Opera seria şi opera buffa

La sfârşitul secolului XVII în Italia şi în restul Europei opera avea un loc important în viaţa
culturală, totuşi trecea prin diferite schimbări care urmau să o influenţeze extrem de puternic. În
jurul anului 1720 se scriau două tipuri diferite de opera în Italia: una era serioasă, tragică chiar,
cunoscută sub numele de opera seria şi cealaltă mai uşoară şi într-un stil comic, numită opera
buffa.

Opera seria

Opera seria (denumită şi drama per musica sau melodrama serio) este un termen muzical italian
care se referă la stilul nobil şi “serios” de operă care a predominat în creaţia europeană
aproximativ între anii 1710 şi 1770. Termenul în sine era folosit foarte rar în epocă şi a început
să fie folosit cu precădere doar după ce genul acesta de operă a devenit demodat şi a început să
fie văzut ca gen istoric. Genul “rival” al operei seria a fost opera buffa , opera comică care s-a
născut din commedia dell’arte.

Operă seria s-a scris şi în Anglia, Austria, Saxonia sau în alte state germanice, chiar şi în Spania,
fiind însă mai puţin populară în Franţa unde opera franceză naţională era preferată. Principalii
compozitori de opera seria au fost: Alessandro Scarlatti, Johann Adolf Hasse, Leonardo Vinci,
Nicola Porpora, George Friedrich Handel, iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
Tommaso Traetta, Josef Mysliveček, Gluck şi Mozart.

Cea mai mare influenţă asupra dezvoltării operei seria şi a formei sale au avut-o doi libretişti:
Pietro Metastasio şi Apostolo Zeno. Libretele lui Metastasio erau foarte populare printre
compozitorii vremii. Subiectul tipic al libretelor lui Metastasio se încheia cu o faptă eroică sau o
renunţare la iubire din partea unuia dintre personajele principale.

Dramaturgia operei seria s-a dezvoltat ca răspuns la criticile francezilor care spuneau că libretele
erau corupte şi imorale. Ca răspuns la aceste critici Academia din Roma a încercat să readucă
opera italiană la nişte principii neoclasice, respectând unităţile dramatice ale lui Aristotel şi
înlocuind subiectele imorale cu naraţiuni de înaltă morală care erau construite ca să şi instruiască
nu numai să distreze. Baletele prezente în opera franceză au fost complet eradicate din opera
seria, iar finalurile tragice erau de cele mai multe ori evitate pentru că se considera că eroii
trebuie recompensaţi pentru virtutea lor şi trebuie să iasă învingători.

Epoca operei seria a însemnat epoca de glorie a vocilor de castrati care erau distribuiţi în rolurile
masculine de eroi, laolaltă cu un nou gen de voce în acea perioadă, prima dona. Era acestor voci
cu abilităţi tehnice deosebite a îndemnat compozitorii să scrie o muzică vocală din ce în ce mai
complexă.
Cu puţine excepţii opera seria era opera de la curte, opera nobililor. Acest lucru a impus condiţii
compozitorilor astfel că operele trebuiau să reflecte vieţile nobililor. De exemplu “Il re pastore”
are ca subiect glorioasa viaţă a lui Alexandru cel Mare, iar “La clemenza di Tito” are ca subiect
viaţa împăratului roman Titus. Multe aspecte ale punerii în scenă contribuiau la efectul acestor
opera: la prezentarea serenadei lui Gluck “Il Parnasso Confuso” membrii familiei regale de la
Viena au interpretat toate rolurile; scena era decorate de cele mai multe ori foarte asemănător cu
arhitectura palatului în care se ţinea spectacolul.

Totuşi o daă cu revoluţia franceză şi schimbările din Italia, au apărut republici care puneau preţ
pe egalitatea claselor, astfel că ideile de la baza operei seria au devenit tot mai irelevante pentru
publicul din acea epocă. Conducătorii nu mai erau feriţi de morţi violente şi noile ierarhii în
materie de interpreţi erau net diferite. Astfel opera seria a ajuns la capătul drumului.

Câteva opera seria: Agrippina, Alcina, Alessandro nelle Indie, Apollo et Hyacinthus, La
clemenza di Tito, Giulio Cesare, Griselda , Idomeneo, Mitridate, re di Ponto, Il re pastore,
Rinaldo, Rodelinda, Semiramide, Tancredi.

Opera buffa

Opera buffa a fost prima dată folosit ca termen ca să descrie operele italiene comice clasificate
de autorii lor ca “ commedia in musica”, “commedia per musica”, “drama comica”,
“divertimento giocoso” etc. Era caracterizată de obicei prin utilizarea unor scene din viaţa de zi
cu zi, dialecte locale şi scriere vocală simplă, cel mai important fiind ca interpretul să aibă dicţie
bună şi agilitate pentru a vorbi repede.

În timp ce opera seria se ocupa cu zei şi eroi antici şi doar ocazional conţinea scene comice,
opera buffa implica folosirea predominantă a scenelor comice, a personajelor comice şi situarea
acţiunii în contemporaneitate. Modelul tradiţional de opera seria avea trei acte, avea subiect
serios cu scene mitologice şi folosea voci înalte (castrati şi soprano) pentru rolurile principale. În
contrast modelul operei buffa avea două acte conţinând scene comice şi situaţii din viaţa de zi cu
zi, eliminând vocile castraţilor, utilizând mai degrabă vocile de bărbaţi joase.

Originile operei buffe trebuie căutate la bâlciurile din sudul Italiei, pe scândurile dughenelor
improvizate de actori ocazionali de obicei lângă ruinele amfiteatrelor romane, ale căror pietre
erau utilizate de mulţime ca nişte fotolii foarte confortabile pentru urmărirea divertismentului
oferit de trupele de actori ambulanţi. Jocul păpuşarilor, scurtele scenete interpretate de
marionete, măscăricii care se răzbunau prin farse ingenioase, acompaniate cu muzică, pe
egoismul şi aroganţa stăpânilor stârnind simpatia şi hohotele de râs ale spectatorilor, erau ptreceri
populare gustate de mulţimi încă din antichitate. După apariţia feudalismului, ele au fost
singurele mijloace prin care cei mulţi şi năpăstuiţi îşi puteau exprima dragostea de viaţă, o data
cu ura lor nemărginită împotriva duşmanilor ei. Încă puţin şi lupta, până acum latentă, dintre
sclavi şi stăpâni, avea să se manifeste făţiş în piesele burleşti cu muzică ale teatrului cult, numite
annunziazioni sau intermezzi, care s-au bucurat de o popularitate tot mai mare, întâi în Italia,
apoi în Franţa şi apoi în alte câteva ţări europene.

Glorioasa opera buffa, care avea să joace un rol important în istoria culturală şi politică a
peninsulei, devenise în “secolul luminilor”, preocuparea constantă a compozitorilor lirici italieni.
În acea epocă Giovanni Battista Pergolesi făcea din “La serva pardona” , sortită a fi un simplu
intermediu într-o operă cu eroi mitologici, dar depăşind-o ca vioiciune şi valoare, primul pamflet
cu implicaţii sociale al teatrului muzical italian. Cu toată modestia ei, “La serva padrona”, scrisă
doar pentru doi cântăreţi, un actor de pantomimă şi câteva instrumente cu coarde, ilustrează pe
lângă încercarea de a afla noi subiecte în teatrul de operă, răspântia la care se găsea muzica
europeană a secolului al XVIII-lea.

Farsele muzicale, vodevilurile contribuie la ivirea şi la adoptarea în repetoriile de pretutindeni ale

operei buffe. Dincolo de rădăcinile napolitane noul gen a devenit un bun al italienilor, germanilor
şi francezilor, care îl cultivă ca pe un rezultat firesc al reflectării în arta muzicală a
transformărilor sociale şi a dezvoltării opiniei publice in Europa burgheză. Ariile, romanţele şi
cupletele sunt un mijloc foarte potrivit pentru a transmite idei cu conţinut politic la popoarele pe
jumătate încă analfabete. Deşi socotită de clasele dominante periculoasă opera buffa cucereşte
masele tocmai datorită faptului că îşi trage seva din satirizarea unei pături care nu fără temei se
împotriveau înfloririi ei.

Familiaritatea personajelor şi a expresiilor împrumutate din viaţă, limbajul muzical de altă

densitate decât cel folosit în opera seria, melodia mai uşoară, ritmurile capricioase şi armonizarea
aeratăau fost elementele care au contribuit la succesul operei buffa.

Genurile similare din afara Italiei, opera comique şi Singspiel-ul difereau prin faptul că aveau
dialog vorbit în loc de recitativo secco. Personajele comice au făcut parte din opera până la
începutul secolului al XVIII-lea când opera buffa a devenit un gen separate al operei. Opera
buffa s-a dezvoltat în paralel cu opera seria şi a venit ca o reactive la prima reformă a lui Zeno şi
Metastasio. S-a format ca un gen cu care oamenii simplii să rezoneze. Opera buffa se referea mai
mult la problemele oamenilor simpli decât la problemele regilor şi nobililor. Se preferau
dialectele locale pe care simplii spectactori să le înţeleagă, iar tipurile de personaje erau derivate
din personajele commediei dell’arte italiene.

La serva padrona este exemplul cel mai elocvent care încă se prezintă şi în zilele noastre. Înafară
de Pergolesi au mai scris opere buffe Nicola Logroscino, Baldassare Galuppi şi Alessandro
Scarlatti în Italia şi Mozart în Austria. Importanţa operei buffa a scăzut în perioada romantică.
Principalele exemple ar fi Don Pasquale de Donizetti şi Bărbierul din Sevilla de Rossini. Se
spune că ultimul exemplu real de opera buffă a fost opera lui Federico şi Luigi Ricci “Crispino e
la comare” în 1850.
Bibliografie

www.wikipedia.com

Sbârcea, George, Rossini sau triumful operei bufe (Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor,
1964)

Grout, Donald Jay, and Hermine Weigel Williams, A Short History of Opera, Third Edition
(New York: Columbia University Press, 1988)