Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
q=byzantine+png&tbm=isch&ved=2ahUKEwjKqPC2isroAhWWgaQKHcr3CKoQ2-
cCegQIABAA&oq=byzantine+png&gs_lcp=CgNpbWcQAzIECAAQEzIICAAQCBAeEBMyCAgAEAgQHhA
TMggIABAIEB4QEzIICAAQCBAeEBMyCAgAEAgQHhATOgIIADoFCAAQgwE6BAgjECc6BAgAEB5Q8
n5YupgBYMiZAWgAcAB4AYAB4wGIAacLkgEFOS4zLjGYAQCgAQGqAQtnd3Mtd2l6LWltZw&sclient=i
mg&ei=9AeGXsreBJaDkgXK76PQCg&bih=722&biw=1536&rlz=1C1GCEA_enRO894RO894&safe=active#i
mgrc=GXTwGQ58Q3ulaM&imgdii=jEf4dOvU2dJHNM
Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie
Planul lucrării
Introducere
1.Învăţătura Protestanta
2.Biserica Romano-Catolica
3.Criteriile Revelaţiei autentice: minunile si profeţiile
b) Posibilitatea Revelaţiei
2
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile
Teologice, Editura Renaşterea Cluj, Ediţia a III- a, 2000. pg. 62.
3
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a III – a, Bucureşti 2003, pg. 9.
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul Ambigua, P.G. 91, col 1180. apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit. pg. 10.
Numeroase critici s-au adus creştinismului tocmai pe tema
Revelaţiei, afirmându-se că Revelaţia nu este posibilă, aducându-se, astfel, o
serie de obiecţii:
1) Dumnezeu, chiar dacă există, nu se descoperă oamenilor pentru a
nu le încălca libertatea, pentru a le lăsa libertate deplină.
Însă din partea lui Dumnezeu Revelaţia este posibilă, întrucât
Dumnezeu poate şi trebuie să se descopere omului, pentru că este Creatorul şi
Proniatorul lui şi mai ales Părintele suprem, care s-ar contrazice esenţial dacă
nu s-ar descoperii făpturii Sale raţionale. Intervenţia Sa este intervenţia Iubirii;
orice iubire creează libertate, nu o distruge.5
2) Dumnezeu nu se revelează pentru că oamenii n-ar fi capabili să
primească conţinutul uriaş al Revelaţiei. Ar fi ca un aparat electric mic, conectat
direct la o centrală uriaşă, fără transformator.
Dar, omul este capabil să primească conţinutul Revelaţiei, pentru că
el este „imago Dei”, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înrudit cu
Dumnezeu. Prin raţiunea şi spiritul său, omul se dovedeşte ca fiind „chipul şi
asemănarea” lui Dumnezeu. Copilul deşi este mic şi neputincios este chipul şi
asemănarea tatălui său şi are cu adevărat posibilitatea de a recepţiona şi asimila
treptat, în timp, toate marile cunoştinţe, adevăruri şi puteri ale tatălui. Deşi
cantitativ este mic, din punct de vedere calitativ el este un „aparat de recepţie”
perfect înzestrat pentru a prinde „lungimea de undă” a Marelui Emiţător, Tatăl
suprem.6
3) Revelaţia ar fi o trecere a lui Dumnezeu de la starea Lui
anterioară, de fapt pasivă, la o stare activă. Această trecere, de la o stare la alta,
ar contrazice un atribut divin esenţial, imuabilitatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu este niciodată pasiv, ci întotdeauna activ: „Tatăl Meu
lucrează şi Eu lucrez”. Existenţa Lui este totuna cu acţiunea lui veşnică.
Activitatea Lui variată, dinafara vieţii Sale treimice intime, nu atinge nicidecum
imuabilitatea Sa care ţine de esenţa Sa incomunicabilă, neinfluenţabilă de nimic
dinafară.
4) Revelaţia ar întrerupe lanţul cauzal dat, fix, din ordinea cugetării,
pentru că adevărurile revelate sunt, în mod evident, cu totul noi şi
surprinzătoare pentru om.
Este adevărat că adevărurile revelate sunt noi pentru om, însă nu
imposibile, nu neconforme omului. Aceste adevăruri se dovedesc nu numai
adevăruri despre Dumnezeu şi ale lui Dumnezeu, ci şi adevăruri despre om şi
ale omului7.
5) Revelaţia, fiind transmisă prin intermediari, prin oameni, ajunge
până la urmă umanizată, deci falsificată.
5
Pr.Conf.Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, pg.
91.
6
Ibidem, pg. 91.
7
Ibidem, pg. 92.
Dumnezeu şi omul sunt două realităţi foarte deosebite ca esenţă şi
putere; Dumnezeu este Fiinţa absolută atotputernică, omul este o creatură,
existenţă limitată şi relativă. Însă între ele există o legătură foarte puternică şi
chiar veşnică. Iubirea şi Raţiunea lui Dumnezeu l-au creat pe om „după chipul
şi asemănarea Sa”, adică cu datele spirituale înrudite şi conforme cu
Dumnezeu. Prin acestea, ca un adevărat „fiu” după har. Omul este capabil nu
numai de cunoaştere, înţelegere şi comunicare cu Dumnezeu, ci chiar de
comuniune şi împărtăşire reală, intimă cu El. Adevărul şi Raţiunea lui
Dumnezeu sunt originea şi temeiul adevărului şi raţiunii umane şi conforme lor.
Atât omul cât şi Dumnezeu sunt fiinţe personale, raţionale, capabile de a primi
şi oferi valori spirituale, capabile de schimburi spirituale. 8 Omul este în stare să
înţeleagă Revelaţia, chiar dacă ea depăşeşte posibilităţile raţiunii umane,
deoarece mai are o putere de înţelegere: credinţa. „Prin credinţă, înţelegem că
s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele
nevăzute cele ce se văd” (Evr. 11, 3)
CAPITOLUL I
8
Ibidem, pg. 92.
1.Căile de transmitere ale Revelaţiei supranaturale
9
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.
10
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 100
11
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.
Hristos” (Ga 3, 24). Numind legea mozaică : „umbra bunurilor viitoare” (Evr
10, 1), Sfântul Pavel arată valoarea Vechiului Testament în raport cu cea a
Noului Testament, pentru că legea este numai umbra, nu însuşi chipul
lucrurilor. Sfinţii Părinţi de asemenea arată clar care este deosebirea între cele
două Testamente şi superioritatea Noului faţă de Vechiul Testament. Aceasta o
arată Fericitul Augustin prin cuvintele: „Novum Testamentum în vetere latet,
Vetus Testamentum în novo patet” – (Noul Testament este ascuns în cel vechi,
Vechiul testament se deschide în cel Nou). 12
Sfânta Scriptură are un aspect, o dimensiune dublă. Pe de-o parte, el
este un cuvânt fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma exactă din
Scriptură; are deci un aspect fix. Pe de altă parte, cuvântul Scripturii are un
aspect dinamic; adică deşi este precizat istoric ca şi cuvânt rostit atunci de
Hristos, el este un cuvânt permanent contemporan tuturor generaţiilor, tuturor
timpurilor, este un cuvânt pe care Hristos îl adresează continuu în istorie.
Înţelesurile adevărate şi depline ale Scripturii nu sunt ceva fix şi închis în
literele Scripturii ci, „sunt Duh şi sunt viaţă”, adevăruri vii transmise din
persoană în persoană. Cuvântul Scripturii nu poate fi înţeles autentic decât în
dimensiunea pe care o evidenţiază Sfânta Tradiţie şi Sfânta Biserică pentru
înţelegerea şi valorificarea Scripturii.13
Duhul actualizează în comunitatea Bisericii cuvintele Scripturii.
Hristos rosteşte şi acum în Duhul Sfânt cuvintele Sale, scoţând în relief alte şi
alte înţelesuri ale lor, după nivelul de înţelegere duhovnicească, dar şi după
nivelul timpului, al comunităţii bisericeşti. Îndată ce se trece dincolo de litera
Scripturii şi de citirea ei fără înţelegerea duhovnicească, se dă nu numai de
înţelesurile ei duhovniceşti, ci şi de lucrarea Duhului lui Hristos săvârşită prin
aceste înţelesuri în cel ce citeşte, sau de Hristos Însuşi, care-Şi descoperă tot
mai adânca bogăţie spirituală a Lui. Prin aceasta credincioşii cunosc tot mai
mult „care este lungimea şi lărgimea şi adâncimea şi înălţimea” şi „iubirea lui
Hristos cea mai presus de cunoştinţă”, „umplându-se de toată plinătatea Lui”
(Ef. 3, 18-19). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „E nevoie de multă ştiinţă
(duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu grijă valurile literelor care
acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuşi, stând
de sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât este cu putinţă
oamenilor”.14
Sfânta Scriptură oferă credincioşilor şi exemplul drepţilor şi al
sfinţilor, care au îndeplinit voia lui Dumnezeu, fiind astfel un puternic stimulent
pentru credinciosul dornic de progres moral. Ea ne face cunoscută viaţa
creştinilor din timpurile apostolice, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Comentând Faptele Sfinţilor Apostoli, în calitate de Arhiepiscop al
Constantinopolului, el arată modul de vieţuire al primilor creştini „credinţa lor
12
Ibidem, pg. 67.
13
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit. pg. 102.
14
Sf Maxim Mărturisitorul, Capete gonstice, II, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, Raportul dintre Scriptură si
Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice, în revista Ortodoxia nr 2, anul 1980, pg. 44
sinceră, viaţa lor ireproşabilă, stăruinţa lor în învăţătură, cumpătarea şi
bucuria”15 , virtuţi recomandate cu stăruinţă şi ascultătorilor săi. Atât de bogată
este Sfânta Scriptura în pilde vrednice de urmat în viaţa creştină, încât Sfântul
Ioan o aseamănă cu o grădină de flori, zicând: „după cum o livadă plină de
verdeaţă oferă privirilor noastre multe şi deosebite flori, tot aşa dumnezeiasca
Scriptură ne desfăşoară în faţă tabloul virtuţilor practice prin cei drepţi, nu
pentru ca să respirăm o clipă parfumul cel plăcut al florilor, ci pentru a găsi
acolo o folosinţă continuă. Când culegem flori naturale, ele se pot veşteji în
mâinile noastre, îşi pot pierde frumuseţea şi aroma lor mirositoare. Aici nu este
aşa: când am rostit odată auzului virtuţile drepţilor, când le-am aşezat în
depozitul de comori al memoriei noastre, ne vom putea bucura mereu de
mirosul cel bun, dacă voim aceasta.” 16
15
Sfântul Ioan Gură de Aur, In Act. Ap. Hom. VII, 3, P.G. 60, 66 D; apud Diac.asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. cit. pg.
45.
16
Idem, Omilia XLIII – a la Geneză, 1, P.G., LIV, col 325, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. Cit., pg. 46.
17
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 68.
18
Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur,
in revista Ortodoxia, nr 2, anul 1980, pg. 289.
nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără călăuzirea aceluiaşi Duh, Care
transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la generaţie.
Sfânta Scriptură fiind adresată tuturor oamenilor, toţi au dreptul şi
datoria să o cunoască, dar nu oricine o poate interpreta corect. Interpretarea ei
revine numai Bisericii, prin intermediul nuor persoane pregătite special pentru
aceasta activitate. Noul Testament ne mărturiseşte că dreptul şi puterea de a
învăţa au fost date de Mântuitorul Iisus Hristos nu numai Sfinţilor Apostoli ci şi
urmaşilor legitimi ai lor, constituiţi în ierarhia bisericească, zicând: „Învăţaţi
toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi
iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 38, 19-20).
Sf. Ioan Damaschin rezumând gândirea patristică, îndeamnă pe
creştini a citi Sfânta Scriptură, căci prin ea "suntem îndreptaţi spre virtute şi
contemplaţie netulburată. În ea găsim îndemn spre orice fel de virtute şi
îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură vom fi şi
cu mai multa învăţătură, căci prin ştiinţă, prin osteneală şi prin harul lui
Dumnezeu, se duc la bun sfârşit toate. Să batem deci la paradisul frumos al
Scripturii…, care mângâie inima noastră când este întristată, o potoleşte când
este mâniată şi o umple de bucurie veşnică, urcând-o către Fiul Unul-născut şi
prin El la Tatăl luminător".19
21
Pr.Prof. Sorin Cosma Asupra Revelaţiei, apud Mitropolia Olteniei nr 6, anul 1986, pg. 77.
22
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 104.
23
Vladimir Lossky, Tradiţie şi tradiţii, în revista Ortodoxia, nr 7-8, anul 1970, pg. 585.
24
Ibidem, pg 586.
Mitropolitul Filaret al Moscovei spune că adevărata şi Sfânta
Tradiţie constă nu numai în transmiterea văzută şi orală a învăţăturilor, a
canoanelor, a rânduielilor, a riturilor, ci constă de asemenea în împărtăşirea
nevăzută dar efectivă a harului şi a sfinţirii.25
Se poate spune că Tradiţia constituie spiritul critic al Bisericii. Însă,
în opoziţie cu „spiritul critic” al ştiinţei omeneşti, judecata critică a Bisericii
este ascuţită, şlefuită de către Duhul Sfânt. Pentru aceasta însuşi principiul
acestei judecăţi este cu desăvârşire altul: deplinătatea neştirbită a Revelaţiei. În
acest fel Biserica, cea căreia îi aparţine puterea de a îndrepta greşelile
inevitabile din textele sfinte, poate totodată să recunoască în unele interpolaţii
mai târzii (ca de exemplu, în comma „celor trei care mărturisesc în ceruri” din I
In 5, 7) exprimarea corectă a Adevărului revelat. Desigur că în acest caz
„corectitudinea” are cu totul alt înţeles decât în disciplinele istorice.
Nu numai Scriptura, ci chiar şi tradiţiile orale, primite de la
Apostoli, sunt păstrate doar în Sfânta Tradiţie cea purtătoare de lumină, care
descoperă înţelesul şi însemnătatea lor adevărată şi foarte esenţială pentru
Biserică. În acest caz Tradiţia acţionează în mod critic, manifestând în primul
rând aspectul ei negativ şi eliminator, ea înlătură „basmele netrebnice şi
băbeşti”(I Tim 4, 7), acceptate cu cucernicie de toţi aceia ale căror
tradiţionalism se manifestă în primirea cu încrederea nemărginită a tot ce s-a
strecurat în viaţa Bisericii şi a rămas aici în virtutea obişnuinţei.26
Biserica Ortodoxă este cunoscută ca o Biserică a Tradiţiei. Ea a
păstrat cu fidelitate conţinutul kerygmei apostolice şi practica sacramentală
apostolică în întregimea lor. Aceasta a putut lăsa impresia că Biserica Ortodoxă
nu a mers cu timpul, ci a repetat până azi formule şi practici venerabile, care nu
mai răspund necesităţilor spirituale actuale.27
Tradiţia creştină înseamnă nu numai o trăire continuă la acelaşi nivel
de spiritualitate a misterului mântuirii, ci şi o înaintare în trăire şi înţelegere,
fără ca aceasta să însemne totuşi o trecere peste misterul trăirii în Hristos, peste
misterul mântuirii şi desăvârşirii în El. Tradiţia înseamnă astfel nu numai o
„memorie vie”, mereu retrăită a Bisericii, ci o transcendere spre ţinta
eshatologică, o înaintare în transparenţa realităţii divine, trăită neîntrerupt în
Biserică.28
Conţinutul Tradiţiei se vrea cunoscut, aplicat şi trăit într-o tot mai
mare adâncime şi intensitate, pentru că însuşi conţinutul Revelaţiei, care este
Hristos cel necuprins, se vrea cunoscut şi însuşit tot mai mult şi iubit tot mai
intens. Tradiţia actualizează acest dinamism al Scripturii fără să-l altereze, fiind
ea însăşi o aplicare şi o aprofundare continuă a conţinutului ei. Concomitent cu
25
G. Florenski, Căile teologiei ruse, Paris, anul 1939, apud Pr.Prof. Ion Bria, Tradiţie şi dezvoltare în teologia
ortodoxă, în revista Ortodoxia nr 7-8, anul 1970, pg. 591.
26
Vladimir Lossky, art. cit. pg. 593.
27
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre devoltarea doctrinei, in revista
Ortodoxia, nr 1, anul 1975, pg. 5.
28
Ibidem, pg. 11.
păstrarea ei autentică, Tradiţia efectuează această actualizare a dinamismului
Scripturii prin calitatea ei de explicatoare adevărată a Scripturii. Explicarea
aceasta este în esenţă cea apostolică. Sfântul Apostol Pavel, pentru înţelegerea
epistolelor sale, trimite la predica orală, care se vede că a rămas în comunitate
ca tradiţie şi prin Tradiţie (I Cor. 11, 2/ 15, 3/ II Tes. 2, 15/ 3, 6). Această
explicare sau „învăţătură apostolică” a credinţei trebuie să rămână ca un model
permanent, ca o regulă de neschimbat (Rm 6, 17; Iuda 3). Biserica de la început
stăruia şi era îndemnată să stăruie în „învăţătura apostolică”; aceasta relata
cuvintele şi faptele lui Hristos, dar era şi o explicare a lor comună care în esenţă
nu se făcea fără Duhul lui Hristos (FA 13, 12; Tit 1, 9; Evr 13, 9). Dar
învăţătura sau explicarea aceasta avea forme variate de expunere (I Cor. 14, 26;
I Tim. 4, 2).
Dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal, static, ea n-
ar avea nevoie de Tradiţie, de o explicare care să-i păstreze totuşi nealterate
înţelesurile apostolice originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o
explicare trăită. Dacă Scriptura n-ar intenţiona să treacă pe Hristos în viaţa
oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după El, n-ar avea nevoie de completarea
prin Tradiţie.
Tradiţia are două înţelesuri: a) totalitatea modalităţilor de trecere a
lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de
sfinţire şi propovăduire, şi b) transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la
generaţie.
„Dar Apostolii au predat şi Biserica a primit prin succesorii lor,
episcopii, nu numai o învăţătură ci şi harul Sfântului Duh […] În esenţă,
Tradiţia este neîntreruperea vieţii dumnezeieşti, permanenta prezenţă a
Duhului”.29
Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual,
eficient, dinamic în toată integritatea lui, în cursul generaţiilor in istorie. În
sensul acesta, ea completează Scriptura. Fără ea Scriptura sau Revelaţia nu-şi
actualizează toată eficienţă ei sau eficienţa ei continuă. Fără ea nu se poate
pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii. Toate cântările bisericeşti sunt pătrunse
de texte din Scriptură şi toate actele liturgice şi sacramentale simbolizează şi
actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din istoria Revelaţiei. Dar
prin aceasta, imnurile şi actele liturgice dau Scripturii o adâncă tâlcuire
dogmatică şi spirituală. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără explicarea ei
în Liturghie şi în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează.30
Dezvoltarea Tradiţiei, zice Vicenţiu de Lerin, nu înseamnă
schimbarea ei, ci „o amplificare în ea însăşi”. 31 Dezvoltarea continuă a
Tradiţiei este pe de-o parte ceea ce cuprinde Scriptura, iar pe de alta este
29
G Florenski, Orthodoxy, Geneva, 1960, apud Pr.Prof.Dr Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 6.
30
V. Vedernicov, Problema Tradiţiei în istoria ortodoxă, apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Tradiţie,
în revista Ortodoxia, nr 1, anul 1964, pg 53.
31
Vicenţiu de Lerin, Commonitorium Patrum, P.L. 50, col. 668. apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Staniloae, art.cit. pg.
55.
punerea în lumină a sensului bogat şi unitar al Revelaţiei consemnate în esenţă
în Scriptură. Ea se dezvoltă prin forma scurtă a Crezurilor, dar şi prin forma
desfăşurată a lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii şi a explicărilor Scripturii din
cursul istoriei Bisericii, pe baza predicii integrale a Apostolilor, care a rămas ca
Tradiţie apostolică.32 În regula credinţei, cum spune Origen în De principiis (c.
IV), aflăm lumina ascunsă a dogmelor, cuprinsă în cuvintele Scripturii.” Un
teolog ortodox contemporan spune: „Tradiţia este o anamneză pnevmatică ce
descoperă, dincolo de obiectivarea adeseori prea umană a textelor, unitatea şi
sensul Scripturii, arătând pe Hristos, Care le recapitulează şi le sfinţeşte.
Sfântul Irineu episcopul Lyonului, născut pe la anul 140, care l-a
cunoscut în tinereţe pe episcopul Policarp al Smirnei, ucenicul Sfântului
Apostol Ioan, spune: „Biserica, deşi este împrăştiată în toată lumea, până la
marginile pământului, primind de la Apostoli şi de la ucenicii acelora credinţa
într-un Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al
mărilor şi al tuturor celor din ea; şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea noastră […] Şi nici cel foarte tare în
cuvânt dintre proiestoşii Bisericii nu va spune altele decât acestea (căci nimeni
nu este mai presus de Învăţătorul), nici cel slab în cuvânt nu va micşora
Tradiţia, căci una fiind aceasta, nici cel cu multă putere în propovăduirea ei nu
o înmulţeşte, nici cel cu puţină nu o împuţinează.” 33
Capitolul III
1.Învăţătura Protestanta
42
Sf Nichifor Mărturisitorul, Cuvânt de apărare pentru sfintele icoane, P.G. 100, col. 600. apud
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 70.
43
Ibidem, pg. 71.
Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică mărturisesc împreună că
forma de credinţă şi de viaţă creştină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. Spre deosebire de acestea, protestanţii susţin că unicul izvor al
credinţei şi principiul formal al ei este Sfânta Scriptură, Tradiţia neavând nici o
valoare dogmatică, ci cel mult una istorică. Unii dintre ei admit într-o oarecare
măsură tradiţia explicativă, dar o resping cu toţii pe cea completivă.
Dar şi în privinţa Sfintei Scripturi, protestanţii se deosebesc de
ortodocşi şi de catolici. Căci în timp ce Biserica Ortodoxă şi cea Catolică susţin
că numai autoritatea bisericească este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură şi
aceasta numai în spiritul Tradiţiei, aşadar, ele considerând că regula de credinţă
este învăţătura Bisericii, Sfânta Scriptură fiind numai un izvor al acesteia,
protestanţii susţin că orice creştin are dreptul să explice sau să tâlcuiască Sfânta
Scriptură, ea însăşi fiind unicul izvor şi unica normă de credinţă, interpretându-
se singură (Scriptura Scripturae interpres)44. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de
alte informaţii şi explicaţii omeneşti dinafara Scripturii pentru a o înţelege.
Locurile dificile din Sfânta Scriptură se tălmăcesc de ele însele cu ajutorul altor
locuri, tot din Sfânta Scriptură. Scriptura îşi este suficientă sieşi şi nu are nevoie
de nimic din afară, acestea fiind chiar dăunătoare şi falsificatoare45.
Înlăturând aportul Sfintei Tradiţii la explicarea sau tâlcuirea
Scripturii,protestanţii motivează în diferite feluri că un credincios, fără să fie
versat în ale teologiei, poate înţelege şi tâlcui corect Scriptura. Astfel, teologii
protestanţi mai vechi învăţau că Duhul Sfânt luminează mintea şi inima oricărui
credincios care citeşte Biblia, spre a o înţelege corect. Teologii mai noi afirmă
că Scriptura se poate înţelege prin ea însăşi,căci un loc lămureşte alt loc. Dar în
ambele cazuri se pune întrebarea: dacă lucrurile stau astfel, atunci de unde vine
varietatea de sensuri pentru aceleaşi texte în protestantism şi de ce, în general
teologii protestanţi, când explică un text controversat, folosesc expresia „după
părerea mea”.46 O altă parte dintre teologii protestanţi mai noi recunosc numai
raţiunii dreptul de a explica Scriptura, afirmând că ea, ajutată de luminile ei
naturale şi de critica istorică, precum şi de critica textelor, poate nu numai să
explice, ci chiar să modifice uneori textul Scripturii. Dar câţi din cei ce citesc
Scriptura dispun de cunoştinţele despre care este vorba şi care este norma de
conducere chiar pentru cei ce posedă aceste cunoştinţe? Şi apoi cum pot aceşti
teologi să se încreadă în luminile raţiunii, dacă, după doctrina protestantă, ea a
rămas cu totul întunecată după păcatul strămoşesc? Şi atunci cum rămâne cu
ironia adresată de Luther „Doamnei Raţiuni” (Frau Vernunft)?
2.Biserica Romano-Catolica
44
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
45
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 107.
46
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
Dar şi între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică există deosebiri în
privinţa modului de a concepe Tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că Tradiţia
este învăţătura apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în timpul sinoadelor
ecumenice, care în parte a fost expusă şi formulată oficial în hotărârile acestor
sinoade, la care Biserica nu a adăugat nimic. Romano- catolicii extind Tradiţia
peste epoca celor şapte sinoade ecumenice, incluzând în ea hotărârile conciliilor
aşa-zise ecumenice, până în zilele noastre, de asemenea multe bule sau alte
hotărâri papale. Ca atare, după ea Tradiţia nu-i necesar să poarte pecetea
apostolică, nici să fie întărită de Sfinţii Părinţi, ori să fie crezută de toţi, ci este
considerată ca un depozit sau o vistierie a credinţei, la care Biserica este
îndreptăţită să recurgă când stabileşte o nouă dogmă.
Faţă de acest mod de a înţelege Tradiţia, Biserica Ortodoxă „este
paznicul credincios şi cuvios al Tradiţiei. Biserica Apuseană se manifestă faţă
de Tradiţie mai mult ca un creator de tradiţie, transformându-o după voinţă şi
născocind multe ca să împace cele noi cu cele vechi şi să înnoade firul rupt de
învăţătura apostolică…” 47
Unii teologi apuseni mai noi (ca Möhler) vorbesc de o Tradiţie
ideală, deosebită de cea transmisă de Biserică, pe care o numesc Tradiţie din
punct de vedere subiectiv, acesta fiind spiritul catolic dătător de viaţă, care
leagă prezentul cu trecutul şi care este cuvântul lui Dumnezeu ce grăieşte în
conştiinţa comună, în general fiind cugetarea bisericească. Dar această Tradiţie,
pe care ei o consideră creatoare, nu poate fi invocată decât prin justificarea unor
dogme noi pe care le inventează Biserica Apuseană.48
Concluzii
Importanţa Revelaţiei în viaţa Bisericii şi a
credinciosului
50
Ibidem, pg. 79.
Biserica îşi are fiinţa, cât şi ţelul final în sânul Revelaţiei. Biserica
nu este altceva decât Revelaţia întrupată, o revelaţie ce-şi face clar prezenţa
prin Tainele Bisericii. Setea după cunoaştere după care se guvernează din
eternitate omul, iar adevărul nu e obiectiv, ci trans-subiectiv, adevărul este
opera Revelaţiei, este Revelaţia însuşi, pentru că Dumnezeu este „Calea,
Adevărul şi Viaţa”.Biserica, propovăduind Revelaţia, nu face altceva decât să-şi
proclame obârşia şi pe Cel ce îi este Cap.Biserica se mişcă în interiorul
Revelaţiei, deci al Scripturii şi al Tradiţiei, iar Tradiţia este vie în Biserică.
Revelaţia este prin excelenţă adresată omului, căci vizează
mântuirea lui. Biserica îşi propovăduieşte adevărul, gravitând în jurul Revelaţiei
şi atingând o singură problemă, dar care le cuprinde pe toate – relaţia
Dumnezeu – om.
De ce Om – Biserică – Dumnezeu? Pentru că El Însuşi spune „voi
sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu (2 Cor 6, 16)”. Revelaţia oferă
răspunsuri, adapă setea de cunoaştere a firii omeneşti, ducându-l la Misterul
Suprem – Existenţa lui Dumnezeu, iar „existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la
îndoială de cei ce primesc Sfânta Scriptură” 51, iar Sfânta Scriptură nu este
altceva decât expresia şi chipul Revelaţiei. Această împletire între Scriptură,
Biserică, credincios este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, Duhul lui Hristos.
Conlucrarea cu harul şi acceptarea Revelaţiei devine cheia dezlegării
misterelor umane dumnezeieşti, căci „bogăţia celui înţelept şi smerit este
cuvântul lui Dumnezeu”. 52
BIBLIOGRAFIE