Ministerul Educației Culturii și Cercetării Al Republici Moldova

Universitatea de Stat de Educatie Fizica si Sport

Referat
Tema:,, Gimnastica medicala
in fractura de antebrat”

Cordonator Științific: Zapanovici Natalia

A Elaborat:Oală Vasile

CHIȘINĂU 2020
Fracturi de antebraț
Acestea sunt reprezentate de întreruperi ale contiuităţii celor două oase ce
alcătuiesc antebraţul.

La nivelul antebraţului se află două oase: cubitus (ulna) şi radius, dispuse paralel.
Între ele se află o membrană numită membrana interosoasă. Ulna este situată pe
partea degetului mic, iar radiusul pe partea degetului mare.

La capătul proximal, mai aproape de cot, ulna este mai voluminoasă decât radiusul
și se articulează cu osul braţului formând articulaţia cotului, pe când la nivelul
încheieturii pumnului radiusul este mai lat decât cubitusul. Ulna este dreaptă, iar
radiusul are o formă specială, de “S”, aceasta permiţând mişcările de
pronosupinaţie (adică de rotaţie a mâinii cu palma în jos, respectiv în sus). Dacă
ambele oase ar fi drepte atunci aceste mişcări ar fi imposibile sau extrem de
limitate ca amplitudine.

În pronaţie (când palma vine în jos) radiusul se răsuceşte peste ulna, iar în
supinaţie (când ţinem palma în sus), acesta se aşează lateral de ulnă.

Aspect radiologic al fracturii

ambelor oase ale antebraţului
Aceste mişcări sunt importante mai ales când efectuăm activităţi casnice, sau
sportive ce presupun răsuciri ale mâinii (înşurubatul unui bec, al unui şurub,
gimnastică etc.). O serie de muşchi contribuie la realizarea acestor mişcări, muşchi
ce asigură mișcările de flexie și extensie ale mânii pe antebraţ. Tot pe aceste două
oase şi de membrana interosoasă se prind și muşchii flexori/extensori lungi ai
degetelor.

Când apar fracturi de antebraț?

Fracturile antebraţului pot apărea fie printr-un mecanism direct, cum este în
fractura de apărare la o lovitură, fie prin unul indirect, ca cele când este accentuată
curbura osoasă normală, de exemplu în căderile pe mână, prin smulgere sau prin
compresie (în cazuri mai rare). În urma unor astfel de influențe externe pot fi
afectate unul sau ambele oase ale antebraţului. Datorită întreruperii pârghiei
osoase, musculatura antebraţului trage de fragmentele osoase producând scurtarea
antebrațului şi o formă specifică “de baionetă”. Totodată mişcările de prono-
supinaţie nu mai sunt posibile. Fracturile pot apărea la orice nivel, în acest articol
le vom discuta însă pe cele care apar la mijlocul diafizei osoase.

Simptomatologia în fracturile de antebraț

• Durerea este specifică oricărei fracturi.
• Antebraţul este scurtat şi are aspect de “baionetă”.
• Apar hematoame locale, mişcări anormale în focar, cracmente şi impotenţa
funcţională (nu se mai pot realiza mişcările de prono-supinaţie).
• Uneori poate fi afectat pulsul la artera radială sau pot apărea tulburări de
conducere nervoasă.

Cum se pune diagnosticul în fracturile de antebraț?

Pacientul trebuie să aibă un istoric de traumatism și atunci când se adresază
medicului, acesta realizează examenul clinic şi recomandă examinările paraclinice.
Acestea constau în efectuarea unor radiografii de antebraţ de faţă şi de profil. De
cele mai multe ori radiografia este suficientă pentru susţinerea diagnosticului,
rareori fiind necesare investigaţii suplimentare.

Aspect clinic al fracturii de antebraţ

Tratamentul în fracturile de antebraț
Acesta poate fi nechirugical în fracturile fără deplasare şi constă în imobilizarea
pentru 2-3 săptămâni a antebraţului într-o orteză sau aparat gipsat. Este important
să se imobilizeze atât cotul, când şi încheietura pumnului, astfel încât să nu existe
mişcări în focar.
De cele mai multe ori fracturile sunt cu deplasarea oaselor, necesitând intervenţia
chirurgicală. Scopul acesteia este de a reface lungimea celor două oase şi forma lor
anatomică (în special a radiusului).

Osteosinteza fracturilor de antebraţ cu plăci

Recuperarea postoperatorie, complicaţiile posibile și

prognosticul fracturilor de antebraț
Este important să se înceapă recuperarea cât mai repede posibil, acest lucru
depinzând desigur de stabilitatea focarului.
Complicațiile sunt similare cu cele din alte fracturi: infecţii, lipsa consolidării
osoase (pseudartroza), calusul vicios, sindrom de compartiment etc.
Prognosticul este în general favorabil dacă intervenţia s-a efectuat cât mai rapid
posibil, iar osteosinteza a fost fermă, permiţând reluarea precoce a mişcărilor

.GENERALITĂŢII – definiţie, clasificare, date epidemiologice.

Mâna omului a constituit obiectivul a numeroase studii de paleontologie,

antropologie şi embriologie. Aceste lucrări subliniază în general un paradox:
dacă din punct de vedere morfologic mâna păstrează vestigii anatomice ances-
trale ( fiind derivată fără transformări prea mari dintr-un timp primitiv în filoge-
nia speciilor ) în schimb din punct de vedere funcţional mâna este apogeul pro-
ceselor de evoluţie orientată către prehensiune delicată şi de forţă cât şi către o
percepţie senzorială fină.
Importanţa senzorială şi motorie, a mâinilor pentru viaţa socială şi profesională
a omului este considerabilă.
 Tandemul „creer-mână” organ de execuţie, permite actul complex al prehensi-
unii şi în plus, ca organ de informare, degetele sunt un adevărat receptor senzori-al
care permit omului să palpeze organele din jur şi să interpreteze informaţiile
vizuale.
Progresele mecanizării şi automatizării au dus la reducerea meseriilor manua-le
şi artizanale fără a scădea importanţa funcţională considerabilă a mâinilor.
Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât
sructutra, cât şi funcţia sa sunt adaptate complexităţii activităţii umane.
Suprafaţa, proporţional enormă din cortexul cerebral care controlează această
activitate, este o dovadă a complexităţii acestui adevărat ‘’organ’’.
Mâna nu este doar organul prehensiunii ( pentru prizele globale sau pentru
cele de mare fineţe ) şi ale celei mai importante sensibilităţi discriminative, ci
este, în acelaşi timp, organul sensibilităţi umane, a expresivităţii a profesionali-
tăţii celei mai elaborate.

În fond tot restul membrului superior, umăr, braţ, antebraţ, pumn nu au

decât rolul de a pune mâna în poziţia cea mai favorabilă pentru o acţiune
determinantă.
Tipurile lezionale ale microtraumatismelor mâinii sunt cele obişnuite: plăgi,
contuzii, luxaţii, entorse şi fracturi care pot interesa toate structurile anatomice:
pielea, ligamentele, muşchii, tendoanele, articulaţiile, oasele, vasele şi nervii.
Mâna mai prezintă o serie de sindroame, boli disfuncţionale, în a căror etio-
patogenie, microtraumatismul joacă un rol determinant.
Traumatismul pumnului şi a mâinii propriu-zise este un ansamblu al tulburărilor
de ordin local şi general produse prin acţiunea unui agent voluntar a cărui forţă
depăşeşte rezistenţa ţesuturilor asupra cărora acţionează, producând printre altele:
entorse, fracturi, luxaţii.

Fractura – prin fractură se înţelege o întrerupere totală sau parţială a continuităţii

unui os, apărută în urma uni traumatism.
Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercursiune locală, ci
un proces patologic complex, care angajează intreg organismul. Fractura este de şi
o boală generală (dereglări posttraumatice generale), declanşată mai ales prin
intermediul sistemului nervos.
În mod clasic fracturile se împart în:

Fracturi închise (segmentele sunt acoperite integral de piele)

Fracturi deschise (tegumentul şi straturile de sub el au fost lezate fie de agentul
vulnerant,fie de fragmentele osoase – dinăuntru in afară – şi osul ajunge în contact
cu exteriorul).
Fracturile directe sunt cele produse când agentul traumatic fracturează osul
chiar la nivelul de aplicare a şocului violent. Sunt mai frecvent întâlnite la oasele
neacoperite de muşchi: claviculă, tibie.
Fracturile indirecte sunt cele în care traiectul de fractură se află la distanţă faţă
de punctul de aplicare a traumatismului şi se produc prin: flexie, răsuciri, tracţiuni,
presiuni etc.

    Entorsa - forma minora a traumatismelor articulare, în care nu se pierde

contactul permanent între suprafetele articulare si consta din întinderea sau ruptura
unuia sau mai multor ligamente ale unei articulatii.
În funcţie de violenţa mişcării, entorsele pot fi:
Uşoare – de gradul I = o întindere bruscă a ţesuturilor;
Grave – de gradul II şi III = rupturi ale unora sau mai multor structuri
conjunctive şi ligamentare periarticulare.

  Luxatia - este leziunea care consta din pierderea contactului normal dintre
suprafeţele articulare ale oaselor care formează o articulaţie (deplasarea capetelor
osoase ale unei articulaţii).
După modul de producere luxaţiile pot fi:
Complete – când cele două suprafeţe articulare nu mai au nici un contact între
ele.
Incomplete – când mai există un oarecare contact.

II. ETIOPATOLOGIE – cauze, mecanisme, anatomie patologică

În etiologia traumatismelor se întâlnesc factori mecanici, fizici, chimici şi

biologici.
  Factorii mecanici produc traumatisme prin obiective tăioase sau
ascuţite, prin căderi sau loviri;
 Factorii fizici produc leziuni traumatice diverse: arsuri, degerături,
iradieri, electrocutări;
 Factorii chimici produc traumatisme numite coroziuni;
 Factorii biologici produc leziuni traumatice prin: înţepături, muşcături,
sfâşieri, etc.

Anatomie patologică.
Fractura. În fracturi bolnavul acuză dureri vii într-un punct fix, impotenţă
funcţională, prezintă deformarea şi scurtarea segmentului respectiv, echimoze
locale, imobilitate anormală a unui segment iar la palpări şi imobilizări se percep
erepitaţi osoase şi întreruperea reliefului osos.
Entorsa. La entorsele pumnului - mişcările sunt forţate de hiperextensie, mâna
fiind mişcată în abducţie poate avea loc o diastază articulaţiei radio-cubitale,
singulară sau asociată altor leziuni osteo-articulare.
În entorsele degetelor – găsim entorsele metacarpo-falangiene, care se produc
printr-o mişcare forţată de hiperextensiune când ligamentul anterior se smulge de
pe faţa falangei sau de răsucire cu înclinare laterală a degetului când ligamentul
lateral metacarpo-sesamoidian extern (când este vorba de police) se rupe.
Entorsele metacarpofalangiene nu sunt mai puţin frecvente decât cele meta-
carposesamoidiene. Prin acelaşi mecanism de extensie sau torsiune şi înclinare
laterală ligamentele laterale se pot rupe asociindu-se uneori cu mici smulgeri
osoase.
Adesea entorsa este conseţinţa unei luxaţii reduse spontan îndată după
traumatism.

Luxaţiile. Luxaţiile întâlnite mai rar, dislocarea captelor osoase fie intracapsular,
când capsula fibroasă nu se rupe, şi este doar întinsă şi desprinsă împreună cu
periosul.
Luxaţia se poate însoţii de degradări tisulare severe cu sechele importante, mai
puţin în luxaţiile încomplete, unde capsula se rupe, ligamentele sunt rupte sau
smulse, determinând luxaţii neregulate sau atipice.
Muşchii sunt întinşi dilaceraţi uneori cu tendon smuls, cartilajul şi osul
subcondral suferă adesea fisurări, fracturi, striviri parcelare.
Toate aceste degradări determină: hematoame periarticulare ce se pot organiza şi
calcifica, hemartroze care alături de cicatrizarea fibroasă a capsulei şi de retractura
ligamentelor fibrozate vor limita mult mobilitatea articulară, scleroze şi atrofii
musculare sau chiar rupturi de nerv; toate acestea ridică probleme de recuperare
deosebită.
Luxaţia recidivantă trebuie considerată o sechelă a unei luxaţii mai vechi
apărând mai ales la articulaţii laxe (umăr, femuro-patelară), din cauza unei distensi
sau rupturi vechi a aparatului capsulo-ligamentar sau a unei fracturi parcelare ale
rebordurilor sau marginilor articulare.
Cele mai frecvente luxaţii sunt: luxaţiile umărului, cotului, degetului mare, ale
articulaţiilor mai mobili şi mai active.

a) Fracturile metacarpienelor diafizare sau de col.

Sunt imobilizări cu atele pe faţa dorsală pe o durată de trei săptămâni, timp în
care se mişcă mereu degetele. Imediat după suspendarea imobilizării se începe
mobilizările active. Fracturile colului şi capului de stal metacarpian pot da uneori
(dacă apar deplasări), redori în articulaţiile metacarpofalangelor.

b) Fracturile falangelor
Cele mai obişnuite sunt ale falangei proximale deviată dorsal, iar al falangei
mijlocii poate devia dorsal sau volar în funcţie de sediul fracturii în raport cu
inserţia flexorului superficial al degetelor. Poziţia de imobilizare este cu pumnul în
dorsiflexie, iar durata de imobilizare este de 2-3 săptămâni (cu începerea imediată
a mobilizării). Luxaţiile articulaţiilor mâinii se imobilizează deasemenea 3
săptămâni. Orice amânare a începerii recuperării va determina pierderi inevitabile
de mobilitate şi va necesita o asistenţă recuperatorie complexă ca şi în cazul
fracturilor complicate. Aceste complicaţii pot fi considerate de fapt sechele şi sunt:
 Consolidarea cu angulaţii va determina redorea marcată articulară, ce va
fi recuperată prin tratament intensiv, dar niciodată nu se va obţine o
recuperare completă;
 Aderenţa tendonului extensorului la calus- când aderenţa nu este prea
severă tratamentul conservator rezolvă funcţional redorea instalată.
Dacă aderenţa este importantă trebuie intervenit chirurgical pentru
eliberarea tendonului;
 Algoneurodistrofia mai ales în fracturile de metacarp şi mai rar în cele
de falangă.
 Consolidarea întârziată în acest caz mobilizarea se prelungeşte la 6
săptămâni, ceea ce va determina o mână rigidă.
În general poziţionarea greşită a fracturii, prelungirea duratei imobilizării, lipsa
de mişcare (a articulaţiei libere) în timpul imobilizării şi imobilizarea mai multor
degete, sunt cele mai multe cazuri care duc în final la mâna rigidă.
c) Fracturile care interesează articulaţiile interfalangiene.
Interesarea capetelor articulare ale interfalangienelor cu lezarea consecutivă a
capsulei articulare duce în marea parte a cazurilor la redorea articulară ce nu va
putea fi redusă complet. Ca sechelă a acestor fracturi apare artrita traumatică.
Redoarea articula-ră consecutivă artritei traumatice se reduce prin exerciţii active
şi infiltrări intraarticulare cu corticoid de 2 ori pe săptămână.

d) Fractura- luxaţie a policelui.

Este o fractură a metacarpului distal cu dislocare carpometacarpiană. După
reducere se imobilizează policele în uşoară abducţie, apoi este flectat uşor.

e) Fractura scafoidului.
Reprezintă cea mai frecventă fractură a oaselor corpului. Ea poate interesa
mobilitatea pumnului, nu atât prin afectarea osului, cât prin lezarea capsului şi
ligamentului. Uneori fractura se complică cu necroza aseptică a scafoidului.
Durerea şi scăderea forţei musculare sunt elemente principale care determină
importanţa funcţională.

f) Fractura pumnului (radius).

Este fractura capului distal al radiusului cu deplasarea posteroexterioară a
fragmentu-lui distal. Aparatul gipsat se pune cât mai strâns (dar cu evitarea
apariţiei edemului de stază), pentru a asigura contracţia. Recuperarea trebuie făcută
imediat, pentru că există pericolul algonerodistrofiei.

g) Leziuni de tendon.
Pot fi rupturi parţiale sau secţionări complete, pot interesa doar tendonul sau
ruptura se face la zona de inserţie pe os, cu smulgeri de fragment osos. Evident că
aceste leziuni interesează, în primul rând chirurgul, care va rezolva chirurgical
(sutură, grefă) sau ortetic în funcţie de situaţie, leziunea respectivă.recuperatorul
trebuie să cunoască însă când şi cum trebuie începută şi executată recuperarea
funcţională, în funcţie de tendoanele lezate şi de tipul intervenţiei.

h) Tendoanele flexorilor.
Atitudinea terapeutică este diferită, în funcţie de sediul lezional.
 1. Lezarea tendoanelor flexorilor în zona pumnului.
Căderile în geam, pe pietre ascuţite, pe bucăţi de tablă sau prin tăieturi de cuţit,
lezează tendoanele flexorilor superficiali şi, de mai multe ori, şi tendoanele
flexorilor profunzi. În această zonă sunt lezaţi frecvent nervii median şi cubital.
Numai rareori se observă o leziune de nervi în aceste condiţii fără interesare de
tendoane. Inversul situaţiei nu mai este însă valabil.
2. Lezarea tendoanelor flexorilor în palmă.
Apare în aceleaşi condiţii ca şi leziunile din zona pumnului. Sunt ceva mai
frecvente la muncitorii care lucrează cu obiecte tăioase sau în cazul unor explozii.
Sutura tendoanelor se impune . în cazurile simple, necomplicate practic nu este
necesară recuperarea în servicii de specialitate. În cazurile complicate, se aplică
acelaşi program ca la leziunile tendinoase complicate din zona pumnului.

3. Leziunile tendoanelor din zonele palmară distală şi a degetelor proximal (zona

tecilor). În această zonă cunoscută, sutura tendoanelor are de cele mai multe ori un
prognostic nefavorabil pentru funcţia mâinii. Sutura tendoanelor, în teaca lor
strâmtă, determină imediat după intervenţia tumefieri de tendon cu necroză
ischemică consecuti-vă. Nu se indică deci suturi precoce, ci plastii (grefoane de
tendon fie fie precoce, fie tardive, după câteva săptămâni). Rezultatele plastiilor nu
sunt nici ele întotdeauna excelente, peste 75% din pacienţi rămânând cu un deficit
oarecare de flexie a degetelor (pulpa nu atinge şanţul distal palmar).
4. Lezarea tendoanelor în zona distală a degetelor.
Secţionarea tendoanelor flexorilor profunzi la degete, distal, nu ridică probleme
deosebite. Sutura lor este uneori posibilă, alteori se renunţă la ea şi se reinplantează
capul proximal al tendonului (cel distal se îndepărtează). Se produce, bineânţeles, o
scurtare de tendon, dar tendoanele flexorilor profunzi permit scurtări până la 1,3
cm, fără apariţia de perturbări funcţionale.

i) Tendoanele extensorilor.
Lezarea tendoanelor extensorilor este mai rară decât aceea a flexorilor şi, în
general, pune mai puţine probleme chrurgului.
Tendoanele extensorilor, secţionate nu se retractă (cu excepţia extensorului lung
al policelui), deci pot fi suturate cu uşurinţă, fără delabrări).
1. Ruptura tendoanelor la nivelul falangei distale.
Apare de obicei în situaţia unei flexiuni brutale a ultimei falange. Uneori,
tendonul se smulge de la locul de inserţie antrenând şi un mic fragment osos.
 2. Ruptura tendoanelor la nivelul falangei a 2-a.
Lezarea tendoanelor la acest nivel se produce în general prin lovirea directă sau
strivire cu sau fără smulgere osoasă.

j) Lezarea nervilor
După traumatisme pot să fie lezaţi nervii mâinii care sunt:
1. Nervul radial care are ca urmare căderea mâinii şi imposibilitatea de a extinde
degetele, imposibilitatea de a face abducţia policelui, cu tulburări senzitive pe faţa
dorsală a mâini.
2. Lezarea traumatică a nervului median care are ca urmare deficitul de flexie şi
extensie a pumnului, imposibilitatea de flectare a policelui şi a degetului mediu,
hipoestezie a mâinii.

3. Lezarea traumatică a nervului cubital are ca urmare imposibilitatea de flectare

a falangelor distale 4 şi 5, deficit de flexie a pumnului.
Imposibilitatea de a ţine o hârtie între police şi index şi hipoestezie a margini
cubitale a mâinii.

III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI:

a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.
Examinarea mâinii bolnave se bazează pe culegerea de date în număr cât mai
mare necesare pentru stabilirea diagnosticului şi conduita tratamentului. Examenul
va cuprinde investigaţii anamnezice, clinice, neurologice, vasculare şi examene
paraclinice. Se va acorda atenţie mişcărilor posibile pe care le poate efectua
bolnavul şi felul cum reacţionează la comenzi.
La examenul clinic al traumatismelor trebuie avut în vedere următoarele
elemente: localizări, forma, dimensiuni, direcţie, aspect, profunzime, prezenţa şi
tipul hemoragiei, alte particularităţi. Vor fi notate modificări tisulare din imediata
vecinătate a leziuni traumatice: echimoze, edem, hemartroza, hidrartroza.
Simptomele subiective şi obiective sunt: durerea, tumefacţia articulară, redoarea
ticulară care de multe ori determină impotenţa funcţională a mâinii cu retracturi
musculare şi cicatrici vicioase ale tegumentului. Alt aspect este atrofia musculară
sau algoneurodistrofia.
 Anchiloza articulară care poate fi fibroasă sau osoasă unind prin punţi fibroase
sau osoase extremităţile osoase articulare (calus vicios).
Laxitatea articulară ceea ce duce la luxaţii şi subluxaţii şi uneori entorse cu
rupturi ale capsulei şi ale elementelor articulare. În funcţie de gravitatea acestei
luxaţii se poate ajunge la o instabilitate gravă articulară în funcţia ei, necesitând
intervenţia operatorie.
Semnele clinice ale unei luxaţii sunt dominate de imposibilitatea de a face
mişcarea într-un anumit plan.
Alt semn clinic datorită imobilizări prelungite ale articulaţiei apar sechelele
musculare cum ar fi: hipotrofii, atrofii, retracturi musculare, sechele osoase cu
osteoporoză de imobilizare, în final cu pierderea capacităţii de muncă.
Apar aderenţe capsulo-ligamentare şi musculo-ligamentare la metacarpiene şi
interfalangiene.

b). Investigaţii paraclinice - ex. radiologic probe de laborator.

În fracturi examenul radiologic precizează diagnosticul, evidenţiază felul
fracturii şi constituie un ajutor preţios în stabilirea conduitei de tratament.
În cazul entorselor şi luxaţiilor indică poziţia anormală a extremităţilor osoase,
tipul şi gradul luxaţiilor precum şi eventualele fracturi asociate.
Semnele radiologice completează examenul clinic orientând conduita şi
tratamentul mai ales în: entorse, luxaţii, fracturi. Diagnosticul se pune pe baza
examenului radiologic.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

Evoluţia şi prognosticul sunt legate de gradul entorsei, localizarea ei, tratamentul
aplicat şi vârsta pacientului.
În entorse simple evoluţia este favorabilă şi vindecarea se produce în 7 – 14 zile
cu recuperare funcţională locală.
În entorsele grave, neglijate sau incorect tratate, articulaţia devine instabilă şi
dureroasă. În funcţie de localizare, prognosticul urmează o scară de gravitate care
merge de la o simplă laxitate articulară complet reversibilă până la periartroza
posttraumatică.
O entorsă tratată corect se vindecă fără sechele în 7-21 de zile, în timp ce o
entorsă neglijată are o evoluţie mult mai lungă cu un prognostic nefavorabil.
 Evoluţia luxaţiilor simple este favorabilă şi vindecarea se produce în 4-5
săptămâni atunci când tratamentul este corect.
În luxaţia complicată sau incorect tratată evoluţia este dificilă, uneori
defavorabilă şi impune un tratament îndelungat, prognosticul fiind rezervat.
Beneficiind de tratament ortopedic, chirurgical şi medicamentos de urgenţă,
fracturile cunosc în general o evoluţie favorabilă în cazul în care fragmentele
osoase îşi restabilesc continuitatea, ligamentele şi ţesuturile conjunctive cutanate
îşi refac integritatea anatomică şi îşi reiau funcţiile.
V. TRATAMENT.
1. Tratamentul igieno-dietetic.
Igiena are un rol foarte important, ştiut fiind că o mână murdară venind în
contact cu alimentele pe care omul le consumă, pot dăuna întregului organism.
Dacă toate aceste norme nu vor fi bine aplicate atât înainte, pentru menţinerea
sănătăţii cât şi după anumite tratamente, după ce acestea au fost tratate prin diferite
metode, tratamentul va fi totdeauna în zadar şi ineficient, indiferent cât de bine va
fi aplicat. După şocul traumatic, în prima zi alimentaţia bolnavului trebuie să fie
lichidă. În perioada de vindecare alimentaţia trebuie să fie bogată în proteine şi
calori.

2. Tratamentul medicamentos.
După traumatisme, medicaţia se face în general în direcţia combateri dureri şi
reducerea proceselor inflamatori. Pentru aceste obiective se foloseşte:

Medicaţia antalgică – se foloseşte de obicei în durerile cu intensităţi mai mari.

Sunt folosite:
 Infiltraţii cu xilină 1% cu sau fără hidrocortizon în zone limitate;
 Calmante în cazul durerilor articulare;
 Termoleptice (Antideprin, Teprin);
 Neuroleptice (Toridazin).

Medicaţia antiinflamatoare – sunt utilizate mai frecvent fenilbutazona,

indometacin, aspirina, brufen, precum şi diferite unguente ca: hidrocortizon,
fenilbutazona, salicilat de metil, diclofenac.
Tratamentul medicamentos, antialgic sau antiinflamator trebuie însoţit de un
regim alimentar deosebit.
3. Tratamentul ortopedico-chirurgical.
Obiectivul tratamentelor în entorsele simple, este punerea în repaus a
articulaţiilor respective cu ajutorul unui aparat gipsat timp de 2-3 săptămâni.
În fracturi se face imobilizarea prin aparat gipsat care trebuie executat corect şi
fără să stânjenească circulaţia.
După scoaterea aparatului gipsat se procedează la recuperarea segmentului
respectiv, (cu grijă pentru articulaţia respectivă). Se recomandă băi emoliente (băi
cu tărâţe), mişcări active şi pasive.
Tratamentul chirurgical se face în cazul luxaţiilor inductibile vechi, deschise sau
cu complicaţii vasculo-nervoase. Tratamentul chirurgical al fracturilor este indicat
când nu putem obţine prin tracţiune o bună cooptare a fragmentelor osoase.
Tratamentul chirurgical al complicaţiilor tardive este complex şi selectiv după
cum avem de aface cu o pseudo-artroză, calus exuberant, dezaxarea sau
consolidarea vicioasă.

PARTEA a – II – a: TRATAMENTUL BFT.

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT.
O dată cicatricea vindecată şi pericolul de noi rupturi este mult diminuat,
recuperarea trebuie să înceapă fără altă întârziere. Se vor urmării:
 Corectarea retracturilor ţesuturilor moi;
 Ameliorarea circulaţiei;
 Reducerea funcţiei tendoanelor;
 Refacerea prehensiuni;
 Refacerea pe cât posibil a abilităţii.
În cadrul antrenamentului general, se urmăreşte:
 Asuplizarea articulară;
 Creşterea vitezii de execuţie a mişcărilor;
 Creşterea îndemânării;
 Dezvoltarea răbdării;
 Creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
Traumatismul determină în fond abaterea de la normalitatea anatomofuncţio-
nală a mâinii. Această normalitate, o putem defini prin următoarele criterii
prezente atât în prehensiune cât şi în alte mişcări pe care le face mâna:
 Absenţa durerii;
 Echilibrul muscular;
 Mobilitatea articulară.
 Tratamentul recuperator al deficitului funcţional al mâinii este dificil, cere
promtitudine, cunoştinţe exacte asupra anatomiei funcţionale, experienţă şi
multă perseverenţă.
Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redorile şi retracţiile
devenind ulterior foarte greu reductibile. Este foarte dificil de găsit întodeauna
echilibrul şi raportul just între imobilizare şi remobilizarea mâinii traumatizate.
Mâna traumatică prezintă patru grupaje mari clinico-recuperatorii ( Wynn
Parry):
1. Leziunile de tendon
2. Paraliziile nervilor periferici
3. Mâna rigidă
4. Amputaţiile.
Ultimul grup nu intră în preocuparea acestei monografii; cel de al treilea este
un grup polimorf, care are trăsături comune incapacitatea de mobilizare a
degetelor, ca urmare a unor fracturi, leziuni de ţesuturi moi, tulburări reflexe
algodistrofice sau toate la un loc, ca în striviri, ce transformă mâna într-un
segment rigid ’’îngheţat’’ . Acest grup mai are comun tripticul obiectivelor
recuperatorii, mobilizarea articulară + tonifierea musculară + coordonarea sau
abilitatea gestică.
În fracturile falangelor şi metacarpienelor nu este o problemă consolidarea
deficitară a articulaţiilor adiacente. Câteva principii generale trebuie reţinute:
 Mobilizarea degetelor trebuie să se facă în flexie;
 Imobilizarea să fie cât mai scurtă, să fie suspendată chiar înainte de
consolidarea completă şi mobilizarea să înceapă imediat;
 Imobilizarea determină foarte repede „dezastrul” funcţional pentru
articulaţii;
 Degetele care nu sunt absolut necesare a fi imobilizate vor fi continuu
mobilizate activ;
 Edemul este cel mai periculos duşman al funcţiilor mâinii şi el trebuie
tratat ca atare imediat.
În majoritatea cazurilor luxaţiile sau subluxaţiile care sunt însoţite de rupturi
capsulare sau smulgeri osoase. Imobilizarea de scurtă durată prin proteze este
obligatorie.
În ordinea frecvenţei fracturile mâinii sunt ale bazei metacarpului (capătul
distal), ale diafizei falangelor, ale colului metacarpienelor (capătul proximal) şi
fractura luxaţiei a policelui.
2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE.
 Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de
proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare
ca şi unele tehnici strâns legate de acestea.
În mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic se pot utiliza următoarele
proceduri:

Baia kineto-terapeutică. Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate

articulaţiile bolnavului.
Mişcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe
principiul legi lui Arhimede “ Asupra unui corp scufundat intr-un lichid
acţionează o forţă de jos în sus egale cu greutatea volumului deslocuit “
Tehnica de aplicare-baia kineto se efectuează într-o cadă mai mare care se
umple 3/4 cu apă la temperatura de 36-37-38 0 C. Bolnavul este invitat să se aseze
în cadă şi timp de 5 min. este lăsat liniştit să se obişnuiască cu ambianţa.
După aceea tehnicianul execută sub apă la toate articulaţiile pacientului în mod
pasiv toate mişcările posibile în timp de 5 min. după aceea pacientul
este lăsat puţin în repaus după care este invitat să repete singur mişcările arătate de
tehnician. Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi lăsat să se
odihnească.
Modul de actiune-factorul termic si mecanic. Mobilizarea ţn apă este mai puţin
dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influenţa apei calde şi
pierderi greutăţii corpului conform legi lui Arhimede.
Importanţa mişcării pasive este esenţială în recuperarea mai ales în stres psihic
pentru că pacientul înţelege că articulaţia este funcţională şi recuperarea este
posibilă.

Băile cu plante medicinale. Sunt foarte des folosite; substanţele aromate au efect
sedativ asupra sistemului nervos, favorizează rezorbţia, calmează durerile,
ameliorează circulaţia, au efect relaxant asupra ţesutului conjunctiv. Se folosesc
seminţe de in, muşeţel, flori de tei, mentă, salvie sau tărâţe de grâu, nuc, coajă de
stejar, de castan, malţ, amidon, etc.
Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi din 500 – 1000g în 2-3 litri apă,
care se introduc apoi în apa de baie la neutralitatea termică sau călduţă, atunci când
se urmăreşte şi efectul termic.
Durata băi este de 20 – 40 min. Temperatura băilor în general este de 35-37 0 C.
Se mai folosesc şi ca băi de curăţire după aparat gipsat.
 Băi locale fierbinţi alternante cu băi reci. Introduceţi partea care trebuie tratată în
apă fiartă (400C) timp de 3-4 min., apoi introduceţi partea aceea în apă cu gheaţă
sau sub apă de robinet (7-210C) timp de 1-2 min.
În timp ce pacinetul se află în apă rece, creşteţi temteratura aei fierbinţi până la
temperatura iniţială sau puţin peste 430C.
Face operaţiunea de 6-7 ori şi se sfârşeşte cu apă rece.
Scop şi efecte: alternează contracţia şi dilataţia vaselor de sânge; determină o
creştere marcată, locală şi reflexă, a fluxului de sânge; intensifică metabolismul şi
procesul de oxidare; grăbeşte vindecarea; activitate sporită a globulelor albe din
sânge.

Duşul cu aburi. Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni

limitate. Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să
preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-20 0
C.
Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie
locală.

Duş masaj- reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura
de 38-400 C asociat cu masaj. Mai frecvent se aplică parţial mai rar general. Durata
masajului este de 8-15 min.
Duşul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv şi
de tonifiere prin acţiunea combinată a masajului şi a factorului termic.

Împachetările cu parafină. Acestea fac parte din procedurile termo-terapice şi se

aplică pe regiuni limitate de corp.
Tehnica de aplicare: se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa fel
incât să mai rămână câteva bucăţi neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii. Cu
ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori
până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste stratul de
parfină se pune o bucată de flanelă şi se acoperă regiunea cu pătura. Durata este de
30-60 min.
La nivelul articulaţiilor pentru a avea un strat mai gros se pot folosi manşoane
legate deasupra şi dedesuptul articulaţiilor prevazute cu un orificiu prin care se
toarnă parafina topita. Pentru mâini şi picioare se pot efectua băi de parafină cu
bule reci.

Pacientul introduce mâna şi o scoate şi aşteaptă până ce parafina se întăreşte pe

tegument. Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la
un nivel inferior faţă de precedentul.
Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp
mai îndelungat.
Pe articulaţiile mici se pot aplica plăci parfinate. Din cauza termo-
conductibilităţi relativ mici parafina poate fi folosită la temperaturi ridicate fără a
produce arsuri.
Acţiune-parafina provoaca o supraâncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor.
Pielea se încălzeşte la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă. La
desfacerea parafinei se evidenţiază hiperemia produsa. După împachetare se aplică
o procedura rece.
3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE (tehnică, efecte)
Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiaza utilizarea actiunii
diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau
profilactic.
Procedurile de electroterapie în cazurile tratate ortopedic care nu prezintă
osteosinovite metalice sau articulaţiile la distanţă pe materialul de osteosinteză
acolo unde există. Aceste proceduri sunt bine acceptate şi tolerate de pacienţi.
Curentul galvanic poate fi aplicat sub formă de:
 Galvanizarea simplă
 Băile galvanice
 Ionoforeza sau ionogalvanizarea

Galvanizarea simplă.
Electrozii sunt plăci metalice din plumb laminat de diferite dimensiuni în
funcţie de regiunea de aplicare si efectele de polaritate.
Se aplică pe diferite regiuni: aplicarea transversală - electrozii sunt asezaţi de o
parte şi de alta a regiunii de tratat; aplicare longituninală - când electrozii sunt
plasaţi la distanţă unul de celalalt.
Este obligatoriu folosirea stratului hidrofil între electrod si tegument pentru
prevenirea arsurilor, care trebuie spalat după fiecare utilizare.
 Intensitatea curentului - care este strâns legată de sensibilitatea şi toleranţa
tegumentului, de evoluţia afecţiunii, de marimea electrozilor şi de durata aplicaţiei.
Sensibilitatea tegumentului este variabilă în funcţie de regiunea anatomică.
Durata - este de aprozimativ 30 de minute. Numarul si ritmul sedinţelor-este
variabil cu diagnosticul. În general se folosesc 8-10 sedinţe în afectiuni acute şi
12-20 sedinţe în afecţiuni cronice.
Poziţia bolnavului - în timpul sedinţei trebuie să fie în cea antalgică şi depinde si
de funcţia regiuni tratate.

Băile galvanice.
Sunt indicate pentru tratarea unor regiuni intinse sau chiar a intregului corp. În
această modalitate se combină atât actiunea curentului continuu cât şi efectul
termic al apei, fiind mijlocitoare între electrod şi tegument.
Densitatea curentului - este redusă micşorându-se riscul de arsură la intensitatea
aplicată. Se pot aplica: băi parţiale sau 4-celulare, generale sau stenger.
Băile parţiale - sunt alcatuite din: 4 cadiţe de porţelan conectate la electrozi au
reprezentare pe un tablou de comandă. Apa din cădiţe variază între 36-380C
4-celulare sunt 2 pentru membrele superioare şi 2 pentru membrele inferioare.
De pe tabloul de comandă putem realiza combonaţi diferite ale electrozilor în
funcţie de efectele urmărite.
Durata unei sedinţe - este între 10-30 min. Şi ritmul de aplicare este zilnic sau la
2 zile. Numarul de şedinţe - este de 10-15 sedinţe.
Băile generale - sunt formate dintr-o cadă prevazuta cu 8 electrozi fixaţi în pereţi
căzi. Sensul curentului - este dirijat de la un panou de comandă în multiple
variante: descendent, ascendent, transversal sau chiar în diagonală.
Intensitatea curentului - este mai mare decât cea de la băile parţiale .Durata -15-
30 min. Ritmul una la 2-3 zile totalizând 6-12 sedinţe.
Acţiunea: se bazeză pe efectul termomecanic al apei, pe efectul curnetului
continuu cât şi pe efectul chimic când se foloseste ionizarea.
Are efect excitomotor, vasodilatator, trofic, de stimulare a excitabilităţii
musculare.
Ionogalvanizarea.
Reprezintă procedura prin care introducem în organism cu ajutorul curentului
continuu diferite substanţe medicamentoase care au o acţiune farmacologică.
 Principiul general al ionizari: se bazează pe disocierea electrolitică a diverselor
substanţe medicamentoase şi transportarea anionilor (-)şi a cationilor (+) spre
electrozi de semn contrar încărcările lor electrice.
Cu soluţia conţinând ionul medicamentos se îmbiba stratul hidrofil de sub
electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact prin orificiile
glandelor sudoripare şi sebacee spre polul opus ajungând în interiorul organism-
ului de unde sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi circulaţia sancvină superficială,
ajugând în circulaţia generală. Dovada pătrunderi în organism a ionilor terapeutici
este regăsirea lor în urină.
Diferenţa dintre ionizare si galvanizarea simplă constă numai în îmbibarea
stratului hidrofil în soluţie medicamentoasă în loc de apă. Pentru eficienţă maximă
polul activ trebuie să fie mai mic decât cel pasiv
Durata proceduri - este de aproximativ 30 min. La efectul farmaco-dinamic al
soluţiei medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului continuu.
Efect de depozit - realizat de acumularea substanţelor farmacologice introduse la
nivelul electozilor.
Efectul de pătrundere pâna la stratul cutanat profund are o acţiune reflexă cutii
viscerale la nivelul dermatoamelor. Este posibilă dozarea precisă a substanţelor
medicamentoase aplicate.
Se pot obţine efecte bune cu cantitaţi foarte mici de substanţe medicamentoa-se
evitându-se tractul gastro-intestinal.

Curenţii diadinamici.
Se fac aplicaţii pe punctele dureroase bine determinate, cu electrozi generali de
plumb mici rotunzi sau chiar punctiformi şi aplicaţii transversale la nivelul
articulaţiilor cu electrozi polari de diferite mărimi. Electrodul negativ-este asezat
direct pe locul dureros. Electrodul pozitiv-este asezat la 2-3 cm. distanţă.
Pacientul trebuie să fie aşezat comod pe o canapea de lemn ţi cu regiunea de
tratat descoperită şi la îndemână.
Se începe cu difazatul fix totdeauna intensitatea să nu atingă pragul dureros
(valoarea minimă a intensităţi care produce o contracţie musculară) şi creştem
treptat intensitatea datorită instalări fenomenului de acomodare.

În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depăşim această duratăse
diminuă eficacitatea analgetică.
Dacă avem mai multe regiuni dureroase ce impun aplicarea proceduri, durata
acesteia trebuie scăzută cu câte 1min. la fiecare nouă procedură în cursul aceleaşi
sedinţe.
 În cazul acţiunilor vasculotrope şi neurotrofe se poate menţine o durată mai
indelungată de 20-30min.
Ritmul sedinţelor-este determinat de stadiul afecţiuni dacă intensitatea dureri
este mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe zi.
Numărul şedinţelor-pentru acţiune analgetică sunt utile 8-10 sedinţe consecutive
eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamo-gen putem
folosi peste 10 sedinţe.
Monofazatul fix - efect excitator, creşte tonusul muscular, acţionează ca un
adevărat masaj profund electric, evidenţiază zonele dureroase din cadrul
neuromialgiilor reflexe. Acţioneză vazoconstrictor şi tonifică pereţi arteriali la
frecvenţa de 50 Hz.
Difazatul fix - are acţiunea cea mai antialgică-ridică pragul sensibilităţi
dureroase. Îmbunătaţirea circulaţiei arteriale prin inhibarea simpaticului. Se
utilizează la frecvenţe de 100 Hz.
Perioada scurtă - are un efect excitator tonicizant, acţionează ca un masaj
profund mai intens, are o acţiune vazoconstrictoare de unde reiese rolul rezorbtiv
cu acţiune rapidă asupra hematoamelor şi a edemelor posttraumatice sau din staza
periferică.
Perioada lungă-are un efect puternic analgezic şi miorelaxant, acest efect este
persistent timp mai îndelungat, are deasemenea un efect anticongestiv. Se
utilizează la frecvenţe de 100 Hz.

Curenţii interferenţiali.
Se utilizează electrozi placă de dimensiuni variabile; se interpune un strat
hidrofil între între electrozi şi tegument. Se utilizează frecvenţe între 0 – 100 Hz în
funţie de efectul urmărit; se fac aplicaţii manuale sau spectrum.
Efecte: reglează tonusul muscular, efecte excitatorii, efect analgetic, excitaţie
asupra nervilor motorii este o adevărată gimnastică musculară, acţiunea
excitomotorie, acţiune decontracturantă şi vasculotrofică precum şi acţiune de
inhibare a simpaticului şi stimulare a vagului.

Ultrasunetul.
Ultrasunetele au o frecvenţă de 800-1000 KHz.
Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă sub forma
unui fascicul perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
Este nevoie de un contact perfect între suprafaţa emiţătoare şi tegument care se
realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau apă.
Ultrasunetul este folosit în:
Câmp continuu-când unda ultrasonică este longitudinală şi
neântreruptă având o acţiune continuuă asupra mediului respectiv cu producerea
unui micromasaj tisular profund şi cu efect termic important.
Capul emiţător se plimbă pe tegument prin intermediul gelului sau al altui
unguent, fără a se apăsa prea tare, în sens circular sau liniar în funcţie de regiunea
de tratat, şi cu o viteză foarte mică
Este foarte important ca emiţătorul să păstreze un contact perfect cu toată
suprafaţa tegumentului şi să fie menţinut în poziţie verticală cu acesta. Trebuie
evitate în cursa emiţătorului toate zonele cu proeminenţe osoase precum şi
regiunile vascularizate.
Câmp discontinu-când avem o întrerupere ritmică cu o anumită frecvenţă a
ultrasunetului din câmp continuu şi când trebuie să ţinem seama de forma şi durata
impulsului, durata pauzei şi de frecvenţa intercalări radiaţiilor respective.
Prin intermediul apei se foloseşte atunci când avem de tratat extremităţi
anatomice cu multe suprafeţe neregulate şi cu multe proeminenţe osoase.
Într-o baie călduţă se introduce mâna sau piciorul bolnav înpreună cu capul
emiţător. Se vor executa mişcări lente liniare sau circulare la o distanţă de
aproximativ 3 cm faţă de tegument având grijă ca suprafaţa emiţătoare să fie
paralelă cu tegumentul.
Se utilizează substanţă de contrast ca să nu reflecte raza ultrasonică, durata este
de până la 10 minute şi tratamentul se face zilnic sau la 2 zile.
În aplicaţiile periarticulare conduce la îmbunătăţirea elasticităţii
capsuloligamentare; favorizează formarea calusului şi îmbunătăţeşte irigaţia
musculară.

4. TRATAMENTUL PRIN MASAJ:

Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni
manuale sau mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că
masajul este o „prelucrare”, deoarece se acţionează din afară asupra corpului,
subiectul masat nu cheltuieşte energie şi nu i se cere o participare activă la
efectuarea lui.

 EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI

 Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:

1. Locale:
 Acţiunea sedativă-asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular
(calmarea).
 Acţiunea hiperemiantă- îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă
prin înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută masajul.
 Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale de stază- cu accelerarea
proceselor de rezorbţie în regiunea masată.
 Acţiunile directe, mecanice-influenţează ţesuturile subcutanate conjunctive
şi grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de
sânge.
 Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea,
contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească impulsul motor şi
capacitatea de contracţie a muşchilor.

2. Generale:
 Stimularea funcţiilor aparatului circulator- îmbunătăţeşte circulaţia venoasă,
creşte cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului de leucocite
şi hematii.
 Stimularea funcţiilor aparatului respirator-uşurează schimburile de gaze.
 Creşterea metabolismului bazal
Alte efecte ale masajului sunt:.
 Efecte favorabile asupra: stări generale a pacientului, îmbunătăţirea
somnului, îndepărtarea oboseli musculare.
 Mecanismul reflex- în piele există numeroase terminaţi nervoase (numite
exteroceptori) în muşchi, ligamente şi tendoane, proprioceptori la nivelul
cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi care pornesc spre sis-temul
nervos central.

 DESCRIEREA ANATOMICĂ A REGIUNII

Scheletul mâinii este format din 27 de oase împărţite în 3 grupe:

1. Carpul – care este format din 8 oase, ce sunt dispuse pe 2 rânduri:
Rândul superior este format din:
 Osul scafoid,
 Osul semilunar,
 Osul piramidal,
 Osul pisiform.
Rândul inferior este format din:
  Osul trapez,
 Osul trapezoid,
 Osul mare,
 Osul cu cârlig.
2. Metacarpul- este format din 5 oase metacarpiene, care alcătuiesc segmentul
mijlociu al scheletului mâinii. Ele se numerotează dinafară înăuntru, de la I la V.
3. Falangele – sunt în număr de 14, formează scheletul segmentului distal al
mâinii, adică al degetelor, cu excepţia degetului mare denumit şi police care are
numai 2 falange, toate celelalte degete au câte 3 falange, numite de sus în jos:
proximală, medie şi distală.
Muşchii mâinii: se pot împărţii în 2 grupe:
1. Muşchii proprii ai mâinii care se împart în 3 grupe:
a). Muşchii policelui (sau ai regiunii palmare laterale):
 Muşchiul scurt abductor al policelui-este inervat de nervul radial şi
participă la mişcarea de abducţie a policelui.
 Muşchiul scurt flexor al policelui-capătul superficial este inervat de
nervul median, iar cel profund de nervul ulnar.
 Muşchiul opozant al policelui-este inervat de nervul median. Prin
contracţie face flexia şi rotaţia medială a primului metacarpian.
 Muşchiul adductor al policelui-este inervat de ramura profundă a nervului
ulnar.
b). Muşchii degetului mic (sau eminenţa hipotenară):
 Muşchiul palmar scurt-este inervat de nervul ulnar.
 Muşchiul abductor al degetului mic-este inervat de nervul ulnar. Este
flexor al degetului mic.
 Muşchiul opozant al degetului mic- este inervat de nervul ulnar. Prin
contracţia lui, trage anterioar şi lateral metacarpianul al –IV –lea.

c). Muşchii regiunii palmare mijlocii:

 Muşchii lombricali-sunt 4 muşchii din care 2 laterali şi 2 mediali. Cei 2
lombricali laterali sunt inervaţii de nervul median, iar cei 2 muşchii
mediali sunt inervaţii de nervul ulnar. Ei produc flexia falangei proxi-
male şi extensia ultimelor 2 falange.
 Muşchii interosoşi palmari – sunt în număr de 3, ocupă numai jumătate
din spaţiile interosoase al II-lea, al III-lea, al IV-lea. Sunt inervaţi de
ramura profundă a nervului ulnar. Face flexia primei falange şi extensia
ultimelor două, adducţia degetelor.
 Muşchii interosoşi dorsali –sunt în număr de 4 şi ocupă întregul spaţiu
osos. Sunt inervaţi de ramura profundă a nervului ulnar. Face flexia
primei falange şi extensia ultimelor două falange, abducţia degetelor.
 Articulaţia radiocarpiană – este o articulaţie condiliană, care uneşte radiusul cu
primul rând al carpului. Capsula articulară este un manşon fibros care se inseră
împrejurul suprafeţei articulare a radiusului iar în jos împrejurul condilu-lui
carpian.
Partea anterioară a pumnului prezintă o serie de reliefuri longitudinale formate
de tendoanele subiacente. Aceste reliefuri tendinoase delimitează două şanţuri
longitudinale, sub care se găsesc două conducte osteofibroase, formate de
ligamentul inelar anterior al carpului, unul extern, prin care trece tendonul marelui
palmar, altul intern mai mare prin care trec nervul median şi toate tendoanele
flexorilor cu tecile lor sinoviale.
 TEHNICA MASAJULUI

MASAJUL ANTEBRAŢULUI.

Forma antebraţului depinde de volumul masei musculare şi de

dezvoltarea stratului adipos subcutanat. Pe epitrohlee se inseră rotundul pronator,
marele palmar, micul palmar şi flexorul comun superficial al degetelor. Pe
epicondil sunt inseraţi anconeul, cubitalul posterior, extensorul propriu-zis al
degetului mic şi extensorul comun al degetelor.
Pe regiunea anterioară a antebraţului pielea este subţire, fină, mobilă pe părţile
subadiacente. Tegumentul este bogat inervat. În profunzimea maselor musculare
trece nervul median şi cubitalul, care, în caz de leziune produce paralizie
musculară şi anestezie definitivă a mâinii.
Pe regiunea antebrahială pielea este mai groasă şi mai puţin mobilă, acoperită
cu păr.
Masajul antebraţului începe cu netezirea părţilor anterioare, care se poate face cu
o singură mână, cu policele, celelalte degete alunecând pe partea posterioară, sau
cu ambele mâini. După netezire, se trece la frământat, la început pe grupul
flexorilor prin presiuni executate cu o mână sau cu ambele, dispuse în inel, prin
mişcări ascendente. Se fac şi mişcări de întoarcere de jos în sus pe partea radială,
alunecând spre epicondil.
Frământatul regiunii posterioare a antebraţului se face prin presiuni ascendente
cu o mână pe antebraţ. Atunci când volumul maselor musculare permite se poate
aplica masajul cu două mâini. În plus, la antebrsaţ se poate aplica batere cu partea
cubitală a degetelor şi vibraţii.

MASAJUL DEGETELOR ŞI MÂINII.

 Masajul degetelor se face începând cu netezirea cu două degete între police şi
index, apoi se continuă cu presiuni, frământări (eventual sub formă de mângâieri),
fricţiuni pe articulaţiile metacarpofalangiene şi interfalangiene. Totdeauna masajul
se execută în sensul circulaţiei venoase.
Masajul regiunii dorsale începe cu netezirea de la articulaţiile
metacarpofalangiene şi continuând în sus pe pumn şi chiar antebraţ. Comtnuăm
apoi frământând musculatura tenară şi hipotenară prin stoarcere între police şi
index. Se trece apoi la masarea spaţiilor interososase care se poate face cu un
singur deget sau bimanual, prin presiuni în ambele direcţii.

Pentru masajul mâinii se preferă o substanţă grasă (untdelemn), care va fi

încălzită în prealabil în baia marină.
Intensitatea şi formele de masaj sunt determinate de starea locală a pielii

MASAJUL ARTICULAŢIEI RADIOCARPIENE

Masajul regiunii anterioare a pumnului se face în general cu ajutorul policelui,

care urmează relieful tendoanelor de jos în sus, dinafară înăuntru. Pe faţa
anterioară a pumnului, maseurul întâlneşte următoarele formaţiuni:
 tendonul lung superior
 artera şi venele radiale
 tendoanele micului şi marelui palmar
 nervul median
 tendoanele flexorilor superficiali
 arterele şi venele cubitale, însoţite de nervul cubital
 tendonul cubital anterior.
Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (masajul de introducere cu
policele) urmat de fricţiunea articulaţiei radiocarpiene.

 MOBILIZAREA ARTICULAŢIILOR (KINETOTERAPIE)

 Orice şedinţă de masaj e urmată în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiilor
şi regiunilor din vecinătatea zonelor masate.
Mobilizarea sau kinetoterapia nu trebuie să fie dureroasă nici chiar în caz de
redori articulare, deasemenea ea nu trebuie forţată.

Mişcările realizate de antebraţ:

 Supinaţie-când antebraţul se răsuceşte înafară,
 Pronaţie-când antebraţul se răsuceşte înăuntru.
Kinetoterapia în articulaţia radiocarpiană-cu o mână contrapriză deasupra
articulaţiei şi cu celalaltă mână se execută mişcările de:
 Flexia-este maximă când mâna este înclinată cubital iar degetele extinse.
 Extensia-este maximă când mâna este înclinată radial iar degetele sunt
flextate.
 Lateralitate,
 Rotire,

 Circumducţie-constă în trecerea succesivă prin: flexie, abducţie, extensie,

adducţie sau invers.
 Elongaţie.
 Înclinarea radială-când osul mare se înclină înafară, semilunarul face aceiaşi
mişcare înăuntru.
 Înclinarea cubitală-când osul mare se înclină înăuntru, semilunarul
efectuează aceiaşi mişcare înafară, iar scafoidul ajunge să fie degajat şi are
posibilitatea dea realiza mişcări de opoziţie.

Mişcările pasive-sunt întotdeauna precedate de căldură şi masaj. Amplitudi-nea

mişcărilor active creşte progresiv în timpul unei şedinţe atingând maximul posibil,
moment când practic se transformă în întinderii. Se mobilizează separat fiecare
articulaţie, se începe cu cele distale, şi apoi se trece treptat spre cele proximale.
Mobilizările se fac în toate planurile de mobilitate ale unei articulaţi.
Prizele asistentului vor fi făcute în aşa fel încât să mobilizeze numai o
articulaţie. Niciodată nu se va trece pe o articulaţie prin intermediul altei articulaţi
interpuse.

Mobilizările pasivo-active-fac trecerea spre mobilizările active şi sunt indicate în

2 cazuri principale:
  Când forţa musculară este încă prea slabă pentru a asigura întreaga
amplitudine a mişcări.
 Când mişcarea activă singură nu se face pe direcţiile de mobilizare
fiziologice sau dorite.

Mobilizările active-reprezintă incontestabil baza recuperării mâinii post-

traumatice. Modalităţile tehnice de realizare ale lor sunt variate (în apă, pe uscat,
cu şi fără ajutorul diverselor instalaţii), dar cele mai folosite sunt exerciţii libere,
exerciţii cu încărcare de greutăţi şi contracţii izometrice deoarece mâna are o
multitudine de mişcări simple şi asociate. Sedinţele vor fi scurte dar repetate de
mai multe ori în timpul unei zile.

Mişcarea pasivă şi pasiv-activă solicită sistemul osteoarticular şi muscular,

influenţându-le mecanic şi stimulându-le funcţional, intreţinându-le calitativ.
De asemenea, activează circulaţia, deci şi nutriţia. Dar cele mai importante
efecte ale acestor mişcări sunt acelea de bătătorire a căilor nervoase, care ţin
„trează” scoarţa cerebrală pentru conducerea şi coordonarea tuturor acţiunilor
corpului.

 GIMNASTICA MEDICALĂ

Gimnastica medicală este una dintre formele de aplicare ale kinetoterapiei şi

constă din exerciţii, procedee şi metode speciale organizate şi puse în slujba
prevenirii şi corectării deficitelor fizice, organice sau psihice.
Exerciţiul fizic este mijlocul de bază al gimnasticii terapeutice, aceasta
constituindu-se, ca urmare a experienţei practice şi teoretice acumulate, în diferite
procedee care se aplică identic în toate cazurile analoage.
Efecte morfogenetice şi morfoplastice- mişcarea determină o bună irigaţie
sancvină şi nutritivă a oaselor solicitate în efort, acestea dzvoltându-se normal.
În cazul articulaţiilor determină şi întreţine forma, condiţionează întinderea
suprafeţei articulare, grosimea cartilajului articular, lungimea şi rezistenţa
ligamentelor, a capsulei articulare în funcţie de tensiunea exercitată la nivelul
acestora.
Pentru recuperarea mainii se fac urmatoarele exercitii:
1. Cu palma sprijinită de masă şi cu degetele închise se face extensia activă a
fiecărui deget.
2. Acelaşi exerciţiu cu ajutorul celeilalte mâini se face pe rând extensia degetelor.
3. Cu antebraţul sprijinit pe masă se execută flexia cu o apăsare pe a treia falangă.
4. Cu coatele sprijinite pe masă, palmele faţă-n faţă şi apropiate se execută cu contra
rezistenţă flexia şi extensia degetelor din articulaţiile metacarpiene.
5. Din aceeaşi poziţie se execută mişcarea de lateralitate stângă şi dreaptă din
articulaţiia mâinii.
6. Cu coatele sprijinite pe masă, degetele încordate şi uşor flectate se execută rotaţii
din articulaţia mâinii.
7. Cu coatele sprijinite pe masă în supinaţie mâna închisă, se execută flexii şi
extensii din articulaţia mâinii.
8. Cu coatele sprijinite pe masă palmele închise în continuarea antebraţului se
execută strângerea în pumn falangă după falangă.
9. Cu palmele sprijinite pe câte un burete de baie, antebraţul sprijinit pe masă, se
execută apucarea strânsă a buretelui cu toate degetele odată cu extensia din
articulaţia mâinii.
10. Cu palma fixată pe un suport special amenajat, alcătuit din cinci benzi de elastic
se execută flexia si extensia.
5. TERAPIE OCUPAŢIONALĂ (Ergoterapia)

Este bine cunoscută afirmaţia lui Fr. Engels că „mâna este produsul muncii” şi
de aceea nu trebuie să surprindă reciproca ei că „doar muca poate da funcţionalitate
mâinii”.
În activitatea cotidiană profesională şi extraprofesională, se cere mâinii uneori
forţă şi rezistenţă, alteori viteză de execuţie şi precizie sau alte combinaţii ale
acestor calităţi. Ele nu pot fi însă obţinute decât în cadrul antrenamentului specific
al activităţii umane a mâinii. Aceasta este realizată prin terapia ocupaţională, care
include în concepţia anglo-saxonă, atât terapia prin muncă (ergoterapia), cât şi
jocurile şi instalaţiile distractive (terapia ocupaţională propriu-zisă).
Terapia ocupaţională pentru disfuncţia mâini are patru mari scopuri:
1. A recâştiga şi dezvolta abilităţile vieţii zilnice în scopul de a face pacienţii cât
mai independenţi posibil. Pentru aceasta se utilizează tot felul de adaptări (mânere
speciale pentru lingură, furculiţă , cuţit, manete în loc de robinete sau butoane etc.).
aceasta în cazurile cu invalidităţi severe sau definitive.
2. A permite munca în scopul ameliorării mobilităţii articulare, creşteri forţei
musculare şi recâştigării coordonării mişcărilor. Tipurile de muncă utilizate este
bine să corespundă muncii profesionale a pacientului sau pasiunilor lui.
3. A permite evaluarea necesităţilor unor facilităţi de muncă prin adaptările
sculelor, a maşinilor, unelte în funcţie de meseria trecută (sau viitoarea) a
pacientului.
 4. Adescoperi şi dezvolta noi vocaţii profesionale pentru pacienţii care, datorită
disfuncţiei mâinii, nu se mai pot întoarce la activitatea anterioară.
În majoritatea centrelor de terapie ocupaţională pentru pacienţii cu disfuncţii ale
mâini, se utilizează următoarele activităţi:
 Imprimeria (tipografierea), incluzând toate operaţiunile: culegerea
literelor, aranjarea lor, presarea pe hârtie, etc.
 Ţesutul de război, foarte mult utilizat, căci solicită o mare varietate de
mişcări şi prize (confecţionarea unui m de pânză cere 1300 mişcări). În
plus în aşezare verticală, obligă la activitatea cu mâinile ridicate,
împiedicând formarea edemului.
Varietăţi: ghergheful, războilu orizontal pentru covoare şi unele activităţi
conexe: tors, răsucit, dărăcit, periat etc;
 Dactilografiat, scris, desen tehnic;

 Împachetaj-ambalaj pentru o diversitate de obiecte şi de modele;

 Lucru de mână (tricotat, brodat, cusut, etc);
 Traforaj, tâmplărie şi dulgherie uşoară;
 Strungărie în lemn sau fier, feronerie;
 Lucru în pielărie;
 Croitorie, lenjerie;
 Electronică , ceasornicărie;
 Grădinărit, olărit etc.
 Rularea făcăleţului;
 A bate un ou, lapte prins, etc;
 Înşirarea mărgelelor pe o sfoară;
 Cântatul la pian, acordeon sau la instrumente de suflat;
 Modelări cu plastelină;
 Folosirea foarfecelor la decupat hârtie, carton;
 Apucarea unor obiecte mari pentru a le simţi cu mâna;
 Apucarea obiectelor din ce în ce mai mici: monede, scobitori etc;
 Răsfoirea unei cărţi;
Toate aceste activităţi au fost selecţionate pe criteriile „gesticii profesionale”.
Delaet şi Lobet, studiind 1300 meserii, au arătat că există doar 43 de gesturi de
bază, care se pot combina între ele. Din aceste 43 de gesturi, 24 aparţin mâinii.
Aceste gesturi profesionale se împart în:
a). Gesturi obligatorii necesitate de mediul profesional şi nu de munca propriu-
zisă (de ex. urcatul-coborâtul scărilor pentru un zidar);
b). Gesturi solicitate de muncă, dar comandate de maşinile unelete (învârtirea
unei manivele, tăierea cu foarfeca etc.);
c). Gesturi proprii muncii, dar al căror ghidaj nu este comandat (pictură, sudură,
modelatori, etc).
 În afară de activităţile lucrative, terapia ocupaţională cuprinde jocurile
distractive, jocuri cu caracter competitiv sau de autodepăşire.
Unele dintre acestea sunt jocuri distrative sau sportive bine cunoscute, cu sau
fără adaptări specifice, altele sunt create special pentru recuperarea disfuncţiei
mâinii. Iată câteva dintre aceste jocuri:
 Jocul „dame” în care piesele sunt variabile ca volum sau greutate. Uneori
placa este metalică, iar piesele sunt magnetizate;
 Jocul „fotbal cu pompiţe suflătoare”. O minge de ping-pong este dirijată
de suflul unor pompiţe formate dintr-o pară de cauciuc cu o tij
 Jocuri mecanice care se manipulează prin tijă cu mânere (fotbal, baschet
etc);
 Biliard, tenis de masă;
 Tenis, criket, golf, badminton;
 Aruncarea cu săgeţi la ţintă;
 Marocco, şah, etc.

6. TRATAMENTUL BALNEOLOGIC (ape minerale, nămoluri)

Poate fi foarte utilă dacă:
În alegerea staţiunilor ne vom orienta după reactivitatea bolnavului şi bolile
asociate.
În sensul acesta vom indica băile sărate, iodurate de tip Bazna şi Govora, băile
sulfuroase de tip Herculane. Tratamentul balnear se face toata viata.
În funcţie de substanţele chimice pe care le conţin apele minerale amintim
urmatoarele staţiuni:
 Băile Felix-sunt băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice;
 Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana-sunt băi termale si sulfuroase;
 Govora-sunt băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat);
 Bazna-sunt băi iodate şi sărate;
 Sovata, Amara, sunt băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate.
 Litoralul (Eforie siTechirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic
În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri
balneofizioterapice. Pe lângă aceste proceduri cel mai important factor îl constituie
climatoterapia ce are un deosebit rol asupra psihicului bolnavului.
BIBLIOGRAFIE:

Lucreţia Titircă – Urgenţele Medico-Chirurgicale (sinteze pentru cadre medii), Ed.

Medicală, Bucureşti, 1989.
Profesor Dr. Doc. Victor Ciobanu – Recuperare funcţională în practica
reumatologică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1979,
Dumitru Dumitru – Gid de reeducare funcţională, Ed. Sport-Turism, Bucureşti
1981.
Tudor Sbenghe – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1987.
Kiss Iaroslav – Fiziokinetoterapie şi recuperare medicală, Ed. Medicală, 2002
Sbenghe Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Ed. Medicală, 1981
Conf. Dr. V. Ranga, Prof. Dr. I. Teodorescu Exarcu – Anatomia şi Fiziologia
Omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969.
Dr. Clarence Dail şi Charles Thomas – Hidrotermoterapie (tratamente simple
pentru afecţiuni obişnuite), Casa de Editură-Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999.
Vasile Marcu – Masaj şi Kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1983.