https://www.google.com/search?

q=byzantine+png&tbm=isch&ved=2ahUKEwjKqPC2isroAhWWgaQKHcr3CKoQ2-
cCegQIABAA&oq=byzantine+png&gs_lcp=CgNpbWcQAzIECAAQEzIICAAQCBAeEBMyCAgAEAgQHhA
TMggIABAIEB4QEzIICAAQCBAeEBMyCAgAEAgQHhATOgIIADoFCAAQgwE6BAgjECc6BAgAEB5Q8
n5YupgBYMiZAWgAcAB4AYAB4wGIAacLkgEFOS4zLjGYAQCgAQGqAQtnd3Mtd2l6LWltZw&sclient=i
mg&ei=9AeGXsreBJaDkgXK76PQCg&bih=722&biw=1536&rlz=1C1GCEA_enRO894RO894&safe=active#i
mgrc=GXTwGQ58Q3ulaM&imgdii=jEf4dOvU2dJHNM

Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie
 Planul lucrării
Introducere

a) Creştinismul ca religie revelată

b) Posibilitatea Revelaţiei

Capitolul I - Sfânta Scriptură

1. Căile de transmitere ale Revelaţiei supranaturale

2. a) Sfânta Scriptură
b) Interpretarea Sfintei Scripturi
c) Inspiraţia Sfintei Scripturi
3. a) Sfânta Tradiţie
b) Aspectele Sfintei Tradiţii
c) Sfânta Traditie si Sfanta Scriptura
d) Criteriile Sfintei Tradiţii

Capitolul II – Raportul dintre Sfânta Scriptură – Sfănta

Tradiţie – Sfânta Biserică

1. Raportul dintre Scriptură – Tradiţie – Biserică

2. Biserica – organul de păstrare şi fructificare a Revelaţiei

Capitolul III- Deosebiri interconfesionale

1.Învăţătura Protestanta
2.Biserica Romano-Catolica
3.Criteriile Revelaţiei autentice: minunile si profeţiile

Concluzie – Importanţa revelaţiei în viaţa Bisericii şi a

credinciosului
 Argument
Teologia (de la cuvintele greceşti:  = Dumnezeu şi  =
cuvânt, ştiinţă) este ştiinţa sau cunoştinţa despre Dumnezeu şi lucrările Lui, pe
temeiul Revelaţiei dumnezeieşti, fiind necesară creştinilor pentru mântuire.
Câmpul teologiei este vast şi bogat în conţinut, vast şi complex fiind
obiectul ei religia, ca legătură conştientă a omului cu Dumnezeu, legătură în
care se are în vedere întreaga existenţă a omului, atât interioară, cât şi
manifestările ei exterioare. Teologia cuprinde astfel, exteriorizându-şi
conţinutul, o parte teoretică, adică de doctrină, altă parte de trăire morală şi alta
de cinstire, de adorare a lui Dumnezeu, de cult divin.
Un loc important în Teologia Dogmatică îl are Revelaţia. Aceasta
constituie prima „fereastră” către Dumnezeu, prin care omul priveşte spre
Binele Suprem, încearcă să-L înţeleagă, pe cât este cu putinţă. Fiind primul pas
pe cărarea mântuirii,în Revelaţia sau Descoperirea lui Dumnezeu, sunt
imprimate pregnant adevărurile şi dogmele creştine în conştiinţa fiecăruia dintre
noi, pentru că Revelaţia constituie baza sau fundaţia pe care este construită
credinţa noastră. De aceea ea trebuie să fie solidă şi aşezată nu pe un loc
nisipos, ci pe un loc tare, puternic.
Am ales această temă pentru atestat, deoarece am considerat-o foarte
importantă în Teologia Dogmatică şi de asemenea am văzut acest capitol foarte
interesant şi demn de tratat.
Omul înţelege pentru prima dată vag existenţa lui Dumnezeu prin
intermediul lumii înconjurătoare, adică prin Revelaţia naturală, apoi aşezând
cărămidă cu cărămidă, el începe să cunoască adevărurile propovăduite de
Dumnezeu, fixate şi consemnate în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Pe cât
înaintează, omul este fascinat de trăirea duhovnicească şi de cunoaştere, iar prin
colaborarea cu harul Duhului Sfânt el poate ajunge la salturi calitative. Pe
Revelaţie se bazează întreaga parte teoretică a Dogmaticii.
 Introducere
„Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte
de folosul fiecăruia, a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut
să purtăm, descoperindu-ne spre cunoaştere numai ceea ce este de
folos.
Pe acestea deci să le iubim şi întru acestea să rămânem,
nemutând hotarele veşnice şi nedepăşind dumnezeiasca Predanie”1

Pentru a intra în comuniune cu cineva, sau în legătură cu ceva, se

impune cunoaşterea lui. De aceea şi comuniunea veşnică cu Dumnezeu se
bazează pe cunoaşterea Lui. „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe
Tine, singurul Dumnezeu adevărat…” spune Mântuitorul în Rugăciunea
Arhiereasca (In 17, 3). Pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a ne
desăvârşi viaţa duhovnicească, trebuie să- L cunoaştem pe Dumnezeu, să ştim
adică dacă este un părinte, sau un stăpân despotic, dacă ne putem apropia de El
şi în ce formă, dacă este milostiv, îndurător, iertător sau numai drept şi
necruţător, dacă ne putem apropia de El cu iubire, sau cu teamă distrugătoare de
suflet. Apoi, cum îi putem noi cunoaşte voia Lui, ce atitudine are El faţă de
lume, de existenţă sau şi mai mult: cine este El? Toate aceste premise care stau
la baza comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaşte prin Descoperirea pe
care Însuşi Dumnezeu a binevoit să ne-o facă, dorind şi El să intre în legătură
cu noi şi să ne mântuiască. Aceasta Descoperire a lui Dumnezeu se numeşte
Revelaţie dumnezeiască. Revelaţia este un proces tainic, o comunicare directă
din partea lui Dumnezeu adresată omului spre mântuirea sufletului. Ea
reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt. Revelaţia
dumnezeiască s-a desfăşurat în timp şi cuprinde trei perioade mari. Prima
perioadă este înainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se descoperă
omului, comunică cu el în mod direct, „faţă către faţă”. A doua perioadă este
după căderea omului în păcat până la venirea Mântuitorului. Dumnezeu se
descoperă prin Lege şi prooroci. Legea comunică voia lui Dumnezeu, îl ţine pe
om în apropierea Sa şi îl pregăteşte pentru primirea unui Izbăvitor. Proorocii
comunică voia lui Dumnezeu atunci când cei care au primit Legea lui
Dumnezeu, se depărtează de El. Profeţii mai comunică oamenilor şi planul lui
Dumnezeu de a-i izbăvi din robia apăsătoare a păcatului. A treia perioadă şi cea
mai importantă o constituie întruparea Fiului lui Dumnezeu. Ea este o
descoperire dumnezeiască deplină şi directă, fiindcă Fiul este Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat. Că Dumnezeu ne descoperă adevărul deplin despre
Sfânta Treime şi a modului de a intra în comuniune cu Ea, iar ca Om, ne
comunică acest adevăr sub o forma în care omul îl poate primi şi înţelege. De
aceea spunem că Revelaţia Fiului lui Dumnezeu este desăvârşită.
1
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, Ediţia a III – a, Editura Scripta,
Bucureşti, 1993,p 19.
 a) Creştinismul ca religie revelată

Religia creştină Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind o Fiinţă

personală, care nu rămâne distantă faţă de creaturile Sale, ci stă în legătura cu
ele, inclusiv cu omul. El se descoperă oamenilor pentru ca aceştia să poată
cunoaşte măcar în parte ceva din fiinţa Sa. Cuvântul „revelaţie” provine de la
latinescul revelo, revelatio, care înseamnă „a descoperi, descoperire”.
Dacă nu ar exista Revelaţie, cunoaşterea lui Dumnezeu n-ar fi
posibilă oamenilor, deoarece El, fiind o fiinţă spirituală, nu poate fi cunoscut
prin simţuri. Ea este necesară omului, deoarece fără ea n-am putea cunoaşte
nimic despre Fiinţa divină şi voia Sa, şi astfel omul n-ar putea să-şi
îndeplinească scopul ultim pentru care a fost creat, şi anume, preamărirea
Creatorului şi dobândirea fericirii veşnice, precum ne spune Însuşi Mântuitorul
Hristos: „şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul şi
adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In17, 3).2
Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală
şi pe cale supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale revelaţiei:
Revelaţia naturală şi Revelaţia supranaturală.
Biserica Ortodoxă nu face o separaţie între Revelaţia naturală şi cea
supranaturală. Revelaţia naturală este cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina
Revelaţiei supranaturale. Sau Revelaţia naturală este dată şi menţinută de
Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură. 3 De aceea
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esenţială între Revelaţia
naturală şi cea supranaturală. Ultima nu e, după el, decât incorporarea celei
dintâi în persoane şi acţiuni istorice.4
Afirmaţia lui trebuie înţeleasă probabil mai mult în sensul că cele
două Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi
produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieşire mai accentuată în
relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice şi istorice spre ţinta
spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelaţia supranaturală
restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării întreţinute în
lume de Dumnezeu prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin
normală a lumii, Revelaţia naturală nu era despărţită de cea supranaturală.

b) Posibilitatea Revelaţiei

2
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile
Teologice, Editura Renaşterea Cluj, Ediţia a III- a, 2000. pg. 62.
3
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a III – a, Bucureşti 2003, pg. 9.
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul Ambigua, P.G. 91, col 1180. apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit. pg. 10.
 Numeroase critici s-au adus creştinismului tocmai pe tema
Revelaţiei, afirmându-se că Revelaţia nu este posibilă, aducându-se, astfel, o
serie de obiecţii:
1) Dumnezeu, chiar dacă există, nu se descoperă oamenilor pentru a
nu le încălca libertatea, pentru a le lăsa libertate deplină.
Însă din partea lui Dumnezeu Revelaţia este posibilă, întrucât
Dumnezeu poate şi trebuie să se descopere omului, pentru că este Creatorul şi
Proniatorul lui şi mai ales Părintele suprem, care s-ar contrazice esenţial dacă
nu s-ar descoperii făpturii Sale raţionale. Intervenţia Sa este intervenţia Iubirii;
orice iubire creează libertate, nu o distruge.5
2) Dumnezeu nu se revelează pentru că oamenii n-ar fi capabili să
primească conţinutul uriaş al Revelaţiei. Ar fi ca un aparat electric mic, conectat
direct la o centrală uriaşă, fără transformator.
Dar, omul este capabil să primească conţinutul Revelaţiei, pentru că
el este „imago Dei”, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înrudit cu
Dumnezeu. Prin raţiunea şi spiritul său, omul se dovedeşte ca fiind „chipul şi
asemănarea” lui Dumnezeu. Copilul deşi este mic şi neputincios este chipul şi
asemănarea tatălui său şi are cu adevărat posibilitatea de a recepţiona şi asimila
treptat, în timp, toate marile cunoştinţe, adevăruri şi puteri ale tatălui. Deşi
cantitativ este mic, din punct de vedere calitativ el este un „aparat de recepţie”
perfect înzestrat pentru a prinde „lungimea de undă” a Marelui Emiţător, Tatăl
suprem.6
3) Revelaţia ar fi o trecere a lui Dumnezeu de la starea Lui
anterioară, de fapt pasivă, la o stare activă. Această trecere, de la o stare la alta,
ar contrazice un atribut divin esenţial, imuabilitatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu este niciodată pasiv, ci întotdeauna activ: „Tatăl Meu
lucrează şi Eu lucrez”. Existenţa Lui este totuna cu acţiunea lui veşnică.
Activitatea Lui variată, dinafara vieţii Sale treimice intime, nu atinge nicidecum
imuabilitatea Sa care ţine de esenţa Sa incomunicabilă, neinfluenţabilă de nimic
dinafară.
4) Revelaţia ar întrerupe lanţul cauzal dat, fix, din ordinea cugetării,
pentru că adevărurile revelate sunt, în mod evident, cu totul noi şi
surprinzătoare pentru om.
Este adevărat că adevărurile revelate sunt noi pentru om, însă nu
imposibile, nu neconforme omului. Aceste adevăruri se dovedesc nu numai
adevăruri despre Dumnezeu şi ale lui Dumnezeu, ci şi adevăruri despre om şi
ale omului7.
5) Revelaţia, fiind transmisă prin intermediari, prin oameni, ajunge
până la urmă umanizată, deci falsificată.

5
Pr.Conf.Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, pg.
91.
6
Ibidem, pg. 91.
7
Ibidem, pg. 92.
 Dumnezeu şi omul sunt două realităţi foarte deosebite ca esenţă şi
putere; Dumnezeu este Fiinţa absolută atotputernică, omul este o creatură,
existenţă limitată şi relativă. Însă între ele există o legătură foarte puternică şi
chiar veşnică. Iubirea şi Raţiunea lui Dumnezeu l-au creat pe om „după chipul
şi asemănarea Sa”, adică cu datele spirituale înrudite şi conforme cu
Dumnezeu. Prin acestea, ca un adevărat „fiu” după har. Omul este capabil nu
numai de cunoaştere, înţelegere şi comunicare cu Dumnezeu, ci chiar de
comuniune şi împărtăşire reală, intimă cu El. Adevărul şi Raţiunea lui
Dumnezeu sunt originea şi temeiul adevărului şi raţiunii umane şi conforme lor.
Atât omul cât şi Dumnezeu sunt fiinţe personale, raţionale, capabile de a primi
şi oferi valori spirituale, capabile de schimburi spirituale. 8 Omul este în stare să
înţeleagă Revelaţia, chiar dacă ea depăşeşte posibilităţile raţiunii umane,
deoarece mai are o putere de înţelegere: credinţa. „Prin credinţă, înţelegem că
s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele
nevăzute cele ce se văd” (Evr. 11, 3)

CAPITOLUL I
8
Ibidem, pg. 92.
 1.Căile de transmitere ale Revelaţiei supranaturale

Revelaţia divină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie,

care sunt cele două tezaure ale ei. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt două
modalităţi sau moduri de fixare, păstrare şi transmitere a Revelaţiei. Ele nu se
deosebesc ca fond, având o legătură strânsă, ci diferă numai cu privire la modul
în care Revelaţia ni s-a transmis şi este cuprinsă în ele. Căci întregul conţinut se
cuprinde în amândouă, una fiind strâns legată de cealaltă, de aceea ele au o
valoare egală ca păstrătoare şi transmiţătoare a Revelaţiei, neputându-se acorda
unei faţă de alta o superioritate sau o valoare în plus9.
Deşi s-a folosit expresia „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură –
izvoare ale revelaţiei supranaturale” totuşi ea nu este corectă, pentru că singurul
izvor al revelaţiei divine este Dumnezeu. Ele sunt numai moduri sau căi de
transmitere.10

2.a) Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură sau Biblia (de la grecescul = carte,

cărţi) este colecţia de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni
aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt; ea cuprinde adevăruri de credinţă, norme de
purtare, precum şi unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre
a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Deoarece ea
cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus şi Cuvântul lui
Dumnezeu.11
Sfânta Scriptură se compune din două părţi: Vechiul Testament şi
Noul Testament. Vechiul Testament ne înfăţişează istoria Revelaţiei de la Adam
până la Hristos şi cuprinde 39 de cărţi canonice sau inspirate, la care se mai
adaugă încă 13 cărţi şi fragmente de cărţi necanonice, neinspirate dar bune de
citit, fiind ziditoare de suflet, iar Noul Testament cuprinde 27 de cărţi, toate
canonice sau inspirate. Ambele testamente sunt normative pentru credinţă şi
purtare, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde
descoperirea dumnezeiască făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de
Sfinţii Apostoli. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de Însuşi
Mântuitorul, referindu-se adeseori la profeţiile acestuia despre Sine. El a
declarat în mod expres: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii.
Nu am venit să stric, ci să împlinesc”(Mt 5, 17), iar Sfântul Apostol Pavel
spune: „Aşa că legea (lui Moise) este sfântă şi porunca este sfântă şi dreaptă şi
bună (Rm 7, 12); iar în alt loc numeşte legea lui Moise „pedagog către

9
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.
10
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 100
11
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.
Hristos” (Ga 3, 24). Numind legea mozaică : „umbra bunurilor viitoare” (Evr
10, 1), Sfântul Pavel arată valoarea Vechiului Testament în raport cu cea a
Noului Testament, pentru că legea este numai umbra, nu însuşi chipul
lucrurilor. Sfinţii Părinţi de asemenea arată clar care este deosebirea între cele
două Testamente şi superioritatea Noului faţă de Vechiul Testament. Aceasta o
arată Fericitul Augustin prin cuvintele: „Novum Testamentum în vetere latet,
Vetus Testamentum în novo patet” – (Noul Testament este ascuns în cel vechi,
Vechiul testament se deschide în cel Nou). 12
Sfânta Scriptură are un aspect, o dimensiune dublă. Pe de-o parte, el
este un cuvânt fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma exactă din
Scriptură; are deci un aspect fix. Pe de altă parte, cuvântul Scripturii are un
aspect dinamic; adică deşi este precizat istoric ca şi cuvânt rostit atunci de
Hristos, el este un cuvânt permanent contemporan tuturor generaţiilor, tuturor
timpurilor, este un cuvânt pe care Hristos îl adresează continuu în istorie.
Înţelesurile adevărate şi depline ale Scripturii nu sunt ceva fix şi închis în
literele Scripturii ci, „sunt Duh şi sunt viaţă”, adevăruri vii transmise din
persoană în persoană. Cuvântul Scripturii nu poate fi înţeles autentic decât în
dimensiunea pe care o evidenţiază Sfânta Tradiţie şi Sfânta Biserică pentru
înţelegerea şi valorificarea Scripturii.13
Duhul actualizează în comunitatea Bisericii cuvintele Scripturii.
Hristos rosteşte şi acum în Duhul Sfânt cuvintele Sale, scoţând în relief alte şi
alte înţelesuri ale lor, după nivelul de înţelegere duhovnicească, dar şi după
nivelul timpului, al comunităţii bisericeşti. Îndată ce se trece dincolo de litera
Scripturii şi de citirea ei fără înţelegerea duhovnicească, se dă nu numai de
înţelesurile ei duhovniceşti, ci şi de lucrarea Duhului lui Hristos săvârşită prin
aceste înţelesuri în cel ce citeşte, sau de Hristos Însuşi, care-Şi descoperă tot
mai adânca bogăţie spirituală a Lui. Prin aceasta credincioşii cunosc tot mai
mult „care este lungimea şi lărgimea şi adâncimea şi înălţimea” şi „iubirea lui
Hristos cea mai presus de cunoştinţă”, „umplându-se de toată plinătatea Lui”
(Ef. 3, 18-19). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „E nevoie de multă ştiinţă
(duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu grijă valurile literelor care
acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuşi, stând
de sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât este cu putinţă
oamenilor”.14
Sfânta Scriptură oferă credincioşilor şi exemplul drepţilor şi al
sfinţilor, care au îndeplinit voia lui Dumnezeu, fiind astfel un puternic stimulent
pentru credinciosul dornic de progres moral. Ea ne face cunoscută viaţa
creştinilor din timpurile apostolice, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Comentând Faptele Sfinţilor Apostoli, în calitate de Arhiepiscop al
Constantinopolului, el arată modul de vieţuire al primilor creştini „credinţa lor
12
Ibidem, pg. 67.
13
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit. pg. 102.
14
Sf Maxim Mărturisitorul, Capete gonstice, II, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, Raportul dintre Scriptură si
Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice, în revista Ortodoxia nr 2, anul 1980, pg. 44
sinceră, viaţa lor ireproşabilă, stăruinţa lor în învăţătură, cumpătarea şi
bucuria”15 , virtuţi recomandate cu stăruinţă şi ascultătorilor săi. Atât de bogată
este Sfânta Scriptura în pilde vrednice de urmat în viaţa creştină, încât Sfântul
Ioan o aseamănă cu o grădină de flori, zicând: „după cum o livadă plină de
verdeaţă oferă privirilor noastre multe şi deosebite flori, tot aşa dumnezeiasca
Scriptură ne desfăşoară în faţă tabloul virtuţilor practice prin cei drepţi, nu
pentru ca să respirăm o clipă parfumul cel plăcut al florilor, ci pentru a găsi
acolo o folosinţă continuă. Când culegem flori naturale, ele se pot veşteji în
mâinile noastre, îşi pot pierde frumuseţea şi aroma lor mirositoare. Aici nu este
aşa: când am rostit odată auzului virtuţile drepţilor, când le-am aşezat în
depozitul de comori al memoriei noastre, ne vom putea bucura mereu de
mirosul cel bun, dacă voim aceasta.” 16

2.b) Interpretarea Sfintei Scripturi

Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor citirea Sfintei Scripturi,

dar prin aceasta nu se îngăduie fiecăruia s-o tâlcuiască după priceperea sa. În
Sfânta Scriptură ave recomandări clare, atunci când Sfântul Apostol Petru spune
„în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori le
răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (2 Ptr. 3,
16),vorbind despre unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel. În Faptele Sfinţilor
Apostoli, în capitolul 8, diaconul Filip, îl întâlneşte, în drum spre Gaza, pe
famenul etiopian, care citea din proorocul Isaia. Filip l-a întrebat: „înţelegi cele
ce citeşti?”, iar famenul a răspuns:„cum voi putea înţelege de nu mă va povăţui
cineva?”(FA 8, 27-31). 17
Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi s-a simţit chiar de la
începutul creştinismului, datorită faptului că el aducea o învăţătură nouă. Primul
ei interpret a fost Mântuitorul Iisus Hristos. El a explicat, în numeroase rânduri,
Vechiul Testament, precum şi unele parabole personale, cu înţeles mai
complicat pentru ascultători. Urmând metodele de instruire şi educare religios-
morală aplicate de Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor legitimi au
continuat cu multă conştiinciozitate şi responsabilitate această operă delicată.18
De aceea „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după
socotinţa fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut după voia
omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul
Sfânt”(2 Pt. 1, 20-21). În oceanul de înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă,

15
Sfântul Ioan Gură de Aur, In Act. Ap. Hom. VII, 3, P.G. 60, 66 D; apud Diac.asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. cit. pg.
45.
16
Idem, Omilia XLIII – a la Geneză, 1, P.G., LIV, col 325, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. Cit., pg. 46.
17
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 68.
18
Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur,
in revista Ortodoxia, nr 2, anul 1980, pg. 289.
nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără călăuzirea aceluiaşi Duh, Care
transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la generaţie.
Sfânta Scriptură fiind adresată tuturor oamenilor, toţi au dreptul şi
datoria să o cunoască, dar nu oricine o poate interpreta corect. Interpretarea ei
revine numai Bisericii, prin intermediul nuor persoane pregătite special pentru
aceasta activitate. Noul Testament ne mărturiseşte că dreptul şi puterea de a
învăţa au fost date de Mântuitorul Iisus Hristos nu numai Sfinţilor Apostoli ci şi
urmaşilor legitimi ai lor, constituiţi în ierarhia bisericească, zicând: „Învăţaţi
toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi
iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 38, 19-20).
Sf. Ioan Damaschin rezumând gândirea patristică, îndeamnă pe
creştini a citi Sfânta Scriptură, căci prin ea "suntem îndreptaţi spre virtute şi
contemplaţie netulburată. În ea găsim îndemn spre orice fel de virtute şi
îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură vom fi şi
cu mai multa învăţătură, căci prin ştiinţă, prin osteneală şi prin harul lui
Dumnezeu, se duc la bun sfârşit toate. Să batem deci la paradisul frumos al
Scripturii…, care mângâie inima noastră când este întristată, o potoleşte când
este mâniată şi o umple de bucurie veşnică, urcând-o către Fiul Unul-născut şi
prin El la Tatăl luminător".19

2.c) Inspiraţia Sfintei Scripturi

Întreaga Scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt. Din

numeroase locuri rezultă că autorii acestora le-au scris, după porunca lui
Dumnezeu. Sfântul prooroc Ieremia, spune: „Fost-a cuvântul Domnului către
mine şi a zis …” (Ier 2,1), iar Isaia zice: „şi a zis Domnul către mine: Ia o carte
mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti…”(Is 8,1). Referindu-se adeseori la
ele. Mântuitorul le acordă o preţuire deosebită: „cercetaţi scripturile, căci
acelea sunt care mărturisesc despre Mine”(In 5, 39). În Noul Testament avem
numeroase dovezi cu privire la inspiraţia divină. Astfel, Pavel îi scrie lui
Timotei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre
învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre povăţuire întru dreptate”(2
Tim3, 16).20 Cum se săvârşeşte procesul de comunicare a adevărului
dumnezeiesc prin Inspiraţia Duhului Sfânt? Răspunsurile sunt diferite. Unii
spun că Duhul Sfânt îl fereşte doar de greşeală pe sfântul autor care pune în
scris comunicarea lui Dumnezeu. Alţii spun ca Descoperirea adevărului ar avea
un caracter verbal, în sensul ca Duhul Sfânt ar dicta, iar scriitorul sfânt ar pune
în scris tot ceea ce a auzit. Aceste păreri exprimă două extreme, care răspund
unilateral problemei enunţate. Noi spunem ca Duhul Sfânt, într-adevăr, fereşte
de greşeală pe scriitor, dar în acelaşi timp îi şi înalţă duhovniceşte sufletul
deasupra stării comune, spre a putea înţelege şi simţi ceea ce comunică. Nu este
19
Ibidem, pg. 290.
20
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, pg. 67
deci anulată personalitatea scriitorului, de aceea unele scrieri au un stil, altele
un alt stil; unele au o profunzime duhovnicească mai mare, altele mai mică, deşi
acelaşi Duh Sfânt a comunicat adevărul de credinţă. Dacă ar fi dictat, cum am
văzut că s-a spus, atunci nu ne putem explica deosebirile şi varietatea formei de
redare a diferiţilor autori inspiraţi de acelaşi Sfânt Duh. Aşadar, Inspiraţia are
un caracter tainic de pregătire şi de comunicare a adevărului de credinţă, dar în
acelaşi timp şi un caracter sinergic, adică de conlucrare între Duhul Sfânt, care
comunică adevărul şi personalitatea sfântului scriitor care primeşte şi transmite
în scris acest adevăr mântuitor.21 Inspiraţia nu este afectul magic al unei lucrări
divine, ci rezultatul conlucrării divine dintre factorul divin şi uman. Încă din
primele decenii de existenţă, Biserica a stabilit canonul cărţilor inspirate sau
insuflate de Duhul Sfânt.

3.a) Sfânta Tradiţie

Tradiţia este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos.

Conţinutul Scripturii primit prin credinţa ce se transmite de la Apostoli în
comunitatea Bisericii, nefiind produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt,
trebuie pe de-o parte păzit, pe de alta adâncit în înţelesurile lui nealterate
primite de la Sfinţii Apostoli.
Ea a mai fost denumită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov),
„viaţa Duhului în Biserică” (Lossky), „Evanghelia predicată de la Apostoli
până la noi”(J.A.Moehler).22
Tradiţia este unul din termenii care au atât de multe însemnări,
încât riscă să piardă sensul iniţial. Şi aceasta datorită nu numai unei oarecare
„laicizări”, care a făcut ca atâtea cuvinte din vocabularul teologic să-şi piardă
valoarea, când sunt scoase din contextul creştin propriu lor şi prin aceasta
transformate în expresii ale vorbirii curente. Cuvântul „Tradiţie” a fost supus
aceleiaşi sorţi şi pentru faptul că în însăşi vorbirea bisericească termenul acesta
este neconturat.23
La unii teologi din epoca romantismului – ca Mőller, în Germania şi
Homiacov în Rusia – se întâlnesc pagini minunate asupra descrierii Sfintei
Tradiţii, în care Tradiţia este înfăţişată ca o deplinătate ecumenică, neseparată
totuşi nici de unitatea, nici de sobornicitatea lui Homiacov, nici de
apostolicitatea sau conştiinţa Bisericii, care posedă veracitatea nemijlocită a
adevărului descoperit de Dumnezeu. În descrierile acestor teologi recunoaştem
în chip neîndoielnic „plinătatea” () caracteristică pentru Tradiţia
Bisericii, însă cu toate acestea nu putem renunţa la necesitatea deosebirii a ceea
ce este obligatoriu pentru orice teologie dogmatică. 24

21
Pr.Prof. Sorin Cosma Asupra Revelaţiei, apud Mitropolia Olteniei nr 6, anul 1986, pg. 77.
22
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 104.
23
Vladimir Lossky, Tradiţie şi tradiţii, în revista Ortodoxia, nr 7-8, anul 1970, pg. 585.
24
Ibidem, pg 586.
 Mitropolitul Filaret al Moscovei spune că adevărata şi Sfânta
Tradiţie constă nu numai în transmiterea văzută şi orală a învăţăturilor, a
canoanelor, a rânduielilor, a riturilor, ci constă de asemenea în împărtăşirea
nevăzută dar efectivă a harului şi a sfinţirii.25
Se poate spune că Tradiţia constituie spiritul critic al Bisericii. Însă,
în opoziţie cu „spiritul critic” al ştiinţei omeneşti, judecata critică a Bisericii
este ascuţită, şlefuită de către Duhul Sfânt. Pentru aceasta însuşi principiul
acestei judecăţi este cu desăvârşire altul: deplinătatea neştirbită a Revelaţiei. În
acest fel Biserica, cea căreia îi aparţine puterea de a îndrepta greşelile
inevitabile din textele sfinte, poate totodată să recunoască în unele interpolaţii
mai târzii (ca de exemplu, în comma „celor trei care mărturisesc în ceruri” din I
In 5, 7) exprimarea corectă a Adevărului revelat. Desigur că în acest caz
„corectitudinea” are cu totul alt înţeles decât în disciplinele istorice.
Nu numai Scriptura, ci chiar şi tradiţiile orale, primite de la
Apostoli, sunt păstrate doar în Sfânta Tradiţie cea purtătoare de lumină, care
descoperă înţelesul şi însemnătatea lor adevărată şi foarte esenţială pentru
Biserică. În acest caz Tradiţia acţionează în mod critic, manifestând în primul
rând aspectul ei negativ şi eliminator, ea înlătură „basmele netrebnice şi
băbeşti”(I Tim 4, 7), acceptate cu cucernicie de toţi aceia ale căror
tradiţionalism se manifestă în primirea cu încrederea nemărginită a tot ce s-a
strecurat în viaţa Bisericii şi a rămas aici în virtutea obişnuinţei.26
Biserica Ortodoxă este cunoscută ca o Biserică a Tradiţiei. Ea a
păstrat cu fidelitate conţinutul kerygmei apostolice şi practica sacramentală
apostolică în întregimea lor. Aceasta a putut lăsa impresia că Biserica Ortodoxă
nu a mers cu timpul, ci a repetat până azi formule şi practici venerabile, care nu
mai răspund necesităţilor spirituale actuale.27
Tradiţia creştină înseamnă nu numai o trăire continuă la acelaşi nivel
de spiritualitate a misterului mântuirii, ci şi o înaintare în trăire şi înţelegere,
fără ca aceasta să însemne totuşi o trecere peste misterul trăirii în Hristos, peste
misterul mântuirii şi desăvârşirii în El. Tradiţia înseamnă astfel nu numai o
„memorie vie”, mereu retrăită a Bisericii, ci o transcendere spre ţinta
eshatologică, o înaintare în transparenţa realităţii divine, trăită neîntrerupt în
Biserică.28
Conţinutul Tradiţiei se vrea cunoscut, aplicat şi trăit într-o tot mai
mare adâncime şi intensitate, pentru că însuşi conţinutul Revelaţiei, care este
Hristos cel necuprins, se vrea cunoscut şi însuşit tot mai mult şi iubit tot mai
intens. Tradiţia actualizează acest dinamism al Scripturii fără să-l altereze, fiind
ea însăşi o aplicare şi o aprofundare continuă a conţinutului ei. Concomitent cu
25
G. Florenski, Căile teologiei ruse, Paris, anul 1939, apud Pr.Prof. Ion Bria, Tradiţie şi dezvoltare în teologia
ortodoxă, în revista Ortodoxia nr 7-8, anul 1970, pg. 591.
26
Vladimir Lossky, art. cit. pg. 593.
27
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre devoltarea doctrinei, in revista
Ortodoxia, nr 1, anul 1975, pg. 5.
28
Ibidem, pg. 11.
păstrarea ei autentică, Tradiţia efectuează această actualizare a dinamismului
Scripturii prin calitatea ei de explicatoare adevărată a Scripturii. Explicarea
aceasta este în esenţă cea apostolică. Sfântul Apostol Pavel, pentru înţelegerea
epistolelor sale, trimite la predica orală, care se vede că a rămas în comunitate
ca tradiţie şi prin Tradiţie (I Cor. 11, 2/ 15, 3/ II Tes. 2, 15/ 3, 6). Această
explicare sau „învăţătură apostolică” a credinţei trebuie să rămână ca un model
permanent, ca o regulă de neschimbat (Rm 6, 17; Iuda 3). Biserica de la început
stăruia şi era îndemnată să stăruie în „învăţătura apostolică”; aceasta relata
cuvintele şi faptele lui Hristos, dar era şi o explicare a lor comună care în esenţă
nu se făcea fără Duhul lui Hristos (FA 13, 12; Tit 1, 9; Evr 13, 9). Dar
învăţătura sau explicarea aceasta avea forme variate de expunere (I Cor. 14, 26;
I Tim. 4, 2).
Dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal, static, ea n-
ar avea nevoie de Tradiţie, de o explicare care să-i păstreze totuşi nealterate
înţelesurile apostolice originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o
explicare trăită. Dacă Scriptura n-ar intenţiona să treacă pe Hristos în viaţa
oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după El, n-ar avea nevoie de completarea
prin Tradiţie.
Tradiţia are două înţelesuri: a) totalitatea modalităţilor de trecere a
lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de
sfinţire şi propovăduire, şi b) transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la
generaţie.
„Dar Apostolii au predat şi Biserica a primit prin succesorii lor,
episcopii, nu numai o învăţătură ci şi harul Sfântului Duh […] În esenţă,
Tradiţia este neîntreruperea vieţii dumnezeieşti, permanenta prezenţă a
Duhului”.29
Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual,
eficient, dinamic în toată integritatea lui, în cursul generaţiilor in istorie. În
sensul acesta, ea completează Scriptura. Fără ea Scriptura sau Revelaţia nu-şi
actualizează toată eficienţă ei sau eficienţa ei continuă. Fără ea nu se poate
pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii. Toate cântările bisericeşti sunt pătrunse
de texte din Scriptură şi toate actele liturgice şi sacramentale simbolizează şi
actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din istoria Revelaţiei. Dar
prin aceasta, imnurile şi actele liturgice dau Scripturii o adâncă tâlcuire
dogmatică şi spirituală. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără explicarea ei
în Liturghie şi în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează.30
Dezvoltarea Tradiţiei, zice Vicenţiu de Lerin, nu înseamnă
schimbarea ei, ci „o amplificare în ea însăşi”. 31 Dezvoltarea continuă a
Tradiţiei este pe de-o parte ceea ce cuprinde Scriptura, iar pe de alta este
29
G Florenski, Orthodoxy, Geneva, 1960, apud Pr.Prof.Dr Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 6.
30
V. Vedernicov, Problema Tradiţiei în istoria ortodoxă, apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Tradiţie,
în revista Ortodoxia, nr 1, anul 1964, pg 53.
31
Vicenţiu de Lerin, Commonitorium Patrum, P.L. 50, col. 668. apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Staniloae, art.cit. pg.
55.
punerea în lumină a sensului bogat şi unitar al Revelaţiei consemnate în esenţă
în Scriptură. Ea se dezvoltă prin forma scurtă a Crezurilor, dar şi prin forma
desfăşurată a lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii şi a explicărilor Scripturii din
cursul istoriei Bisericii, pe baza predicii integrale a Apostolilor, care a rămas ca
Tradiţie apostolică.32 În regula credinţei, cum spune Origen în De principiis (c.
IV), aflăm lumina ascunsă a dogmelor, cuprinsă în cuvintele Scripturii.” Un
teolog ortodox contemporan spune: „Tradiţia este o anamneză pnevmatică ce
descoperă, dincolo de obiectivarea adeseori prea umană a textelor, unitatea şi
sensul Scripturii, arătând pe Hristos, Care le recapitulează şi le sfinţeşte.
Sfântul Irineu episcopul Lyonului, născut pe la anul 140, care l-a
cunoscut în tinereţe pe episcopul Policarp al Smirnei, ucenicul Sfântului
Apostol Ioan, spune: „Biserica, deşi este împrăştiată în toată lumea, până la
marginile pământului, primind de la Apostoli şi de la ucenicii acelora credinţa
într-un Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al
mărilor şi al tuturor celor din ea; şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea noastră […] Şi nici cel foarte tare în
cuvânt dintre proiestoşii Bisericii nu va spune altele decât acestea (căci nimeni
nu este mai presus de Învăţătorul), nici cel slab în cuvânt nu va micşora
Tradiţia, căci una fiind aceasta, nici cel cu multă putere în propovăduirea ei nu
o înmulţeşte, nici cel cu puţină nu o împuţinează.” 33

3.b) Aspectele Sfintei Tradiţii.

Sfânta Tradiţie are două aspecte: statornic şi dinamic. Prin cel

statornic Biserica recunoaşte fondul Tradiţiei dumnezeieşti apostolice preluate
de ea; iar cel dinamic – Biserica, preluând Tradiţie apostolică şi rămânând
statornică în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei lăuntrice şi exterioare, ca
răspuns la problema fiecărei epoci34.
Aspectul statornic poate fi delimitat în timp, ea începând la
Cincizecime şi ţinând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixată apoi în
scris de Biserică până în epoca Sinoadelor ecumenice, iar aspectul dinamic al
Tradiţiei este în continuare şi nu se va termina până la sfârşitul veacurilor,
întrucât Biserica, călăuzită continuu de Duhul, răspunde mereu tuturor
problemelor din fiecare epocă. În Tradiţia cu aspect dinamic deosebim latura
care corespunde unor nevoi temporare ale Bisericii şi care este numită de regulă
„tradiţia bisericească”, ca una care a fost dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri
de credinţă, catehisme, canoane, practici de cult etc. şi care deşi îşi are baza ei
în Tradiţia apostolică, fiind o dezvoltare şi actualizare a ei, totuşi multe din
elaborările acestei tradiţii bisericeşti nu au valoare egală cu Tradiţia
32
Pr Prof Dumitru Stăniloae op. cit., pg. 64.
33
Sfântul Irineu Adversus Haereses, P.G., VII, col. 549-556 Pr.Prof.Dr. Dumitru Staniloae, art. cit., 57.
34
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 71.
dumnezeiască apostolică, statornică, ci una mai mult istorică, ca o mărturisire a
continuităţii credinţei apostolice de-a lungul veacurilor. Aceste elaborări, deşi
se bazează pe Tradiţia dumnezeiască, sunt o dezvoltare mai puţin organică a
Tradiţiei apostolice, fiind făcute în mare grabă sau suferind unele influenţe
eterodoxe, au prin urmare unele lipsuri. Dar toate dezvoltările organice ale
Tradiţiei apostolice au intrat în Tradiţia apostolică sub aspect statornic,
respectiv în Sinodiconul Ortodoxiei, ca unele care redau fără ştirbire credinţa
apostolică.35
Dinamismul Sfintei tradiţii nu îngăduie nici un fel de anchilozare în
manifestările obişnuite ale piozităţii, nici în exprimările dogmatice care de
obicei sunt repetate în chip mecanic a reţete magice ale Adevărului, asigurate de
autoritatea Bisericii. A păzi „tradiţia dogmatică” nu înseamnă a fi legat de
formulele doctrinei: a fi în Tradiţie înseamnă a păzi adevărul viu în lumina
Duhului Sfânt, sau mai corect a fi păzit în Adevăr de puterea de viaţă făcătoare
a Tradiţiei; această putere păzeşte în înnoire neîntreruptă, ca tot ce purcede de la
Duhul Sfânt.36

3.c) Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură.

Modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli a

fost predica orală. Acest mod de propovăduire era general, iar predica ţinea
seama de condiţiile istorice, sociale, culturale şi materiale al ascultătorilor.
Mântuitorul Hristos n-a lăsat nimic scris, de asemenea şi cei mai mulţi dintre
Apostoli. În ceea ce priveşte scrierile rămase de la Apostolii care au scris, sau
de la ucenicii acestora (Matei, Ioan, Petru, Pavel, Marcu, Luca, Iacov, Iuda),
scrieri care formează Noul Testament, ele sunt scrise mai mult ocazional, spre a
răspunde valorilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate
de anumite situaţii şi împrejurări local, uneori presante (Epistola către
Galateni). Aşadar, scrierile Noului Testament nu sunt tratate de teologie şi nici
nu au fost scrise cu intenţia de a cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de
Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli tuturor creştinilor de totdeauna.
Cărţile Scripturii au fost scrise mai mult ocazional, în legătură cu
nevoile credincioşilor de atunci, şi ea nu cuprinde totalitatea învăţăturii
propovăduite de Mântuitorul şi de Apostoli. este uşor de înţeles că a mai rămas
o mare parte nescrisă, fiind predată prin grai viu şi păstrată de Biserică. În
această privinţă, textul de la Ioan este edificator: „Sunt încă şi alte multe
lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se
pare că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris” (In 21, 25),
iar în alt loc: „încă şi alte multe semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi,
care nu sunt scrise în cartea aceasta…”(In 20, 30).
35
Ibidem, pg. 72.
36
Vladimir Lossky, op. cit., pg. 594.
 Este uşor de înţeles că dacă Sfânta Scriptură cuprinde numai o parte
din Revelaţie, cealaltă parte a acestei Descoperiri dumnezeieşti, care n-a fost
consemnată în Scriptură, dar a fost păstrată prin viu grai, formează un tezaur la
fel de preţios ca şi cel al Bibliei, ea purtând numele de Sfânta Tradiţie sau
Predanie.
Sfinţii Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul să propovăduiască
Evanghelia prin viu grai: „Mergând, învăţaţi toate neamurile… învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt 28, 19-20), căci El le-a dat
acestora învăţăturile şi poruncile Sale tot prin viu grai. Sfântul Apostol Pavel
confirmă acestea, zicând: „Căci credinţa vine din auzire, iar auzirea vine din
cuvântul lui Dumnezeu” (Rm 10, 17). La fel, din cele scrise în cărţile Noului
Testament de către unii dintre Apostoli, rezultă clar că modul de propovăduire
obişnuit nu era scrisul, ci propovăduirea orală. Sfântul Ioan scrie în epistolă:
„Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci
nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să
fie deplină”(2 In 12), iar lui Gaiu îi scrie: „Multe lucruri aveam să-ţi scriu;
totuşi nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd în
curând şi atunci vom grăi gură către gură” (3 In 13, 14). La fel, Pavel le
aminteşte prezbiterilor din părţile Efesului, adunaţi la Milet: „Drept
aceea,privegheaţi, aducându-vă aminte că timp de trei ani n-am contenit,
noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi… (FA 20,31).
Important este că învăţăturile transmise şi păstrate în Sfânta Tradiţie au aceeaşi
valoarea şi importanţă ca şi cele cuprinse în Sfânta Scriptură, deoarece ele
provin tot din aceeaşi Revelaţie. Cele scrise de Sfântul Apostol Pavel
tesalonicenilor dovedesc indiscutabil acest adevăr: „Drept aceea, fraţilor, staţi
neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin
epistola noastră (2 Tes 2, 15). Tot Pavel numeşte Tradiţia „dreptarul
învăţăturilor sănătoase”(2 Tim 1,13), îndemnându-l pe Timotei să-l păzească
cu mare grijă (1 Tim 6, 20).
Mai mult, în unele locuri din cărţile Sfintei Scripturi, autorii lor
redau învăţături şi fapte care nu provin decât din Tradiţie. Astfel, Sfântul
Apostol Pavel se adresează prezbiterilor din Efes, cu următoarele cuvinte:
„toate vi le-am arătat…aducându-vă aminte de cuvântul Domnului Iisus, că El
a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35). La fel este locul din 2 Tim
3,8 unde se aminteşte de Iannes şi Iambres , care i s-au împotrivit lui Moise în
Egipt, ca şi locul din epistola lui Iuda (v 9), unde se vorbeşte de cearta dintre
Arhanghelul Mihail şi diavolul pentru trupul lui Moise, precum şi alt loc din
această epistolă (v 14-15), unde se vorbeşte despre proorocia lui Enoh, al
şaptelea de la Adam. Aceste învăţături şi fapte n-au putu fi luate decât din
Sfânta Tradiţie, deoarece Sfânta Scriptură nu aminteşte nicăieri de ele. Sfinţii
părinţi au învăţat în unanimitate că Sfânta Tradiţie este păstrătoarea Revelaţiei
divine. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Din dogmele şi practicile ţinute
de Biserică, pe unele le avem în învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din
tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi putere”. Sfântul Ioan Gură de
Aur zice: „este evident că Apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci multe
fără de scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă”. Mărturii
asemănătoare sunt la Sfinţii Părinţi care vorbesc în scrierile lor despre Revelaţia
dumnezeiască, precum, Ignatie de Antiohia, Policarp de Smirna, Irineu, Ciprian,
Clement Alexandrinul, Grigorie de Nyssa şi alţii.
 CAPITOLUL II
1. Raportul dintre Sfânta Scriptura – Sfânta Tradiţie –Sfânta Biserică

Între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură pe de-o parte, şi Biserica pe

de altă parte, există o legătură profundă, dialectică, care face valoarea Sfintei
Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi garantează păstrarea lor fidelă. 37 Ar fi o mare
greşeală să se creadă că atât Scriptura, cât şi Tradiţia ar putea exista fără
Biserică, fiindcă şi una şi alta se află în cea mai strânsă legătură cu comunitatea
creştină, care este Biserica. Ea a luat fiinţă în ziua pogorârii Duhului Sfânt, fiind
absolut necesară, pentru ca Apostolii să aibă cui preda Revelaţia în Hristos.
Fără Biserică, Tradiţia nu ar fi putut exista, încetând de a mai fi practicată sau
transmisă. Dar nici Biserica n-ar fi putut exista fără Tradiţie, căci ca aplicare
continuă a conţinutului Revelaţiei, Tradiţia este un atribut al Bisericii.38
Biserica explică Scriptura în conţinutul ei autentic prin Tradiţia
apostolică, păstrată de ea neschimbată. Dar la rândul ei, Tradiţia a format şi
menţinut Biserica, iar Biserica are menirea să păzească conţinutul Scripturii în
sensul lui autentic, pe care i l-a transmis Tradiţia apostolică.
Pe de altă parte, Scriptura există, este aplicată şi interpretată de
Biserică. Însăşi Scriptura n-ar fi existat fără Biserică, căci canonul ei a fost
stabilit în Biserică. Scriptura nu s-a scris în afara Bisericii, ci în Biserică, iar
Biserica este cea care a dat mărturie despre autenticitatea apostolică a Scripturii.
Nu Biserica a luat fiinţă prin mijlocirea Scripturii, ci Scriptura a luat naştere în
sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi din tradiţia apostolică, deci a unei
părţi a Revelaţiei.
Cuvântul Scripturii, chiar dacă este vestit şi în alte feluri şi poate
lucra şi în afara Bisericii, totuşi nu este garantat decât în Biserică, pentru că
numai ea are norma de interpretare verificată prin Tradiţie şi asistată de
autoritatea Duhului Sfânt, conform căreia se numeşte ea „Stâlp şi temelie a
adevărului”.39
Legătura dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie iese cel mai puternic
în relief când este vorba de interpretarea Sfintei Scripturi. Biserica este singura
autorizată şi competentă pentru a interpreta corect Sfânta Scriptură, tocmai
datorită faptului că ea face această interpretare prin Sfânta Tradiţie, adică prin
memoria fidelă de credinţă a creştinătăţii, memorie garantată atât de
teologhisirea întregii creştinătăţi până în prezent, cât mai ales prin
experimentarea, teologhisirea cu viaţa proprie a generaţiilor de teologi ai
Bisericii, ceea ce constituie criteriul cel mai înalt de fidelitate faţă de conţinutul
Sfintei Scripturi.40
37
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 109.
38
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
39
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 110
40
Ibidem, pg. 110.
 2. Biserica – organul de păstrare şi fructificare a Revelaţiei.

Tradiţia nu poate exista fără Biserică. Dacă Tradiţia este în esenţă

invocare şi coborâre a Duhului Sfânt peste oameni şi explicitarea apostolică şi
autentică a conţinutului Scripturii pe baza aplicării sau trăirii lui sacramentale şi
spirituale de către credincioşi, ea nu poate exista fără oamenii care cred în
Revelaţie, care cred adică în Hristos şi în lucrarea Lui în ei prin Duhul Sfânt.
Fără Biserică, ca subiect al ei, Tradiţia n-ar fi început să existe şi ar
înceta să mai fie practicată şi transmisă, ar înceta să mai existe. Dar, la rândul
său, Biserica n-ar fi început să existe şi n-ar exista fără Tradiţie. Tradiţia, ca
aplicare continuă a conţinutului Scripturii, sau mai bine zis al Revelaţiei, este
un atribut al Bisericii. Tradiţia ca conţinut reprezintă modul în care se menţine
deplinătatea Revelaţiei lui Hristos, sau Hristos ca plenitudine a Revelaţiei
concrete; iar Tradiţia ca transmitere asigură prelungirea acestui conţinut prin
credinţă.
Scriptura există şi este aplicată prin Biserică. Fără Biserică n-ar fi
fost Scriptura. Canonul Scripturii se datorează Bisericii, mărturiei ei. Scriptura
s-a scris în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre autenticitatea ei apostolică.
Biserica îşi are originea directă în lucrarea Apostolilor călăuzită şi însufleţită de
Duhul Sfânt în prima aplicare a Revelaţiei şi Tradiţiei apostolice. Scriptura a
luat naştere în sânul Bisericii şi spre folosul ei, ca fixare în scris a unei părţi a
Tradiţiei apostolice, a unei părţi a Revelaţiei, pentru a o hrăni din şi a o menţine
în Hristos cel autentic transmis prin Tradiţia întreagă.
Biserica înţelege sensul autentic al conţinutului Revelaţiei, pentru că
Duhul menţine în ea evidenţa plenitudinii trăite a Revelaţiei, concretizată în
Hristos. Nu poate fi Biserică deplină fără evidenţa plenitudinii divino-umane a
lui Hristos, aflătoare în ea şi nu se poate arăta şi activa evidenţa acestei
plenitudini decât în Biserică. Iar plenitudinea aceasta se arată şi se activează
prin Duhul Sfânt. De aceea a spus Sfântul Irineu: „Ubi ecclesia, ibi Spiritus
Sanctus et ibi veritas (seu Christus), sau: „Ubi Spiritus, ibi ecclesia et
veritas”41.
Sfântul patriarh Nichifor Mărturisitorul spunea: „Biserica este casa
lui Dumnezeu, cum socoteşte Sfântul Apostol Pavel scriind lui Timotei, când
zice că trebuie să ştim «cum să umblăm în casa Domnului, care este Biserica
lui Dumnezeu celui viu» (I Tim. 3, 15). Astfel, casa fiind dumnezeiască, a fost
întemeiată pe vârful munţilor înalţi (Evr. 12, 18-20), care pătrund în
contemplaţia, adică în cugetările şi gândurile Proorocilor şi Apostolilor, care
se ridică peste cele pământeşti şi de jos şi pe care le-a pătruns în chip strălucit;
pe acestea se spune că este clădită, ca pe nişte temelii ale credinţei, Biserica lui
Dumnezeu.” 42 Acelaşi sfânt declară că înşişi Apostolii, aflându-se în Biserică
unde lucrează Duhul Sfânt, au fost trimişi de Hristos din Biserică, sau de
41
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, op.cit., p.65.
Hristos lucrător prin Duhul Sfânt în Biserică. Pornind de la cuvântul: „Din Sion
va ieşi legea, iar cuvântul Domnului, din Ierusalim”(Is. 2, 3), el îl aplică
Bisericii ca chip al Ierusalimului cresc: „Căci din acest Ierusalim sensibil, ca
unul ce este chipul Ierusalimului de sus, a ieşit, evident cuvântul dumnezeiesc
care a cuprins toate marginile lumii. Căci în el s-au săvârşit tainele mântuirii.
Din el au fost trimişi şi Sfinţii Apostoli să meargă să înveţe neamurile, ca să le
cureţe calea aceea netedă, dreaptă şi mântuitoare”. 43

Capitolul III
1.Învăţătura Protestanta
42
Sf Nichifor Mărturisitorul, Cuvânt de apărare pentru sfintele icoane, P.G. 100, col. 600. apud
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 70.
43
Ibidem, pg. 71.
 Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică mărturisesc împreună că
forma de credinţă şi de viaţă creştină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. Spre deosebire de acestea, protestanţii susţin că unicul izvor al
credinţei şi principiul formal al ei este Sfânta Scriptură, Tradiţia neavând nici o
valoare dogmatică, ci cel mult una istorică. Unii dintre ei admit într-o oarecare
măsură tradiţia explicativă, dar o resping cu toţii pe cea completivă.
Dar şi în privinţa Sfintei Scripturi, protestanţii se deosebesc de
ortodocşi şi de catolici. Căci în timp ce Biserica Ortodoxă şi cea Catolică susţin
că numai autoritatea bisericească este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură şi
aceasta numai în spiritul Tradiţiei, aşadar, ele considerând că regula de credinţă
este învăţătura Bisericii, Sfânta Scriptură fiind numai un izvor al acesteia,
protestanţii susţin că orice creştin are dreptul să explice sau să tâlcuiască Sfânta
Scriptură, ea însăşi fiind unicul izvor şi unica normă de credinţă, interpretându-
se singură (Scriptura Scripturae interpres)44. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de
alte informaţii şi explicaţii omeneşti dinafara Scripturii pentru a o înţelege.
Locurile dificile din Sfânta Scriptură se tălmăcesc de ele însele cu ajutorul altor
locuri, tot din Sfânta Scriptură. Scriptura îşi este suficientă sieşi şi nu are nevoie
de nimic din afară, acestea fiind chiar dăunătoare şi falsificatoare45.
Înlăturând aportul Sfintei Tradiţii la explicarea sau tâlcuirea
Scripturii,protestanţii motivează în diferite feluri că un credincios, fără să fie
versat în ale teologiei, poate înţelege şi tâlcui corect Scriptura. Astfel, teologii
protestanţi mai vechi învăţau că Duhul Sfânt luminează mintea şi inima oricărui
credincios care citeşte Biblia, spre a o înţelege corect. Teologii mai noi afirmă
că Scriptura se poate înţelege prin ea însăşi,căci un loc lămureşte alt loc. Dar în
ambele cazuri se pune întrebarea: dacă lucrurile stau astfel, atunci de unde vine
varietatea de sensuri pentru aceleaşi texte în protestantism şi de ce, în general
teologii protestanţi, când explică un text controversat, folosesc expresia „după
părerea mea”.46 O altă parte dintre teologii protestanţi mai noi recunosc numai
raţiunii dreptul de a explica Scriptura, afirmând că ea, ajutată de luminile ei
naturale şi de critica istorică, precum şi de critica textelor, poate nu numai să
explice, ci chiar să modifice uneori textul Scripturii. Dar câţi din cei ce citesc
Scriptura dispun de cunoştinţele despre care este vorba şi care este norma de
conducere chiar pentru cei ce posedă aceste cunoştinţe? Şi apoi cum pot aceşti
teologi să se încreadă în luminile raţiunii, dacă, după doctrina protestantă, ea a
rămas cu totul întunecată după păcatul strămoşesc? Şi atunci cum rămâne cu
ironia adresată de Luther „Doamnei Raţiuni” (Frau Vernunft)?
2.Biserica Romano-Catolica

44
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
45
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 107.
46
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
 Dar şi între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică există deosebiri în
privinţa modului de a concepe Tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că Tradiţia
este învăţătura apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în timpul sinoadelor
ecumenice, care în parte a fost expusă şi formulată oficial în hotărârile acestor
sinoade, la care Biserica nu a adăugat nimic. Romano- catolicii extind Tradiţia
peste epoca celor şapte sinoade ecumenice, incluzând în ea hotărârile conciliilor
aşa-zise ecumenice, până în zilele noastre, de asemenea multe bule sau alte
hotărâri papale. Ca atare, după ea Tradiţia nu-i necesar să poarte pecetea
apostolică, nici să fie întărită de Sfinţii Părinţi, ori să fie crezută de toţi, ci este
considerată ca un depozit sau o vistierie a credinţei, la care Biserica este
îndreptăţită să recurgă când stabileşte o nouă dogmă.
Faţă de acest mod de a înţelege Tradiţia, Biserica Ortodoxă „este
paznicul credincios şi cuvios al Tradiţiei. Biserica Apuseană se manifestă faţă
de Tradiţie mai mult ca un creator de tradiţie, transformându-o după voinţă şi
născocind multe ca să împace cele noi cu cele vechi şi să înnoade firul rupt de
învăţătura apostolică…” 47
Unii teologi apuseni mai noi (ca Möhler) vorbesc de o Tradiţie
ideală, deosebită de cea transmisă de Biserică, pe care o numesc Tradiţie din
punct de vedere subiectiv, acesta fiind spiritul catolic dătător de viaţă, care
leagă prezentul cu trecutul şi care este cuvântul lui Dumnezeu ce grăieşte în
conştiinţa comună, în general fiind cugetarea bisericească. Dar această Tradiţie,
pe care ei o consideră creatoare, nu poate fi invocată decât prin justificarea unor
dogme noi pe care le inventează Biserica Apuseană.48

3.Criteriile Revelatiei autentice: minunile şi profeţiile

Caracterul primordial a creştinismului este acela de religie revelată.

Dar, înafara religiei creştine, există religii care pretind că se întemeiază pe
revelaţie. Se poate constata că în sânul multor religii au apărut diferite persoane
care s-au dat drept trimişi ai divinităţii, deci organe ale revelaţiei, dar în realitate
ei erau doar nişte înşelători. Dar şi în istoria creştinismului au existat diferiţi
eretici care s-au considerat drept organe ale Revelaţiei susţinând că ei au primit
descoperiri de la Dumnezeu. Din această cauză au apărut false revelaţii alături
de cele autentice, simţindu-se nevoia, cu timpul, stabilirii anumitor semne după
care să se poată deosebi Revelaţia adevărată de cea falsă. Aceste semne se
numesc criterii ale Revelaţiei, iar ele sunt de două feluri: interne şi externe.
Criteriile interne. Se înţeleg faptele care provin din însuşi conţinutul
Revelaţiei şi, la rândul lor, ele sunt de două feluri: pozitive şi negative. Cele
pozitive ne arată ce trebuie să cuprindă Revelaţia: adevăruri religioase şi morale
incontestabile, expuse într-o formă clară şi concisă, fără să fie în contrazicere cu
47
Hristu Andrutsos Simbolica tradus din grecescul de Justin Moisescu, 1955, apud Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran,
Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 75.
48
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 75
alte adevăruri revelate, nici cu adevăruri sigure, umane. Cele negative cele
negative ne arată ce nu trebuie să cuprindă o Revelaţie adevărată: idei absurde,
contrare logicii şi bunului-simţ , idei imorale, antisociale şi antiumane, de
asemenea exprimarea acestora să nu fie făcută în termeni obscuri, echivoci şi cu
multe înţelesuri.
Criteriile externe. Prin criteriile externe se înţeleg acele semne care
rezultă din împrejurările în care se face Revelaţia, precum şi din faptele care o
însoţesc. Acestea sunt de două feluri: naturale şi supranaturale.
Criteriile naturale se referă la organul sau persoana prin care se face
Revelaţia, la calităţile lui morale şi intelectuale, precum şi la modul în care se
face Revelaţia. Persoana respectivă trebuie să fie un om sănătos la minte,
credincios, evlavios,lipsit de patimi, cu o bună reputaţie morală, devotat cauzei
pe care o serveşte, neinteresat de câştig material, nedoritor de onoruri sau
ranguri lumeşti, dezbrăcat de interese personale, modest şi neprefăcut, având o
reputaţie de om integru. Dacă persoana prin care se face presupusa revelaţie
este un om imoral, lipsit de caracter, crud, făţarnic, viclean, înşelător atunci
sigur nu poate fi vorba de o Revelaţie adevărată.
Criteriile supranaturale (minunile şi profeţiile).
Minunile sunt fenomene sau fapte sensibile care se petrec în lumea
noastră, dar ele nu se pot explica pe temeiul legilor naturii, deoarece le depăşesc
pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este adeverirea
Revelaţiei.
Numeroşi oameni de ştiinţă au negat posibilitatea minunilor,
afirmând că ele nu sunt posibile, deoarece ar contraveni legilor naturii şi ordinii
universale, ceea ce este imposibil. Dacă cei trei tineri n-au ars în cuptor, dacă
Petru nu s-a scufundat în apă, iar dacă Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr, aceasta
nu înseamnă că s-a nimicit puterea focului de a arde, s-au că s-a desfiinţat legea
cufundării în apă a corpurilor mai grele decât volumul apei dislocate, ori că s-a
anulat sau nimicit puterea morţii şi a bolii asupra oamenilor, ci numai că
Dumnezeu Cel Atotputernic în înţelepciunea Sa, a găsit de bine să suspende,
pentru un moment, efectele sau puterea legilor naturii, care, de altfel, rămân
neschimbabile.49
Minunile sunt dovada cea mai grăitore, mai sigură şi mai
convingătoare despre originea divină a religiei noastre. Mântuitorul a vorbit
iudeilor despre puterea doveditoare a minunilor Sale, prin divinitatea Sa:
„Dacă nu mă credeţi pe Mine, credeţi lucrurilor Mele” (In 10, 38), şi „De n-aş
fi făcut între ei lucrurile pe care nimeni altul nule-a făcut, păcat n-ar avea…”
(In 15,24).
Profeţiile. În Vechiul Testament cuvintele „proroc” şi „profet” au
mai multe înţelesuri. Dar sensul fundamental al cuvintelor proroc şi profet este
acela de văzător înainte, de prezicător al unor evenimente care se vor întâmpla
în viitor. Prin proroc sau profet se înţelege o persoană care are darul de a vorbi
49
Ibidem, pg 77.
despre cele ce se vor întâmpla în viitor, dar nu ca o prevedere datorită
perspicacităţii inteligenţei sale, ci drept urmare a unei descoperiri pe care i-a
făcut-o Dumnezeu.
Profeţia este o precizie al cărei conţinut este făcut prin Descoperire
dumnezeiască, iar condiţia ei esenţială spre a putea fi considerată ca atare este
ca ea să fie clară şi lămurită. Trebuie să ţinem seama că profeţiile adevărate sunt
făcute numai de oameni aleşi de Dumnezeu, cărora – după atotştiinţa şi
înţelepciunea Sa – le descoperă voinţa şi planurile Sale, aceste profeţii fiind
semne nedezminţite despre cele revelate, ele însele putând fi considerate
minuni. 50

Concluzii
Importanţa Revelaţiei în viaţa Bisericii şi a
credinciosului
50
Ibidem, pg. 79.
 Biserica îşi are fiinţa, cât şi ţelul final în sânul Revelaţiei. Biserica
nu este altceva decât Revelaţia întrupată, o revelaţie ce-şi face clar prezenţa
prin Tainele Bisericii. Setea după cunoaştere după care se guvernează din
eternitate omul, iar adevărul nu e obiectiv, ci trans-subiectiv, adevărul este
opera Revelaţiei, este Revelaţia însuşi, pentru că Dumnezeu este „Calea,
Adevărul şi Viaţa”.Biserica, propovăduind Revelaţia, nu face altceva decât să-şi
proclame obârşia şi pe Cel ce îi este Cap.Biserica se mişcă în interiorul
Revelaţiei, deci al Scripturii şi al Tradiţiei, iar Tradiţia este vie în Biserică.
Revelaţia este prin excelenţă adresată omului, căci vizează
mântuirea lui. Biserica îşi propovăduieşte adevărul, gravitând în jurul Revelaţiei
şi atingând o singură problemă, dar care le cuprinde pe toate – relaţia
Dumnezeu – om.
De ce Om – Biserică – Dumnezeu? Pentru că El Însuşi spune „voi
sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu (2 Cor 6, 16)”. Revelaţia oferă
răspunsuri, adapă setea de cunoaştere a firii omeneşti, ducându-l la Misterul
Suprem – Existenţa lui Dumnezeu, iar „existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la
îndoială de cei ce primesc Sfânta Scriptură” 51, iar Sfânta Scriptură nu este
altceva decât expresia şi chipul Revelaţiei. Această împletire între Scriptură,
Biserică, credincios este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, Duhul lui Hristos.
Conlucrarea cu harul şi acceptarea Revelaţiei devine cheia dezlegării
misterelor umane dumnezeieşti, căci „bogăţia celui înţelept şi smerit este
cuvântul lui Dumnezeu”. 52

BIBLIOGRAFIE

1.Biblia sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţia Sfântului Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române,.Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
51
Sf. Ioan Damaschin, op. cit. pg.20.
52
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte despre om, Editura. Bunavestire, Bacău 2001, pg. 70.
 2Sfântul DAMASCHIN Ioan – Dogmatica, traducere in română, de
Preot Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993.
3.Sfântul Igantie BRIANCIANINOV – Cuvinte despre om, Editura
Bunavestire, Bacău 2001.
4.Bria Preot Profesor, Ion – Tradiţie şi dezvoltare în teologia
ortodoxă, în Ortodoxia, numărul 1, anul 1973.
5.Ioniţă Diacon asist. Doctor, Viorel – Raportul dintre Scriptură şi
Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice, în Ortodoxia numărul 2, anul
1980.
6.Lossky Vladimir – Introducere in Teologia Ortodoxă, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
7.Idem – Tradiţie şi tradiţii, în Studii Teologice, numărul 7-8, anul
1970.
8.Remete, Preot Conf. Doctor George – Dogmatica Ortodoxă, ediţia
a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.
9.Rezuş Preot Profesor, Petru – Învăţătura ortodoxă despre
dezvoltarea şi împlinirea Revelaţiei divine, în Ortodoxia, numărul 1, anul 1966.
10.Stăniloaie Preot Profesor Doctor, Dumitru – Teologia
Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, ediţia III, volumul I.
11.Idem – Sfânta Scriptură şi Tradiţia apostolică în mărturisirea
Bisericii, în Ortodoxia numărul 2, anul 1980.
12.Idem – Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre dezvoltarea
doctrinei, în Ortodoxia, număruă 1, anul 1975.
13.Idem – Sfânta Tradiţie. Definirea noţiunii şi întinderea ei, în
Ortodoxia, numărul 1, anul 1964.
14.Todoran Preot Profesor, Isidor – Asupra Revelaţiei primordiale,
în Ortodoxia, numărul 1, anul 1956.
15.Todoran Preot Profesor Doctor Isidor; ZĂGREAN, Arhidiacon
Profesor Doctor, Ioan - Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile
Teologice, ediţia a III-a, Editura Renaşterea Cluj, 2000.