Sunteți pe pagina 1din 9

ESEU PEDAGOGIC ARGUMENTATIV

PE TEMA

“STILULUI DE ÎNVĂŢARE V.A.K. (VIZUAL-AUDITIV-KINESTEZIC)

ÎN DISCIPLINA

INTERPRETARE MUZICALĂ - CANTO”

„Şi ca totul să ţi se imprime mai uşor trebuie apelat, ori de câte ori este posibil, la

simţuri... să fie unite auzul cu vederea şi gustul, cu mâna ..., materia care trebuie

învăţată să nu fie doar expusă, ca să pătrundă numai în urechi, ci ea trebuie

prezentată şi prin imagini, ca astfel reprezentarea să se imprime ochiului, urechii,

intelectului şi memoriei (...). Prin intuiţia reală se începe învăţarea şi nu prin

descrierea verbală a lucrurilor."

J.A. Comenius Didactica Magna

Managementul învățării (sau a învăța cum să înveți) a devenit, odată cu accesul


rapid și permanent la informații, o competență esențială pentru fiecare dintre noi.
Fiecare elev are un stil de învățare unic, iar proporția în care ei utilizează stilurile
vizual, auditiv și kinestezic diferă, ceea ce înseamnă că și metoda cea mai eficientă de
învățare este diferită pentru fiecare elev. De aceea, din punct de vedere pedagogic,
stilurile de învăţare sunt recunoaşterea faptului că oamenii învaţă diferit; că în timp ce
unii oameni învaţă mai repede citind cărţi, alţii învaţă mai rapid prin imagini şi
diagrame. Stilurile de învăţare sunt definite drept dispoziţii personale care
influenţează capacitatea elevului de a achiziţiona informaţia, de a interacţiona cu
colegii şi profesorii şi de a participa la experienţele de învăţare. Aceste dispoziţii
personale se concretizează în motive, capacităţi perceptive, modalităţi de prelucrare a
informatiei, preferinţele pentru o anumită modalitate senzorială, relaţiile sociale şi
caracteristicile mediului fizic

Am ales această temă deoarece mi se pare relevant și interesant să se cunoască


faptul că în procesul de învățare a unui domeniu atât de complex precum muzica,
coexistă trei direcții perceptive: vizuală, auditivă și kinestezică. Copilul vizual citește
informația, folosește culori, subliniază cuvintele-cheie, folosește imaginile pentru
explicarea textelor. Copilul auditiv citește cu voce tare, repetă principalele idei
folosind propria voce, este stimulat pozitiv de sunet, solicită repetarea explicațiilor
verbale. Copilul kinestezic efectuează experimente, scrie ideile cu propriile cuvinte,
se mișcă în timp ce învață, utilizează tehnici de memorare bazate pe miscare.

Toate aceste trăsături particulare fiecărui stil în parte se unesc în cazul învățării
muzicii, construind un stil de învățare care prezintă anumite particularități, așa cum
se va vedea în conținutul eseului.

La disciplina Intepretare Muzicală - Canto, partitura muzicală este instrumentul


de bază în procesul de învățare. Ca metode de învățare, se pornește de la alfabetizarea
limbajului muzical prin cunoașterea “ABC-ului” (notația muzicală, expresia, ritmica,
metrica, armonia, teoria, formele, intervale, tonalitate, ornamente, durate), dar și de la
înțelegerea rolului și efectelor muzicii: aceasta stimuleză părţi ale creierului care
servesc pentru citit, pentru rezolvarea problemelor matematice sau dezvoltarea
emoţională și interacțiunea socială, pentru dezvoltarea inteligenței spațiale și nu în
ultimul rând, pentru limbaj. În plus, memoria, încrederea în sine şi creativitatea sunt
potenţate tot cu ajutorul muzicii. Muzica nu este doar o forma de distractie. Mai mult
decât un mod estetic, ea are și rol terapeutic.

În cadrul acestei discipline, consider că este important ca elevii să învețe de la


cadrul didactic tocmai CUM anume trebuie să învețe (contribuţia profesorului „în
meseria de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe“ adaptată nevoilor, intereselor, calităţilor
personale, aspiraţiilor, stilului de învăţare identificat.)

ANALIZA STILULUI DE ÎNVĂŢARE, LA MODUL GENERAL


STILUL DE ÎNVĂȚARE VIZUAL-AUDITIV-KINESTEZIC

I. Stilul de învăţare vizual

Referitor la stilul de învăţare vizual în cadrul disciplinei Intrpretare Muzicală - Canto,


găsesc relevante următoarele puncte:

■ Elevul îşi amintește ceea ce scrie şi citește (notații, intervale, dicteu,


partitură), dar și ceea ce vede, spre exemplu, într-un spectacol de gen: reacții,
mimică, gesturi, asociate cu versul cântat;

■ Îşi poate aminti foarte bine diagrame, însemne și titluri de capitole. La


învățarea teoretică a limbajului muzical, elevul folosește încercuiri, sublinieri,
evidențiatoare de text pentru a-și aminti exact ceea ce învață;

■ Înţelege cel mai bine informaţiile atunci când le vede: profesorul utilizează
ca strategie didactică și semnele (de exemplu, arată elevului cu mâna că trebuie să
urce sau să coboare vocea, să cânte mai repede sau mai domol, mai tare sau mai
încet). Aceste semne rămân în memoria vizuală a elevului și se ghidează după ele la
următoarele ore.

Atunci când învaţă independent este mai uşor dacă încearcă să construiască
câte o schiţă (diagramă, desen) pentru fiecare idee principală. Aceste persoane au o

memorie fotografică. De asemenea, acest tip de elev:

■ Preferă suporturi vizuale, accesorii ale conţinutului, în completarea


explicaţiilor;

■ Are nevoie de ilustraţii, hărţi, diagrame, elemente care reprezintă stimuli


atunci când învaţă;

■ Preferă să vadă cum se face un lucru;

■ Preferă ordinea, atât în organizarea materialelor de învăţare, cât şi în spaţiul

de învăţare, asupra căruia deţine controlul, și studiază conţinuturile într-o manieră


personală (scheme, schiţe, extragerea ideilor principale); recitirea şi rescrierea
materialului sunt metode frecvente pentru fixarea cunoştinţelor;

■ Utilizează computerul, de obicei.

II. Stilul de învăţare auditiv a acestei discipline complexe prezintă următoarele


puncte tari:

■ Elevul îşi amintește ceea ce aude şi ceea ce se spune;

■ Îi plac discuţiile cu profesorul și explicațiile acestuia;


■ Îşi poate aminti foarte bine instrucţiunile, sarcinile verbale/ orale;
■ Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aude;

■ Îi place să vorbească;

■ Reuşeşte să înţeleagă ideile discutând despre ele;

■ Are o memorie bună a datelor;

■ Îşi amintește cu uşurinţă ceea ce spune, dar şi ceea ce spun alţii, sarcinile
verbale;

■ Îşi amintește cel mai bine prin repetiţii verbale şi discuţii;

■ Verbalizează acţiunile întreprinse pentru a-şi depăşi dificultăţile de învăţare;


are nevoie să li se explice cum se face un lucru.
III. Stilul de învăţare tactil-kinestezic se remarcă prin punctele următoare:

■ Elevul îşi amintește ceea ce face şi experienţele personale la care a participat


cu mâinile şi întreg corpul (mişcări şi atingeri) - semnele executate de profesor pentru
îndrumarea vocii, postura corpului;

■ Preferă folosirea instrumentelor sau lecţiile în care este implicat activ,


precum și participarea la activităţi practice - corepetiția la pian, învățarea partiturii cu
ajutorul pianului;

■ Îşi poate aminti foarte bine lucrurile pe care le-a făcut o dată, le-a exersat şi
le-a aplicat în practică (memorie motrică);

■ Are o bună coordonare motorie;

■ Are nevoie de manual;

■ Îşi amintește foarte bine ceea ce face;

■ Se implică fizic în învăţare şi învaţă din situaţiile în care experimentează;

■ Nu îi place să stea mult timp într-un singur loc;

■ Manifestă tendinţa de „a se juca” în timp ce învaţă;

■ Entuziasmul este canalizat şi se manifestă atunci când are parte de activităţi

motrice;

■ Gesticulează, „vorbind” cu mâinile.


Stilul de învățare kinestezic este axat pe partea aplicată a informaţiilor. În acest
caz, elevii au probleme în memorarea pur teoretică, în schimb asimilează şi reţin
foarte uşor informaţiile atunci când fac activităţi care să implice aplicarea lor, când se
implică activ. În studiul independent pot obţine o memorare excelentă dacă leagă
informaţiile noi de experienţe trecute.
În utilizarea stilurilor de învăţare trebuie însă, să ţinem seama de faptul că
acestea au o valoare neutră, nu există un stil mai bun decât altul, trebuie să evităm
greşelile de apreciere că un stil este mai bun sau altul mai creativ. Ele sunt în aceeaşi
măsură productive în învăţare utilizate corespunzător în deplin acord cu preferinţele
celui care învaţă. Stilul de învăţare poate asigura diferenţierea şi individualizarea
învăţării şi nu reprezintă o cale de omogenizare a grupului, indică modul în care
elevii preferă să înveţe, să lucreze şi nu conţinutul a ceea ce învaţă sau domeniile în
care aceştia se descurcă cel mai bine.
În concluzie, este evident faptul că elevii preferă să învețe în diferite moduri:
unora le place să studieze singuri, altora să acţioneze în grup, unii preferă să îi
observe pe alţii, alţii fac câte puţin din fiecare. Fiecare dintre noi are o capacitate
extraordinară de a învăța în diferite moduri. Pentru a determina ce stil de învățare
avem, nu trebuie decât să ne gândim la cum preferăm să învățam ceva nou. Ne place
să asimilam noile informaţii prin imagini, emoţii, contacte cu persoane diferite,
sunete, aplicaţii practice, prin participare activa, directă?
Ceea ce consider fascinant este modalitatea în care aceste trei stiluri de
învățare se îmbină în cazul elevilor care studiază muzica, fie ea vocală sau
instrumentală, fiind oarecum imperios necesar ca un elev să poată nu numai să
asculte muzica, ci să o și simtă și să o vadă!