“Omul lipsit de educatie nu stie

sa se foloseasca de libertatea sa .”
Immanuel Kant

EDUCATIA

Educatia reprezinta obiectul de studiu specific pedagogiei (stiintelor pedagogice).

Datorita complexitatii profunzimii si amplitudinii sale,educatia este studiata si de alte
stiinte socioumane inrudite cu pedagogia.
Conceptul pedagogic de educatie urmareste cunoasterea stiintifica,la un grad inalt
de generalitate si abstractizare,a unei realitati psihosociale cu o foarte mare arie de
extindere in timp si spatiu si de desfasurare complexa si contradictorie la nivel de sistem
si proces.
Pedagogia este stiinta care studiaza fenomenul educational cu toate implicatiile sale
asupra formarii personalitatii umane in vederea integrarii active a persoanei in viata
sociala.
De-a lungul istoriei,societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si
practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala a
culturii si civilizatiei. Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin
educatie care,in aceasta ipostaza ,reprezinata institutia constituirii si transmiterii
ereditatii sociale a culturii si civilizatiei. Pe acest fundament de experienta condensata se
actioneaza,prin educatie, pentru formele omului ca utilizator si consumator de valori,ca
producator si creator de valori. Educatia este o functie esentiala si permanenta a
societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de
instrument de actiune pentru formarea omului.
In sens social-istoric educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei
– economice,politice,religioase,filosofice,artistice,stiintifice si tehnice – de la inaintasi la
urmasi. In fazele de inceput ale societatii transmiterea experientei se realiza ocazional
nesistematic si oral in comunitatile gentilicotribalica. In etapele avansate de dezvoltare a
societatii, la unele popare,spre exemplu la egipteni,indieni etc.,educatia se realiza ca
initiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si ulterior educatia se
institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii si
civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-a realizat dialogul generatiilor, s-a
asigurat continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii.
In sens social-cultural,educatia este procesul de ridicare a individului din stare de
natura biologica la cea culturala. Din ins biologic cu predispozitii normale cognitive,
afective, si volitive, in mediul social si prin el, individul devine o fiinta
culturala,asimiland cultura si in situatii de exceptie, creand-o. Omul este, dupa Ralph
Linton, natura ± educatie.
Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de formare a
omului ca personalitate in plan cognitiv ,afectiv-motivational,volitiv, aptitudinal,
atitudinal. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ
al fiintei biologice, in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural al experientei
adultului-parinte, invatator, profesor. Educatia in acest caz este instrumentul formarii
individului ca personalitate.
In sens pedagogic, educatia este fenomenul social complex privit in trei dimensiuni:
-activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare, indrumare,
formare a obiectului educatiei (educat);
 -proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate, proces de formare
intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica;
-rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in structuri
comportamentele proprii de cunoastere si actiune.
Pentru Platon,educatia ar fi “arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”
Aristotel, in lucrarea sa “Politica”, considera ca educatia “trebuie sa fie un obiect al
supravegherii publice,iar nu particulare”. In consecinta,ea trebuie sa pregateasca viitori
cetateni. Aceasta pregatire trebuia sa se fac diferentiat dupa modelul in care cele trei
aspecte ale sufletului (vegetativ,animal, rational) se distribuie in randul oamenilor.
J.A.Comenins,in lucrarea sa “Didactica magna”, considera ca la nastere,natura
inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii si religiozitatii”. Acestea
nu se desavarsesc prin sine si de la sine, ele devin un bun al fiecarui om numai prin
educatie. Rezulta ca, in conceptia sa, educatia este o activitate de stimulare a acestor
“seminte” si implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul “nu poate deveni
om decat daca este educat”
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke,educatia se prezinta
sub forma unei relatii interpersonale de supraveghere si interventie ce se stabileste intre
“preceptor” (educator) si copil (viitor “gentlemen”). Este indispensabil ca educatorul sa
cunoasca zestrea naturala a copilului pentru ca pe aceasta baza sa intervina cu
modalitati adecvate pentru a-l modela in concordanta cu prototipul omului in care se
impletesc trasaturi ale nobilimii si burgheziei” (un gentlemen in actiune).
Filosoful german Imanuel Kant, in reflectiile sale,aprecia ca educatia contribuie la
valorificarea naturii umane in folosul societatii: “Este placut sa ne gandim ca natura
omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se poate ajunge a i se da o forma
care sa-i convie cu deosebire. Aceasta ne descopera perspectiva fericirii viitoare a
neamului omenesc”.
Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui aflux informational
si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie pedagogica. Aceste influente
multiple, resimtite sau nu ca fiind de tip educativ, pot actiona concomitent, succesiv sau
complementar, in forme variate, in mod spontan, incidental sau avand un caracter
organizat si sistematic.
In pedagogie, aceasta realitate este reflectata cu ajutorul conceptului care defineste
formele generale ale educatiei. Acesta se refera la principalele ipostaze prin care
educatia se poate obiectiva, “pornind de la varietatea situatiilor de invatare si de la
gradul diferit de intentionalitate actionala”.(Constantin Cucos)
Se considera astfel ca “formele generale ale educatiei reprezinta modalitatile de
realizare a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii prin intermediul unor
actiuni si (sau) influente pedagogice desfasurate, in cadrul sistemului de
educatie/invatamant in conditiile exercitarii functiilor generale ale educatiei (functie de
formare-dezvoltare a personalitatii, functia economica, functia civica, functia culturala
a educatiei).(Gabriela C. Cristea)
Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului, in mod
organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si
pedagogice,desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau,dimpotriva, in mod spontan
(intamplaror,difuz,neoficial) sunt reunite sub denumirea de forme ale educatiei.
In functie de gradul de organizare si de oficializare, al formelor educatiei, putem
delimita trei mari categorii:
-educatia formala(oficiala);
-educatia non-formala(extrascolara);
 -educatia informala(spontana).
Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica. Se
comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini, sentimente si convingeri. Se
comunica prin cuvant, gest, mimica, prin intreaga conduita.
Relatia educativa este complexa,determinata de numerosi factori. Se realizeaza intre
comportamente globale (educator-educat). Actiunea educatorului este directiva,
intentionata, constienta, orientata de scopuri si obiective care anticipeaza transformari
in comportamentul invatat al educatului. Acesta nu asimileaza automat, el fixeaza,
filtreaza, prelucreaza activ, include cele invatate in propriile structuri.
Relatia este asimetrica, se realizeaza intre personalitatea formata a educatorului si
personalitatea in formare a educatului. In acest context apar concordante si
disconcordante in actul de comunicare educationala.
Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii valorice:
a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatiei institutionalizate
(care au in vedere realizarea unor finalitati specifice,intr-un cadru institutionalizat)
-educatia formala si nonformala ;
Si forma educatiei neinstutionalizata (“realizata implicit, fara obiective specifice
institutionalizate”)
-educatia informala.
b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pe baza unor
actiuni explicite si influente implicite (educatia formala si nonformala) si educatia
realizata doar pe baza unor influente implicite (educatia informala)
O diferenta a educatiei formale a fost data de catre Philip Coombs, in anul 1973,
conform careia educatia formala este “sistemul educational structurat ierarhic si gradat
cronologic, pornind de la scoala primara si pana la universitate, care include, in plus
fata de studii academice, o varietate de programe de specializare si institutii de
pregatire profesionala si tehnica cu activitate full-time”.
Educatia nonformala a fost definita de catre J.Kleis drept “orice activitate
educationala,intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in afara scolii
traditionale, al carui continut este adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale, in
scopul maximalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul
notarii in catalog, disciplina impusa, efectuarea temelor etc.)”
Educatia informala se refera la experientele zilnice ce nu sunt planificate sau
organizate si conduc catre o invatare informala. Cand aceste “experiente sunt
interpretate de catre cei mai in varsta sau de catre membrii comunitatii ele se constituie
in educatie informala”. Educatia informala este procesul care se intinde pe toata durata
vietii,prin care individul dobandeste informatii,isi formeaza priceperi si deprinderi, isi
structureaza convingerile si atitudinile, se dezvolta, prin intermediul experientelor
cotidiene.
Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci, specifice activitatii
de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane, exprimate la nivelul
consecintelor sociale angajate in mod obiectiv, la nivelul de sistem (societatea in
ansamblul sau) si de subsistem (cultural, comunitar, economic, politic, natural)
Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta, actualiza si
valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari eficiente si rapide a
individului in societate si, prin aceasta, in vederea crearii premiselor autodeterminarii
individului ca factor de progres social. Prin educatie, in principal, omul trece de la stare
de existenta pur biologica la aceea de existenta sociala. Daca omul ar fi la nastere
inzestrat prin ereditare, cu posibilitatile adultului, nu ar exista educatie. In ceea ce
priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o deosebire intre copil
nascut intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib primitiv, intrucat amandoi
trebuie sa invete totul. O parte a invataturii este rezultatul contractului spontan al
omului cu diferite aspecte ale vietii sociale, dar cea mai consistenta parte a invataturii se
acumuleaza prin instruire, prin forme organizate si sistematice.
Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa cu un centru de activitati reale,
practice, desfasurate in comun, in asa fel ca inteligenta logica sa se formeze in functie de
actiunea si de schimbarile sociale.
Educatia reprezinta, astefel, activitatea psihosociala cu functie generala de formare-
dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea sociala optima,
angajata conform finalitatilor asumate, la nivel de sistem si de proces, proiectate,
realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca structura de baza corelatia subiect
(educator) obiect(educat),intr-un context deschis,(auto) perfectibil.

Bibliogarfie:

1.Antonesei Liviu -“Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei”, Editura Polirom

1996
2.Cucos Constantin - “Pedagogie”,Editura Polirom 2001
3.Macavei Elena – “Pedagogie” , Editurav Didactica si Pedagogica,1997
4.Nicola Ioan – “Tratat de pedagogie scolara”, Editura ARAMIS, 2003

Educaţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Portal Educaţie
Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care
înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element
activ al vieţii sociale.

[modifică] Definiţii ale educaţiei

Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o
categorie fundamentală a pedagogiei.

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea
sa „Politica”, considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice,
iar nu particulare”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naştere,

natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”,
ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa,
educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe”, şi implicit, de conducere a
procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educaţia se prezintă sub
forma unei relaţii interpersonale de supraveghere şi intervenţie ce se stabileşte între
„preceptor” (educator) şi copil (viitorul „gentleman”).

Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educaţia contribuie la valorificarea naturii

umane în folosul societăţii: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai
bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu
deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Pentru Jean-Jacques Rousseau educaţia este în acelaşi timp intervenţie şi neintervenţie :

„Educaţia negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării fireşti,
totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenţie”.

În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educaţia este împărţită în trei
subdiviziuni: guvernarea, învăţământul (realizarea unor obiective specifice) şi educaţia
morală.

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educaţia este o acţiune „exercitată de

generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială.”; are ca obiect să
provoace şi să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale.
Durkheim afirma că „educaţia constă într-o socializare metodică a tinerei educaţii”.

Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educaţia este „un fapt social şi
individual în acelaşi timp”. Florin Georgescu considera că „educaţia este prima
activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin
Georgescu 1970).

Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligenţa şi capacitatea

creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa
capacităţile intelectuale în condiţiile deplinei afirmări şi va da un larg avans dorinţei de
cunoaştere.

În concluzie, prin educaţie se doreşte dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al

omului şi formarea unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de
perspectiva societăţii.

Educaţia are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmăreşte dezvoltarea

unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre
pregătirea pentru viaţă, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenţei, vizează
cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educaţie
îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educaţională este
dinamică şi flexibilă în acelaşi timp, iar educaţia stimulează idealul fiinţei umane
exprimat prin „a fi şi a deveni”.

[modifică] Caracterul istoric al educaţiei

Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale şi
spirituale ale societăţii. Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare
odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării
omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială.
Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conţinuturile, finalităţile
educaţiei s-au schimbat, au evoluat şi s-au perfecţionat. Educaţia este deci supusă
schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna primitivă.

În momentul în care strămoşii îndepărtaţi ai omului au început să muncească, prin

aceasta, felul lor de viaţă a început să se deosebească fundamental de cel al animalelor.
Acestea din urmă au continuat să se adapteze şi să se comporte faţă de mediul natural
în mod instinctiv. Omul însă a adoptat faţă de mediu o atitudine activă, transformându-
l cu ajutorul uneltelor pe care le confecţionează. Astfel apare atitudinea activă a omului
faţă de propria sa dezvoltare, simţul de răspundere pentru generaţia viitoare, exprimat
prin grija adulţilor de a transmite celor tineri experienţa de confecţionare şi utilizare a
uneltelor în vederea formării lor ca forţă de muncă. Între muncă şi educaţie s-a stabilit
astfel un raport de intercondiţionare, raport care se află la baza perfecţionării uneltelor
de muncă.

Dezvoltarea vieţii sociale, îmbogăţirea experienţei umane fac să se complice însuşi

procesul de transmitere a experienţei acumulate, de procesul de educare. Generaţiile
adulte transmit tinerelor generaţii nu numai experienţa de muncă, ci şi limba şi regulile
de comportare. Acest proces intenţionat de formare a tinerelor generaţii este tocmai
ceea ce înţelegem prin educaţia în comuna primitivă.

Apariţia proprietăţii private şi a claselor sociale fac ca educaţia antichităţii să se

deosebească de cea specifică comunei primitive. Educaţia are acum un caracter de clasă.
Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic – Egipt, China, India – cât şi
în Grecia şi Roma antică.

În şcolile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a

preoţilor – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcţii
administrative mai mărunte, aveau obligaţia de a şti să scrie.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au

avut şcoli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea şcolile
din China antică devin treptat un monopol al aristocraţiei. Spre deosebire de alte şcoli
din orientul antic, în China se acordă mare atenţie formării deprinderilor de
comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât faţă de cei mai în vârstă,
cât şi faţă de cei superiori ca situaţie socială. Educaţia morală din şcoala chineză era
puternic influenţată de religie.

Ca şi la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcaţie precisă între cunoştinţele

religioase şi cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu
ajutorul magiei), matematica şi limba sanscrită.

În Grecia antică putem evidenţia două tipuri de sisteme educaţionale. Acestea privesc
cele două mari puteri: Sparta şi Atena. Sistemul educaţional spartan era cu precădere
unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic.

Sistemul educaţional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare

principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalităţii educaţia se
făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea
pentru organizarea învăţământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucţie
şi educaţie capătă un caracter de stat.

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, şi trecerea de la

sistemul de educaţie sclavagist la altul care corespundea cerinţelor vieţii economice şi
sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până în secolul
al XVIII-lea.

Ideologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creştinismul pentru

Europa, islamismul pentru Orientul apropiat şi nordul Africii, budhismul pentru
Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea creştină – acaparase pământ, putere
politică şi întreaga viaţă culturală. Dogmele religioase serveau integral intereselor
claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul primordial şi baza oricărei
gândiri teoretice a reprezentanţilor acestor clase. Este cunoscut faptul că în această
perioadă filosofia a devenit o “slujnică” a teologiei. Arta a fost şi ea subordonată
spiritului teologiei, devenind o expresie a dispreţului religios pentru natură, pentru om.
Prin conţinutul său, arta exprima aspiraţia către viaţa viitoare. În pictura şi sculptura
feudală era redat extazul mistic al unor fiinţe dematerializate, disproporţionate
anatomic.

În ceea ce priveşte învăţământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului – atât în

Europa, cât şi în Orientul apropiat şi depărtat.

Se ştie că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele având
anumite particularităţi care şi-au exercitat influenţa şi asupra educaţiei şi
învăţământului. Astfel, educaţia evului mediu propriu-zis (secolele V-XIV) se deosebeşte
mult de aceea care se practica în epoca Renaşterii şi Reformei (secolele XV-XVI), iar
aceasta avea unele trăsături care o diferenţiau de sistemul educativ din perioada
descompunerii feudalismului (secolele XVII-XVIII).

Către sfârşitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societăţii a devenit mai alert.
Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea puternică a
meseriilor, a atelierelor meşteşugăreşti. În industrie s-au introdus motoarele hidraulice,
a început să se folosească roata de tors şi s-a trecut la organizarea unui nou tip de
producţie industrială, producţia manufacturieră. Secolele XIV şi XV constituie – pentru
o parte din ţările Europei de apus – perioada de trecere de la feudalism la capitalism.
Criza economică şi socială din aceste secole este însăşi criza regimului feudal, care a
permis trecerea de la supremaţia nobilimii feudale la dobândirea puterii de către
burghezie. Populaţia oraşelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o
mulţime de “republici”. Aproape fiecare oraş mai dezvoltat a devenit o republică –
Veneţia, Florenţa, Genova, Milano etc. Schimbări majore s-au petrecut şi în educaţie.
Conceptele umanismului au influenţat puternic ideile pedagogice. Se dă o mare
importanţă respectului faţă de om, încrederea în posibilităţile sale fizice şi intelectuale.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe

plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din ţările Europei
occidentale. Întrucât înseşi interesele sale economice şi politice îi impuneau asigurarea
unei instrucţii elementare pentru categorii largi ale populaţiei. Această perioadă
constituie un mare pas înainte în direcţia generalizării învăţământului primar şi a
dezvoltării teoriei pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum
învăţământul, mai ales şcoala elementară, a atras după sine şi dezvoltarea instituţiilor
de pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire
a pedagogiei ca disciplină ştiinţifică.

Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generaţii au favorizat crearea

unei instituţii speciale de educare, precum şi elaborarea unei teorii pedagogice privind
copii de vârstă preşcolară.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei şi practicii pedagogice.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor au apărut o serie de
elemente noi care anunţă importante mutaţii în gândirea pedagogică şi practica şcolară.
Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-
educative era cuprins acum în termenul de şcoală tradiţională şi începuse să fie
repudiat. Apare, mai întâi, o reacţie faţă de şcoala herbartiană, întemeiată exclusiv pe
receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conţinutului activităţii didactice. Se
creează, astfel, aşa-numitele şcoli noi din Marea Britanie, Franţa, Germania, SUA.

Tot acum, ca urmare a iniţierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se

manifeste o puternică reacţie faţă de pedagogia filosofică – constituită deductiv,
pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează astfel ideea
unei pedagogii experimentale şi, concomitent, ideea unei ştiinţe a copilului – pedagogia.

Tot în această perioadă se constată o altă tendinţă: depăşirea limitelor pedagogiei

întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea individualismului – prin
elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială.

Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunţat, încă de la început – prin teoria educaţiei noi
– ca un secol al copilului.

De-a lungul istoriei, educaţia şi-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizaţiei,
culturii umanităţii, pentru creşterea gradului de ordine şi raţionalitate în viaţa socială,
pentru cultivarea valorilor spirituale şi conferirea în acest fel a unui statut elevat
condiţiei umane.

[modifică] Bibliografie
Ion Gh. Stanciu, „O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
George Văideanu, „Educaţia la frontiera dintre milenii”, Editura Politică, Bucureşti,
1988
Ioan Nicola, „Pedagogie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992
Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară
Marţian Iovan, „Repere în pedagogie – prin universul educaţiei”, Arad, 1997
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C5%A3ie"
Categorie: Educaţie
Educatia
 Inca din cele mai vechi timpuri s-a incercat sa se dea o definitie educatiei.

Pentru Platon educatia ar fi “Arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta

aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” .

Aristotel, in lucrarea sa “Politica”, considera ca educatia “trebuie sa fie un obiect al

supravegherii publice, iar nu particulare”, in consecinta ea trebuie sa pregateasca
viitorii cetateni.

Komensky, in lucrarea sa “Didactica Magna”, considera ca la nastere natura

inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii si religiozitatii”. Acesta
nu se desavarseste prin sine si de la sine, ele devin un bun ala fiecarui om numai prin
educatie. Rezulta ca in conceptia sa educatia este o activitate de stimulare a acestor
“seminte” si implicit de conducere a procesului de umanizare; omul nu poate deveni om
decat daca este educat.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea John Locke, educatia se prezinta
sub forma unei relatii interpersonale de supraveghere si interventie ce se stabileste intre
educator si copil (viitorul gentelemene). Este indispensabil ca educatorul sa cunoasca
zestrea naturala a copilului, pentru ca pe aceasta baza sa intervina cu modalitati
adecvate pentru a-l modela in concordanta cu prototipul omului in care se impletesc
trasaturi ale nobilimii si burgheziei “un gentelemene in actiune”.

Filosoful german I. Kant in reflectiile sale aprecia ca educatia contribuie la

valorificarea naturii umane in folosul societatii : “Este placut san e gandim ca natura
omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se poate ajunge a i se da o forma
care sa convie cu deosebire. Aceasta ne descopera perspectiva fericirii viitoare a
neamului omenesc”.

O viziune cu totul ooriginala o intalnim la J.J. Rousseau. Pentru ele educatia este in
acelasi timp interventie si neinterventie. Fiecarei perioade de varsta ii corespunde o
anumita educatie in functie de fenomenele psihologice dominante in etapa respectiva
(organe de simt, ratiune, sentimente).

“Educatia negativa” presupune inlaturarea orcarui obstacol din calea dezvoltarii

firesti, totul trebuie lasat sa se produca de la sine fara nici o interventie. Interventia
alterneaza cu neinterventia : prima, pentru particularitatile dominante etape respective,
a doua, pentru cele care se afla in stare latenta. J.J. Rousseau spune ca la varta de 2-12
ani, “nu vreau sa aiba alt profesor decat natura, nici alt model decat obiectele”.

Pedagogul german Johann Friedrich Herbart, sustine ca educatia include trei

subdiviziuni : guvernarea, invatamantul si educatia morala, fiecare urmarind realizarea
unor obiectivespecifice, toate la un loc circumscriind finalitatea generala a educatiei.

Sociologul francez E. Durkheim sustine ca educatia este o actiune “exercitata de

catre generatiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viata sociala. Ea are ca
obiect sa provoace si sa dezvolte in copil un numar oarecare de stari fizice, intelectuale
si morale, pe care le reclama de la el atat societatea politica in ansamblul ei, cat si
mediul special caruia ii este cu deosebire destinat”. Esenta educatiei se reduce pentru
cei dintai la dirijarea dezvoltarii copilului iar pentru ceilalti la adaptarea acestuia unor
conditii de mediu. Daca ar trebui ca sa dau o definitie a educatiei as spune astfel :
educatia este o activitate sociala complexa care se realizeaza printr-un lant nesfarsit de
actiuni exercitate in mod constient, sistematic si organizat, in fiecare moment un subiect
individual sau colectiv actionand asupra unui obiect individual sau colectiv in vederea
transformarii acestuia din urma intr-o personalitate activa si creatoare,
corespunzatoare atat conditiilor istorico-sociale prezente si de perspectiva, cat si
potentialului sau biopsihic individual.

Societatea zilelor noastre solicita mai mult ca oricand inteligenta si capacitatea

creatoare a omului. “Intregul climat al viitorului, afirma Bogdan Suchodolski, va situa
capacitatile intelectuale in conditiile deplinei afirmari si va da un larg avant dorintei de
cunoastere”. Urmeaza ca educatia sa stimuleze in individ toate fortele si starile afective
indispensabile desfasurarii unei activitati creatoare.

Omul trebuie educat pentru a face fata cerintelor viitorului, pentru a putea
infrunta si raspunde unor situatii imprevizibile. Ocupandu-se de educatia viitorului,
autorii lucrarii “orizontul fara limte al invatarii” considera ca ea va trebui sa vina in
intampinarera asa zisului “decalaj uman”, contribuind la eliminarea disprepantei
dintre lumea inconjuratoare tot mai complexa, si capacitatile umane de a-i face fata.

Cum devine posibila realizarea unei asemenea deziderat ? Prin orientarea scolii
spre o modalitate noua de invatare care sa-i asigure individului posibilitatea de a
raspunde unor evenimente neprevazute. Educatia viitorului va trebui sa se intemeieze
pe o “invatare inovatoare” ale carei atribute vor fi “anticiparea si participarea”.
Intuirea unor evenimente pe care societatea le va genera in viitor, expresie a anticiparii
ofera individului posibilitatea de a-si elabora raspunsuri adecvate, indispensabile
integrarii sale in societate. Participarea pe de alta parte, implica “constientizarea
drepturilor si responsabilitatilor de catre fiecare ins, cultivarea capacitatilor de
cooperare, comunicare si empatie”. (W. J. Botkin)

Educatia viitorului nu se poate alimenta din experienta trecutului. Obiectivele si

modelele sale, sustine A. Toffler, vor trebui cautate in viitor. Care vor fi caste obiective
si tehnici, cum va trebui organizat invatamantul, iata cateva intrebari cu caracter
prospectiv. Fara a prelimina cate ceva din esenta societatii de maine nu este posibil as
schita educatia ce-I va fi proprie. Societatea viitoare in care “masinile se vor ocupa de
fluxul materialelor fizice, iar oamenii de fluxul informatiilor si cugetare”, impune ca
obiectiv fundamental invatamantului acela de a “sporii capaciatetea de adaptare a
individului pentru ca acesta sa se poata adapta repede si usor la noutate permanenta”
(A. Toffler)

Asemenea obiective impun schimbari radicale in continutul si tehnologia educatiei.

Selectarea si prelucrarea cunostintelor se va realiza predominant dupa principiul
interdisciplinaritatii, se va apela cu precadere la strategiile euristice de predare-
invatare, mijloacele tehnice si indeosebi calculatoarele vor permite o individualizare
mai accentuata a invatamantului. Concomitent se vor extinde si perfectiona formele de
socializare menite sa-l pregateasca pe individ pentru exercitare relatiilor interumane
prin cooperare si empatie.
 Caracterul prospectiv al educatiei impune , deci, orienarea ei tot mai insistenta sper
cerintele viitoare ale societatii prin pregatirea omului pentru a face fata impactului
schimbarii cu care se confrunta neintrerupt.

Eu cred ca o dificultate a sistemului de invatamant din Romania este imitarea unor

“modele” universale, lipsa caracterului national al educatiei. E sigur ca educatia nu se
poate inchide in limitele stict nationale, facand abstractie de cea ce s-a realizat in alte
tari. Cunoasterea si valorificarea unor asemenea rezultate sunt posibile numai
asimilandu-le si adaptandu-le la particularitatile sociale si nationale din tara.
Experienta universala trebuie imbinata, deci, cu experinta nationala. In dezvoltarea si
perfectionarea educatiei trebuie sa se porneasca intotdeauna de la realitatile nationale si
numai pe aceasta baza sa se asimileze experienta universala, acumulata in cadrul altor
sisteme educationale. Conditia indispensabila pentru ciscumscrierea educatiei
romanesti este cunoasterea particularitatilor specifice natinii romane.

Educatia reprezinta una din caile prin care fiecare popor isi aduce contributia la
dezvoltarea generala a umanitatii. Obiectivul educatiei nationale este de a pune in
valoare potentialul creator al poporului. “Noi ramanii care am dat timp de 2000 de ani
atatea dovezi de viata si de putere de a infrange si cele mai infioratoare incercari ale
sortii, suntem in drept sa avem incredere in puterile noastre de a da prin noi insine, fara
ajutorul nimanui, contributii pretioase umanitatii prin punerea in valoare a specificului
nostru propriu care nu este cu nimic mai prejos decat al altor popoare, favorizate in
anumite momente trecatoare de cine stie ce imprejurari” (O. Ghibu)

Dezvotarea psihica este rezultatul interactiunii dintre factorii interni si externi. Se

considera ca in cadrul acestor factori educatia detine rolul conducator datorita
specificului actiunii sale ce se manifesta nu numai direct ci si indirect prin intermediul
celorlalti factori. Nu se poate spune ca personalitatea este un rezultat al actiunii
educatiei formale, nonformale si informale in mod echilibrat, deoarece, fiecare diutre
aceste forme ale educatiei actioneaza la un moment data supra pesonalitatii. Cea mai
importanta este educatia informala, dar fiecare educatiei fie ea formala sau nonformala
aduce un plus in formarea personalitatii, de aceea cooperarea dintre cele trei forme este
necesara.