Actul administrativ

Def. Prin act administrativ înţelegem: "acea formă juridică principală a activităţii organelor
administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, de a
modifica sau stinge drepturi sau obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al
instanţelor judecatoresti.

Dacă ar fi să dăm o definiţie generală în accepţiunea structural-organizatorică, vom reţine că actul

administrativ este acea formă juridică de realizare, ca activitate principală ori secundară, a faptului
administrativ de către organele statale sau nestatale, ce concretizează manifestarea de voinţă a acestora,
într-un regim juridic administrativ, tipic sau atipic, după caz.

Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ

Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administraţia publică şi care constă
într-o manifestare expresă de voinţă prin care se creează, se modifică şi se sting raporturi juridice de drept
administrativ.
Se impune de la început a se sublinia că în literatura de specialitate nu există o unanimitate de opinii cu
privire la numărul, denumirea şi conţinutul trăsăturilor actului administrativ.
Remarcăm că unele elemente comune, chiar dacă sunt formulate diferit, se regăsesc la toţi autorii de drept
administrativ care şi-au exprimat până acum opinia şi în acelaşi timp că actul administrativ se deosebeşte de toate
celelalte categorii de acte juridice – lege, contract, hotărâre judecătorească - printr-o serie de trăsături specifice:
-Actul administrativ este "forma principală a activităţii autorităţilor administraţiei publice", celelalte forme fiind
faptele administrative şi operaţiunile administrative.
-Actul administrativ este, în principiu, "o manifestare de voinţă juridică unilaterală" aparţinând autorităţilor
administraţiei publice care l-au adoptat sau l-au emis;
-Actul administrativ "are forţă juridică obligatorie", atât faţă de persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează,
cât şi faţă da autoritatea care l-a emis, ţinută să-l respecte ea însăşi, pe tot parcursul valabilităţii lui;
-Actul administrativ "este executoriu imediat după ce a intrat în vigoare, fără nici o formalitate", fără a fi necesară
întocmirea unor formalităţi ulterioare, ca în cazul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă care, pentru a fi
executată, trebuie să fie învestită cu formulă executorie.
Clasificarea actelor adminstrative

Actele administrative pot fi grupate în diverse categorii, după anumite criterii, această grupare prezentând
importanţă nu numai teoretică ci şi practică.
Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative sunt:
A. După natura juridică, acestea pot fi:
 Acte administrative de autoritate
Aceste acte se adoptă sau se emit de o autoritate publică - legislativă,
executivă, judecătorească – în mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, în scopul naşterii, modificării sau
stingerii unor raporturi juridice.
 Acte administrative de gestiune
Aceste acte se încheie de serviciile publice administrative cu persoanele fizice şi juridice şi privesc buna gestionare a
domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
 Acte administrative jurisdicţionale
Aceste acte se emit, în mod unilateral de autorităţile de jurisdicţie administrativă, anume abilitate de lege şi rezolvă
conflicte apărute între serviciile publice şi particulari.
B. După competenţa materială a organului emitent, pot exista:
 Acte administrative cu caracter general
Aceste acte se adoptă sau se emit de autorităţile administraţiei publice care au competenţă materială generală. Din
această categorie fac parte: decretele Preşedintelui României, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, hotărîrile
consiliilor locale, judeţene, unele ordine ale prefecţilor şi unele dispoziţii ale primarilor.
 Acte administrative de specialitate
Aceste acte sunt emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate şi de autorităţile administraţiei
publice locale de specialitate.
Din această categorie fac parte: ordinele şi instrucţiunile emise de miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi cele emise de conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate.
C. După competenţa teritorială, actele administrative pot fi:
-Acte administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice centrale;
-Acte administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale.
D. După gradul de întindere a efectelor juridice, acestea pot fi:
-Acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general şi impersonal;
-Acte administrative individuale, care produc efecte numai cu privire la persoanele fizice ori juridice.
E. După natura efectelor juridice pe care le produc, sunt:
-Acte administrative care acordă drepturi;
-Acte administrative care constată existenţa unui drept.
F. După autoritatea care le emite, sunt:
-Acte administrative emise de autorităţile administraţiei publice;
-Acte administrative adoptate de Parlament;
-Acte administrative emise de instanţele judecătoreşti;
-Acte administrative emise de instituţiile publice;
-Acte administrative emise de celelalte structuri organizatorice care privesc organizarea executării şi
executarea legii.
G. După perioada de timp în care se produc efecte juridice:
-Acte administrative permanente;
-Acte administrative temporare.

Legalitatea actelor administrative

Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării şi de executare în concret a

legii. De aceea între actul administrativ şi lege există un raport de subordonare, totdeauna actul administrativ trebuie
să aibă o bază legală. Legalitatea actelor administrative este o condiţie esenţială pentru valabilitatea acestor acte
Trebuie arătat în primul rând că legea nu poate şi nici nu trebuie să prestabilească întotdeauna toate cazurile şi
toate modalităţile în care trebuie să intervină organele administraţiei publice cu acte administrative. Când legea nu
reglementează în amănunţime cum trebuie să acţioneze administraţia, atunci apar cazurile în care administraţia
trebuie să găsească o modalitate de acţiune care să fie conformă cu legea (spre exemplu, în cazul emiterii
documentelor de identitate, a permiselor de conducere).
Punând în executare legea care reglementează cele mai importante relaţii sociale, organele administraţiei
publice pot emite acte administrative cu caracter individual şi acte administrative cu caracter normativ. Atât actele
administrative cu caracter normativ cât şi cele individuale trebuie să se întemeieze pe dispoziţiile legii.
În principiu, actele administrative cu caracter normativ nu formează valori politice noi, acesta fiind atributul
legii, ci se limitează la precizarea modalităţilor de punere în executare a legii. Dacă legea ar prestabili întotdeauna în
detaliu toate condiţiile şi modalităţile de intervenţie a organelor administraţiei publice prin acte administrative, atunci
aceste organe s-ar transforma în automate care nu s-ar adapta sarcinilor aşa de variate şi mereu în schimbare pe care
le prezintă viaţa socială. De aceea, organele administraţiei publice tebuie să dispună de o anumită iniţiativă şi să aibă
posibilitatea de a aprecia situaţiile în care vor emite actele administrative, să aprecieze deci oportunitatea acestor
acte.
Condiţia de oprtunitate a actelor administrative se sprijină pe legalitatea acestor acte. Majoritatea actelor
administrative sunt emise de organele administraţiei publice folosindu-se de dreptul lor de a aprecia oprtunitatea
acestor acte.
Sunt foarte des întâlnite şi cazurile în care legea stabileşte o serie de condiţii, dar lasă în acelaşi timp şi posibilitatea
de apreciere pentru organele administraţiei publice în vederea emiterii actelor administrative. Unele din aceste
condiţii vor fi pur şi simplu constatate de organul administraţiei publice competent să emită actul (de exemplu,
îndeplinirea unei anumite vârste sau plata unei taxe).
După cum se poate observa, principiul legalităţii actelor administrative înseamnă înainte de toate că "actele pe care
le fac organele administraţiei publice trebuie să se sprijine pe lege". Cu alte cuvinte, în acţiunile lor pozitive,
organele administraţiei publice trebuie să aibă un temei legal.

Formalităţi procedurale anterioare emiterii actului administrativ. Procedurile consultative.

1. Consultarea facultativă (avizul facultativ) presupune libertatea de decizie a autorităţii publice, în condiţiile
în care există posibilitatea solicitării unei opinii altei autorităţi publice, instituţii publice, unui funcţionar public sau
unei persoane fizice sau juridice private.
Rămâne, aşadar, la latitudinea autorităţii publice să solicite sau nu avizul, iar dacă l-a solicitat, poate ţine sau nu
seama de conţinutul lui la emiterea actului administrativ.
Autoritatea publică emitentă poate modifica şi după consultare proiectul, fără a fi obligată să recurgă la o altă
consultare.
2. Consultarea obligatorie (avizul consultativ). În acest caz, autoritatea publică emitentă este obligată prin lege
să solicite opinia unei alte autorităţi sau publicului, însă nu trebuie să se conformeze acelei opinii atunci când emite
actul administrativ. Actul final trebuie să corespundă proiectului supus consultării, orice modificare a proiectului
antrenând obligativitatea unei noi consultări.
Consiliul legislativ, autoritate publică autonomă, emite, spre exemplu, avize consultative. În conformitate cu
dispoziţiile legale ce guvernează regimul juridic al acestui aviz, Legea nr.24/2000, el este formulat şi este transmis în
scris, şi poate fi: favorabil, favorabil cu obiecţii sau propuneri ori negativ. Avizele favorabile care cuprind obiecţii
sau propuneri, precum şi cele negative se motivează şi pot fi însoţite de documentele sau de informaţiile pe care se
sprijină. Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi
avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul
actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.
Observăm că, în acest caz, deşi avizul rămâne un aviz consultativ, autoritatea publică emitentă va trebui să-şi
motiveze decizia de ignorare a conţinutului avizului.
De asemenea, Hotărârea Guvernului nr.50/2005 pentru aprobarea regulamentului privind procedurile pentru
supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, prevede că proiectele de acte normative se
transmit Ministerului Justitiei în original, împreună cu o copie şi numai după obţinerea avizelor autorităţilor publice
interesate. Ministerul Justitiei avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalităţii,
încheind succesiunea operaţiunilor din etapa de avizare. În acest caz suntem în prezenţa unui aviz consultativ,
obligatoriu de solicitat dar care nu condiţionează conţinutul actului final.
3. Procedura avizului conform - este o procedură de excepţie. Este aplicabilă doar când legea o prevede
expres.
Astfel, legea poate cere unei autorităţi publice să emită un act administrativ numai după consultarea prealabilă a unei
alte autorităţi publice, iar actul administrativ emis trebuie să fie în conformitate cu avizul astfel obţinut.
În cazul în care autoritatea emitentă nu acceptă emiterea actului administrativ cu respectarea avizului conform, are
doar opţiunea de a nu-l mai emite.
În unele cazuri, însă, caracterul conform al avizului reiese dintr-o formulare mai largă a textului legal. Astfel, în
anexa 2 la Legea nr.50/1991 se precizează că „avizarea se concretizează printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil)
care are caracter tehnic de obligativitate”.
În fine, există avize exprese sau tacite.
4. Acordul este definit de doctrină ca fiind un consimţământ dat de o autoritate publică altei autorităţi publice în
vederea emiterii de către aceasta din urmă a unui act administrativ. Prin urmare, acordul trebuie obligatoriu solicitat
atunci când legea prevede, iar actul administrativ trebuie să i se conformeze din punct de vedere al conţinutului.
S-a remarcat, pe bună dreptate, că acordul se deosebeşte de avizul conform prin faptul că primul produce efecte
juridice, actul emis în final fiind rezultatul manifestării de voinţă a mai multor organe administrative, un act juridic
complex, în timp ce avizul conform este doar un element component al procedurii de elaborare a actului
administrativ .
În ce ne priveşte, considerăm că mai sunt necesare câteva precizări:
- acordul, spre deosebire de avizul conform, este doar o manifestare de voinţă a unui alt organ administrativ cu
privire la un act administrativ deja elaborat de autoritatea emitentă, fără a exista posibilitatea acelui organ de a
interveni în conţinutul actului; prin urmare, organul emitent al acordului are doar două opţiuni: de a emite acordul
sau de a refuza emiterea lui. Dimpotrivă, în cazul avizului conform, organul emitent participă, alături de emitentul
actului, la elaborarea acestuia, odată ce autoritatea emitentă actului va trebui să ţină seama în redactarea lui de opinia
exprimată pe calea avizului conform.
- avizul conform nu implică răspunderea juridică a emitentului său, însă emitentul acordului devine coautor al
actului administrativ şi va răspunde alături de autoritatea publică ce l-a elaborat.
5. Propunerea, ca modalitate de implicare a unei autorităţi publice în procesul decizional derulat de o altă
autoritate publică, implică emiterea actului administrativ numai în urma unei astfel de propuneri; cu alte cuvinte,
autoritatea emitentă nu poate proceda la adoptarea actului administrativ decât în urma propunerii, lipsa propunerii
fiind motiv de nulitate a actului administrativ.
Conţinutul actului administrativ trebuie să se conformeze propunerii, în caz contrar actul este ilegal; autoritatea
publică are doar două opţiuni în cazul în care propunerea nu este mulţumitoare: de a cere modificarea propunerii sau
fomularea uneia noi, sau de a nu adopta actul.

Formalităţi procedurale concomitente emiterii actelor administrative.

Emiterea unui act administrativ presupune, întotdeauna, semnarea acestuia de către persoana competentă din cadrul
autorităţii emitente (1), uneori contrasemnarea de către o altă persoană (2), în cazul unor acte motivarea lor (3), iar în
cazul actelor administrative emise de autorităţi colegiale, existenţa cvorumului (4) şi a majorităţii (5) prevăzute de
lege.
(1) . Semnarea actului administrativ.
Dintre formele substanţiale necesare pentru ca actul să fie valid, se desprinde ca importanţă semnarea actului
administrativ, formalitate ce permite verificarea competenţei de emitere a actului şi este indispensabilă pentru dovada
existenţei deciziei administrative.
Aşa um am precizat, toate actele administrative trebuie semnate de persoana împutenicită să angajeze autoritatea
publică emitentă. Dispoziţiile primarului se semnează de către acesta, deoarece este vorba de o autoritate
unipersonală. Hotărârile consiliului local se semnează de către preşedintele de. Ordinele prefectului se semnează de
către prefect, ordinele şi instrucţiunile ministeriale se semnează de către ministru, hotărârile şi ordonanţele de guvern
se semnează de către primul ministru.
(2) . Contrasemnarea actului administrativ. Prin intermediul contrasemnării, se „autentifică” semnătura
persoanei competente şi se asociază răspunderea contrasemnatarului în ceea ce priveşte legalitatea sau oportunitatea
actului administrativ.
Lipsa contrasemnăturii este considerată un viciu de formă, nu de competenţă, deoarece contrasemnatarul nu este
coautor al actului administrativ .
Obligaţia contrasemnării este prevăzută, spre exemplu, în Constituţie pentru ordonanţele şi hotărârile
guvernamentale, care trebuie contrasemnate de miniştrii ce au obligaţia punerii loc în executare. De asemenea, este
prevazută obligaţia contrasemnării de către secretar a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiilor primarului.
(3) . Motivarea actului administrativ.
Doctrina de drept administrativ s-a pronunţat în majoritate pentru consacrarea principiului motivării actelor
administrative ca principiu de drept administrativ şi recunoaşterea sa jurisprudenţială.
• În dreptul nostru, motivarea este reglementată de principiu în două cazuri:
a) Motivarea actelor administrative individuale emise la cerere, adică în urma soluţionării unei petiţii în temeiul
Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002.
Câteva precizări sunt necesare:
- motivarea impusă de art.13 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 vizează doar motivele de drept, ce permit
verificarea legalităţii actului administrativ.
- o motivarea completă ar presupune motive de drept, motive de fapt (mai ales în cazul exercitării puterii
discreţionare), arătarea căii de atac şi a instanţei competente, precum şi a termenului de contestare.
Motivarea obligatorie o mai întâlnim şi în cazul actelor administrative jurisdicţionale, acest aspect fiind considerat
de doctrină ca relevant pentru calificarea ca atare a acestor acte .
b) Motivarea actelor administrative normative este impusă de Legea nr.24/2000 în mod diferit, în funcţie de
emitentul actului normativ.
Astfel, pentru ordonanţele şi hotărârile guvernamentale, legea prevede obligaţia întocmirii prealabile a unei note de
fundamentare, care însoţeşte actul normativ în procesul de adoptare şi este publicată odată cu acesta în Monitorul
oficial sau prezentat pe site-ul de internet al instituţiei emitente (Art.29 alin.1 şi art.31 din Legea nr.24/2000).
Pentru celelalte acte administrative normative, emise de autorităţi centrale, proiectul este însoţit de un referat de
aprobare, însă aici nu se mai precizează obligativitatea publicării referatului odată cu actul normativ.
Motivarea va face referire, în principal, la: cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la
insuficienţele reglementărilor în vigoare, la existenţa unor neconcordanţe legislative sau a unui vid legislativ;
principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu evidenţierea elementelor noi; efectele avute în vedere, în
funcţie de obiectul reglementării; implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare;
implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaţionale, precum
şi măsurile de adaptare necesare; fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute, evidenţiindu-se
studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiştii consultaţi, preocupările de armonizare legislativă; pentru
ordonanţele de urgenţă vor fi prezentate distinct împrejurările obiective şi stringente ce au determinat cazul
excepţional care justifică această procedură de legiferare; pentru fiecare proiect de act normativ motivarea trebuie să
cuprindă o menţiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare şi, dacă este cazul,
măsurile viitoare de armonizare care se impun; în situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în executarea
unui act normativ, motivarea va cuprinde referiri la actul pe bază şi în executarea căruia se emite (Art. 29 din Legea
nr.24/2000).
• Lipsa motivării. Sancţiune juridică. Legea nr.24/2000 nu conţine sancţiuni pentru situaţia în care motivarea
nu este publicată odată cu actul normativ, sau nu este afişată pe siteul web al instituţiei. Cu toate acestea, considerăm
că sunt deplin aplicabile soluţiile doctrinare identificate clar şi concis de prof. T. Drăganu în 1959: lipsa motivării
consituie viciu de ilegalitate pe motiv de formă (nulitate relativă) iar dacă motivele sunt ilegale, actul va fi
considerat nul din punct de vedere al conţinutului (nulitate de fond, absolută) (Drăganu, 1959, p.135).
Controlul de legalitate al instanţei de contencios administrativ se va extinde şi asupra motivelor invocate, acestea
fiind aspecte de legalitate, numai în cazul în care motivarea este impusă prin lege. În celelalte cazuri, când legea nu
impune motivarea actului administrativ, motivele invocate sunt elemente de apreciere a oportunităţii deciziei
administrative, şi scapă controlului instanţei judecătoreşti de contencios administrativ.
• Obligaţia motivării impusă prin legi speciale. Deşi în dreptul nostru nu există obligaţia motivării ca principiu
aplicabil tuturor actelor administrative, unele legi speciale impun, în situaţii determinate, motivarea unor acte
administrative.
(4) Cvorumul. În cazul actelor administrative adoptate de organele colegiale, cvorumul reprezintă o formalitate
legală necesară a fi îndeplinită pentru ca şedinţa în care se adoptă actul administartiv să fie legal constituită.
Cvorumul reprezintă, aşadar, numărul de membri, raportat la numărul total al membrilor organului colegial, care
trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberările acestuia să fie valabile (Petrescu, 2004, p.303).
Astfel, spre exemplu, şedinţele consiliului local sunt valabil constituite în prezenţa majorităţii membrilor (Art.41
alin.1 din Legea nr.215/2001).
Probleme de interpretare au apărut în practică la determinarea cvorumului legal, atunci când există număr impar de
membri: astfel, pentru un consiliu local format din 27 de membri, jumătate plus unul reprezintă 14 membri sau 15
membri? Cum se calculează acel rest rămas prin divizarea numărului total al membrilor, prin rotunjire în lipsă sau în
adaos. Considerăm că, dacă avem în vedere imperativul asigurării unei interpretări care să permită desfăşurarea
şedinţelor, şi nu îngreunarea constituirii cvorumului legal, soluţia este rotunjirea spre mai puţin, cvorumul fiind
aşadar de 14 membri.
(5) . Majoritatea. Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea unui act administrativ de către un organ colegial
se referă la numărul de voturi necesare pentru ca acel act să fie valabil adoptat.
Majoritatea este de trei feluri:
- simplă - jumătate plus unul din membri prezenţi la şedinţă, în condiţiile în care şedinţa este legal constituită.
- absolută - jumătate plus unul din numărul total al membrilor organului colegial, bineînţeles dacă şedinţa este
valabil constituită.
- calificată - orice majoritate mai mare de jumătate plus unul, raportată la totalul membrilor organului colegial
(două treimi, trei pătrimi, etc), dacă şedinţa este legal constituită.
Diferenţa dintre cvorum şi majoritate este dată de scopul în vederea căruia legea le reglementează: cvorumul - pentru
constiuirea şi desfăşurarea legală a şedinţei, majoritatea - pentru adoptarea legală a actelor administrative în şedinţa
astfel constituită.

Formalităţi procedurale posterioare emiterii atelor administrative.

Din această categorie de formalităţi procedurale fac parte comunicarea actelor individuale respectiv publicarea
actelor normative (1), aprobarea (2) şi confirmarea (3).
(1) . Comunicarea şi publicarea actelor administrative.
Actele administrative individuale îşi produc efectele juridice din momentul comunicării lor către destinatarii
respectivului act. Pentru terţii actului administrativ individual, adică pentru persoanele care nu sunt destinatarele
actului administrativ, însă sunt vizate indirect prin actul administrativ, comunicarea se consideră realizată numai
atunci când persoana în cauză ia cunoştinţă efectiv de act. Aceasta deoarece terţilor actului administrativ nu li se
comunică actul, prin urmare luarea la cunoştinţă efectivă este singurul moment de care se pot lega efectele juridice
ale actului faţă de ei.
Publicarea este operaţiunea administrativă de aducere la cunoştinţa publicului a unui act administrativ, obligatorie
pentru actele cu caracter normativ, dar nu sunt excluse situaţiile în care actele administrative individuale se publică
(spre exemplu, hotărârea guvernamentală de numire în funcţie a unui prefect).
Publicarea presupune, practic, una sau mai multe din următoarele operaţiuni:
- publicarea în “Monitorul Oficial al României”- de exemplu, ordonanţele şi hotărârile guvernamentale,
ordinele miniştrilor, anunţurile privind achiziţiile publice, etc.,
- publicarea în “Monitorul oficial al judeţului” (al municipiului Bucureşti): a) hotărârile şi dispoziţiile cu
caracter normativ adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice judeţene şi a municipiului Bucureşti,
publicarea în „Monitorul oficial al comunei/oraşului/municipiului”, acolo unde există, a hotărârilor şi dispoziţiilor cu
caracter normativ adoptate de consiliul local respectiv de primar.
- afişarea la sediul autorităţii publice - hotărârile consiliului local, dispoziţiile primarului de organizare a
concursului pentru ocuparea unei funcţii publice, etc.
- publicarea în presa centrală şi/sau locală, în cotidiane de tiraj semnificativ - acte administrative privind
organizarea unei licitaţii publice şi actele normative adoptate de autorităţile locale .
- afişarea pe pagina web a autorităţii publice, operaţiune ce este echivalentă, sub aspect juridic, cu publicarea în
presă şi afişarea la sediu - hotărârea consiliului local de aprobare a organigramei primăriei, de aprobare a bugetului
local, etc.
Termenul de „publicare” este folosit de legislaţia noastră în paralel cu cel de „aducere la cunoştinţa publică”. Astfel,
hotărârile normative ale consiliului local „se aduc la cunoştinţă publică”, şi de la această dată produc efecte juridice .
Atunci când legea prevede expres publicarea unui act administrativ, nepublicarea atrage inexistenţa actului respectiv,
cu excepţia cazului când chiar legea permite nepublicarea (de exemplu, hotărârile guvernamentale din domeniul
militar, care se comunică instituţiilor interesate.
(2) . Aprobarea.
Termenul de „aprobare” trebuie înţeles ca o manifestare de voinţă a unui organ superior prin care se declară de acord
cu actul deja emis de un organ inferior, act care, fără această manifestare de voinţă, nu ar putea produce efecte
juridice.
Este de fapt vorba de formalitatea procedurală corespondentă acordului, însă plasată în timp după emiterea actului
administrativ, dar înainte de comunicarea sau publicarea acestuia.
În această accepţiune, aprobarea este o condiţie de formă, fără de care actul administrativ nu produce efecte juridice.
Ea nu acoperă viciile actului administrativ, prin urmare ilegalitatea actului administrativ va putea fi constatată şi
după aprobare.
Responsabilitatea pentru actul administrativ emis în final revine ambelor autorităţi publice, în egală măsură, deoarece
prin aprobare autoritatea publică în cauză devine coautoare a actului administrativ, însuşindu-şi acest act şi garantând
pentru legalitatea şi oportunitatea lui, chiar dacă nu adaugă nimic la act. Dacă nu am judeca astfel, nu vedem care ar
fi justificarea existenţei procedurii de aprobare.
(3) . Confirmarea. Prin confirmare se înţelege manifestarea de voinţă (comunicat, înştiinţare, etc) prin care o
autoritate publică îşi menţine un act administrativ emis anterior.

Forţa juridică a actelor administrative

Actele administrative, ca orice acte juridice, dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, deci produc
efecte juridice cu o anumită forţă. În literatura de drept administrativ, pentru a se fundamenta forţa juridică deosebită
a actelor administrative ca acte de autoritate şi implicit obligaţia executării lor, se face apel la "prezumţia de
legalitate care stă la baza întregului edificiu şi a teoriei actului administrativ". Atâta timp cât fiinţează actul
administrativ, se prezumă că a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, de
unde ideea respectării lui ne apare desprinsă din ideea respectării legii. De aici, "teoretizarea în toată doctrina
occidentală contemporană a principiului legalităţii".

Prezumţia de legalitate este asociată însă cu alte prezumţii: prezumţia de autenticitate (actul emană în mod real de la
cine se spune că emană) şi prezumţia de veridicitate (actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea
emitentă), formând împreună fundamentul teoretic atât al efectelor în regim de putere ale actului administrativ, cât şi
al oblgaţiei sale de executare.
În literatura de specialitate se face distincţia între obligaţia de executare, care priveşte numai subiectele
titulare de drepturi şi obligaţii, ca efect al emiterii actului şi obligaţia de respectare sau opozabilitatea, care se întinde
asupra altor subiecte de drept decât cele obligate la executare. Se susţine că "forţa juridică a actului administrativ
este identică cu a altor acte unilaterale ce emană de la organele statului în realizarea puterii de stat, dar este
inferioară forţei juridice a legii".
Forţa juridică a actelor unilaterale de putere, între care şi actele administrative, este superioară celorlalte acte
juridice, indiferent de la cine emană. Forţa juridică a actelor de putere este deci superioară actelor de drept civil, de
dreptul muncii, etc. Nu mai puţin, dată fiind structura organizării administraţiei de stat, este firesc să existe o
diferenţiere sub aspectul forţei juridice între diferitele acte administrative.
În principiu, forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl ocupă organul care îl emite în
sistemul organizării administraţiei publice, precum şi de natura organului respectiv.
Executarea actelor administrative.

Actele juridice administrative se caracterizeaza, in ceea ce priveste regimul juridic aplicabil, prin regula executarii
din oficiu (executia ex officio). Prin simpla lor existenta, actele administrative creeaza drepturi si obligatii care
privesc pe cei administrati. In cazul in care obligatia ce rezulta dintr-un act, ca efect juridic al acestuia, nu este
executata de bunavoie, cel indreptatit a pretinde aceasta obligatie poate cere interventia fortei de constrangere a
statului direct in baza actului respectiv, fara a mai fi nevoie de investirea actului cu titlu executor.

Anularea actului administrativ

Anularea reprezinta operatiunea juridica de incetare definitiva a efectelor juridice a unui act ilegal.
In literatuara de specialitate, pe de o parte, s-a sustinut ca distinctia dintre nulitatea absoluta si nulitatea
relativa are mai putina relevanta, in dreptul administrativ dat fiind regimul lor juridic asemanator.Astfel, anularea
unui act administrativ ilegal se poate dispune de catre organele administrative, indiferent daca actul in cauza a
incalcat o norma ce ocroteste un interes general sau personal.Aceste organe pot, oricand, sa anuleze din oficiu actele
administrative ilegale, neexistand nici un termen de prescriptie care sa limiteze controlul legalitatii pe cale
administrativa.De asemnea, in dreptul administrativ pot fi confirmate uneori si nulitatile absolute nu numai cele
relative.In cazul anularii dispuse de instanta judecatoreasca nu se face distinctie intre nulitatea absoluta si cea relativa
sub aspectul termenului in care poate fi introdusa actiunea.De aceea, se considera ca in dreptul administrativ
nulitatile iau, in general, aspectul nulitatilor absolute.
Pe de alta parte, se considera ca o astfel de distinctie intre nulitatea absoluta si nulitatea relativa trebuie facuta
in dreptul administrativ, pentru a se da posibilitatea oricarei persoane interesate de a cere constatarea nulitatii actelor
administrative prin care se incalca normele legale imperative si implicit interesul public.
Mai mult, sanctiunea nulitatii absolute a actelor administrative a fost consfiintita in mod expres prin art. 1
alin 6 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ.Potrivit acestui text de lege, autoritatea publica
emitenta a unui act administrativ nelegal poate sa solicite instantei judecatoresti constatarea nulitatii acestuia, in
situatia in care actul nu mai poate fi revocat, intrucat a intrat in circuitul civil si a produs efecte juridice.
Concluzia rezultata din aceasta prevedere legala este aceea ca, atunci cand lezeaza un interes public, un act
administrativ, chiar daca este irevocabil, este lovit de nulitate absoluta, indiferent de imputabilitatea cauzei de
nulitate.
Anularea poate fi dispusa de organul ierarhic superior celui emitent al actului ilegal sau de catre instanta
judecatoreasca.
Autoritatile Ministerului Public pot anula actele ilegale ale organelor de cercetare si urmarire penala si ale
organelor de administrare a locurilor de detinere si executare a pedepselor.
Motivul anularii il reprezinta ilegalitatea actului administrativ.
Anularea actelor administrative individuale are efect retroactiv, ceea ce inseamna ca efectele actului anulat se
sterg “ex tunc”, ca si cum nu ar fi existat.
Anularea ca si revocarea actelor administrative normative produce efecte numai pentru viitor, prin analogie
cu anularea acestor acte pe cale judecatoreasca.Astfel, potrivit art.23 alin.1 din Legea 554/2004 a contenciosului
administrativ, hotararile judecatoresti definitive si irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative cu caracter
normativ sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor.
In doctrina se mai vorbeste si despre categoria actelor administrative inexistente.Aceste acte nu prezinta nici
cel putin aparenta de legalitate, ilegalitatea lor fiind atat de evidenta incat oricine o poate sesiza.De aceea, in cazul
actului inexistent nu opereaza prezumtia de legalitate si, ca atare, el nu poate fi pus in executare, spre deosebire de
actul lovit de nulitate care, bucurandu-se de prezumtia de legalitate, produce efecte juridice pana la constatarea
nulitatii lui.
In ceea ce priveste incetarea efectelor actelor administrative prin fapte materiale prevazute de lege, trebuie
facuta distinctia intree actele administrative normative si cele cu caracter individual.
In dreptul nostru administrativ s-a statornicit regula potrivit careia efectele juridice ale actelor administrative
normative nu inceteaza ca urmare a unui fapt material.Fac exceptie de la aceasta regula actele administrative
normative temporare ale caror efecte juridice inceteaza prin implinirea termenului pentru care au fost emise.
In schimb, actele administrative individuale isi inceteaza efectele ca urmare a intervenirii urmatoarelor fapte
materiale:
-moartea subiectului de drept;
-prescriptia;
-executarea actului administrativ.

Organele competente să constate nulitatea și procedura

Indiferent cum înțelegem nulitatea actelor adminsitrative (nulitate de drept, nulitate relativă, nulitate absolută,
anulabilitate), ea trebuie să fie constatată și pronunțată de organele competente. Pe baza realităților juridice
anterioare, era unanim admisă în literatura de specialitate că anularea poate fi pronunțată de organele puterii de stat,
de cele ale administrației de stat, de organele judecătorești precum și de organele procuraturii în anumite cazuri.
Față de noul sistem constituțional, de noile raporturi între autoritățile publice, competența de a constata nulitatea unui
act administrativ nu mai poate reveni decât organului administrativ superior ierarhic și instanțelor judecătorești, în
principal instanțelor de contencios administrativ. În anumite cazuri acest drept aparține și ministerului public.
Anularea unui act administrativ nu se poate efectua decât printr-un alt act având o forță juridică superioară
forței juridice actului supus anulării sau având cel puțin aceeași forță juridică cu a actului anulat și cu respectarea
aceleiași proceduri folosite la emiterea actului anulat. Anularea poate fi decisă de către organul ierarhic superior al
administrației publice sau alte organe autorizate.
Când anularea este înfăptuită de organul emitent, ea poartă denumirea de retractare. Anularea decisă de
organul ierarhic superior poartă denumirea de revocare. Uneori, în loc de anulare se poate spune că actul
admninistrativ a fost retras.
Organele judecatoresti își întemeiază dreptul de anulare a actelor administrative pe dispozițiile exprese ale
art 126 alin 6 din Constituție, precum și pe cele ale legii organice, respectiv pe dispozițiile exprese din Codul de
procedură penală. Autoritățile cuprinse în Ministerul Public pot anula numai actele ilegale ale organelor
administrative de cercetare și urmarire penelă, respectiv ale organelor de administrare a locurilor de deținere și
executare a pedepselor.
Cât privește procedura, trebuie să reținem că se aplică cele mai diferențiate reguli, după cum este vorba de
implicarea unui organ al administrației publice, a unei instanțe judecătorești ori a Ministerului Public. Dacă în
ipoteza retractării, organul administrativ trebuie să respecte toate regulile procedurale din faza elaborarii actului
administrativ respectiv, în cazul constatării nulității, organul administrativ ierarhic este ținut să respecte doar acele
reguli procedurale ce sunt specifice realizării propriei sale competențe. În caz contrar, s-ar ajunge într-o situație de
neacceptat, cea a anulării unui act administrativ al unui organ ierarhic care, la rândul lui, este lovit de nulitate. Se
subînțelege că țn ipoteza în care organul administrativ ierarhic este sesizat prin exercitarea de către un cetățean a
dreptului de petiționare, el va fi ținut să respecte regulile procedurale, în primul rând termenele reglementate de
procedura administrativă necontencioasă.
Procedura pe care trebuie să o respecte instanțele judecătorești este fie cea consacrată de Legea nr. 554/2004,
fie cea stabilită prin alte acte normative, dar tot pentru instanțele de contencios administrativ, fie cea consacrată prin
acte juridice speciale dar pentru instanțele de drept comun.
Ministerul Public își exercită competența de anulare a actelor administrative în baza normelor dreptului
procesual penal, motiv pentru care aceste aspecte sunt analizate în cursurile de drep procesual penal.
Mai trebuie menționat faptul că atâta timp cât nu va aparea o reglementare specială pentru nulitatea actelor de drept
administrativ, regimul juridic al acestor acte va fi supus dispozițiilor dreptului comun.

Efectele nulității

Prin efectele nulității actului administrativ înțelegem consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității,
adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a actului administrativ care a fost emis cu încălcarea
dispozițiilor referitoare la condițiile sale de validitate. Așadar, esența efectelor nulității este exprimată chiar în
definiția nulității și constă în lipsirea actului de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa
valabilă.
Concret însă efectele nulității diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau parțială, iar, în al
doilea rând, în funcție de ceea ce s-a întamplat după emiterea actului lovit de nulitate, mai exact după cum actul a
fost sau nu executat și după cum au fost sau nu emise acte ulterioare în legătură cu aceleași drepturi.
Indiferent care organ pronunță nulitatea, el nu poate anula un act administrativ decât pentru cauze anterioare sau
concomintente emiterii lui. Cum se arată în literatura de specialitate, nu este de conceput ca un act administrativ să
fie legal în momentul emiterii lui și să fie ilegal ulterior. Tocmai de aceea, anularea are ca regulă, efectul retroactiv.
De aici, rezultă ca actele de anulare sting efectele actelor anulabile considerându-se că acestea din urmă nici nu au
existat. Se subînțelege că pot fi șterse numai efectele juridice și nu faptele materiale, care prin însăși existența lor
pot da naștere unor efecte juridice deosebite, faptic, nu poate fi restabilită situația din momentul emiterii actului
ilegal. De exemplu, anularea unei diplome pe baza căreia s-a exercitat o profesie nu poate șterge efectele trecute ale
acesteia deoarece profesia respectivă s-a realizat prin activități succesive.
 Tocmai de aceea, în dreptul muncii, ca și în practica judecătorească, nu se exclude ideea dreptului la
retribuție, la vechime în muncă, la alocație de stat pentru copii., persoanei fizice ce a ocupat postul în baza unei
diplome ilegale.
Prin principiul retroactivității efectelor nulității înțelegem regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu
numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc chiar din momentul emiterii actului
administrativ. Așadar, vor fi înlăturate și efectele actului care s-au produs între momentul încheierii acestuia și
momentul anulării efective a actului.
Principiul retroactivității efectelor nulității actului adminsitrativ decurge din principiul legalității, în sensul că
restabilirea legalității, încălcată la emiterea actului, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv.
Acest principiu contribuie la asigurarea ordinii de drept, fiind de neconceput ca ordinea de drept să fie tulburată, însă
efectele ce îi aduc atingere sa fie totuși menținute.
Sugestiv, se exprima în acest sens prof. T. Draganu :“Numai efectele juridice ale actului sunt paralizate prin
anularea, în timp ce consecințele lui de fapt sunt o realitate care s-a produs în trecut și deci nu poate fi ignorată”
Un alt autor, Romulus Ionescu , este totuși de părere ca anularea pentru cazuri de neoportunitate produce
efecte doar de la data emiterii actului de anulare, ex nunc, păstrându-și efectele produse. Această soluție, la care ne
raliem se bazează pe ideea că actul administrativ anulat a fost legal până la data constatării neoportunității sale,
încetând de a mai fi legal numai de la această dată. Autorul susține și ideea unei nulități totale sau parțiale, dupa cum
este ilegal actul în întregime sau numai o anumită parte a acestuia.
Noi apreciem că efectele nulității actului administrativ sunt totale, fără a înțelege de aici ca ele se răsfrâng în
cazul actelor administrative individuale exclusiv asupra titularului lor, când facem această afirmație ne referim la
efectele nulității și nu la felurile ei ce pot interveni cu privire la un act administrativ normativ.
Putem susține regula după care anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tutror actelor juridice
ulterioare care au fost condiționate sub aspectul legalității, de existența acestui act administrativ. Acest principiu
privește efectele nulității actului față de terți. De la această regulă există unele excepții, în cazul în care este vorba de
o formă specială a anulării, și anume revocarea, formă ce reprezintă prin ea însăși un alt principiu al regimului juridic
administrativ .
În fine, mai reținem că nulitatea actului administrativ individual nu este determinată de necesitatea de a anula
actul administrativ normativ pe baza căruia a fost emis actul individual. Similar, anularea unui act administrativ nu
este atrasă automat de abrogarea legii pe baza căreia a fost emis. Numai în cazul când actul administrativ normativ
sau cel individual ar veni expres sau implicit în contradicție cu situație de drept creată prin aborgarea legii sau
abrogarea actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis, acel act administrativ devine ilegal și ca atare
este nul.

Revocarea actelor administrative

Revocarea reprezinta operatiunea juridica care determina incetarea definitiva a efectelor juridice ale actelor
administrative ca urmare a ilegalitatii sau inoportunitatii acestor acte.
Desi, nu este consacrata de lege in mod expres, revocarea actelor administrative a devenit un principiu al
regimului juridic al categoriei actelor administrative de autoritate, acestea avand un caracter unilateral, fiind
revocabile.
Revocarea poate fi dispusa de organul emitent al actului administrativ ilegal sau inoportun.Revocarea actului
administrativ individual, pentru motive de inoportunitate poate fi dispusa si de organul ierarhic superior emitentului
actului.
Revocarea propriului act administrativ mai poarta denumirea de retractare sau retragere a actului
administrativ.
Organele competente sa revoce un act administrativ pot sa-l modifice sau sa il suspende.
Revocarea unui act administrativ individual pentru motive de ilegalitate produce efecte retroactive de la data
adoptarii(emiterii) actului revocat, efectele acestuia desfiintandu-se in totalitate ca si cum actul nu ar fi existat.
Revocarea pentru motive de inoportunitate produce efecte de la data la care actul a devenit inoportun, iar
efectele juridice produse de actul revocat pana la data revocarii sunt si raman valabile.
 De la principiul revocabilitatii actelor administrative fac exceptie, urmatoarele acte:
-actele administrative jurisdictionale sunt irevocabile, intrucat ele se bucura de o anumita stabilitate ca urmare a
faptului ca organele care le emit, cu prilejul solutionarii anumitor litigii, se dezinvestesc de dreptul de a mai reveni
asupra acestora;
-actele administrative pe baza carora au luat nastere raporturi juridice civile si de munca, intrucat aceste raporturi iau
nastere prin acordul de vointa al partilor si nu mai pot fi desfiintate prin manifestarea de vointa unilaterala a
organului emitent al actului administrativ;
-actele administrative care au dat nastere unor drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate ca, de exemplu:
titlurile de proprietate emise de consiliile judetene de aplicare a Legii fondului funciar.Prin aceste acte s-a constituit
ori reconstituit dreptul de proprietate privata care este un drept fundamental garantat de insasi Constitutia Romaniei
in art. 44;
-actele administrative atributive de statut personal ca, de exemplu, o diploma scolara, nu pot fi revocate, intrucat ele
au la baza o activitate anterioara a unor persoane, iar revocarea lor ar fi inutila din moment ce persoana interesata ar
putea cere oricand emiterea unui asemenea act cu acelasi continut;
-actele administrative care au fost realizate material nu mai pot fi revocate, intrucat prin revocare nu se mai poate
restabili situatia anterioara.Este irevocabila, de exemplu o autorizatie de demolare a unei constructii care a fost deja
demolata;
-actele administrative de sanctionare contraventionala nu mai pot fi revocate nici de organul emitent, nici de organul
superior, ci ele pot fi anulate doar pe cale judecatoreasca.

Suspendarea actelor administrative

Suspendarea actelor administrative reprezinta operatuinea juridica care determina incetarea temporara a
efectelor juridice , ca urmare a existentei unor dubii cu privire la legalitatea sau oportunitatea acestora.
Pe perioada suspendarii, organul administratiei publice, care a luat aceasta masura, verifica legalitatea sau
oportunitatea actului administrativ, urmand ca la expirarea termenului pentru care a fost suspendat, fie sa il repuna in
vigare, fie sa il revoce(anuleze),daca actul este ilegal sau inoportun.
Suspendarea efectelor juridice ale unor acte administrative poate interveni si cu titlu de sanctiune impotriva
unor persoane fizice care au comis fapte prevazute de lege sau care nu si-au indeplinit obligatii legale.
Suspendarea efectelor actelor administrative poate fi dispusa atat de organele emitente, cat si de organele
ierarhic superioare, in cadrul controlului exercitat asupra activitatii organelor inferioare.
Suspendarea executarii actelor administrative poate fi dispusa si de instantele judecatoresti, dar numai in
situatiile in care legea prevede, in mod expres, acesta.Astfel, potrivit art.14 din legea 554/2004,instanta
judecatoreasca are dreptul de a dispune suspendarea actului administrativ ce face obiectul litigiului, pana la
pronuntarea instantei de fond, la cererea reclamantului, in cazuri bine justificate si pentru a se preveni producerea
unei pagube iminente.Cererea de suspendare va fi solutionata de urgenta cu citarea partilor, hotararea pronuntata
fiind executorie de drept.In acelasi context, suspendarea actului administrativ dispusa de instantele de contencios
administrativ inceteaza o data cu solutionarea definitiva a actiunii judecatoresti.
Organele care fac parte din Ministerul Public pot suspenda numai actele administrative ale organelor de
detinere si executare a pedepselor.
Rectificarea actelor administrative.

Rectificarea este operatiunea juridica care poate fi efectuata de organele competente pentru a verifica
legalitatea actelor administrative. Aceasta consta in indreptarea erorilor materiale ce pot fi intalnite in act.
Operatiunea se efectueaza si produce aceleasi efecte ca si celelalte acte juridice ce emana de la organele statului in
organizarea puterii de stat.
Deoarece actele de stare civila sunt foarte importante, rectificarile in aceste acte se vor face doar in temeiul
unei hotarari judecatoresti care, in baza probelor administrate constata existenta unor erori materiale si obliga
organul administrativ competent sa efectueze operatiunea de rectificare.
In baza Legii nr. 119/1996 putem afirma ca actele de stare civila sunt inscrisuri autentice prin care se
dovedeste nasterea, casatoria sau decesul unei persoane, acte ce "se intocmesc in registre de stare civila in doua
exemplare de stare civila completate manual". Potrivit aceleiasi legi starea civila se dovedeste cu actele intocmite in
registrele de stare civila, cu certificatele de stare civila eliberate pe baza acestora.
In doctrina s-a facut distinctia intre actiunea de rectificare a certificatului si actiunea de rectificare a inscrierii
in registrele de stare civila. Articolul 57 din lege se refera atat la rectificare se refera la rectificare, dar si la
completarea actelor de stare civila, care se poate face numai in baza unei hotarari judecatoresti definitive si
irevocabile.
Din continutul legii se intelege ca rectificarea este o operatiune distincta de completare, aceasta fiind o specie
a rectificarii.
Greselile cuprinse in actele de stare civila se refera la un enunt formulat gresit, la lipsa unei formulari pe care
actul ar trebui sa il cuprinda si la existenta in actul de stare civila a unei mentiuni care nu trebuia sa fie facuta.
Rectificarea unei inregistrari efectuate in registrele de stare civila poate fi facuta prin urmatoarele operatii.
1)    corectarea greselii existente in actul de stare civila;
2)    completarea actului de stare civila cu date ce corespund statutului civil real al unei persoane.
3)    suprimarea enuntului ce nu trebuie inscris in actul de stare civila.
Operarea in baza unei hotarari judecatoresti, a unei rectificari in registrul de stare civila, are drept consecinte
revocarea certificatului si eliberarea acestuia corect scris.
Daca numai certificatul de stare civila cuprinde greseli, neconcordante cu registrul de stare civila, rectificarea
lui poate fi facuta de organul emitent sau organul ierarhic superior.
In cazurile in care autoritatile investite cu atributii de stare civila constata ca unele date din cuprinsul unui
certificat de stare civila nu corespund cu cele din actul pe baza careia a fost eliberat, certificatul se retine si se
sesizeaza autoritatea administratiei publice locale competente, in vederea anularii si eliberarii unui nou certificat.
Atunci cand rectificarea certificatului de stare civila nu mai este posibila, se va anula certificatul cu greseli si se va
elibera altul pe loc.
Eliberarea unui nou certificat in urma rectificarilor de registru de stare civila sau a imposibilitatii materiale de
rectificare a certificatului ulterior, nu trebuie confundata cu eliberarea duplicatelor.
Legea 119/1996, spre deosebire de decretul numarul 278/1960, nu foloseste notiunea de duplicat, dar in
articolul 11 precizeaza posibilitatea eliberarii altor certificate. Acestea se elibereaza in locul celor pierdute, sustrase,
distruse sau deteriorate. Aceasta eliberare "este supusa taxei de timbru, potrivit legii".
Duplicatul potrivit vechii reglementari era un act juridic care coexista cu originalul, nu il inlocuia.
Potrivit actualei reglementari certificatele eliberate sunt certificate originale, care inlocuiesc certificatele
pierdute, distruse, deteriorate sau anulate.
Potrivit Legii 554/2004, refuzul nejustificat al organului administrativ de a rectifica certificatul de stare civila
indreptateste o plangere in justitie.

Reconstituirea actelor administrative.

Reconstituirea actelor administrative intervine numai in cazurile prevazute de lege, cum sunt cele precizate in
articolul 52 din Legea nr. 119/1996. Aceasta se poate face si la cerere daca:
a.       registrele de stare civila au fost distruse sau pierdute in totalitate sau in parte;
b.      actul a fost intocmit in strainatate si nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.
Intocmirea acestor acte la o data ulterioara poate fi ceruta in doua cazuri:
a.       intocmirea actului de nastere sau de deces a fost omisa, desi au fost depuse actele necesare.
b.      intocmirea actului de casatorie a fost omisa, desi a fost luat consimtamantul sotilor de catre ofiterul de stare
civila.
Cererea de intocmire ulterioara se depune impreuna cu actele doveditoare, la autoritatea administratiei
publice locale, competenta sa intocmeasca actul sau a locului de domiciliu al persoanei interesate in cazul in care
actul de stare civila fusese intocmit in strainatate.
 In ceea ce priveste calea de atac, legea se mentine pe conceptia vechii reglementari reiterand, competenta
instantelor de drept comun, cand e vorba de acte administrative care reclamau competenta instantelor de contencios
administrativ.
In cazul in care unul dintre exemplarele registrului de stare civila este pierdut sau distrus, in totalitate sau in
parte, acesta se inlocuieste printr-o copie intocmita de pe registrul existent, copie care se certifica, pentru
conformitate de catre ofiterul de stare civila.

Noțiunea și cadrul legal al răspunderii administrativ-contravenționale

Răspunderea administrativ-contravenţională este o formă de răspundere juridică administrativă,

reglementată de normele dreptului contravenţional şi survine în urma comiterii de către funcționarii publici, în timpul
și în legătură cu sarcinile de serviciu, a faptelor ce constituie contravenţii, diferite de cele săvîrșite în afara activității
profesionale, asemeni oricărui cetățean, care implică o răspundere contravențională potrivit dreptului comun în
materie.
Cadrul legal al răspunderii administrativ-contravenţionale este alcătuit din prevederile respective
cuprinse în Constituția RM, Codul contravenţional şi alte acte normative adoptate de Parlament, Guvern şi organele
de administrare publică, în funcţie de competenţa lor.
Actele legislative și normative în materie contravenţională sunt restrînse la număr şi, fiind precis determinate,
oferă posibilitatea unei delimitări şi interpretări exacte a normelor juridice care aparţin dreptului contravenţional.
Dispoziţii în acest sens sunt cuprinse în Legea fundamentală a statului, și anume în dispoziţiile constituţionale
privind: drepturile şi libertăţile omului (art.4); accesul liber la justiţie (art.20); prezumţia nevinovăţiei (art.21);
neretroactivitatea legii (art.22); dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle (art.23).

Trasaturile răspunderii administrativ-contravenționale și delimitarea de alte forme de răspundere

administrativă

Particularitățile răspunderii administrativ-contravenţionale sunt:

−     fapta ilicită comisă constituie o contravenţie, fiind mai gravă decît o abatere disciplinară, dar inferioară
infracțiunii;
−     subiect al răspunderii administrativ-contravenţionale este funcționarul public, ca subiect special al răspunderii
contravenționale;
−     conţinutul raportului juridic al răspunderii contravenţionale îl formează drepturile şi obligaţiile specifice
funcționarului public;
−     obiectul raportului juridic de răspundere contravenţională are un caracter specific, constînd în abateri și sancţiuni
contravenţionale;
−     unicul temei juridic de aplicare a sancțiunii contravenționale este comiterea cu vinovăție a unei contravenții;
−     contravenţia este cauza şi temeiul răspunderii contravenţionale, iar sancţiunea este consecinţa răspunderii
contravenţionale;
−     ca instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, răspunderea contravenţională este guvernată de principii
proprii destinate a asigura echilibrul sistemului de drept.
Răspunderea administrativ-contravenţională se delimitează de răspunderea administrativ-penală din punct
de vedere al naturii juridice şi al importanţei sociale, al interesului lezat prin fapta ilicită. Valorile şi relaţiile sociale
lezate prin săvîrşirea infracţiunii vizează însăşi existenţa societăţii , pe cînd comiterea contravenţiei vizează
desfăşurarea normală a raporturilor sociale într-un domeniu sau altul al activităţii societății.
Răspunderea administrativ-contravenţională se delimitează de răspunderea administrativ-
patrimonială prin următoarele criterii: a) răspunderea patrimonială se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu
adus unui anumit subiect de drept, în timp ce răspunderea contravenţională se întemeiază pe ideea sancţionării celui
vinovat de comiterea contravenţiei; b) răspunderea contravenţională se întemeiază pe principiul legalităţii
incriminării (contravenţionalizării), în timp ce răspunderea patrimonială este angajată pentru orice faptă cauzatoare
de prejudicii, independent de descrierea concretă a fiecărei fapte în parte; c) răspunderea contravenţională este
stabilită prin lege, pe cînd răspunderea patrimonială poate rezulta fie din contract, fie poate fi stabilită prin buna
învoială. Răspunderea contravenţională nu exclude răspunderea patrimonială, după cum nici răspunderea
patrimonială nu o exclude pe cea contravenţională; astfel, aceste două forme de răspundere juridică se pot cumula.
Răspunderea administrativ-contravenţională se delimitează de răspunderea administrativ-disciplinară din
punctul de vedere al conţinutului material, al semnificaţiei sociale, al modului de reglementare juridică, al
competenţei organelor şi al procedurii de soluţionare a litigiilor juridice. Astfel, în plan comparativ, răspunderea
contravenţională intervine pentru comiterea contravenţiei, pe cînd cea disciplinară se fundamentează pe încălcarea
unui raport administrativ de dreptul muncii.

Noțiunea și elementele contravenției

Contravenţia este fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională. Termenul contravenţie provine

din limba franceză (contravention), iar termenul contravenient – persoană vinovată de comiterea contravenţiei – îşi
are originea în limba germană (Kontravenient).
Noţiunea legală a contravenţiei este redată în art.10 din Codul contravenţional, potrivit căruia constituie
contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea,
săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este
pasibilă de sancţiune contravenţională.
Din circumstanţa că nu există contravenţie dacă o persoană nu a vătămat o valoare socială sau nu a pus în
pericol o valoare socială ocrotită de legea contravenţională printr-o faptă săvîrşită cu vinovăţie se formează concluzia
că conţinutul contravenţiei reuneşte următoarele elemente constitutive:
 Obiectul contravenţiei reprezintă valoarea socială lezată sau pusă în pericol. El poate fi juridic şi material. 
 Subiectul contravenţiei este făptuitorul/contravenientul ca subiect activ și partea vătămată ca subiect pasiv. 
 Latura obiectivă reprezintă manifestarea exterioară a persoanei – fapta (acţiune sau inacţiune) care prin
rezultatul produs lezează sau pune în pericol valorile (obiectul juridic) ocrotite prin legea contravenţională.
Părţile componente ale laturii obiective sunt: a) elementul material; b) rezultatul periculos; c) raportul de
cauzalitate şi d) unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări.
 Latura subiectivă (vinovăția) este atitudinea psihică manifestată de făptuitor – sub raportul conştiinţei şi
voinţei sale – înainte sau în timpul comiterii contravenţiei, sub forma intenţiei sau culpei, aceasta fiind în
strînsă legătură cu latura obiectivă cu care formează un tot coerent şi inseparabil.

Sancțiunile administrativ-contravenționale

Sancţiunea administrativ-contravenţională este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare

şi reeducare, precum şi de prevenire a comiterii contravenţiilor, ce se aplică, în numele legii, persoanei care a săvîrşit
o contravenţie. În temeiul art.17 alin.(1) din Codul contravențional, autoritățile publice sunt exceptate de la
răspunderea contravențională.
Sancţiunile administrativ-contravenţionale aplicabile funcționarului public sunt:
 Avertismentul, care constă în atenţionarea contravenientului asupra pericolului faptei săvîrşite şi în
recomandarea de a respecta pe viitor dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în scris de către agentul
constatator în condiţiile art.446 alin.(1) din Codul contravențional, fără remiterea cauzei contravenţionale în
instanţa de judecată.
 Amenda – sancţiune pecuniară, care se aplică în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul contravențional.
Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate convenţională este egală cu 20 de lei.
Contravenientul este în drept să achite jumătate din amenda stabilită dacă o plăteşte în cel mult 72 de ore din
momentul stabilirii ei. În acest caz, se consideră că sancţiunea amenzii este executată integral. Aceasta este
cea mai răspîndită formă a răspunderii contravenționale aplicate funcționarilor publici.
 Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau de a deţine anumite funcţii constă în
interzicerea temporară funcționarului public de a desfăşura o anumită activitate sau de a deține anumite
funcții pe un termen de la 3 luni la un an. Sancţiunea poate fi aplicată în cazul în care activitatea a fost
 folosită la săvîrşirea contravenţiei sau în cazul în care contravenţia reprezintă o încălcare a regulilor de
desfăşurare a acestei activităţi sau funcții.
 Destituirea din funcție este o sancţiune contravenţională specială, care poate fi aplicată funcționarilor publici
doar în temeiul art.315 din Codul contravențional, pentru primirea (luarea) în exerciţiul funcţiunii de
recompensă nelegitimă sau de folos material, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.
 Arestul contravenţional este o sancţiune contravenţională excepţională care constă în privarea de
libertate pe un termen de la 3 la 15 zile, stabilit prin hotărîre judecătorească, şi care se execută în condiţiile
prevăzute de Codul de executare. Arestul contravenţional se aplică, de regulă, pentru săvîrşirea unei fapte
care ameninţă sau pune în pericol real sănătatea ori integritatea corporală a persoanei, dar poate fi aplicat şi în
cazul neexecutării intenţionate a unei alte sancţiuni contravenţionale.
Persoana cu funcţie de răspundere (funcționarul public căruia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie
de stat, autoritate publică centrală sau locală, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin lege, prin numire,
alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii
publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie, organizatorice ori economice) este pasibilă de
răspundere contravenţională pentru săvîrşirea unei fapte prevăzute de Codul contravențional în cazul: a)
folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu; b) depăşirii vădite a drepturilor şi
atribuţiilor acordate prin lege; c) neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu. În
lipsa acestor condiţii, persoana cu funcţie de răspundere vinovată de săvîrşirea unei contravenţii va răspunde
conform dispoziţiilor generale.
Aplicarea sancţiunii contravenţionale

Aplicarea sancţiunii contravenţionale poate avea loc nu mai tîrziu de 12 luni de la data comiterii contravenţiei,
iar în cazul contravenţiei continue sau prelungite – de la data săvîrşirii ultimei acţiuni sau a inacţiunii. Prescripţia
executării sancţiunii contravenţionale este de un an. Sancţiunea contravenţională nu absolvă contravenientul de
executarea obligaţiei pentru a cărei neîndeplinire a fost aplicată. Se consideră că nu a fost supus răspunderii
contravenţionale contravenientul:
a) a cărui răspundere contravenţională a fost înlăturată;
b) care a executat integral sancţiunea;
c) în a cărui privinţă procesul contravenţional a încetat.
Dacă persoana supusă unei sancţiuni contravenţionale nu a comis, în decurs de un an după executarea sancţiunii,
o nouă contravenţie, se consideră că această persoană nu a fost supusă sancţiunii contravenţionale.
În cazul comiterii de către una şi aceeaşi persoană a două sau mai multe contravenţii administrative sancţiunea se
aplică pentru fiecare contravenţie în parte. Dacă o persoană a comis cîteva contravenţii administrative, privitor la
care cazurile se examinează de unul şi acelaşi organ (de una şi aceeaşi persoană cu funcţie de răspundere), sancţiunea
se aplică în limitele stabilite pentru contravenţia mai gravă. În asemenea caz, la sancţiunea principală poate fi
adăugată una din sancţiunile complementare, prevăzute de articolele referitoare la răspunderea pentru oricare din
contravenţiile comise. Pentru ca sancţiunea contravenţională să-şi atingă scopul preventiv, ea trebuie aplicată în
raport cu fiecare contravenţie şi cu fiecare persoană trasă la răspundere contravenţională.
Dacă prin contravenţie a fost cauzat un prejudiciu, persoana prejudiciată este în drept să-şi valorifice pretenţiile
civile în procedură civilă. Soluţionînd cauza contravenţională, autoritatea competentă este în drept, la cererea
victimei, să dispună repararea prejudiciului cauzat prin contravenţie în cazul în care nu există divergenţe asupra
întinderii lui. Soluţionarea acţiunii civile în procedura contravenţională se efectuează de către organul competent
odată cu soluţionarea cazului contravenţional.

Punerea în executare a deciziei cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale

Punerea în executare incepe odată ce decizia cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionalerămîne

definitivă şi irevocabilă, debutează prin activitaţi pe care organul abilitat cu executareadeciziei le intreprinde, şi
sfirşeşte la momentul începerii executării nemijlocite şi efective asancţiunilor sau / şi a dispoziţiilor cuprinse în
partea dispozitivă a hotărîrii.
•Obligativitatea - decizia cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale este obligatorie pentru a fi executată .
•Executabilitatea – este un efect al hotărîrii organului competent şi se execută din momentul definitivării deciziei cu
privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale
•Continuitatea - punerea în execuare a deciziei, odată declanşată, trebuie să se desfăşoarein mod neîntrerupt pîna la
începerea execuării nemijlocite şi efecive a sancţiunii.
•Jurizdicţionalitatea – subiectul principal al procedurii contravenţionale la punerea înexecuare a deciziei cu privire
la aplicarea sancţiunii contravenţionale este organul(persoana cu funcţii de raspundere) care a pronunţat decizia
Autorităţile care pun în executare hotărîrea judecătorească comunică, în cel mult 5 zile,instanţei care a
trimis hotărîrea respectivă despre punerea ei în executare. Administraţia loculuide deţinere va notifica instanţa care a
trimis hotărîrea despre locul în care contravenientul execută sancţiunea.
Instanţa de judecată care a pronunţat hotărîrea este obligată să urmărească executarea hotărîrii.