TIPURI DE ARGUMENTARE – ARGUMENTAREA

NEDEDUCTIVĂ (ANALOGIA)
 

Introducere

Argumentarea poate fi concepută, după cum se ştie, ca proces logic prin care
derivăm o propoziţie nouă (concluzia, teza) dintr-un număr de propoziţii considerate
cunoscute (premise, probe, dovezi, temeiuri). Din perspectiva logicii tradiţionale,
argumentarea se poate realiza fie în manieră deductivă, fie inductivă: prima este
inferenţa care particularizează (coboară de la general la particular), a doua este
inferenţa care generalizează (urcă de la particular către general).

2. Argumentarea nedeductivă prin ANALOGIE

Analogia reprezintă argumentul nedeductiv (inferenţa inductivă) în care, pe baza

unor proprietăţi date ca fiind comune unor obiecte, O1 şi O2, se transferă o
proprietate nouă a obiectului O1 la obiectul O2.

Analogia mai poate fi gândită ca o inferenţă bazată pe compararea a cel puţin două

obiecte, evidenţiindu-se că ele au un număr de trăsături comune; dacă se constată
că unul dintre obiecte are o trăsătură suplimentară, se presupune că şi celălalt obiect
are această însuşire.

Deşi premisele unei analogii pot fi adevărate, concluzia inferenţei poate fi adevărată
sau falsă (în funcţie de specificul relaţiei de asemănare, adică de proprietăţile celor
două obiecte comparate). Iată de ce concluzia unei analogii este o propoziţie
problematică iar inferenţa se numeşte de probabilitate.

Analogiile deţin un rol foarte important în cercetarea ştiinţifică, deoarece ele

sugerează ipoteze, presupuneri de teoreme şi legi, care urmează să fie apoi
verificate. Numeroase descoperiri ştiinţifice s-au realizat prin intermediul analogiei.
De exemplu, Isaac Newton a plecat de la analogia dintre traiectoria unei pietre
aruncate şi traiectoria Lunii, Louis de Broglie de la analogia dintre structura luminii şi
structura substanţei. Atomul este conceput după modelul sistemului planetar, nucleul
atomic după modelul picăturii de apă etc. Cercetarea ştiinţifică modernă foloseşte din
ce în ce mai mult şi cu succese încurajatoare procedeul modelării, adică al
construirii de modele, de structuri analoage, pe care proprietăţile şi relaţiile obiectului
apar mult mai clar, descoperindu-se totodată că fenomene foarte diferite se supun
aceloraşi legi.

Analogia se sprijină pe următoarele axiome:

1. Obiectele diferite au însuşiri comune şi însuşiri diferite;

2. Între diferitele însuşiri ale aceluiaşi obiect există relaţii de dependenţă;

3. Raportul dintre asemănarea obiectelor şi apartenenţa notelor se supune

principiului raţiunii suficiente.

Schema generală a unei inferenţe prin analogie (1):

             O1 are proprietăţile p1, …, pn

             O2 are proprietăţile p1,…, pn

             O1 posedă şi proprietatea pn+1

Prin urmare, şi obiectul O2 are probabil proprietatea pn+1.

Notă: n = numărul proprietăţii obiectului respectiv; n + l = o

proprietate nou analizată.

Schema generală a unei inferenţe prin analogie (2):

            a posedă n

            b seamănă cu a

Deci, b posedă probabil n

Exemplu de analogie (1):

Rasa de câini „ Ciobănesc carpatin ” este o rasă de talie mare, este ataşat de

stăpân şi este bun paznic la oi.

Rasa de câini „ Ciobănesc mioritic ” este o rasă de talie mare, este ataşat de.
stăpân şi este bun paznic la oi.

Rasa de câini „ Ciobănesc carpatin ” are şi proprietatea de a avea un miros bine

dezvoltat.

Prin urmare, probabil că şi rasa de câini„ Ciobănesc mioritic” are un miros bine
dezvoltat.

Exemplu de analogie (1):

Adunarea numerelor este comutativă

Înmulţirea numerelor seamănă cu adunarea

Deci, înmulţirea numerelor este probabil comutativă

Observaţii:

 analogia poate fi concludentă (atunci când trăsăturile comune ale obiectelor

între care se realizează analogia sunt suficiente pentru trăsătura pe care o
transferăm de la un obiect la celălalt), respectiv neconcludentă (atunci când
trăsăturile comune ale obiectelor între care se realizează analogia nu sunt
suficiente pentru trăsătura pe care o transferăm de la un obiect la celălalt,
transmiterea notelor de la un obiect la celălalt ridicând suspiciuni).
 pentru ca analogia să fie concludentă, trăsăturile comune ale obiectelor între
care se realizează analogia trebuie să fie definitorii, cât mai
numeroase, iar diferenţele dintre obiectele respective să fie neesenţiale.