Bolile aparatului respirator

Bolile aparatului respirator apar ori de câte ori survin alterări anatomice ale
organelor şi ţesuturilor care iau parte la formarea acestui aparat şi ori de câte ori
funcţia aparatului respirator (de ventilare a aerului, de amestec gazos şi de transfer al
gazelor din alveole în sânge sau din sânge în alveole) este modificată, stânjenită sau
suprimată.
Deşi traheea, bronhiile şi plămânii sunt organe interne (intratoracice), datorită
structurii lor tubulare ele sunt în contact direct cu lumea exterioară, cu atmosfera. De
aceea, aceste organe sunt uşor accesibile numeroşilor factori nocivi existenţi în
atmosferă şi supuse acţiunii acestora.
Cauzele îmbolnăvirii aparatului respirator
Cauzele bolilor aparatului respirator sunt foarte numeroase, rar se întâlnesc
izolate. De cele mai multe ori ne aflăm în faţa a două sau mai multe cauze, care
provoacă în acelaşi timp sau succesiv o boală a aparatului respirator.
Infecţia este una din numeroasele cauze care determină apariţia bolilor
aparatului respirator. În mucoasa căilor aeriene pot să apară şi să se înmulţească
numeroşi microbi. În primul rând este vorba despre microbii care apar de obicei la
nivelul căilor aeriene superioare (nas, gură, gât) şi care în mod normal sunt
inofensivi. În anumite împrejurări se rupe echilibrul biologic general sau local în
apărarea împotriva infecţiei. Scăderea rezistenţei generale la infecţii în stări de
denutriţie, boli metabolice (diabet), insuficienţă renală., boli infecţioase debilitante
(pojar, tuse convulsivă), răceală (în sensul expunerii la temperaturi scăzute),
tratamentele care diminuează sau suprimă imunitatea (chimioterapie, corticoterapie),
tratamentele hormonale, deficienţele endocrine, constituie cauze care pot să
favorizeze infecţia. Cauzele favorizante ale bolilor sunt factorii care determină reacţii
congestive ale mucoasei traheei şi bronhiilor, ale alveolelor şi ale pleurei, micşorează
rezistenţa şi puterea de a apărare locală a acestor organe, ajutând sau declanşând
acţiunea microorganismelor.
 “Răceala” este o noţiune care nu trebuie înţeleasă ca o acțiune directă a aerului
rece asupra mucoasei respiratorii. Este vorba mai ales de răcirea suprafeţei corpului
sub acţiunea umezelii şi “răcelii” la picioare, ceea ce a făcut pe un clinician francez să
afirme că “omul răceşte prin corp şi nu prin respiraţie”. Prin acest mecanism se
explică şi caracterul sezonier al numeroaselor boli respiratorii, a căror frecvenţă este
maximă în sezonul umed şi rece. Practic, orice “răceală” începe cu uturai, cea mai
frecventă boală a nasului. Când picioarele sunt reci şi umede, aparatul de încălzire şi
umezire a aerului din nas se contractă; aerul rămâne rece, uscat, microbii trec
nestingheriţi şi astfel are loc inflamaţia mucoasei nasului şi a faringelui, adică
rinofaringita, cu guturai şi dureri în gât. Adesea, împreună cu mucoasa nasului,
faringelui sau a traheei se congestionează şi mucoasa laringelui, apărând laringita,
caracterizată prin tuse uscată şi răguşeală, până la stingerea vocii. O altă cauză
favorizantă o constituie aciunea factorilort iritanţi asupra mucoaselor respiratorii, şi
anume a agenţilor care exercită o acţiune iritantă mecanică (praf, pulberi, fum, tutun)
sau chimică (gaze iritante, vapori, gaze toxice). Acţiunea acestora se combină cu cea
a microbilor, ceea ce face ca procesul patologic rezultat să se agraveze.
Cauzele predispozante sunt factori care înlesnesc producerea inflamaţiei
mucoaselor respiratorii prin crearea unor condiţii ce pun organismul intr-o stare de
rezistenţă scăzută împotriva cauzelor determinante şi favorizante. Se consideră ca
factori predispozanţi:
- defectele nazale (deviaţii de sept, hipe3rtrofii de cornet), care constituie o
oarecare piedică în respiraţie, în încălzirea şi umezirea aerului inspirat;
- focarele infecţioase cronice (rinite, faringite, amigdalite, sinuzite, supuraţii,
focare septice dentare), care pot provoca sau întreţine inflamaţiile bronhiilor şi
plămânilor, prin infectarea din vecinătate sau de la distanţă (prin inhalare sau pe cale
limfatică);
- stările debilitante pentru organism (anumite boli infecţioase, subnutriţia,
surmenajul, debilitatea generală, alcoolismul, sifilisul, tuberculoza, diabetul, bolile
cronice de inimă şi rinichi, guta, obezitatea, uremia, tabagismul şi stările alergice).
Persoanele suferind de aceste boli sau stări fac des recidive.
 Ca factori predispozanţi mai pot fi menţionate eforturile respiratorii repetate
(suflători, cântăreţi), abaterile de la regulile banale de igienă (băuturi de la gheaţă,
respiratul pe gură când este frig şi umed, ieşitul din căldură în frig cu o îmbrăcăminte
sumară), precum şi existenţa epidemiilor (pojar, gripă, tuse convulsivă etc.). Există şi
o predispoziţie individuală, care joacă un oarecare rol în apariţia unor boli ale
aparatului respirator. Dovada cea mai bună este faptul că nu toate persoanele expuse
factorilor amintiţi se îmbolnăvesc. De asemenea, există oameni, care la cea mai mică
“răceală” fac guturai, iar alţii, cu ocazia celui mai mic guturai fac traheite, bronşite,
pneumonii.
Microbi de toate felurile pot să dea infecţii ale organelor aparatului respirator,
la care ajung pe mai multe căi. Cea mai frecvent utilizată poartă de intrare este cea
directă, descendentă, calea aeriană comună, prin inhalare direct din atmosferă, din
sfera nasului, gurii şi gâtului (focare infecţioase). Alte căi sunt cea limfatică (de la un
focar infecţios apropiat), cea sangvină (de la focare infecţioase aflate la distanţă sau
în cazul unei infecţii generalizate, prin tromboflebită septică sau supurată) şi din
aproape în aproape (de la torace, mediastin).
Aspectul tabloului general şi local al infecţiei depinde de factorii de apărare
generală şi împotriva infecţiei, de condiţiile în care aceasta este declanşată (din
exterior, din interior, moderată, brutală), de leziuni supraadăugate (traumatisme,
distrugeri de ţesuturi, leziuni chimice, existenţa corpilor străini) şi, bineînţeles, de
natura microorganismului.
O categorie specială o constituie flora microbiană anaereobă, ce se dezvoltă pe
modificări locale care scad oxigenarea ţesuturilor, cum ar fi, traumatisme, distrugeri
de ţesuturi, astupări de vase sangvine, hematoame, prezenţa de corpi străini, cavităţi
închise, diminuarea circulaţiei prin substanţe care determină constricţia vaselor, în
contextul unor deficienţe generale de apărare. Pe lângă toxine, germenii elimină şi în
aceste zone substanţe care amplifică agresiunea, conferind acestor infecţii un caracter
grav; astfel sunt factori hipercoagulanţi, enzime (fermenţi), substanţe toxice solubile,
care permit colonizarea microbiană directă a mucoasei.
Mecanismele îmbolnăvirii aparatului respirator
Împotriva agresiunii microorganismelor, a factorilor fizici (particule fine) şi
substanţelor chimice solubile care pot să provoace boli ale aparatului respirator,
aceste dispune de mecanisme de apărare caracteristice, astfel:
- apărarea muco-ciliară –stratul fin de mucus care reţine particulele mici şi unele gaze
este deplasat spre exterior de mişcarea continuă a cililor. Acest mecanism poate să fie
perturbat de modificări înnăscute sau dobândite ale cililor sau prin anomalii ale
secreţiei mucusului;
- apărarea pereţilor alveolelor împotriva particulelor foarte mici şi a unor gaze
transportate pe calea aerului sau sângelui, realizată de celulele pereţilor vaselor
capilare şi celulele alveolelor;
- apărarea asigurată de celule speciale ale sângelui şi ţesutului conjunctiv, care
înglobează particulele (fagocitoză);
- apărarea imunologică prin fabricarea unor anticorpi, imunoglobuline.
În cadrul acestor mecanisme de apărare şi al reacţiei locale a agresorilor
amintiţi, apar modificări ale ţesuturilor care reprezintă diferite leziuni, ce se constituie
în grade variate, în funcţie de intensitatea agresiunii, de cantitatea agresorilor, de
virulenţa germenilor, de toxicitatea factorilor chimici şi, bineînţeles, de capacitatea e
reacţie a organismului, in general, şi a ţesuturilor aparatului respirator, în special.
Alte tipuri de reacţii patologice sunt hipersecreţia de mucus a celulelor
bronşice, reacţia inflamatorie (producere mărită de celule şi plasmă) care se poate
resorbi (vindecare totală) , se poate necroza (distrugeri tisulare) sau se poate organiza
fibros (procese de sclerozare, cicatrice). Mai sunt şi reacţii patologice ale celulelor
alveolare, care prin organizare fibroasă pot să blocheze spaţiile aeriene şi să modifice
structura plămânului şi, se poate produce, de asemenea, distrugerea pereţilor alveolari
sau acumulări de celule cu producere de fibroză.
Astfel, inflamaţia apare ca o reacţie de apărare la atacul direct al microbilor
(infecţie) asupra mucoasei în care pătrund, ca şi la creşterea virulenţei microbilor care
se găsesc în mod obişnuit în căile aeriene şi care au devenit agresivi într-un organism
căruia i-a scăzut puterea de rezistenţă, de apărare. Frigul, poluarea atmosferei sau
eforturile duc la congestionarea mucoasei, favorizând fixarea, dezvoltarea şi acţiunea
microbilor.
Alergia este o boală cu mecanism complicat de producere. Unii oameni au o
sensibilitate deosebită faţă de anumite substanţe anorganice şi organice (alimente,
medicamente, produse microbiene şi parazitare, pulberi de origine animală sau
vegetală ca: părul, penele, polenul). Ori de câte ori vin în contact cu acea substanţă
(pe cale digestivă, prin piele, prin inhalare), ei reacţionează într-un mod neobişnuit,
mai mult sau mai puţin violent. Pe lângă tulburări digestive şi erupţii cutanate, pot să
apară tulburări din partea aparatului respirator cu tuse, expectoraţie, dispnee (greutate
în respiraţie). Aceşti oameni se află în stare de alergie, iar substanţele care
declanşează tulburările menţionate sunt denumite alergene. Alergenele microbiene
sau de altă natură, pătrunse în organism pe căi diferite, provoacă apariţia unor
substanţe numite anticorpi. La un alt contact al organismului cu alergenii, are loc o
ciocnire între alergeni şi microbi, manifestată prin tulburări secretorii,congestive,
inflamatorii, care pot să dea bronşite, pneumonii alergice de diferite grade, acute sau
cronice sau tulburări mecanice (închiderea bronhiilor prin spasmul musculaturii
acestora, determinând fenomene de astm bronşic).
Dintre factorii iritanţi, fumatul deţine în prezent întâietate, în ceea ce priveşte
acţiunea nocivă asupra aparatului respirator.
Tulburările de circulaţie constituie un alt mecanism al îmbolnăvirii aparatului
respirator. Există împrejurări în care circulaţia sângelui este stânjenită la nivelul
plămânilor. Încetinirea circulaţiei şi creşterea presiunii sângelui într-un teritoriu
pulmonar pot să ducă – prin aglomerarea sângelui în vase şi dilatarea acestora – la
edem pulmonar, crize de astm, lichid în cavitatea pleurală. Astfel de situaţii survin în
afecţiuni cardiace (miocardite) sau în insuficienţa cardiacă consecutivă emfizemului
pulmonar, astmului, tuberculozei, sclerozei pulmonare. De asemenea, uneori este
suprimată circulaţia într-un teritoriu (prin astuparea unui vas), ceea ce duce la
necrozarea acelui teritoriu (infarct pulmonar).
În general, în apariţia bolilor aparatului respirator contribuţia infecţiei este cea
mai importantă, dar nu exclusivă, pentru că intervin şi numeroşi alţi factori capabili
să declanşeze o reacţie inflamatorie.
Simptomele principale ale bolilor aparatului respirator
Tusea, simptomul cel mai des întâlnit, este un act de apărare, un reflex
fiziologic pentru curăţarea sistemului canalicular de secreţii mucoase, alimente, corpi
străini, pulberi, produse inflamatoare, gaze iritante, care pătrund în căile aeriene.
Tusea este un act reflex declanşat de stimularea terminaţiilor nervoase din aparatul
respirator, mai numeroase în anumite zone (bifurcarea traheei, bifurcarea bronhiilor,
laringe, pleură). Centrul reflexului tusei se află în bulb, lângă centrul respirator.
Reflexul de tuse poate fi declanşat şi cerebral, precum şi prin atingerea ramurilor
nervului vag(ca în tusea convulsivă). Actul în sine constă într-o inspiraţie profundă şi
rapidă, urmată de închiderea glotei şi de efortul de expiraţie forţată; glota fiind
închisă, aerul este pus sub presiune în căile aeriene de sub laringe. Apoi, glota se
deschide brusc, dând loc unei expiraţii bruşte, explozive, care antrenează materialul
din căile aeriene, deplasându-l spre exterior pe o distanţă oarecare sau expectorându-
l. Dacă materialul iritant sau declanşator al tusei ajunge într-o zonă insensibilă sau
este expulzat prin expectorare, tusea încetează. În cursul respiraţiilor următoare
materialul continuă să fie transportat spre exterior prin eforturile cililor, până când
ajungând din nou într-o zonă sensibilă, tusea se repetă, până la expulzarea
materialului şi curăţirea căilor aeriene.
Orice corp străin din căile aeriene este înglobat de mucus, transportat spre
exterior prin mişcarea ritmică, coordonată şi ascendentă a cililor şi este eliminat prin
tuse. Rezultatul acestor activităţi este expectoraţia. Tusea nu este neapărat
condiţionată de prezenţa unei secreţii anormale sau a unui corp străin, ci mai ales de
excitabilitatea crescută a pleurei sau a altor zone reflexogene din cadrul sau din afara
căilor respiratorii.
Expectoraţia reprezintă eliminarea produselor de secreţie anormală a
mucoasei respiratorii (nas, faringe, laringe, trahee, bronhii, epiteliu alveolar), cu corpi
străini de orice fel înglobaţi în secreţie. Când agresiunea asupra mucoasei este foarte
intensă (agresiuni fizice, răceli sau infecţii severe, agenţii chimici, gaze toxice, fum
de tutun), epiteliul mucoasei suferă leziuni care pot să ducă la distrugerea epiteliului
şi eliminarea acestuia.
 În unele boli ale aparatului respirator (atingerile pulmonare, mai ales)
expectoraţia poate să lipsească.
Durerea. În general plămânul nu doare pentru că ţesutul pulmonar este lipsit
de sensibilitate dureroasă conştientă. Semnalăm totuşi durerea, uneori violentă, ca o
arsură, ca o “rană deschisă” pe care o simt înapoia sternului bolnavii cu traheită,
durere pe care o acuză aproape totdeauna cei ce au o suferinţă pleurală (pleurită
uscată) sau pulmonară (pneumonie, infarct, tumori) şi, în general, procese
inflamatorii cu sediul în zonele apropiate de terminaţiile sensibile (pleură, bifurcaţii
bronşice).Durerile semnalate de bolnavii cu răceli sau gripe sunt dureri ale
musculaturii peretelui toracic, dureri intercostale, cu caracter de cele mai multe ori
reumatic sau nevritic, care nu au nici o legătură cu eventuala prezenţă a unei afecţiuni
a aparatului respirator.
Dispneea (respiraţia dificilă) se traduce subiectiv prin senzaţia de lipsă de aer,
de înăbuşeală sau de apăsare şi, obiectiv, prin accelerarea mişcărilor respiratorii, care
pot fi superficiale (respiraţie scurtă), profunde sau chiar cu ritm neregulat.
În bolile aparatului respirator respiraţia poate fi tulburată prin hiperventilaţie
(scăderea oxigenului şi încărcarea în exces cu dioxid de carbon în sângele arterial,
ceea ce se petrece în tulburări mecanice ale ventilaţiei), prin împiedicarea mişcărilor
respiratorii sau reducerea suprafeţei respiratorii (în tumori, infiltrare inflamatoare,
revărsări de lichid în cavitatea pleurală), prin tulburări mecanice ale ventilaţiei
(îngustarea lumenului bronşic care determină rezistenţă crescută la fluxul aerian în
bronhii şi alveole – astm bronşic, emfizem, stază circulatorie în teritoriul pulmonar) şi
prin scăderea forţei de inspiraţie prin diminuarea elasticităţii plămânului (în
emfizem), precum şi tulburarea mecanismelor musculare prin atingere nervoasă
centrală sau periferică, în boli generale, care printr-un mecanism sau altul
influenţează centrul reglator al respiraţiei din bulb. Accentuarea dispneei poate să
ajungă uneori până la fenomene de asfixie.
Cianoza este coloraţia albăstruie a pielii şi mucoaselor, în special a buzelor,
alta decât coloraţia anormală a pielii însăşi (în cazuri de pigmentări sau depuneri în
piele a unor substanţe străine de organism). Cianoza nu se datorează prezenţei în
sânge a unei cantităţi crescute de dioxid de carbon, ci creşterii hemoglobinei sau
prezenţei în sânge a derivaţilor anormali de hemoglobină (methemoglobină,
sulfhemoglobină).
Febra, deşi nu este un simptom caracteristic bolilor aparatului respirator, poate
totuşi să ofere unele indicaţii privind orientarea diagnosticului, prezenţa ei
semnalizând existenţa unui proces inflamator infecţios, a unui proces supurativ, a
unui proces de distrugere a ţesuturilor (infarct, tumori maligne) sau a unei boli
generale de sistem (colagenoze).