UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZARE: COMUNICARE ȘI RELAȚII
PUBLICE

STILURILE DE REDACTARE ALE UNUI TEXT

JURNALISTIC

Studenți: Pașalan Denisa – Elena

Pirpiliu Daria
Grupa: 3
Anul: I
Coordonator: Prof. Mariana Borcoman

– 2010 –
 CUPRINS

1.
DEFINIŢIA ŞI O ÎNCERCARE DE TIPOLOGIE A JURNALISMULUI............................2
2. TRĂSĂTURILE TEXTULUI JURNALISTIC..................................................................3
3. ETAPELE REDACTĂRII TEXTULUI JURNALISTIC...................................................4
4. ELEMENTELE UNUI ARTICOL,MIJLOACE DE ACROŞAJ........................................6
5. GENURI JURNALISTICE.................................................................................................9
6. CONCLUZII.......................................................................................................................9
7. BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................10

1
 STILURILE DE REDACTARE ALE UNUI TEXT
JURNALISTIC

DEFINIŢIA ŞI O ÎNCERCARE DE TIPOLOGIE A JURNALISMULUI

Jurnalismul este de multă vreme înţeles ca “ochiul publicului”. Jurnaliştii prezintă

publicului informaţii, analize, comentarii, fapte diverse, raportează publicului, dar îl şi
reprezintă, vorbeşte în numele lui în arena publică. În acelaşi timp, jurnalismul are
misiunea de a re-prezenta publicului realitatea exterioară.
George Herbert Mead identifică două modele de jurnalism: information model (modelul
informativ) şi story model (modelul poveste), argumentând că mulţi reporteri sunt trimişi pe teren
nu ca să adune fapte, ci ca să găsească o poveste. Jurnalismul îşi propune, în zilele noastre, tot mai
mult o funcţie de narator, transformând chiar evenimentele serioase în poveşti. Delimitarea dintre
real şi ficţiune este din ce în ce mai greu de stabilit, nu atât la nivelul producerii evenimentelor, cât
la cel al modului în care sunt ele prezentate opiniei publice.
Jurnalistul nu este, până la un punct, decât un povestitor, un creator, afirmă şi John Langer,
în volumul Truly Awful News on Television. Ba, mai mult chiar decât un creator, jurnalistul îşi
asumă acum rolul unui factor de actualizare a miturilor, în sensul pe care îl dădea acestui concept –
mit – Roland Barthes. A mitologiza, devine astfel, un mod de a explica lucrurile, de a crea
înţelesuri, semnificaţii, înlăturând complexitatea actelor umane.
Un alt punct de interes în cercetările actuale îl reprezintă relaţia dintre rolul jurnalistului şi
exerciţiul puterii şi al controlului. Un număr de specialişti britanici avertiza încă din 1987 asupra
pericolului instaurat de noul jurnalism şi noii jurnalişti – o elită deviantă, care asigură, prin
promovarea unui comportament plin de articulaţii, funcţionarea tuturor sferelor organizate ale
societăţii. În aceeaşi direcţie, americanul David Barsamian 1 se referă la jurnalişti ca la “stenografi
ai puterii”, identificând chiar elementele necesare creionării unui model intitulat “pudel-stăpân”, în
absolută discordanţă cu modelul jurnalistului „câine de pază” al societăţii, luptător împotriva
corupţiei, a injustiţiei şi a abuzurilor.
Varietatea modurilor de abordare a subiectelor, multitudinea de perspective care se
impun pentru descrierea cât mai conformă cu realitatea a faptelor de presă nu împiedică

1
D a v i d B a r s a m i a n –– Stenographers of Power: Media and Propaganda, USA, Common Courage, 1992, pp.
34-56

2
totuşi o tipologizare a modelelor de jurnalism. Vom proceda la enumerarea şi definirea lor
după lista lui C.-J. Bertrand.
 Jurnalismul de opinie – urmăreşte doar să convingă, nu să informeze;
 Jurnalismul literar – preocupat mai mult de a face simţită realitatea decât de a o face
înţeleasă;
 Jurnalismul de reportaj – bazat pe exactitatea faptelor, pe observaţie şi pe prezenţa la
faţa locului a reporterului;
 Jurnalismul de anchetă – tip de jurnalism prestigios şi foarte apreciat, care implică
costuri ridicate şi riscuri la fel de mari; presupune căutarea informaţiilor, investigaţia,
documentarea, iar perioada de timp necesară diferă foarte mult, de la caz la caz, dar
este mult mai mare ca perioada solicitată de celelalte tipuri de articole;
 Jurnalismul de interpretare (de comentariu) – mizează pe explicarea faptelor şi mai
puţin pe informarea asupra lor şi necesită reporteri specializaţi;
 Jurnalismul de serviciu (utilitar) – oferă informaţii utile din diverse domenii de
interes imediat, precum starea vremii, cursurile de schimb valutar, programul
farmaciilor, al spitalelor, al cinematografelor, adrese etc;
 Jurnalismul instituţional – tip mascat de publicitate deseori, în care instituţiile
furnizează presei informaţii favorabile despre ele; jurnaliştii trebuie să verifice
întotdeauna aceste informaţii şi să informeze opinia publică acolo unde există
neconcordanţe;
 Jurnalismul popular – rolul informativ este abandonat aici în favoarea celui
provocator, senzaţionalist, corelat cu o prezentare grafică atractivă (titluri mari,
ilustraţii incitante) şi cu un limbaj mult simplificat.

TRĂSĂTURILE TEXTULUI JURNALISTIC

În realizarea procesului de re-creare şi transmitere, textul jurnalistic trebuie să se

supună, ca orice alt text, unor reguli de redactare şi exprimare, reguli ce particularizează
stilul jurnalistic/publicistic în raport cu celelalte stiluri.
Orice text jurnalistic este, înainte de toate, o colecţie de date selecţionate şi aranjate
cu grijă de către o persoană ce exercită profesia de jurnalist. Ph. Gaillard defineşte
jurnalistica astfel: “Profesia celor care, salariaţi sau colaboratori, exercită o funcţie de

3
informare, adică de căutare sau de prezentare a unor ştiri, în slujba unui periodic scris, a
unor media audio-vizuale sau a unei agenţii de presă”2.
Ziariştii produc texte jurnalistice, adică relatează evenimente – fapte de interes
public, produse sau care urmează a se produce în viitorul apropiat –, sunt martori activi şi
selectivi. Misiunea lor este să selecteze evnimentele care vor deveni ştiri, acele
evenimente, aşadar, considerate a avea un grad mai mare de interes pentru public.
Există multe moduri în care se poate scrie un articol. Ceea ce rămâne comun însă,
ce nu se modifică este faptul că redactarea nu înseamnă decât „asamblarea unor materiale
predeterminate – răspunsuri la cele şase întrebări” formulate de Quintilian cu 2000 de ani
în urmă: quis?, quid?, ubi?, cur?, quomodo?, quando? (cine?, ce?, unde?, de ce?, cum?,
când?), la care se poate adăuga, eventual, o a şaptea: cu ce consecinţe?
Dar, pentru orice jurnalist, premisele unui scris de calitate pot fi considerate
inteligenţa şi capacitatea de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a unor
principii de bază şi a regulilor de punctuaţie şi, mai ales, a trăsăturilor specifice acestui
gen:
 Orice articol are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie);
 Este întotdeauna direcţionat către un public ţintă (are un target);
 Transmite o idee (sau mai multe);
 Utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului;
 Ideile sunt ordonate după diferite criterii şi se prezintă sub o formă unitară;
 Articolul trebuie transmis, pentru a ajunge la receptor, de la care se aşteaptă
un răspuns, pe un anumit canal3.
Jurnalistica este însă o muncă de echipă, cele mai multe cunoştinţe acumulându-se
prin contact cu textele produse de alţi jurnalişti.

ETAPELE REDACTĂRII TEXTULUI JURNALISTIC

Procesul care are drept finalitate publicarea/difuzarea unui articol este precedat de alte
operaţiuni pregătitoare. Drumul de la eveniment la articol urmează, de regulă, cinci etape:
1) Identificarea subiectului. Există subiecte care trebuie căutate şi subiecte ce par să
se ofere singure. Dar, un reporter bun caută subiecte dincolo de ceea ce este evident. Putem
afla asemenea subiecte interesante citind alte publicaţii, urmărind emisiuni la radio şi la
2
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 55
3
A n d r a Ş e r b ă n e s c u –– Cum se scrie un text, Iaşi., Editura Polirom, 2000, p. 12

4
televiziune, dar şi la o cafea sau pe stradă. În unele redacţii, reporterilor li se indică/li se
sugerează, în cadrul unor şedinţe sau în particular, temele ce ar putea fi investigate, astfel
încât ei pot trece direct la etapa următoare.
2) Documentarea. Aflat la faţa locului, reporterul va încerca să adune cât mai multe
informaţii ce i-ar putea fi utile în redactarea articolului. De aceea, va consulta un număr cât
mai mare de surse, apelând la tehnici diverse: interviuri, observaţii personale. În această etapă
orice detaliu este semnificant: neştiind exact care va fi linia materialului, evoluţia lui, nu poate
fi neglijat nici un aspect al evenimentului.
3) Analizarea datelor şi întocmirea unui plan de atac. Revenit în redacţie,
jurnalistul face analiza datelor obţinute, determină cea mai potrivită abordare, în concordanţă
cu materialul adunat, şi purcede, apoi, la întocmirea unui plan care să valorifice punctele sale
esenţiale. Planul variază, ca formă şi complexitate, de la reporter la reporter. Importantă este
conceperea lui astfel încât să-i uşureze munca, să-i permită o viziune de ansamblu şi
desprinderea unor concluzii. În cadrul acestei etape, punctele de reper ale demersului
jurnalistic sunt organizarea detaliilor şi plasarea lor în cadrul informaţiei principale într-o
manieră revelatorie. Cele două tipuri de materiale de care jurnalistul dispune acum – cu
referinţă directă la eveniment şi de context, descoperite în arhive, biblioteci sau memoria
personală – vor fi supuse unui proces de selecţie, organizat în jurul a trei criterii: actualitate,
semnificaţie şi captarea interesului.
4) Redactarea pe ciornă presupune înlănţuirea datelor culese într-un tot unitar, care
să răspundă în primul rând imperativului clarităţii. Pentru aceasta se vor utiliza mijloace
simple ce facilitează lectura: un titlu sugestiv, un chapeau informativ sau incitativ bine
redactat etc. Secvenţele planului conceput anterior vor fi distribuite astfel încât compoziţia
finală să fie echilibrată (să surprindă, originea, desfăşurarea evenimentelor, deznodământul
lor) şi să răspundă celor şase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de ce? şi cum? Planul, care
după documentarea suplimentară poate să nu mai corespundă necesităţilor, trebuie ajustat,
modificat. El nu reprezintă, în definitiv, decât o schiţă permanent mobilă, şanjabilă.
5) Stilizarea. Demersul redacţional se va desfăşura acum din perspectivă stilistică. Or,
această operaţiune solicită redactorului detaşarea emoţională, crearea unei zone de minimă
obiectivitate. Altfel, erorile, inadecvările, stângăciile vor fi dificil de detectat. Rezultatele
analizei pot impune doar câteva ajustări sau, dimpotrivă, rescrierea întregului articol.

5
 ELEMENTELE UNUI ARTICOL, MIJLOACE DE ACROŞAJ

Prin felul în care este gestionată prima pagină, dar şi restul, ziarul formează în
ansamblu său un text integrator, care strigă, cerşeşte atenţie, te trage de mânecă. Fără
elemente de acroşaj, ziarul ar fi o reunire indigestă de texte . Aceste elemente sunt: titlul,
chapeaul (lead-ul), intertitlul, ilustraţiile, legenda, ferestrele.
1. Titlul: consumatorul produselor media poate decide să continue sau nu
parcurgerea unui articol sau vizionarea unei emisiuni în funcţie de titlu. Aşadar, titlul este cel
care atrage atenţia, cel ce degajă mesajul.În reuşita unui titlu bun ,intervin o mulţime de
imponderabile :de la inspiraţia ziaristului până la stilul publicaţiei aşadar prezentăm câeva
sfaturi vizând primejdiile ascunse:
 Să nu fie prea lung,teoria indică o medie de 7 cuvinte pentru titlu.
 Să nu fie prea scurt.În principiu doar un cuvânt nu este capabil să genereze sens
.Aparent puternic prin solitudinea sa ,cuvântul în sine este echivoc dacă nu absurd de-a
dreptul.
 Să nu fie banal.”Opoziţia critică guvernul,, este un titlu previzibil şi neinteresant.
 Să nu fie metaforic în exces.”Speranţele românilor şi-au luat zborul,,,metaforele
obturează sensul îndepărtând cititorul de la mesajul principal.
 Să nu fie general.Orice generalizare este echivocă şi neinteresantă:”Explozie
imobiliară,, ,”Vandalism duminical,, ,”Marea înghite pământul,, etc
 Să nu fie naţional şi abstract Ne gândim la titluri precum “Roşu şi negru,, ,”Limbă şi
unitate,, , „Masă şi putere”
 Să nu fie neclar.Lipsa de claritate şi de concret duce la grave derapaje de sens .
 Să nu fie nesincer sau imoral.Din dorinţa de forţa tirajul şi de a face faţă
concurenţei,unele ziare îşi permit să scrie una în titlu şi alta în text,citind ştirea descoperim
altă realitate decât cea afirmată în titlu.
 Să nu conţină neologisme sau sintagme pompoase.
Orice titlu bun se construieşte în jurul unui cuvânt-cheie legat de spaţiu,de timp şi de
notorietate. Să-l alegem cu grijă şi să-l includem într-o formulă dinamică,puternică şi
contrastantă.
2. Chapeaul sau lead-ul reprezintă o reformulare, o prescurtare a textului, cu rol
de introducere, deşi nu coincide cu primul paragraf. Mărimea lui este proporţională cu
mărimea articolului. Chapeaul are rolul de a economisi timpul cititorului şi de a-i uşura
alegerea. Ca să facem o comparaţie, chapeaul este ca vitrina unui magazin, unde vânzătorul
6
expune tot ce e reprezentativ, într-o formulă cât mai atractivă. Practica a impus o clasificare,
în funcţie de scopul lead-ului, în:
 Informativ
 Incitativ.
Exprimarea poate părea pleonastică, deoarece, în definitiv, orice chapeau face
rezumatul informaţiei din articol, anunţă tema şi dă indicaţii care să determine lectura, însă în
combinaţii, în grade diferite.
Apoi, conjunctura în care este difuzată o informaţie conduce la o altă tipologie:
 Chapeau de actualizare – autorul prezintă aici datele petrecute de la scrierea
articolului până la publicarea lui;
 Chapeau de prezentare – explicitează motivul publicării textului, prezintă persoana
intervievată;
 Chapeau de reamintire – în cazul articolelor publicate în episoade, recapitulează
evenimentele.
3. Intertitlul
Ca pondere, se redactează unul la o pagină (la jumătate de coloană), dar numai după ce
articolul a fost scris în întregime. Se vor evita cuvintele abstracte sau formulele passe-partout, ca
şi enunţarea aceloraşi construcţii construcţii în titlu şi intertitlu. Denumite şi titluri de paragraf, ele
sunt, în general, alcătuite din cuvinte din paragraful pe care îl prefaţează. Intertitlul nu este, cu
toate acestea, un rezumat, ci un element incitant, care urmăreşte să creeze mister, suspans, dorinţa
de a continua lectura.
4. Paragrafele
Un bun paragraf trebuie să fie scurt şi să acopere convingător o idee. Paragrafele
stufoase,în care se amestecă mai multe aspecte sau interpretări , vor obosi cu siguranţă
cititorul. Gestionarea corectă a paragrafului este strâns legată de rigorile planului ales.
Lizibiltatea şi fluenţa reprezintă miza oricărui paragraf. “Nu există un model universal pentru
planul jurnalistic…”,4
Paragrafele pot fi divizate, după funcţionalitatea lor, în patru categorii:
a) introductive – captează interesul lectorului şi îl informează asupra a ceea ce va
urma. Important este să nu se divagheze, totul să fie la obiect, fiecare cuvânt să aibă greutate şi să nu
fie lung. Autorul va fi direct, exact şi nu va începe niciodată cu fraze de genul “Voi scrie acum
despre…” sau “Vă voi povesti despre…”.

4
Jose de Broucker,Manuel Practique de l’information et de l’ecriture journalistique,CFPJ,Paris,1995 ,p.79

7
 b) de dezvoltare – cele mai multe, ca număr, în economia textului, aceste
paragrafe explicitează, extind informaţia principală, introduc calificative, sprijină teza
articolului. Aici se cere forţă şi capacitate de structurare. Fiecare propoziţie se va revendica de
la ideea centrală şi aceasta într-un mod cât mai evident, fără intenţii criptice.
c) de tranziţie – sunt specifice, ca şi celelalte două, compoziţiilor lungi,
complexe. Dacă fiecare idee principală este dezvoltată separat, într-un paragraf, probabil că nu
va mai fi nevoie de aceste paragrafe tranzitorii. Însă, nu trebuie să înţelegem că nu se vor
folosi elemente de tranziţie. Astfel, aceste elemente fac legătura între paragrafe, le sudează,
creează argumente logice, solide. Simple şi directe, conduc de la un subiect, de la o idee la
alta.
d) conclusive – surprind ideea principală, o readuc în atenţia cititorului, pentru a-i
oferi acum o viziune de ansamblu asupra subiectului dezvoltat: arată de unde s-a plecat, dar
într-o formulare nouă, interesantă. În acest caz, o anecdotă, o întrebare, un citat slujesc cel mai
bine autorului.
Un amănunt ce nu trebuie uitat: fiecare paragraf, indiferent de tip, trebuie să adauge
ceva nou, inedit, necunoscut până atunci.
5. Legenda
Legenda conţine, în general, elementele explicative ale ilustraţiilor. Textul ataşat ei nu
va conţine expresii de genul “imaginile de mai sus” sau “după cum se vede mai sus”.
Textul legendei poate funcţiona şi ca un articol în sine. Se impune, în aceste condiţii,
formularea cât mai exactă şi mai atractivă a mesajului. Nu de puţine ori o legendă inspirată,
dar care nu denaturează adevărul surprins poate determina lectura în întregime a articolului.
6. Ferestrele (casetele)
Independente de articol, ferestrele sunt texte mai mici de o pagină care cuprind date
suplimentare, de context. Articolul poate funcţiona şi fără ele, iar acestea pot, la rândul lor,
funcţiona separat, de aceea vor avea şi un titlu distinct. Ferestrele prezintă portretul unei persoane,
istoria sa, statistici despre evenimentul relatat, mini-reportaje, un scurt interviu, fişe documentare
– informaţii mai puţin relevante, din moment ce nu şi-au găsit locul în articol, dar nu complet
irelevante. Caseta apare foarte des în periodice, dar, în ultimii cinci-şase ani, începe să-şi facă
simţită prezenţa şi în cotidiene.

8
 GENURI JURNALISTICE

ȘTIREA, ca specie jurnalistică de teren, presupune informarea publicului despre

evenimente recente şi de interes general. Deşi nu există o structură – standard, orice ştire are
ca obiectiv furnizarea de răspunsuri pentru cele şase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?,
de ce? Evenimentele trebuie încadrate în context, în lipsa căruia multe dintre ele nu şi-ar afla
raţiunea publicării.
INTERVIUL – convorbire a unui ziarist cu o personalitate politică, culturală etc.
(care este publicată în presă, transmisă la radio sau la televiziune).
REPORTAJUL – specie publicistică ce informează despre fapte, situaţii, evenimente
de interes general sau ocazional, realităţi economice, geografice, de actualitate, de la faţa
locului, prin mijloace literare de expresie specifice.
PORTRETUL - Procedeu descriptiv care nu şi-a găsit încă, în studiile de specialitate
întreprinse pe tărâmul jurnalismului, o definiţie specifică. Dicţionarele uzuale ale diferitelor
limbi prezintă şi ele inconstanţă în explicitarea termenului, oscilând în a desemna ca subiect al
acestei specii când un personaj, când o persoană, când un „cineva”.
ANCHETA - specie publicistică de teren ce îşi propune să evoce şi, mai ales, să
aprofundeze, prin investigare directă, mari probleme economice, sociale, politice, culturale
de actualitate sau nu.

CONCLUZII

Elaborarea unui text jurnalistic implica mult mai mult decât redactarea acestuia:
scrierea propriu-zisa a articolului este doar o etapa dintr-o succesiune logica şi complexa ce
cuprinde numeroase activitati ale celor din spatele multitudinii de informaţii care noi le vedem
doar obiectiv. Scopul oricărui text jurnalistic este : obţinerea unei receptări optime cu eforturi
minime.
A învăţa să scrii este o muncă grea şi solitară, care cere, dincolo de talent şi
îndemânare, un exerciţiu îndelungat. Iar acest exerciţiu presupune să asculţi, să citeşti, să
studiezi şi să scrii cât mai mult. În acelaşi timp, a scrie bine înseamnă a scrie adecvat:
adecvare la public, la canalul mediatic, precum şi la cerinţele genului.
Oricât de bine ar scrie cineva despre un anume subiect, dacă acel subiect nu
interesează, textul nu are nicio valoare jurnalistică. Un articol incomplet atrage mai întâi

9
atenţia datorită carenţelor de informare şi nu datorită carenţelor stilistice. Un articol bun
presupune un proces de elaborare, de rescriere şi nuanţare ori adecvare la diversele condiţii. În
mare, aceste etape sunt:
– selectarea informaţiilor
– alegerea unghiului de abordare
– scrierea unei prime variante
– conceperea unui „atac” sau „intro” (paragraf introductiv)
– redactarea textului: semnele de punctuaţie, adjectivele, concordanţa timpurilor,
corecturile stilistice.
Un articol nu se poate scrie dintr-o dată. Articolul este refăcut de mai multe ori nu doar
de către autor, ci şi de către editor. Editorul nu doar că intervine stilistic, ci, mai ales
nuanţează, contextualizează. Un bun editor poate atenua un impact nedorit sau potenţa un
efect.

10
 BIBLIOGRAFIE

1. David Barsamian –– Stenographers of Power: Media and Propaganda, USA,

Common Courage, 1992
2. Gaillard Philippe – Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, București, 2000
3. Keeble Richard – Presa scrisă. O introducere critică, Editura Polirom, Iași, 2009
4. Popescu Cristian Florin – Voll. 1: Manual de jurnalism. Redactarea textului
jurnalistic. Genurile redacționale, Editura Tritonic, București, 2003
5. Preda Sorin – Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006
6. Șerbănescu Andra – Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iași, 2000

11