
pietre pe o adâncime de 40 cm, care înainte de însămânţare se dezinfectează. În pepinieră se
plantează plăntuţele scoase din răsadniţă, după 4 – 6 săptămâni, la o distanţă de 20 x 20 cm
pentru Arabica şi 25 x 25 cm pentru Robusta, după un triaj serios şi după eliminarea
rădăcinilor care sunt prea lungi. Trebuie veghiat ca odtă cu plantarea pivotului să nu se
curbeze şi coletul să se afle la suprafaţa solului. Se va face o umbrire slabă şi udarea plantelor
cu regularitate, fără însă a abuza de apă. De asemenea, se va face şi plivirea buruienilor.
Pentru un ha de plantaţie este necesar 1,25 ari de pepinieră.
Durata răspândirii plantelor în pepinieră depinde de specia cultivată, epoca de plantare,
condiţiile climatice. În mod obişnuit perioada de pepinieră este în jur de 12 – 15 luni pentru
Arabica şi de 6 – 8 luni pentru Robusta. Acum se utilizează din ce în ce mai mult săculeţii de
polietilenă pentru creşterea plantelor. Săculeţii polietilenă întrebuinţaţi oferă numeroase
avantaje şi mai ales acela de transplantare uşoară.

Înmulţirea pe cale vegetativă.

Se face pe două căi: butăşire şi altoire.

Butăşirea este o metode de înmulţire pusă la punct cu rezultate spectaculoase, mai ales pentru
C. Robusta. Interesul pentru acest mod de înmulţire constă în faptul că se asigură rezultate în
mod fidel caracterelor plantelor. Plantaţiile care se înfiinţează cumaterial înmulţit prin
butăşire sunt plantaţiile clonale omogene, cu productivitatea mare. Ca infiinţare a plantaţiilor
de C. Robusta, prin utilizarea butaşilor înrădăcinaţi, este necesar să se folosească două clone
diferite, pentru a asigura polenizatori pentru una din plante. Se ştie că la C. Robusta este
necesar a asigura polenizarea cu alte plante, pentru a obţine producţia dorită. Ca atare,
obţinerea plantelor prin butaşi se va face recoltând materialul necesar butăşirii de la plante
diferite, care au fost studiate în prealabil şi care s-au dovedit ca bune polenizatoare.
Înmulţirea prin butaşi asigură o înrădăcinare a acestora de 70 – 100% la C. Robusta.
Înrădăcinarea butaşilor are loc în instalaţii speciale umbrite şi cu instalaţii de udare. Pământul
folosit pentru înrădăcinare trebuie să aibă un substrat din rumeguş de lemn uşor descompus,
curat şi cernut. Butaşii se recoltează din lăstari tineri, dar groşi, care se fasonează la o lungime
de 6 – 8 cm, cu 3 – 6 perechi de frunze.
Cu ocazia fasonării se elimină frunzele, lăsându-se numai una, căreia I se înlătură jumătate
din lungime. După fasonare, butaşii se plantează pentru înrădăcinarea, care după modul de
îngrijire, are loc în 6 – 10 (12) săptămâni. În timpul înrădăcinării solul se umectează continuu,
având grijă să nu se usuce.
Având în vedere caracterul de autosterilizare al C. Robusta este necesar ca să înrădăcinăm un
număr mai mare de clone, de la mai multe plante, care să asigure în plantaţii polenizatorii
necesari.
Butaşii înrădăcinaţi se transplantează în coşuleţe sau în pepinieră unde stau 3 – 4 luni, după
care se folosesc pentru înfiinţarea plantaţiilor. În cazul că dorim să avem material bine format,
butaşii se pot ţine în pepinieră după transplantare 8 – 9 luni, timp în care plantele formează 2
– 3 ramuri cu 6 – 8 perechi de frunze.
La înmulţirea prin butăşire trebuie să ţinem cont de trei factori: umiditate, luminozitate,
temperatură.

Înmulţirea prin altoire. La înmulţirea prin altoire se impune necesitatea pe de o parte de a

produce puieţi din sămânţă în locuri special amenajate şi pe de altă parte de a avea plantaţii
mamă, de unde să se recolteze ramuri altoi.
Plantele care se altoiesc trebuie să fie crescute în pepinieră sau în câmp 12 – 15 luni, să fie
suficient de goase (2 – 3 cm în diametru).
Altoirea se face în despicătură simplă în cap sau laterală. Ramura altoi trebuie să prezinte un
nod cu muguri bine dezvoltaţi la subsuoara frunzelor. Celor două frunze opuse, situate la nod,
li se înlătură limbul, lăsându-se o porţiune de peţiol.
Pana altoiului poate fi de 3 – 4 cm lungime.legarea porţiunii altoite se face cu rafie şi toată
porţiunea se unge cu ceară de altoit sau parafină.
Înmulţirea prin altoire se pracică pe scară limitată, la ora actuală.

Înfiinţarea propriu-zisă a plantaţiilor.

Înfiinţarea plantaţiilor are loc de obicei pe terenuri forestiere după defrişarea totală sau
parţială a pădurii şi arderea materialelor rezultate (după ce s-a luat materialul bun).
Distanţele de plantare, cât şi modul de aranjare a plantelor pe teren (pichetaj), diferă de la o
specie la alta.
Pregătirea solului în vederea plantării. În zona forestieră unde nu se face arderea resturilor de
arbori se face o defrişare în linie a pădurii, producând culoare fără arbori. Între culoare se lasă
arbori care vor produce umbră culturii de cafea. În terenurile unde se face ardere resturilor de
la arbori se face o lucrarea a solului printr-o arătură la 15 – 20 cm, pentru a nivela terenul şi a
distruge eventualele muşuroaie de furnici.
În terenurile din savană se face o arătură adâncă la peste 40 cm în vederea mobilizării solului,
dar mai ales pentru distrugerea rizomilor diferitelor plante. Distrugerea rizomilor se poate face
prin cultivarea cu unu sau doi ani înaintea plantării a unor plante prăjitoare.

Combaterea eroziunii în plantaţiile arborilor de cafea. Protejarea solului împotriva eroziunii

produsă de agenţii naturali este de o mare importanţă. Măsurile de protejare constau în
acoperirea solului cu o plantă (leguminoasă) sau cu melci. Pe terenurile cu pantă mai mare se
fac amenajări speciale: terase, plantarea de-a lungul curbelor de nivel, garduri antierezionale,
drenaje.
Ca plante de acoperire se folosesc graminee ca Paspalus, Cynodon, iar ca leguminoase avem
Leucaena glauco, Indigofera arrecta, Flemingia sp., Tephrosia candida, Crotalaria agathiflora,
Pueraria javanica, Stylasauthes gracilis.

Umbrirea plantaţilor, are o acţiune oarecare bună asupra inducţiei florare, asupra fructificării.
În condiţiile unei plantaţii intensive,cu dsitate mare, cu întreţinere corespunzătoare, umbrirea,
nu-şi mai găseşte justificare. În cazul că nu e aplică complexul de măsură prezentat,
rezultatele de producţie sunt necorespunzătoare.

Întreţinerea plantaţiilor
Mobilizarea solului în jurul arborilor se face cu scopul de a distruge plantele crescute în mod
spontan sau a celor de acoperire. Această lucrare este indispensabilă, mai ales înprimii ani de
la plantare. scopul este de a distruge plantele de pe porţiunea cât se întind rădăcinile. lucrarea
trebuie executată cu grijă spre a nu răni trunchiul şi a nu distruge rădăcinile, şi se face după o
ploaie, când terenul este umed.
Irigarea culturilor este practicată acolo unde regimul pluviometric nu este corespunzător.
Rezultatele bune s-au obţinut când irigarea s-a făcut înainte de înflorire. Irigarea se aplică
curent în Kenia, Brezilia, Columbia.
Fertilizarea culturilor de cafea. Determinarea evoluţiei nevoii de elemente fertilizante se face
folosind diagnoza foliară.
Se folosesc pentru fertilizare atât îngrăşămintele organice cât şi cele minerale.
Îngrăşămintele organice se folosesc în cultura cafelei acolo unde creşterea animalelor este
bine dezvoltată şi se asigură necesarul de gunoi de grajd. Se administrează 20 – 30 tone la
hectar o dată la 2 sau la 4 ani. se mai pot folosi şi resturile de la uzinajul cafelei – sub formă
de compost.
Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale. Azotul joacă un rol important în metabolismul de
creştere al cafelei (formarea de ramuri, de frunze, activitatea fotosintetică).
Potasiul este elementul dominant din fructe. Cerinţele cafelei în potasiu sunt moderate. un rol
deosebit îl au şi microelementele, ca magneziul, bor, zinc.
Cantităţile de îngrăşăminte minerale ce trebuiesc aplicate în cultura arborelui de cafea se
stabilesc prin diagnoza foliară.
Cantităţile de îngăşăminte prezentate în cele două tabele sunt orientative, deoarece nu
este posibil a da formule standerd de fertilizare cu îngrăşăminte minerale. fertilizarea este în
funcţie de natura solului, de regimul şi intensitatea ploilor, vârsta plantaţiei, valoarea genetică
a materialului.
Tăierile aplicate arborelui de cafea
În cultura arborelui de cafea se practică un mare număr de sisteme de tăiere, acestea fiind în
funcţie de specia cultivată (C. Arabica sau C. Canephora (Robusta)) şi de experienţa câştigată
a fiecărei ţări cultibatoare. Tăierile sunt necesare prin faprul că arborele de cafea are tendinţa
de a forma muguri de rod pe lemn de 1 an ce iau naştere spre periferia coronei, fructificare
care trebuie stăpânită şi adusă spre baza ramurilor. Tăierile au scop nu numai asigurarea unei
repartiţii optime a organelor în spaţiu ci şi de a favorizadezvoltarea şi reînoirea ramurilor de
rod.
Tăierile trebuie să răspundă în egală măsură următoarelor scopuri:
în perioada de tinereţe tăierile urmăresc formarea unor şarpante solide şi bine echilibrate;
în perioada de rodire menţinerea arborilor de cafea la o înălţime accesibilă recoltării;
asigurarea fructificării anuale şi a unor producţii cât mai mari.
Numeroasele metode de tăiere produse de cultivatori prezintă multe avantaje, dar şi
inconveniente, dintre toate remarcându.se două variante folosite în producţie:
tăierea arborilor cu singur trunchi (în cilindru);
tăierea arborilor cu mai multe trunchiuri.
Prima variantă, cu un singur truchi, se caracterizează adesea printr-o alternanţă a ridurii (criză
de producţie) care rezultă din epuizarea rapidă a ramurilor şi a pomilor în general. acestă
epuizare se manifestă prin scăderea producţiei după recolte consecutive. Prin tăierile care se
fac, în vederea înlăturării alternanţei de rodiren se urmăreşte suprimarea tutror ramurilor din
coronă care atârnă sau care au o poziţie verticală şi sunt prea viguroase. De asemenea, se
suprimă, ramurile secundare care sunt înserate prea aproape de baza ramurilor primare (prea
aproape de trunchi), ramurile uscate, cele lacome, cât şi cele care au o poziţie spre interior.
având în vedere că arborele de cafea fructifică pe ramuri de un an, se urmăreşte cu ocazia
tăierilor să înlăturăm în anii cu producţie o parte din ramurile roditoare ale pomului, pentru a
favoriza creşterea unui număr cât mai mare de lăstari, care vor asigura rodul în anii următori.
Această tăiere este de fapt o normare a producţiei, un echilibru ce trebuie făsut între creştere şi
fructificare. Metoda de tăiere cu un singur trunchi se foloseşte la C. Arabica, care formează
multe ramuri de ordinul II şi care poate să fructifice mai mulţi ani.
Această metodă este treptat abandonată, locul ei fiind luat de tăierea cu mia multe trunchiuri.
Tăierea cu mai multe trunchiuri. Această tăiere este atât pentru plantaţiile cu o desime mare a
plantelor la unitatea de suprafaţă (5000 plante la hectar, cu spaţiu de nutriţie 2 x 1 m), cât şi
pentru plantaţiile la care spaţiul de nutriţie este mai mare (de 3 x 3 m, sau 3 x 2,5 m).
Tăierea poate începe după anul al doilea de recoltă. Sistemul constă din tăierea arborilor la 30
– 45 cm deasupra solului, cu ajutorul unui ferestrău de mână sau mecanic.
Tăierile se fac eşalonat, pe o durată de patru ani, organizate în două cicluri, duă sistemul 1 – 3
– 2 – 4, cifre ce reprezintă rândurile.
Mai jos avem o schemă a celor două cicluri de tăiere.

Rândul numărul 1: tăiat în 1976

Răndul numărul 3: tăiat în 1977 Ciclul I
Răndul numărul 2: tăiat în 1978
Răndul numărul 4: tăiat în 1979
Răndul numărul 1: tăiat în 1980
Răndul numărul 3: tăiat în 1981 Ciclul II
Răndul numărul 2: tăiat în 1982
Răndul numărul 4: tăiat în 1983

Din noile ramuri care apar pe porţiunea rămasă în urma tîierii se aleg trei, mai bine crescute,
care vor asigura recolta anului următor, iar celelalte se înlătură. Tăierea trebuie făcută în
fiecare an după recoltare, de obicei la sfârşitul sezonului secetos.
Toate rândurile din plantaţie sunt numerotate de la 1 la 4 şi în primul an se taie toate rândurile
cu numărul 1. Arborii tăiaţi nu vor produce fructe de abia după un an. Într-o plantaţie, în urma
tăierii după această metodă numai 75% din plante asigură producţia anului respectiv, ceilalţi
arbori sunt pregătiţi pentru recolta anilor următori. în anul următor (II) se taie sub aceiaşi
formă toţi arborii din rândul III. Această tăiere alternantă a rândurilor are ca obiect umbrirea
arborilor care au fost tăiaţi de către cei netăiaţi. Prin această tăiere, cei trei lăstari pe care îi
lăsăm pe porţiunea de 30 – 40 cm vor forma 3 tulpini, care vor forma mai uşor lăstari anuali
productivi. Folosind această metodă se înlătură alternaţa de rodire manifestată la arborele de
cafea. Producţia ce se obţine anual compensează şi depăşeşte foarte mult pe cea a celor 25%
arbori, care nu produc anual şi care au fost supuşi tăierii.
Această recepare anuală a unui număr mare de arbori, trebuie susţinută prin fertilizări,
conform planului stabilit în acest sens.
Recoltarea cafelei – recoltarea se face în perioade diferite şi are loc în funcţie de mai mulţi
factori şi anume:
-condiţiile climatice;
-modul de cultură;
-orientarea şi expoziţia plantaţiei.

Înflorirea la arborele de cafea nu are loc deodată ci în mai multe săptămâni, ca atare şi
maturarea fructelor va fi la rândul său eşalonată în funcţie de înflorire. Acest lucru este
important, mai ales pentru asigurarea forţei de muncă. Recoltarea se face la maturitate
deplină, când fructele au o culoare roşie purpuie. Recoltarea necesită mai multe treceri prin
plantaţie, în funcţie de coacerea fructelor. Recoltarea se face cu mâna. Un om poate recolta
într-o zi 30 – 100 kg fructe.

La o cultură cu arborele de cafe se pot obţine, în condiţii bune, o producţie de 5 – 6 tone la

hectar în Brazilia, sau 2 – 3 tone în Coasta de Fildeş.

Perioada de exploatare economică a plantaţiilor, în condiţii bune de cultură, este de 15 la 20

sau chiar 25 ani.
Bolile şi dăunătorii culturilor arborilor de cafea
Boli:
Rugina, provocată de Hemillia vastatrix (Berk şi Br.) produce multe pagube culturilor, rpin
atacarea frunzelor. Se prezintă sub formă de pete ruginii. Clorofila fiind distrusă frunzele se
usucă şi cad. Se combate prin stropirea plantelor cu zeamă bordeleză 1 – 2% făcându-se 2 – 3
tratamente pe an.
Putrezirea rădăcinilor provocată de Rosellinia bunodes (Berk şi Br.). Boala este cuprinsă de
mai multe ciuperci. Pe rădăcini ciuperca produce fisuri longitudinale, care duc la putrezirea
acestora. Boala e gravă şi greu de combătut. Plantele bolnave se ard. se poate preveni
infestarea plantaţiei prin localizarea focarului, prin şanţuri profunde.
Antracnoza frunzelor provocată de Colletotrichum Coffeanum. Pagubele cauzate de această
boală fructelor de C. Arabica sunt foarte mari. Fructele atacate se brunifică, se înegresc şi cad.
Combaterea se face prin stropiri repetate cu substanţe cuprice.
Dăunătorii:
Cochenilles, atacă rădăcinile şi toate organele aeriene ale arborilor de cafea.
Omizile – distrug prin roaderea frunzelor sau tinerele fructe.
Acarienii, distrug frunzele prin înţeparea feţei inferioare a frunzelor.
Nematozii provoacă deformarea rădăcinilor.
Greerii – distrug seminţele puse în germinatoare.
Importanţa culturii. Cafeaua este cultivată pentru fructele sale, ce dau boabele de cafea, din
care după ce sunt prăjite şi măcinate se prepară o băutură cunoscută aproape în toată lumea.
Din boabele de cafea se poate face o pudră solubilă, care pusă în apă formează imediat o
băutură.
Cafeaua se foloseşte, de asemenea, în cofetărie pentru prepararea diferitelor prăjituri şi a
diferitelor sortimente de îngheţată.
Pulpa fructelor, uscată sau proaspătă, serveşte ca îngrăşământ organic sau în alimetaţia
animalelor.datorită conţinutului în hidraţi de carbon, pulpa poate servi la prepararea unor
uleiuri esenţiale pentru parfumuri.
Boabele de cafea conţin 7,20 – 13,50% apă, 6,15 – 15,80% materiale azotoase, 3,98 – 11,60%
materiale grase, 8,64 – 16,25% materiale celulozice, 0,70 – 2,05% cafeină (cea mai bogată
specie în cafeină este C. Conephora (Robusta) urmată de C. Arabica şi Humboldtiana.
Cea mai potrivită climă pentru cafea este cea dintre tropice. Robusta şi Liberica se dezvoltă
cel mai bine în regiunile care se află la 3000 ft deasupra mării. Arabica se dezvoltă la 6000 ft.
Deobicei pomiisunt crescuţi în pepiniere speciale şi când au aproape un an sunt transferaţi în
plantaţiile speciale, unde cresc la o înălţime de 8 – 12 ft. fructele sunt consumabile în 6 ani.
Fructele de cafea apar la 6 – 7 luni după ce pomul a înflorit şi au o culoare roşu aprins. Atunci
sunt gata de cules. Sezonul de coacere variază funcţie de climă şi altitudine în Sao Paulo şi
Brazilia sezonul cel mai bun e din mai până în septembrie, pe când în Java întreaga perioadă a
anului e favorabilă. În Columbia sezonul favorabil e din martie până în iunie şi octombrie –
ianuaria, în Gutemala octombrie – decembrie, în Venezuela noiembrie – martie, în Mexic
cafeaua se poate recolta în noiembrie – ianuarie, în Haiti noiembrie – martie, în Arabia
septembrie – martie, în Etiopiaseptembrie – noiembrie, în Uganda, Africa sunt două perioade
de coacere martie – septembrie, iar culesul se poate face în orice lună în afară de decembrie –
ianuarie. În India fructele pot fi culese din octombriepână în ianuarie.
Întrebuinţarea cafelei în alimentaţie se pare, ar fi fost pentru prima dată în Etiopia de azi
(Abisinia). De aici s-a răspândit la toţi arabii. La mijlocul secolului XVI – lea folosirea cafelei
a fost răspândită în Turcia. A fost introdusă în Anglia la începutul secolului al XVII-lea şi nu
mai târziu s-a răspândit în toată Europa occidentală.
Cultura cafelei ca plantă începe în secoulu al XVII – lea. În anul 1901, cafeaua Robusta,
originară din Africa centrală, a fost introdusă în Iawa (ea a luat foarte repede locul cafelei
Arabica, decimată de către Hemileia vastatrix). În Africa, cultura cafelei Robusta pare a fi fost
practicată de mult timp în Angola şi Zaire.
Cafeaua arabica se cultivă de foarte mult timp şi este cea mai răspândită. Producţia din
America Centrală şi America de Sud, care reprezintă 60% din producţia mondială, estedin
cafeaua arabica.
Cafeaua Robusta, aparţinând speciei Coffea Conephora, este foarte cultivată în Africa
tropicală şi în Indonezia.
Legislaţie UE

Directiva 77/436/EEC defineşte cafeaua şi extractul de cicoare. Extractul de cafea este definit
ca „produsul, de orice concentraţie, obţinut prin extracţie din boabe prăjite şi folosind doar
apa ca mediu de extracţie excluzând orice proces de hidroliză care implică adaos de acid sau
bază...”
Cele mai recente informaţii despre etichetare sunt prezentate în directiva consiliului
85/573/EEC, care completează directiva dată mai sus, în particular stipulând că produsul „nu
poate conţine nici o altă substanţă decât cele rezultate din extracţia sa”.
Directiva 77/436/EEC şi amendamentele sale controlează compoziţia a trei tipuri de extracte
de cafea: cafea solubilă, extract de cafea pastă şi extract de cafea lichid.

Produse pe bază de extract de cafea

Cafeaua solubilă este de asemenea cunoscută ca şi extract de cafea uscat sau cafea instant şi
legal trebuie să conţină cel puţin 95% SU (raportat la proba de cafea).
Extractul de cafea pastă legal trebuie să conţină între 70 şi 85% SU (raportat la proba de
cafea).
Extractul de cafea lichid trebuie să conţină între 15 şi 55% SU (raportat la proba de cafea)

Produse pe bază de extract de cicoare

Cicoarea solubilă cunoscută ca şi extract de cicoare uscat sau cicoare instant legal trebuie să
conţină cel puţin 95% SU (raportat la proba de cicoare).
Extract de cicoare pastă legal trebuie să conţină între 70 şi 85% SU (raportat la proba de
cicoare).
Extractul de cicoare lichid trebuie să conţină între 25 şi 55% SU (raportat la proba de cicoare).
Pentru alte cerinţe în ceea ce priveşte etichetarea se poate consulta directiva 79/112/EEC.
Această directivă stabileşte, de asemenea, faptul că termenul „de-cofeinizată” poate fi folosit
doar pentru extractele de cafea care au un conţinut de cafeină anhidră mai mic de 0,3%.
Aspecte ale legislaţiei care vizează producţia şi calitatea
Nu s-a ridicat problema unor standarde internaţionale pentru calitatea şi autenticitatea
boabelor de cafea verde, boabelor de cafea prăjite, boabelor de cafea prăjite şi măcinate.
Portugalia şi Spania au legi care permit adaosul de zahăr în timpul prăjirii boabelor de cafea
verde şi denumesc produsul „Cafe torrefacto”. Adaosul zahărului este permis doar până la
maxim 15% (w/w) în raport cu boabele de cafea verde.
În ceea ce priveşte cafeaua instant ISO 11292: 1995 (BSI 5752: partea 15: 1997) descrie o
metodă pentru a detecta adaosul fraudulos al unor substituenţi mai ieftini. Carbohidraţii din
cafeaua solubilă sunt determinaţi prin cromatografie
Schema tehnologică de obţinere a cafelei

Fig. 2.2. – Schema tehnologică de obţinere a cafelei

Fabricarea cafelei solubile

Ca şi prepararea cafelei prăjite, fabricarea unei cafele solubile de calitate superioară depinde
în mod esenţial de amestecul de boabe de cafea pregătit pentru obţinerea acestui produs. Se
utilizează în general amestecuri de cafea Braziliană, din America Centrală şi Africa de Sud.
Un rol important în fabricarea cafelei solubile joacă şi modul în care a fost condus procesul de
prăjire a boabelor de cafea verde. Ideea obţinerii acestui nou produs s-a născut cu ani în urmă,
datorită progresului tehnic la care a ajuns astăzi omenirea, precum şi datorită vieţii noastre
trepidate, factori care au impus găsirea unor soluţii de a se extrage din boabele de cafea prăjită
„esenţa” acestora, evidenţiată prin: aromă, gust, parfum şi savoarea cafelei solubile.
Este deci evident faptul că preţul cafelei solubile îl depăşeşte cu mult pe cel al cafelei livrate
sub formă de boabe de cafea prăjite măcinate, datorită pierderii de substanţă înregistrate prin
îndepărtarea „zaţului” în urma procesării cafelei măcinate. În al doilea rând, trebuie avute în
vedere şi costurile suplimentare suportate de fabricanţii de cafea solubilă la deshidratarea
concentratului de cafea, utilizat ca materie primă în obţinerea acestui produs.
Există mai multe metode de solubilizare a concentratului de cafea, care de fapt este cel obţinut
menajer. Acest concentrat de cafea din care se extrage cafeaua solubilă este, de fapt, lichidul
compus din apa potabilă în amestec cu cafeaua prăjita şi măcinată fin. Concentratul de cafea
este filtrat cu ajutorul unor filtre foarte fine, obţinute prin îndepărtarea reziduurilor, extractul
de cafea, care constituie materia primă pentru fabricarea cafelei solubile. Conţinutul în extract
a concentratului de cafea variază între 30,3 şi 35,6%, în funcţie de varietatea şi originea
sortului de cafea folosit. Extractul de cafea este supus mai departe deshidratării, prin diferite
procedee tehnologice:
- Deshidratarea sub vid sau prin cilindri: extractul de cafea lichid este trecut printr-o cameră
de evaporare sub vid şi expus direct sub formă de peliculă pe suprafaţa „lissa” a doi cilindri,
încălziţi în interior şi care se rotesc concomitent de la exterior către interior. Datorită căldurii
radiate de aceşti cilindri, apa din extractul de cafea se evaporă instantaneu, iar cele două
cutiuţe plasate le exteriorul fiecărui cilindru desprind şi adună pudra de cafea solubilă formată
astfel. Mai departe, cafeaua solubilă este aspirată şi trecută prin site foarte fine, după care este
ambalată ermetic sub vid, în flacoane de sticlă, cutii de tablă de aluminiu sau în pungi de mase
plastice metalizate în interior şi închise prin sudare la cald. Capacitatea acestor ambalaje
variază de la 100-250 grame, în funcţie de cererea pieţei şi de fabrica producătoare.
- Deshidratarea prin pulverizare sau atomizare: prin acest sistem de deshidratare extractul
lichid de cafea este pulverizat foarte fin sub formă de ceaţă prin conducte cu duze foarte fine
amplasate la partea laterală a unei coloane din oţel inoxidabil, de formă conică. Prin partea
superioară a acestei coloane se introduce aer cald uscat, care întâlnind în calea sa extractul de
cafea îl deshidratează instantaneu, iar concomitent, aerul umed este evacuat prin cealaltă parte
laterală a acestei coloane conice, în urma deshidratării instantanee a extractului de cafea, se
obţine prin cădere liberă cafeaua solubilă sub formă de pudră. Aceasta este aspirată mai
departe pe la partea inferioară a acestui rezervor şi este apoi ambalată sub vid după sistemul şi
în tipul de ambalaje amintite.
- Deshidratarea prin liofilizare sau sublimare: este unul dintre cele mai moderne şi mai
costisitoare sisteme de deshidratare a extractului de cafea utilizate la fabricarea cafelei
solubile. Se va descrie succint modul de obţinere a cafelei solubile prin acest sistem de
sublimare a apei sau deshidratare la rece. Extractul de cafea este mai întâi congelat rapid, la
temperaturi foarte scăzute de la –10 la –40oC, în instalaţii speciale de liofilizare. Extractul de
cafea congelat este apoi încălzit rapid până la o temperatură normală şi apoi răcit sub vid la o
presiune absolută de 2-0,1 mm Hg, când practic se produce procesul de sublimare.
Concomitent se produce şi evaporarea apei, fără ca gheaţa să se topească. Vaporii de apă sunt
evacuaţi forţat, iar cafeaua solubilă obţinută sub formă de pudră cristalizată este aspirată şi
ambalată sub vid în ambalaj.
În S.U.A. cafeaua solubilă liofilizată este consumată în proporţie de numai 22%, în timp ce în
ţările europene acest procent atinge chiar 88%. Prin deshidratarea extractului de cafea la rece
sau prin liofilizare, cafeaua solubilă îşi păstrează mult mai bine calităţile gustative,
prospeţimea, aroma, gustul şi savoarea, comparativ cu celelalte două sisteme prezentate
înainte.
Cafeaua solubilă fără cofeină. În constituţia boabelor de cafea intră şi cofeina, care este o bază
purică (trimetil-xantina), omologul superior al theobrominei (dimetil-xantina), alcaloid, care
se găseşte în boabele de cacao.
Cantitatea de cofeină ce se găseşte în boabele de cafea crudă variază în general între 1,5 şi
2,5%, în funcţie de originea şi sortul de cafea care este examinat. Astfel, la cafeaua din sortul
Arabica, cofeina variază de la 1 la 1,5%, iar sortul de cafea Robusta, aceasta reprezintă un
procent ridicat, respectiv între 2 şi 2,5%. Cantitatea de cofeină conţinută într-o ceaşcă normală
de cafea este aproximativ de 0,1 g şi are proprietatea de a stimula apetitul şi de a favoriza în
acelaşi timp şi digestia, eliminându-se complet din organism după 24 de ore. Este cunoscut
faptul că acest alcaloid, odată ingerat, provoacă organismului uman anumite reacţii, al căror
efect poate fi benefic şi stimulator pentru persoanele tinere, în schimb, pentru cele în vârstă
sau bolnave de inimă, absorbţia unei doze puternice de cofeină poate genera chiar efecte
nocive. Pentru a se evita ajungerea la asemenea rezultate negative, boabele de cafea se
decofeinizează pe cale industrială. Acestea sunt umectate într-o baie de vapori în interiorul
unui recipient inoxidabil, timp în care canalele intercelulare sunt lărgite şi penetraţia este
astfel ameliorată. Se adaugă apoi un dizolvant care are proprietatea de a dizolva cofeina din
boabele de cafea. După extragerea cofeinei, aceasta se reţine şi boabele de cafea sunt aspirate,
spălate în vapori, uscate şi apoi ambalate în saci de iută. De regulă, conţinutul în cofeină al
boabelor de cafea decofeinizate variază între 0,02 şi 0,05%. Eliminarea cofeinei din boabele
de cafea verde antrenează unele pierderi care ajung până la 5%, materializate prin dispariţia
unor ceruri care duc la obţinerea unei cafele mai digerabile. Pierderile care se produc prin
eliminarea cofeinei sunt însă mult mai reduse în raport cu cele ce se obţin la prăjirea cafelei.
Cofeina astfel extrasă este utilizată în industria farmaceutică, iar cafeaua fără cofeină poate fi
consumată astfel şi de persoanele în vârstă.

Cafeaua solubila fara cofeina.

Dupa cum am mai amintit, in constitutia boabelor de cafea intra si cofeina, care este o
baza purica (trimetil-xantina), omologul superior al theobrominei (dimetil-xantina), alcaloid,
care se gaseste in boabele de cacao.
         Cantitatea de cofeina ce se gaseste in boabele de cafea cruda variaza in general intre 1,5
si 2,5%, in functie de originea si sortul de cafea care este examinat. Astfel, la cafeaua din
sortul Arabica, cofeina variaza de la 1 la 1,5%, iar la sortul Robusta, aceasta reprezinta un
procent mai ridicat, respectiv intre 2 si 2,5%. Cantitatea de cofeina continuta intr-o ceasca
normala de cafea este aproximativ de 0,1 g si are proprietatea de a stimula apetitul si de a
favoriza in acelasi timp digestia, eliminandu-se complet din organism dupa 24 de ore. Este
cunoscut faptul ca acest alcaloid, odata ingerat, provoaca organismului uman anumite reactii,
al caror efect poate fi benefic si stimulator pentru persoanele tinere, in schimb, pentru cele in
varsta sau bolnave de inima, absorbtia unei doze puternice de cofeina poate genera chiar
efecte nocive. Pentru a se evita ajungerea la asemenea rezultate negative, boabele de cafea
verde se decofeinizeaza pe cale industriala. Acestea sunt umectate intr-o baie de vapori in
interiorul unui recipient inoxidabil, timp in care canalele intercelulare sunt largite si penetratia
este astfel ameliorata. Se adauga apoi un dizolvant care are proprietatea de a dizolva cofeina
din boabele de cafea. Dupa extragerea cofeinei, aceasta se retine si boabele de cafea sunt
aspirate, spalate in vapori, uscate si mai departe ambalate in saci din iuta. De regula,
continutul in cofeina al boabelor de cafea decofeinizate variaza intre 0,02 si 0,05%.
Eliminarea cofeinei din boabele de cafea verde antreneaza unele pierderi care ajung pana la
5%, materializate prin disparitia unor ceruri care, in final, duc la obtinerea unei cafele mai
digerabile. Pierderile care se produc prin eliminarea cofeinei sunt insa mult mai reduse in
raport cu cele ce se obtin la prajirea cafelei. Cofeina astfel extrasa este utilizata in industria
farmaceutica, iar cafeaua fara cofeina poate fi consumata fara probleme si de persoanele in
varsta.
Conditiile de calitate pentru cafeaua solubila cu si fara cofeina sunt prezentate in
continuare.
Caracteristici tehnice si proprietati organoleptice:
 aspect: pulbere fina, granulata, omogena si fara aglomerari;
 culoare: de la bruna la bruna roscata, uniforma in intreaga masa;
 gust si miros: specifice placute, bine exprimate, fara gust sau miros straine, fara gust
de caramel.
Proprietati flzico-chimice:
 solubilitate: solubila 100% in apa calda si rece;
 umiditate: maximum 4%;
 pH: maximum 4,5-5;
 corpuri straine: absente.
Reguli pentru verificarea calitatii:verificarea calitatii se va face pe loturi, prin lot
intelegandu-se marfa de aceeasi calitate, tip comercial si livrata de acelasi furnizor.
Verificarea aspectului exterior al marcarii: aceasta operatiune se va efectua la minimum
1% din numarul total al ambalajelor de transport, cu examinarea fiecarui recipient.
Prelevarea probelor: se va face din ambalajele examinate si se vor recolta probe in proportie
de 0,03% din numarul total al recipientelor (care constituie lotul).
Ambalarea si marcarea:cutiile metalice sau flacoanele din sticla trebuie sa fie inchise
ermetic. Nu se admit cutii ruginite sau deformate. Pentru asigurarea integritatii, recipientele
vor fi ambalate in lazi.
Transportul si depozitarea: produsele vor fi transportate in mijloace de transport curate si
dezinfectate, iar depozitarea se va face in incaperi curate, uscate si fara mirosuri straine, la o
temperatura maxima de 18°C si o umiditate relativa a aerului de 75%.