Bîrcă Marius Cristian

Anul III Teologie Pastorala

Grupa II

Creația și Teogonia în viziunea lui Homer

            Secolul al XI-lea îd.Hr. marchează o perioadă de importante transformări în viaţa

grecilor. În artă se remarcă predominant motivele geometrice. Personalitaea remarcabilă a
acestei perioade geometrice este poetul Homer, autorul poemelor despre care spus că au
reprezentat ,,Biblia grecilor", şi anume Iliada şi Odiseea. Chiar dacă se mai discută încă şi
astăzi cu privire la perioada exactă a vieţii marelui poet, iar părerile specialiştilor sunt  pe mai
departe împărţite în acest domeniu, este cert faptul că Homer a trăit prin secolul al VIII-lea
Id.Hr., iar cele două opere reprezentative ale sale încununează întreaga perioadă geometrică.
Contemporan cu el, Hesiod, prin cele două binecunoscute lucrări ale sale, Teogonia,și Munci
și zile, este de asemenea la fel de important pentru cunoaşterea religiei vechilor greci din
această perioadă.
 În viuziunea lui Homer, niciuna dinre divinități nu are un sens creator în adevăratul
sens al cuvântului. Viață și materia nu au apărut din nimic, ci materia a existat întotdeauna, ea
fiind doar modelată, nu adusă la existența din nimic, Și, desigur, lucurile au fost gândite cu
multă atenție  de vechii greci, înainte de a fi formulate, pentru că implicarea unui zeu, plin de
patimi, într-un act al creației din nimic ar fi condus, în mod inevitabil, la o creație lipsită de
perfecțiune. Materia a fost, prin urmare, doar modelată. 
Masa de materie primitivă supusă modelării poartă numele de Proteus, care și devine
zeul patron al prefacerii neîncetate a materiei. Homer preia tradiția și conferă acestei materii
diferite caracteristici: este antică și venerabila, este un amestec de elemente distincte și
reprezintă izvorul tuturor ființelor. Totuși, este interesant faptul că această materie informa se
așează în rânduiala și capătă formă sub acțiunea providenței pe care Homer o
numește Idothea, și care se traduce prin ’’zeita formei’’. Demiurgul, pe măsură ce modelează
materia, amestecă cu înțelepciune cele patru elemente esențiale: eterul, pământul, apă și aerul.
În ultima instanța, materia preexistentă modelată de Demiurg reprezintă izvorul și cauza
comună a zeilor și oamenilor, fiindcă în concepția homerică natua lor era de asemenea
comună.
Zeii
Prin Homer şi opera sa, perioada geometrică a reprezentat o schimbare a concepţiei despre
divinitate în istoria religioasă a Greciei antice, care avea să marcheze după aceea toate
secolele următoare. Zeii şi miturile lui Homer sunt de o complexitate unică, aparţînând unui
Bîrcă Marius Cristian
Anul III Teologie Pastorala
Grupa II

panteon asimilat din mai multe ţări : Tracia, Creta, Peloponez, Asia Mică. Preluînd o serie de
divinităţi deja formate, cărora li s-a şters amintirea originii, Homer pune bazele teogoniei
grecești, dă nume noi acestora, și le face personajele unei drame divine, în care primesc
onorurile cuvenite.
La o analiză mai atentă, imaginea acestor divinități variază, în ele amestecându-se deseori și
unele elemente inadecvate. Luat în întregul sau însă, acest panteon este unul coerent. Aici
avem de-a face cu un sistem bine ordonat, cu o structură ierarhică bine așezată. Zeii se află în
relații de familie unii cu ceilalți. Ideea călăuzitoare este una patriarhală, sub conducerea lui
Zeus, părintele zeilor și al oamenilor. Locuința lor este undeva în cer, formând un fel de
‚Acropole’, o cetate, Olimpul, cel mai înalt munte din Grecia(2918 m), în Tesalia din nordul
Greciei.
Caracteristică fundamentală a religiei grecilor în perioada geometrică în general, și în
cea homerica în special, este antropomorfismul; acum are loc convertirea treptată a religiei
naturiste din perioada anterioară într-o religie cu un pronunțat caracter antropomorfic. Acum
zeii primesc atribute omenești, numai cu unele deosebiri esențiale față de oameni, între care
nemurirea. Homer le oferă însușiri umane idealizate. De pildă, zeii au trupuri omenești, dar
firește mai fine și mai puternice decât ale oamenilor obișnuiți. Ei se deplasează cu ușurință,
apar și dispar ori de câte ori își propun acest lucru. Este adevărat că viață lor este
asemănătoare cu cea a oamenilor, dar ea nu este impregnată de mizeriile vieții omenești, iar
necazurile și suferințele zeilor au intotdeaauna un final fericit.
Ideea că omul să aibă un model, pe care să-l privească și în față căruia să-și facă o
analiză profundă a vieții este bună în sine, și poate fi considerată, din perspectiva creștină, o
reminiscență a vechii perioade edenice, când omul trăia în comuniune cu Dumnezeu, iar
chipul Creatorului reprezenta pentru ei idealul vieții și al existenței sale. Pe de altă parte însă,
antropomorfismul exagerat, așa cum apare el mai ales la Homer, a dus la diminuarea pietății
religioase a populațiilor grecești și la mutarea centrului de greutate al spiritualității vechior
locuitori ai Eladei. Contradicția era evidență: în spatele unui zeu frumos din punct de vedere
fizic se ascundeau nenumărate comportamente nedemne, uneori mai josnice decât cele ale
oamenilor de la periferia societății.