Biobliografie

Berlescu Elena (1995), Mica enciclopedie de balneoclimatologie a României, Edit. AL,

București
Țeposu Elena (1929), Climatoterapia, Revista Țara Bârsei
Țeposu, E., Pușcariu, V. (1932), România balneară și turistică, Ed. Cartea Românească,
București
Berlescu E., Encilopedia de balneoclimatologie a României, Ed. All, București, 1988
Ghidul stațiunilor balneoclimaterice din România, 2005
Morariu Tiberiu, Lacurile din România și importanța balneară și turistică, București, Editura
Științifică, 1968
Mustăciosu Minuș, Cultura fizică medicală în stațiuni balneare
Onose Gelu, Recuperare, medicină fizică și balneoclimatologie – teste pentru uzul studenților
Perecek A., Terapeutică naturistă
Vasiliu Iulian, Regimul de viată și alimentația în bolile de ficat și căi biliare
Venzmer Gerard, Noua carte a sănătății, 1970
Munteanu Laviniu (1986), Ghidul stațiunilor balneoclimaterice din România
Ștefănescu Costin, Stațiuni balneare și climatice
Telert, Nicolaie (1984), Cura balneoclimatică în România, București, Editura Sport Turism
Teodoreanu, E. (1994), Caracteristici bioclimatice ale perioadei reci a anului, SCG, XLI
Teodoreanu, E. (1995), Thermal confort in Romania as function of solar radiation
Teodoreanu, E. (1996), Caracteristici bioclimatice ale perioadei calde a aerului în România
Teodoreanu, E. (2002), Bioclimatologe umană
Teodoreanu, E. (2002), Le potentiel therapeutique des facteurs naturels de la Mer Noire
Teodoreanu, E. (2004), Geografice medicală
Thornthwaite, C.W. (1948), An approach toward a rational calsiffication of climate
Topor, N. (1957), Meteorologie turistică, Editura Ceres, București
Povară, R. (2001), Biometeorologie și bioclimatologieEditura du Gocland, București
Ionac, N. (2008), Atlas bioclimatic, Editura Ars Docendi, București
Ionac, N. (1998), Clima și comportamentul uman, Editura Enciclopedică, București
Berlescu, Elena (1998), Enciclopedia de balneoclimatologie a României
Bogdan, Octavia (2009),Bazele teoretice ale meteorologiei
Bogdan, Octavia, Riscurile climatice din România
Măhâra, Gh. (2001), Meteorologie, Editura Universității in Oradea
Teleki, M, (1984), Cura balneoclimatică din România
Teodoreanu, Elena (1984), Bioclima stațiunilor balneare din România
Teodoreanu Elena (1986), Cura balneoclimatică – indicații și contraindicații
*** Ordonanța 109 din 31 august 2000 privind stațiunile balnearo-climatice și
balneoclimatice și asistența medicală balneară și de recuperare
 Atmosfera terestră
- caractere generale –

Atmosfera terestră reprezintă învelișul de are al Pământului.

Forma atmosferei: elipsoid de rotație, bombată la ecuator și aplatizată la poli datorită
mișcării de rotație de la V – E și datorită forței centrifuge. La troposferă se evidențiază cea
mai bine formăa atmosferei.
Limitele atmosferei: de la nivelul scoarței terestre și până la aproximativ 3000 km acolo
unde gazele moleculare ating viteza critică sau parabolică la 11 km/s ceea ce permite
separarea acestora de câmpul gravitațional terestru și pătrunderea în spațiul interplanetar.
Compoziția chimică a atmosferei: la început, atmosfera avea o compoziție diferită de
cea actuală, în sensul că elementele predominante erau CO2, metan, amoniac, SO2.
Compoziția chimică s-a modificat în timp atât datorită apariției hridrosferei, manifestărilor
vulcanice, proceselor de descompunere dar mai ales datorită apariției plantelor verzi care prin
intermediul procesului de fotosinteză au contribuit la scăderea procentului de CO2 în favoarea
O2. Compoziția chimică a devenit similară cu cea din prezent în urmă cu aproximativ 580
milioane deani la începutul paleozoicului.
În prezent, atmosfera terestră este formată într-o proporție covârșitoare de peste 99.99%
din 4 elemente: N (78.088%), O2 (20.95%), Argon (0.94%), CO2 (0.03%).

Stratificarea verticală a atmosferei terestre: din punct de vedere chimic este

compartimentată în 2 straturi principale:
o homosferă: de la 0m – 80km altitudine și se caracterizează printr-o alcătuire
chimică omogenă, dar și prin faptul că aici gazele se găsesc în forma moleculară
rezultânt o altă denumire de atmosferă moleculară
o heterosferă: de la 80km – 3000km, alcătuire chimică eterogenă, altă denumire
atmosferă atomică pentru că gazele sunt în formă atomică pentru că gravitația e
mică.
Din punct de vedere termic, atmosfera se pot separa 5 straturi:
o troposferă: de la 0m – 11km (nivel cunoscut sub numele de tropopauză sau
substratosferă. Nivelul tropopauzei variază pe glob în funcție de variația
 gravitației terestre (16 – 18km a Ecuator și 6 – 8 km la Poli, iar la altitudini medii
la 10 – 12 km. Troposfera este cel mai important strat al atmosferei terestre
deoarece aici se formează toate fenomenele climatice cu rol determinant asupra
celorlalte componente ale mediului. Odată cu înălțimea temperatura scade de la
aproximativ 20grC la partea inferioară la -55grC la partea superioară datorită
gradului din ce în ce mai mare de rarefiere a aerului. De altfel, în acest strat se
concentrează cea mai mare parte din volumul de aer al atmosferei (80%).
o stratosfera: de la 11km – 50km nivel cunoscut și sub numele de stratopauză.
Temperatura crește odată cu altitudinea și brusc în cadrul stratului de Ozon de la
aproximativ -55grC la partea inferioară la cca -4grC – 0grC la partea superioară.
Importanța mare a stratosferei este aceea că are în componență stratul de ozon
numit și ozonoferă la altitudini de 30 – 40 km, strat care protejează pământul de
radiațiile ultraviolete nocive.
o mezosfera: de la 50km – 80km, caracterizată prin rarefierea aerului, temperatura
scade de la -4grC – 0grC la -90grC
o termosfera (ionosfera):extensiune verticală mare, între 80km – 1000km. Termic,
apare o creștere bruscă a temperaturii, de la valori scăzute -100grC la valorile cele
mai ridicate la peste 1500grC aproape 2000grC. Datorită fotoionizării și
fotodisocierii ozonului în contact cu radiațiile ultraviolete apar aceste temperaturi
extreme; aici apar aurorele polare.
o exosfera: de la 1000km – 3000km; gradul de rarefiere este extrem, distanța dintre
moleculele de aer putând ajunge la 10 – 15km. Temperatura înregistrează mari
variații în decurs de 24 ore: ziua temperatura urcă la peste 100grC, iar noaptea
scade la -60grC sau -100grC.

CIRCULAȚIA ATMOSFEREI
Principalii factori care condiționează circulația:
o încălzirea și răcirea diferențiată a aerului: pe glob se conturează arii
anticiclonale (maximă presiune atmosferică, mai reci) și arii ciclonale (minimă
presiune atmosferică, mai calde). În tendința de uniformizare a presiunii
atmosferice, aerul se va deplasa mereu dinspre anticiclon spre ciclon, formându-se
astfel vântul.
o mișcarea de rotație a Pământului: prezintă o o importanță deosebită prin faptul
că induce forța Coriolis, responsabilă de abaterea corpurilor aflate în mișcare spre
dreapta în Emisfera Nordică și spre stânga în Emisfera Sudică. Datorită mișcării de
rotației și a forței Coriolis, pe Glob se conturează trei mari circuite în fiecare
emisferă:
▪ circuitul cald: presupune deplasarea aerului pe la nivelul suprafeței terestre
de la tropice la ecuator (latitudinile mari la cele mici) și invers prin
troposfera superioară. Forța Coriolis imprimă o deviere acestei deplasări, la
nivelul suprafeței terestre, pe direcția NE-SV în emisfera N, formându-se
Alizeul de NE și dinspre SE-NV formându-se Alizeul de SE.
▪ circuitul temperat: deplasarea aerului de la tropice spre cercurile polare în
apropierea suprafeței terestre și invers prin troposfera superioară. Forța
Coriolis la nivelul suprafeței terestre dă naștere vânturilor de vest, vânturi
care au direcția SV-NE în Emisfera N și NV-SE în Emisfera S.
▪ circuitul rece: de la poli către cercurile polare la nivelul suprafeței terestre,
formându-se vânturile polare sau Esticec și invers prin troposfera
superioară.
Circulatia generala a atmosferei terestre pune in evidenta vanturile permanente, alizeele care
actioneaza dinspre tropice spre ecuator pe directia NE-SV in etmisfera N si SE-NV in
etmisfera S. Datorita inclinarii axei terestre alizeele migreaza in etmisfera opusa formandu-se
astfel musonul ecuatorial.
Vanturile de vest actioneaza in zona temperata intre 40-60 *lat N si S pe directia SE-NV in
etm N si NV-SE in etm S.
Vanturile polare (vanturile estice) sunt vanturi reci violente care actioneaza dinspre poli spre
cercurile polare pe directia NE-SV in etm N si SE-NV in etm S. Calmele ecuatoriale -
miscarea ascendenta a aerului din lungul ecuatorului.

VANTURILE PERIODICE
-se formeaza datorita incalzirii si racirii diferentiate a doua sau mai multe tipuri de suprafete
subdiacente, apa sau uscat. Cele mai tipice vanturi periodice sunt vanturile musonice, brizele
marine si brizele montane.
Vanturile musonice
Se formeaza datorita constrastelor termo-barice dintre ocean si continent.
In zona tropicala cea mai tipica circulatie musonica este specifica Asiei si S si SE,
circulatie reprezentata de un muson de vara sau oceanic pe directia SV-NE, dinspre Oceanul
Indian spre Asia in perioada aprilie-octombrie si un muson continental de iarna, uscat in
directia opusa dinspre continent spre ocean respectiv pe directia NE-SV.
In zona temperata cea mai tipica circulatie musonica se inregistreaza in estul Asiei
datorita contrastelor termobarice dintre Asia Centrala( anticiclon Ruso-siberian) si Oceanul
Pacific (arie ciclonala)

Brizele marine
- Contraste termobarice dintre mare si uscat in 24 ore. Brizele marine sunt formate din:
1. Briza de zi -actioneaza dinspre mare spre uscat
2. Briza de noapte -in sens invers
Brizele montane
- Se formeaza datorita diferentelor de presiune si temperatura dintre depresiuni si vai,
culmi si creste
- Presupune o circulatie a aerului, ziua de jos in sus (dinspre vai spre culme) si invers
noaptea.
VANTURILE NEPERIODICE SI LOCALE
- CALDE: Fehonul, Simunul, Kamsinul, Habobul, Harmatanul
- RECI: Pampero, Mistralul, Bora
Balneoclimatologia. Caractere generale
Clima actioneaza in orice moment asupra materiei organice si anorganice
influentandu-le in mod direct. Fiintele vii expuse aerului exterior sufera variatii de
temperatura, presiune atm, vant, umezeala sau camp electric. Organismele vii se adapteaza in
permanenta conditiilor climatice. In cazul in care echilibrul fiziologic nu mai poate fi
mentinut dimensiunea exagerata a stresului climatic, fie varsta fie starea de boala pot surveni
diferite accidente. De aici se pot deduce cele 2 aspecte complementare ale relatiei dintre clima
si organismele vii, elementele climatice sunt in anumite conditii un factor de existenta a vietii
dar si un factor patogen a carei cunoastere este necesara.
Intru-cat este vorba de o stiinta de interferenta dintre diferitele domenii, pentru a oferi
o definitie cat mai clara a balneoclimatologiei trebuiesc cunoscute ariile de studii ale altor
discipline.
 Meteorologia- stiinta care studieaza propietatile atm si fenomenele care se pretrec in
interiorul ei iar una dintre ramurile de baza este climatologia.
Climatologia- studiaza caracterele climatice alea diferitelor regiuni ale pamantului,
clasifica si repartizeaza teritorial clima pe baza analizei proceselor, fenomenelor si
elementelor componente stabilind cauzele care conduc la schimbarea acestora.
Bioclimatoligia – ramura a climatologiei care studieaza influenta factorilor climatica
asupra organismelor. Aceasta este o parte componenta si a ecologiei deoarece factorii
climatici sunt si o parte importanta a mediului de viata.
Biometeorologia – studiaza efectele vremii si implicit modificarile de timp si
influenta acestora asupra fiintelor vii. Aceastea din urma prezinta si o varietate umana care
studiaza influenta factorilor climatici si meteorologici asupra omului.
Meteoropatologia -ramura a medicinei care studiaza starile de boala provocate sau
influentate de factorii meteorologici.
Climatoterapia – se ocupa de folosirea in scop terapeutic a actiunii favorabile a
factorilor climatici asupra organismelor umane.
Balneoclimatologia – ramura a climatologiei aplicate ce studieaza influenta
elementelor meteo si a factorilor climatici din statiunile balneoclimaterice asupra
organismului uman.
In sens balneocl exista o diferentiere intre statiunea climatica sau balneoclimatica, climaterica
sau balneoclimaterica.
Statiunea climatica este localitatea sau arealul situaut in zone cu factori climatici benefici,
zona care are conditii pentru asigurarea mentinerii si ameliorarii sanatatii sau a capacitatii de
munca precum si a odihnei si reconfortatii.
Statiunea balneoclimaterica este localitatea sau arealul care dispune de resurse de substante
minerale, stiintific dovedite si traditional recunoscute ca fiind eficiente terapeutic si dispune
de instalatii specifice pentru cura avand o organizare ce permite acordarea asistentei medicale
balneare in conditii corespunzatoare.
Principalele metode si mijloace de cercetare in climatologia aplicata inclus in balneocl sunt:
1. Metodele empirice
a. Metodele indirecte ale geografiei medicale: harti ale distributiei geografice,
ale datelor de mortalitate sau mobilitate in functie de boala, varsta, perioada
impreuna cu o serie de harti ce redau repartitia teritoriala a unor indici
climatici si chiar harti climatice ale unor elemente care pot sugera o anumita
caracteristica bio si balneoclimatica.
b. Metodele directe biometeorologice -analizarea si compararea datelor meteo si
chimice. Se intocmeste un jurnal de bord meteo care cuprinde principalele
elemente meteo si caracteristicile sinoptice ale hartilor zilnice ale vremii.
Erorile posibile pot surveni datorita diagnosticului, demersului de inregistrare,
tratamentului medical aplicat, conditii meteo dezagreabile de pacient si care
infirma un efect bioclimatic, erori datorate diferentelor de varsta, sex, profesie
sau statut socio-profesional.
2. Metode experimentale -se aplica in cadrul cercetarii aclimatizarii la schimbul de
temperatura, umezeala sau presiunea atmosferica. Acesta se realizeaza cu ajutorul
camerei climatice in intereriorul careia se controleaza temperatura, umezeala,
miscarea aerului,presiunea atmosferica, ionizarea, dar si radiatia indiferent ca e vorba
de UV sau IR imitandu-se conditiile de vreme reale si variatia loc. influenta conditiilor
este studiata la nivelul presiunii sangelui, a continutului de hemoglobina dar si a altor
componenti fizico-chimici. Se analizeaza si starea de confort termic stabilita cu
ajutorul camerei climatice
 3. Metodele statistice – se refera la abaterea standard mediile progresive, testul de
variatie a presiunii atmosferice, probabilitatea intergrala a lui Gauss dar si mediile
climatologice.Folosirea retelei de statii meteo cu datele stocate ulterior in arhivele
institutelor de specialitate prezinta insa un interes limitat pentru valorificarea balneocl
si bioclimatica.
Principalele metode de cercetare in climatologia aplicata inclus in balneo sunt:
1. Analiza elementelor fizico-geografice ale teritoriului
2. Analiza datelor de inregistrare existente la statiile meteo cu perioada lunga de
functionare si la statiile temporare special infiintate sau la statiile meteo mobile.
3. Comparatia climatologica dintre diferitele regiuni geografice dar si deductia
climatologica si microclimatologica asupra starii atmosferei in care nu a fost
posibila efectuarea de masuratori insa s-au efectuat observatii vizuale sau au fost
obtinute diferite informatii de la populatia locala.
4. Inregistrarea rapida in anumite zile si la anumite ore cu ajutorul instrumentelor de
masurare amplasate pe un vehicul
5. Metoda a fotografierii sau filmarii documentare si utilizarea datelor furnizate de
carte satelitii meteo.
O parte importanta a cercetarii baleoclimatice o reprezinta metoda cartografierii efectelor unui
fenomen meteorologic sau atmosferic deosebit(efectul unei ploi torentiale, episod de viscol,
grindina, ceata).
Mijloacele de cercetare balneoclimatica vizeaza:
1. Statistica meteorologica cuprinsa in sinteza in anuarele meteorologice si detaliat in
fisele zilnice ale statiilor meteorologice.
2. Observatia vizuala efectuata de cercetator in timpul producerii unei fenomen
atmosferic
3. Mijloace de cartografiere -harti si planuri dar si grafice. Pe harti si planuri se inscriu
diferite elemente din cadrul fizico-geografic si care marcheaza punctul de amplasare al
statiilor meteo, sectoare intens populate, densitatea zonelor urbane sau localizarea
zonelor cu inversiune termica. Graficele transpun diferite elemente climatice cu
impact balneoclimatic, presiunea atmosferica , temperatura, umezeala aerului sau
precipitatiile.
4. Mijloace experimentale – dificil de aplicat datorita numeroaselor erori. Aceste erori
pot surveni in principal datorita actiunii directe a unor factori locali.
NOTIUNI DE BAZA IN RELATIA CLIMA-ORGANISM
Stresul -actiunea mediului asupra omului se poate manifesta printr-o stare de stres de
natura variabila. Termenul stres vine din engleza avand semnificatia de presiune, incordare
sau tensiune fiind o notiune noua, semnificand o solicitare puternica a organismului, o sursa
de agresiune sau de solicitare a organismului de catre diferiti factori climatici. Toate starile
alarmante provoaca aceiasi reactie de aparare indiferent de natura factorului stresant. Se
realizeaza un sindrom general sau local de adaptare. De cele mai multe ori este solicitat
sistemul endocrin (hipofiza), sistemul nervos dar si glandele suprarenale. O prima etapa este
reactia de alarma urmata de un stadiu de indiferenta si epuizare. Un stres moderat urmat de
restabilirea echilibrului endocrin si nervos este considerat pozitiv si stimulent antrenand o
adaptare si o vitalizarea a organismului. Pentru geograful climatolog stresul care il intereseaza
este cel dat de expunerea la diferite variatii ale factorilor si elementelor climatice sau ale
variatilor puternice neperodice ale activitatii solare.
 Adaptarea – proces complex prin care un organism isi modifica forma, structura si
functiile in concordanta cu anumite conditii din mediul de viata. Se disting 3 faze prin care
trece omul:
- Acomodarea – reversibila. Un exemplu de acomodare este cresterea numarului de
hematii si a procentului de hemoglobina din sange la deplasarea in zonele montane
inalte cu o presiune scazuta a oxigenului fiind utilizata in tratamentul anemiilor si
convalescentelor la munte. Imunitatea pe care o dau anumite boli infectioase.
- Aclimatizarea – adaptarea prin intermediul unor modificari fiziologice in conditii
geografice. (adaptarea europeanului la conditiile climatice dintr-o zona calda)
- Maturalizarea -supravieturiea si reproducerea in conditii schimbate de existenta cu
modificare fiziologice si la nivelul urmasilor.
Homeostazia – vine din grecescul homeios tradus asemanator si stasis si anume stare.
Acesta notiune reprezinta propietatea organismelor vii determinata de reglajul neuroendocrin
de as mentine in limitele echilibrului functional diferiti parametrii fizico-chimici sau
fiziologici constanti. Problema stres-adaptare se sublinieaza ca reglajul neuroendogrin
deternima o propietate naturala a organismelor vii de as mentine in limita echilibrului
functional diferiti parametrii fizico-chimici, bio chimici sau fiziologici constanti. Acesta
propietate a fost implementata in 1928 fiind cunoscuta sub numele de Inteleptiunea
organismului uman. In balneoclimatologie este importanta si homeoterapia in cadrul
mecanismelor de termo-reglare care reprezinta constanta temperaturii interne a corpului uman
imdependent de temperatura mediului exterior. Acesta propietate poate fi asigurata prin
mecanisme reflexe, antagonice dintre care unele produc o anumita caldura interna iar altele
cedeaza caldura spre mediul exterior. Toate acestea sunt reglate de centri nervosi corticali si
hipotalamici pe baza excitatilor termice pe care le primeste pielea din mediul exterior.
Climatoterapia -realizata prin deplasarea si tratamentul in statiunile balneoclimaterice
incluzand reactiile pacientului la noile conditii de viata in special climatice.

Ritmurile cosmice și biologice

Reacțiile organizmului uman la condițiile de mediu au loc în cadrul unor ritmuri
cosmice concordante sau discordante cu ritmurile fiziologice proprii. Adaptarea la factorii
naturali de mediu care prezintă variații ritmice la un anumit interval de timp se manifestă
printre altele și printr-o sincronizare a funcțiilor biologice interioare (ale omului) cu funcțiile
exterioare ale mediului geografic înconjurător. Fenomenele ritmice cosmice ale astrelor mai
apropiate (Luna și Soarele), dar și fenomenele meteorologice din atmosfera terestră sunt
determinate într-o mare măsură de primele la care se adaugă condițiile geografice locale.
Unele corelații sunt destul de evidente, altele sunt mai greu de stabilit datorită
complexității lor, iar unele dintre ele trec aproape neobservate fiind considerate fără
corespondent cel puțin până în perioada actuală. Principalele exemple de modificări și
adaptări la mediu:
- deplasările cu avionul pe glob de la E la V sau invers prin schimbarea rapidă a mai
multor fusuri orare ceea ce determină dereglări majore în starea de veghe sau de somn
- petrecerea unui timp în interiorul pământului, în afara ritmului de zi – noapte, poate
produce dereglări în sistemul de veghe – somn și chiar dezorientarea temporală
Pentru balneoclimatologie, deosebit de importante sunt fenomenele anuale, semianuale și
diurne.
- cele anuale sunt exprimate fizic prin variabilitatea parametrilor meteorologici și
biologici în funcționarea diferită a unor organe în raport cu sezonul (temperatura corpului
mai scăzută iarna și primăvara și invers vara și toamna).
- fenomenele periodice (diurne) sunt legate de rotația pământului în jurul axei, care
determină variația mai multor paramentri meteorologici în special repartiția luminii,
variabilitatea intensității sau a temperaturii aerului. Toate aceste variabilități sunt deosebit
de importante pentru organism pentru că influențează starea veghe – somn, temperatura
corpului, pulsul și chiar compoziția sângelui.
- fenomenele anuale sunt o expresie a mișcării de revoluție a pământului și a înclinării
axei care se reflectă în variabilitatea și succesiunea anotimpurilor. Variațiile din cursul
unui an se datorează încălzirii inegale a aerului și solului, nebulozității, umezelii relative
și absolute, dar și presiunii atmosferice. Se apreciază că momentul de maximă funcționare
zilnică a unui organ variază în limite largi în raport cu sezonul. Astfel, ritmul cardiac
este mai rapid vara (temperatura mare și funcțiile metabolice accelerate) și lent iarna
(metabolism încetinit); temperatura corpuluiscăzută primăvara și iarna și invers vara și
toamna. Până și viteza creșterii părului de păr depinde de coordonata climatică: maximă
în iulie și minimă în ianuarie. Anumite boli infecțioase au o incidență maixmă sezonieră
în funcție de principalii parametri meteo: temperatura și umezeala aerului.
Pentru un balneoclimatolog, fenomenele anuale și diurne sunt în general evidente și se
pot cuantifica spre deosebire de cele cu perioadă mai mare sau mică, a căror corelare e
relativă, dar care pot avea efecte indirecte prin variațiile electromagnetice asupra anumitor
organe sau asupra organismului în ansamblu.

Factorii genetici ai climatului și influența lor asupra vieții și a calității acesteia

1. Factorii cosmici
a. radiația cosmică: radiație electromagnetică ce provine direct din spațiul
cosmic sau rezultă în urma radiații nucleare ale radiației extraterestre la
nucleele atomilor din atmosferă. Prima detectată la 10 – 30 km de suprafața
terestră, iar cea de-a 2-a este detectată la înălțimi mici, acolo unde ajung
radiațiile cosmice cu energie suficient de mare. Cele care au o energie sub
o limită urmăresc liniile câmpului magnetic fiind deviate către polii
magnetici ai Terrei; astfel, se evidențiază o intensitate diferită, mai mică la
ecuator și mare la poli.
2. Radiația solară și influența asupra organismelor vii: emisie și propagare în
spațiu a unor unde – radiație ondulatorie, acustică și electromagnetică–dar și a unor
particule de tipul radiație corpusculare care influențează în fiecare moment mediul
interplanetar. Radiația corpusculară reprezentată de vântul solar, raze cosmice solare
provenite din erupții constituie sursa de energie a soarelui. Radiația electromagnetică
se propagă sub forma unor unde electromagnetice cu lungimi de undă diferită care
variază de la câteva zecimi de micron și până la câteva sute / mii. Cea primită de
Pământ la limita superioară a atmosferei poartă numele de Constantă solară. Ea
prezintă valoarea medie de 1.98 cal/min/cmp. La trecerea prin atmosferă, își schimbă
intensitatea și compoziția spectrală, atât datorită difuziei cât și datorită absorbției. De
exemplu, radiațiile solare cu lungimi de undă mici nu pot ajunge la nivelul suprafeței
terestre datorită absorbției de către ozon, în timp cele cu lungimi mari (peste 500
microni) nu pot ajunge datorită CO2 și vaporilor de apă. Fluxurile radiative – radiația
directă, difuză, globală, efectivă și reflectată –formează împreună bilanțul radiativ –
diferența dintre energia primită și energia cedată sau reflectată. Valoarea bilanțului
radiativ variază în limite largi atât în spațiu cât și timp datorită factorilor care
condiționează fiecare element radiativ component. Cei mai importanți factori:
a. înălțimea Soarelui pe bolta cerească: pusă pe seama formei pământului
sau a momentului din timpul anului
b. lungimea zilei: determină suma zilnică și lunară de energie
c. nebulozitatea
Acțiunea radiațiilor asupra organismului, impactul e reprezentat de faptul că radiațiile
pătrund în piele până la diferite adâncimi, în funcție de lungimea de undă, efectul
direct – pigmentarea pielii. Căldura primită de organismul uman e dependentă de
unghiul solar. Partea vizibilă a spectrului radiativ care formează radiația solară
luminoasă este percepută la nivel celular în special la nivelul celulelor mici ale retinei,
putând provoca o anumită fotosensibilitate. De altfel, întunericul complet influențează
în sens regresiv schimbările structurale dar și funcțiile hipofizei. Partea spectrală ce
înglobează radiațiile infraroșii – radiații calorice–penetrează superficial pielea pe o
grosime de câțiva milimetri. Efectele locale:
a. înroșierea pielii: se manifestă imediat și dispare după câteva minute
nefiind urmată de o depigmentare
Radiația infraroșie e absorbită de cornee provocând fotooftalmie rapid. Formarea
cataractei prin expunere cronică la radiații infraroșii poate provoca leziuni ale retinei.
Efectele generale sunt cele produse de căldură; aceasta produce modificări ample în
modificarea termică, activează circulația sangvină, produce sudorație putând acționa și
la nivel neuronal.
Cele mai importante sunt efectele biologice ale radiațiilor ultraviolete, care pot fi
locale sau generale, putând afecta mai multe componente ale mediului. Efetele asupra
pielii umane constau fotoecter care survine după un anumit inteval de timp într-o
manieră proporțională cu intensitatea radiației, aceasta fiind urmată de o
fotopigmentare, adică o oxidare a melaninei – pigment din epidermă. Dacă intensitatea
este mare se pot forma bășici cu lichid care se pot infecta dacă nu sunt tratate. Se
constată de asemenea o dilatare a vaselor de sânge din piele dar și o cornificare a
stratului de piele. Răspunsul pielii umane la această parte a spectrului constă într-o
fotosensibilitate mai mare sau mai mică în funcție de anumiți parametri – culoarea
părului, vârstă, sex sau sezon, în sensul că persoanele blonde, copii și bărbații sunt
ceva mai sensibili în comparație cu persoanele brunete, vârstnice, însă toate
persoanele au o sensibilitate ceva mai mare primăvara deoarece precede un anotimp cu
un metabolism mai scăzut. Fotosensibilitatea diferă în cadrul aceluiași individ în
funcție de partea corpului; aceasta descrește de la piept, abdomen și spate către obraz
sau extremitățile corpului acolo unde densitatea vaselor de sânge e mai mică. Efectele
generale ale corpului uman sunt: creșterea secreției gastrice sau modificarea tensiunii
sângelui în sensul de scădere a acesteia datorită dilatării capilare. Efectele asupra
metabolismului constau în schimbări de conținut în substanțe minerale și proteine,
reducerea capacității respiratorii sau hipertiroidism.
În general, pentru helioterapie, doza de iradiere e deosebit de importantă, dependentă
fiind de intesitatea și timpul de expunere, toate acesteea depinzând de latitudine,
momentul din timpul anului, zilei dar și de gradul de nebulozitate al atmosferei.
3. Radiația ultravioletă: soarele radiază într-un spectru larg. Au o lungime mică de
undă în comprație cu celelalte (albastru, violet), fiind responsabilă de arsurile
provocate de expunerile la soare sau de alte efecte asupra sănătății. Pe pământ ajunge
un procent mic de radiație ultravioletă datorită stratului de ozon care are proprietatea
de a filtra aceste radiații prin disociere. Ceea ce străbate însă stratul de ozon poate
cauza numeroase probleme în special pentru persoanele care petrec mai mult timp
 afară și sunt expus. Efecte: zbârcirea pielii și îmbătrânire, cataractă, suprimarea
sistemului imunitar și cancer de piele. Din cauza acestor efecte expunerea la radiația
ultravioletă a soarelui trebuie limitată pe cât posibil.
4. Ozonul atmosferic: aboarbe o mare parte a radiației ultraviolete însă acest proces
depinde foarte mult de luna anului și alte fenomene naturale (oraje). O mare problemă
a apărut odată cu subțierea stratului din cauza substanțelor cloroclorocarbon, rezultând
astfel micșorarea puterii de absorbție a radiaților prin micșorarea grosimii stratului. și
a creșterii nr. de găuri din strat.
5. Ora expunerii: determină înălțimea soarelui pe bolta cerească și unghiul de
incidență dintre raze și suprafață. Cu cât înălțimea soarelui e mai mare, cu atât unghiul
este mai mare, ceea ce se reflectă într-o intensitate mai mare a radiației calorice.
6. Luna din an: condiționată la rândul ei de mișcarea de revoluției și înclinarea axei
terestre față de planul orbitei; în lunile în care soarele ajunge la zenit se constată o
creștere a intensității acestei radiații și a intensității radiației ultraviolete cu efect direct
asupra componentelor mediului.
7. Latitudinea: datorită formei elipsoidale a pământului, odată cu creșterea
latitudinii, atmosfera are o grosime din ce în ce mai mică, în special la nivelul
troposferei –intensitate mare a radiației ultraviolete. Această creștere influențează talia
organismelor, întrucât acționează la nivel celularîncetinind procesele metabolice.
8. Altitudinea: influențează transparența aerului – creștere a radiației odată cu
înălțimea.
9. Condițiile de vreme: influențate de nebulozitate: cu cât e mai mare, cu atât
radiația e mai mică și riscul expunerii mai scăzut. O importanță deosebită o reprezintă
și tipul norilor. Cei de mare altitudine, subțiri permit pătrunderea unei concetrații mari
de UV, în contrast cu norii cu mare dezvoltare pe verticală – Cumulus și
Cumulonimbus.
10. Reflexia: tipul influențează durata de reflexie – diferențiere a intensității UV. De
exemplu, zăpada proaspătă reflectă până la 80 – 95% din radiația primită în timp ce
solul negru reflectă doar 5 – 10%.

Influența activității solare asupra organismelor

Reacția dintre organisme si activitatea solară trebuie privită în concordanță cu
periodicitatea de aproximativ 11 ani a petelor solare din cromosferă și a protuberanțelor solare
din fotosferă. În timpul activității maxime, se intensifică și radiația corpusculară, dar și cea
electromagnetică, declanșându-se adevărate furtuni magnetice care au ca efect creșterea
ionizării atomosferei și a frecvenței aurorelor polare. Se intensifică circulația atmosferică, se
amplifică activitatea ciclonică – instabilitate mare în atmosfera joasă. În cadrul unui ciclu de
11 ani, se apreciază un număr maxim de epidemii din cauza dezvoltării în paralel cu
intesitatea vântului solar a bacteriilor saprofite și a celor patogene – difteria, holera, gripa,
ciuma, tifos – dat totodată și producții maxime de struguri și vin.
Așadar, fenomenele extraterestre și activitatea solară, influențează viața pe pamânt în mod
indirect prin climă, dar și prin intermediul modificărilor de vreme, dependente majoritar de
acest factor climatogen, dar și în mod direct prin diferite procese radiative la nivelul solului și
capacitatea de reacție a organismelor vii la acestea.
 Factorii fizico-chimici și meteorologici: compoziția aerului și aerosolii

Compoziția aerului: prin elementele sale principale (N, O2, CO2, vapori de apă sau ozon)
influențează și determină calitatea vieții pe Terra. Oxigenul e indispensabil vieții, întrucât e
folosit în respirație și în procesele de ardere. Azotul poate provoca (în cantități mare) beția de
azot constatată la aviatori în zborurile de mare altitudine dar și la scafandri. Dioxidul de
carbon, în anumite concentrații duce la dispnee și hiperve.. mai ales atunci când concentrațiile
sunt de 2 – 3 procente, la constricție toracică și agitație (3.8 – 4%), pierderea cunoștinței (7 –
8%), putând deveni mortal (peste 10%).
Aerosolii: atmosfera poate fi considerată un sistem aerocoloidal în care particulele fine fie
solide, fluide sunt dispersate printre moleculele de gaze ale aerului. În funcție de mărimea și
sarcina electrică a particulelor de aerosoli, aceștia sunt capabili de a pătrunde la diferite
niveluri ale apartului respirator. Activitatea chimică a aerosolilor se aplică în terapia de
inhalație în cadrul stațiunilor balneoclimaterice, permițând astfel o pătrundere mai adâncă a
substanțelor în cadrul plămânilor.Poluarea chimică cu gaze toxice poate provoca tulburări
nervoase și contribuie la apariția unor leziuni pulmonare: fumul, praful și aciditatea aerului au
o acțiune nocivă asupra organismului.Poluarea cu substanțe ano.. determină diferite afecțiuni
în principal boli de plămâni – silicoza – prezentă la minerii care au inhalat o cantitate mare de
praf.Poluarea cu substanțe organice – polen, spori de ciuperci otrăvitoare, diferite
microorganisme–pot provoca anumite alergii, infecții, bronșite, astm și diferite boli de
piele.Efectele poluării diferă în funcție de tipurile de poluanți: gazoși, pulberi sau lichizi.
Aceste efecte constau în anumite alergii, asfixieri cu caloen, iar atunci când expunerea e
prelungită, pot avea efecte cancerigene.
Electricitatea atmosferei: sediul fenomenelor electrice ale căror manifestări sunt diverse,
unele care se pot determina numai cu aparatură fină în timp ce altele – trăsnetul – care
elimină în timp scurt cantități imense de energie cu aparatură vizuală. Influența câmpului
electric asupra organismului uman nu este foarte clară constituind un domeniu nou de
cercetare în cadrul balneoclimatologiei. Aerul exterior sau din încăperi conține în anumite
cantități particule purtătoare de sarcină electrică – ioni atomsferici–care prin deplasarea în
câmpul electric determină conductibilitate electrică.Aeroionii după semnul sarcinii electrice
sunt pozitivi sau negativi. După starea de agregare sunt gazoși, lichizi sau solizi, în timp ce
după dimensiuni pot fi mici, mijlocii și mari. În aerul curat, concentrația ionilor mici variază
între 800 – 1400 ioni / m3 de aer, din care sunt pozitivi între 600 – 700. În zonele foarte
curate – munte sau cascade – concetrația ionilor mici poate ajunge la 3000 – 4000 ioni / m3
de aer, în timp ce în interiorul centrelor poluate concetrația scade drastic. Această concetrație
are efect direct asupra stării de sănătate a organismelor putând genera alergii ușoare, boli
cronice. Acțiunea ionilor nu are efect local ci prin circulație sangvină se poate extinde la
nivelul întregului organism. Astfel, balneoclimatologii recomandă aeroionoterapia în boli
precum congestia pulmonară, tratarea astmului, a gripei, a tulburărilor respiratorii de natură
alergică, endocrine, insominii, ulcere, arsuri, cicatrizarea plăgilor, tratarea anumitor afecțiuni
neuronale, etc.
 Factorii geologici și fizicogeografici
Latitudinea și zonele climatice
Zonele climatice rezultă în urma acțiunii tuturor factorilor climatogeni cei mai importanți
fiind factorii cosmici (înclinarea axei terestre) care determină o înclinare diferită a razelor
solare pe suprafața pământului, factorii meteorologici (circulația generală a atmsoferei
terestre), grupa factorilor geografici(forma sferică a pământului, latitudinea geografică) și
particularitățile elementelor climatice.
Forma pământului este cel mai important factor – bombată la ecuator și aplatizată la poli –
care impune diminuarea unghiului de incidență pe care razele solare îl formează cu suprafața
terestră – de la ecuator spre poli, separându-se astfel 3 mari zone de climă: caldă, temperată,
rece.
a. zona de climă caldă: calm atmosferic predominant în zona ecuatorială, curenți
ascendenți și vânturi regulate de tipul alizeelor la latitudini mai mari. În N Oceanului
Indian se remarcă prezența alternantă a musonilor care impune o repartiție anuală a
precipitațiilor prin indivizualizarea unui anotimp ploios și a unuia secetos. Acesta e un
climat cald, uniform sub aspect termic, diferența dintre sezoane fiind determinată cu
precădere de regimul pluviometric. Acțiunea acestui climat asupra organismului se
manifestă prin diferite aspecte – căldură și radiație solară puternică care acționează
asupra sângelui prin oxigenare insuficientă și anorexie, asupra mușchilor în special a
celui cardiac, asupra sistemului nervos, prin excitație tranzitorie urmată atunci când
expunerea este prelungită de o paralizie totală sau locală. În literatura de specialitate
de balneoclimatologieunii autori adaugă suprimarea persiprației cutanate, reținerea de
uree și intoxicațieși alterarea celulelor nervoase, căldura și umezeala ridicată
acționează în timp printr-o slăbire generală a corpului printr-o diminuare a activității
musculare, transiprație excesivă, cefalee, oboseală, energie intelectuală redusă,
slăbirea memoriei în timp, rezistență redusă la infecții, depresie psihică, tulburarea
somnului. În cadrul acestei zone, reglarea termică este mult mai ușoară la indigeni
decât la europeni. Rezistența biologică este mai redusă la vârstnici, copii, femei.
Senzația de căldură sau de frig, este resimțită puternic la ecuator sau tropice, chiar la
abateri mici de temperatură, datorită umidității mari a aerului.
b. zona temperată: considerată cea mai favorabilă vieții; lucru pus pe seama faptului că
elementele meteorologice prezintă valori relativ moderate cu excepția zonelor
continentalizateși a deșerturilor reci. Întrucât relieful și vegetația induc aspecte bine
diferențiate, atât din punct de vedere climatic dar și bioclimatic, configurația
topoclimatică a zonei temperate are impactul cel mai evident asupra organismului
uman.
c. zonele reci: au efect asupra diferitelor forme de viață (vegetală sau animală), în
sensul că odată cu creșterea latitudinii, temperaturile sunt din ce în ce mai mici, drept
pentru care organismele trebuie să dezvolte mecanisme de adaptare la frig.
Organismul uman se adaptează destul de greu atât la frig cât și la lipsa luminii din
noaptea polară. Temperatura scăzută a aerului și mai ales atunci când e însoțită de
vânturi puternice, determină o scădere drastică a temperaturii corpului, mecanism ce
depinde în mare măsură și de calitatea aerului. Această influență antrenează la început
o creștere urmată de o scădere a metabolismului. Termoreglarea – condiție esențială a
vieții –este perturbată de expunerea prelungită la temperaturi mici înregistrându-se o
pierdere de căldură, o constricție a vaselor de sânge, ceea ce determină în final apariția
degerăturilor. În timpul hipotermiei, crește conținutul de CO2 din sânge, datorită
respirației nepotrivite. Cauzele de deces în condiții de frig extrem sunt în general de
natură circulatorie și respiratorie.
Câmpul geomagnetic: în general studiul indicelui geomagnetic se face în corelație cu
activitatea solară, în principal cu exploziile solare de la nivelul fotosferei. Câmpul magnetic
terestru influențează indirect organismul uman printr-o acțiune probabilă asupra elementelor
climatice –variațiile barometrice.În studiile de balneoclimatologie se admite că mortalitatea
este mai ridicatăîn zilele cu perturbații magnetice.Bacteriile se dezvoltă mai rapid în timpul
perturbațiilor magnetice datorită petelor solare – bacteria difteriei, bacteriile diferite viroze,
ciuma, tifosul recurent. Furtunile magnetice rezultate prin perturbările suferite de câmpul
magnetic pot genera dereglări în aparatura de navigație sau în comunicațiile radio.
Natura solurilor: influențează în general în mod restrâns distribuția geografică a
topoclimatelor; cu toate acestea se remarcă o serie de diferențieri locale în funcție de albedoul
care e pus pe seama culorii și structurii solurilor.
Radioactivitatea solului și a aerului: conține elemente radioactive–radonul (1600 atmoi/l
aer) și toronul (1200 atomi/l aer) –care se întâlnesc în straturile inferioare ale atmosferei
terestre provenind din dezintegrarea radiului și toriului. Emergența de radiații radioactive este
mai mare în apropierea surselor cu izvoare termale. Bogăția solului în substanțe radioactive,
gradul de apariția la suprafața solului, transportul de elemente radioactive prin intermediul
curenților de aer, apropierea mării, altitudinea reliefului sau diferite condiții meteorologie
intervin în evoluția conținutului de elemente radioactive care la rândul lor influențează
ionizarea din straturile inferioare ale atmosferei terestre.Expunerea la radiații de către
populația globului a fost în general mică de-a lungul timpului. Interacțiunea radiațiilor
nucleare cu materia vie are ca urmareapariția unor efecte fiziologice complexe care se
manifestăprintr-o serie de modificări morfologice și funcționale a celulelor, țesuturilor și
organelor. Amploarea acestor efecte este dependentă de doza de radiație.există prin urmare o
doză limită de radiație sub care iradierea nu alterează ireversibil echilibrul biologic al
țesuturilor. Pe această bază s-au recomandat tratamentele cu ape minerale și gaze naturale din
mofete, radioactive cu radon, cu timp de înjumătățire mic dar și cu posibilități de eliminare
rapidă din organism. În acest sens, alfaterapia (cu gaze radioactive) se recomandă în diferite
boli reumatice, vasculare, alergice și de piele, tulburări hormonale, ameliorarea unor sechele
rezultate în urma unor paralizii, dar și boli cronice, implantorii – bronșitele. Organizația
Mondială a Sănătății recomandă reducerea la minimum a dozei de iradiere pentru a preveni pe
cât posibil riscurile patologice.
Caracteristicile geomorfologice: relieful determină o diferențiere pronunțată a climatelor și
bioclimatelor în special în zonele calde și temperate atât prin altitudine și forma de relief, cât
și prin expoziția versanților sau înclinarea acestora. În general, altitudinea determină o
diminuare a temperaturii, o scădere a presiunii totale și parțiale a oxigenului, dar și o
modificare a dinamicii aerului în sensul că dinamica e mai activăși vânturile au intensitate mai
mare datorită rugozității mici.Elementul esențial este scăderea presiunii atmosferice și mai
ales scăderea presiunii parțiale a oxingenului; de la cca. 3000 m înălțime simptomele stresului
de altitudine devin evidente întrucât apar semnele lipsei de oxigen care de la 5000 m înălțime
sunt predominante. De exemplu, la această altitudine, presiunea totală a oxigenului ajunge la
aproximativ 75 – 90 mm, ceea ce înseamnă doar 10 – 12% din presiunea înregistrată la
nivelul mării. În mod normal, în repaos, omul are nevoie de cca. 10 respirații pe minut.
Cantitatea inspirată și expirată la fiecare respirație este de aproximativ 0.5 l aer ceea ce
înseamnă avem nevoie de aproximativ 7.5 l/minut și 450 l/h. În cazul în care organismul
prestează o anumită activitate fizică – 20 l/minut : 50 l/minut în cazul unui efort fizic
prelungit.Adaptarea la condițiile de altitudineîn special la hiperventilația pentru creșterea
oxigenării dar și la creșterea și pierderea CO2 determină un torace mai larg precum și
creșterea cantității de hemoglobină din sânge, creșterea tensiunii pulmonare și o alternarea
funcțiilor vitale de la nivel renal. Celelalte caracteristici ale climatului de altitudine –
temperatura scăzută, intensitate mare a vântului, uscăciunea maselor de aer, dar și
precipitațiile relativ abundente, determină un stres bioclimatic atât la nivelul pielii cât și la
nivelul mucoaselor pulmonare mai pronunțat pe munte. Indicațiile medicale de tratament se
referă în special la convalescență, anemie pentru creșterea capacității de muncă dar și
creșterea capacității fizice și intelectuale. Stațiunile de munte sunt indicate pentru toate bolile
cronice, bronhopulmonare, pentru tratamentul astmului sau pentru tratamentul tuberculozei
pulmonare. Pricipalele contraindicații se referă la faptul că altitudinea mare e suportată cu
greutate de pacienții cu instabilitate nervoasă, cu hipertensiune dar și de persoanele
reumaticesensibile la fluctuațiile termice accentuate.
Suprafețele acvatice: climatul litoral prezintă diferențieri ale parametrilor meteorologici în
funcție de poziția geografică având amplitudini termice mai mici decât pe continent, umezeală
mai mare, dar și brize de mare sau uscat. Aerul curat, lipsit de cantități mari de praf dar
încărcat cu oxigen, aeroioni și aeroioni de sar și de iod, se adaugă indicilor relativ mari de
stres cutanat și pulmonar determinând un bioclimat exicentant solicitant care stimulează toate
funcțiile organismului (apetitul, digestia) prin activarea metabolismului dar și sistemul nervos
central.Climatul temperat maritim diminuează demineralizarea totală, îmbunătățește
metabolismul calciului, producția de acid uric, ridică presiunea arterială, produce rărirea
expirației și îmbunătățește capacitatea respiratorie, facilitând în felul acesta schimburile la
nivelul plămânului. Indicațiile terapeutice se referă la limfatism, la tratarea tuberculozei
pulmonare, asteniei nervoase, diferitelor afecțiuni ginecologice, rahitismului, osteoporozei,
astmului bronșic sau reumatismului. Contraindicațiile se referă la afecțiuni cardiovasculare
avansate, boli reumatismale cronice sau evolutive. Climatul lacustru se reflectă în special prin
caracterul relaxant al peisajului lacustru dar și la efectele benefice asupra sistemului nervos. O
altă grupa de factori e reprezentată de peisajele biogeografice și deșerturile.
Pădurile introduc o notă aparteîn distribuția elementelor climatice la nivel local. Protecția
atmosferei reprezintă un aspect important al rolului pe care îl are pădurea în menținerea
echilibrului ecologic la nivel planetar. Pădurea reunește pe o suprafață relativ restrânsăun
volum important de biomasă vegetală, angajat în procesul de fotosinteză. În felul acesta,
pădurea asigură consumul de CO2, rezultat din metabolismul propriu dar și din ecosistemele
învecinate sau mai nou datorită poluării, eliberând în același timp oxigenul necesar proceselor
de respirație și de ardere. Această funcție justifică denumierea de plămân verde în cazul
ecosistemelor forestiere din zona tropicală întrucât acestea sunt unee dintre cele mai mari
producătoare de oxigen la nivel planetar. Efectul purificator al pădurilor se reflectă pentru un
spectru mai larg al poluanților – pulberi sedimentabile, SO2, diferite elemente radioactive –
care sunt reținute mecanic sau sunt absorbite de frunziș. Deși în acest sens rolul pădurii este
deosebit de important, aceiași poluanți pot distruge pădurea sau pot generao toleranță mică a
speciilor. Se constată o diminuare a microbilor cu până la 90% față de atmosfera urbană.
Aerul pădurii e mai bogat în ioni negativi favorabili sănătății. Un ha de pădure produce anual
30 tone de O2 din care aceasta consumă circa 13 tone în procesul de respirație a arborilor.
Vegetația arborescentă consumă în același timppe aceeași suprafață 16 tone CO2/an. Un
curent de aer poluat cu SO2 în concentrație de 0.1 mg/m3 poate depoluat prin traverarea sa
lentă peste un ha de pădure la o intensitate mai mică de 5 m/s. Prin reducerea pe cale
mecanică a vitezei vântului, un ha de pădure poate reține 60 – 70 tone praf/an, ceea ce
reprezintă de aproape 7x mai mult față de cantitatea reținută de vegetația erboasă. Întrucât
pădurea modifică semnificativ suprafața activă ca factor genetic al climei, prezența
ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific. Acesta este determinat de către
infuența exercitată asupra radiației solare, circulația amselor de aer și procesele de
evaporare.Topoclima pădurii se diferențiază prin:
a. moderarea extremelor de temperatură;
b. diminuarea radiației solare;
c. creșterea umezelii relative a aerului;
 d. creșterea frecvenței calmului atmosferic;
e. micșorarea intesității vântului;
f. repartiția uniformă a precipitațiilor atmosferice și intesificarea lor.
Pădurea, prin influnența asupra climatului, permite realizarea unui cadru ambiental optim
pentru sănătatea umană. Dacă la aceasta se adaugă efectul asupra psihicului uman, pădurea
devine un „refugiu” cu efect tonifiant. Indicii bioclimatici arată un confort termic dar și un
confort ambiental sporit cu excepția pădurii ecuatorialeunde temperaturile ridicate și
umezeala excesivă devine inconfortabilăgenerând o senzație de zăpușeală. Privit în ansamblu,
bioclimatul este relaxant și sedativ, apreciindu-se atât o îmbunătățire a metabolismului, o
reacție de adaptare a termoreglării, o creștere a asimilării oxigenului și eliminării CO2 prin
reducerea nr. de respirații pe minut printr-o scădere și stabilizare a tensiunii arteriale și a
pulsului. Unele investigații psihologice prin teste proiective de personalitate au indicat de
asemenea schimbări pozitive de comportament cu premise ale relaxării și reorgănizării
activității psihice precum și creșterea capacității de muncă.
Unitățile deșertice prezintă pe de altă parte o serie de aspecte particulare; acestea, în mare
majoritate sunt suprafețe stâncoase sau nisipoase, total lipsite de vegetație unde amplitudinile
termice diurne sunt maxime și temperaturile minime la sol pot coborî către limita de îngheț,
iar ziua la Soare, la nivelul solului se pot atinge și 70 grC. Astfel, în deșert predomină
discomfortul termic prin încălzire și vânt ziua și răcire accentuată noaptea. Atât stresul cutanat
cât și cel pulmonar sunt mari, bioclimatul este excitant datorat instalației mari aproape
permanente. Cu toate acestea, în deșerturi aerul e în general destul de pur întrucât nisipul –
element greu – este ridicat în aer doar de vânturile violente, fixat la sol de către roua nocturnă.
Dacă bioclimatul mediteranean – de la marginea deșertului Sahara este indicat pentru
climatoterapie, deșerturile propriu-zise, deși se evidențiază prin aer pur, nu sunt indicate
pentru climatoterapie întrucât amplitudinile termice diurne foarte mari generează stres cutanat
și pulmonar.

Factorul antropic -climatul de oras, zonele industriale, microclimatul terapeutic de

interior.
Marile aglomerari urbane altereaza calitatile initiale ale climatului dar si relatiile dintre
mediul ambiant si om modificandu-se in cazul ariilor urbanizate si industrializate.
Factorii esentiali de urbanizare:
1. Densitatea excesiva a populatiei pe suprafete foarte mici, restranse
2. Densitatea de deseuri si reziduri solide si gazoase in crestere
3. Modificarile suprafetei active – asfaltul strazilor si dezvoltarea inegala a maselor de
blocuri.
In urma actiunii acestora apar o serie de modificari climatice atat asupra chimismului apei si
aerului dar si la anumite carqacteristici fizice (scaderea cantitatii de aeroioni mici negativi si
cresterea numarului de aeroioni mare pe volumul de aer)
Elementele climatice sufera modificari:
Radiatia solara prezinta o intensitate redusa cu 20% vara si 50 % iarna datorita impuritatilor
din atmosfera urbana.Datorita poluarii durata de stralucire a soarelui in oras scade cu 20-30%
fata de zonele invecinate. Temperatura in oras in zona temperata este mai ridicata decat
media anuala a regiunii cu 0,5-1,5 gr C, diferentele fiind mai mari cand suprafata orasului si
gradul de urbanizare este mai mare.
Orasul este o insula de caldura in climatul general al regiunii, fapt ce se reflecta in numarul
mai mare cu 2-3 zile vara si in numarul mai mic de zile cu inghet si iarna cu 10-20 respectiv ,
2-8 zile. Atat temperaturile maxime si minime prezinta valori mai ridicate decat cel din zonele
periurbane. Diferentele termice dintre centrul orasului si imprejurimile acestuia variaza in
functie de tipul de climat general al regiunii, de forma si dimensiunile orasului, forma de
relief, anotimp, momentul din timpul zilei dar si de situatia sinoptica din momentul respectiv.
Pe suprafata orasului si inregistreaza diferente termice care depind de asemenea de tipul si
densitatea cladirilor, pozitia acestora fata de circulatia curentilor aerieni, marimea si calitatea
suprafetelor acoperite cu vegetatie.
Umezeala aerului este mai redusa, atat in ceea ce priveste tensiunea vaporilor de apa cu 1-2
mb dar si umezeala relativa a aerului cu 2-10%. Nebulozitatea si numarul de zile cu cer
acoperit prezinta valori ridicate insa sunt si cazuri in care situatia este inversa. Precipitatiile
atmosferice sunt cantitativ mari in oras dar este considerat o insula de precipitatii. Cantitatile
de apa cazute in perimetrul urban variaza mult in functie de tipul de cartier, rezidential sau
industrial dar si de directia vanturilor predominante. Datele referitoare la stratul de zapada
sunt diferite spre exemplu numarul de zile cu ninsoare este mai mare , dar numarul de zile cu
zapada este mai mic deoarece temperatura este mai mare.
In cadrul perimetrului urban, vantul prezinta o serie de caracteristici:
- modificarea directiei in functie de orientarea stradata
- reducerea vitezei vantului in interiorul orasului
- prezenta brizelor urbane explicate prin aparitia unor microdepresiuni barice localizate
strict deasupra perimetrului urban ca efect direct al curentilor aerieni centrali provocati
de suprainclazirea orasului si frecventa mare a calmului atmosferic.
Pornind de la acestea se deduce ca bioclimatul orasului prezinta un caracter complex, pe
de o parte un stres cutanat si pulmonar mai redus in perioada rece a anului dar cu caracter
hipnotic si hidratant in timpul verii atunci cand si disconfortul prin incalzire este foarte mare
mai ales in orasele de campie unde temperaturile medii ale regiunii sunt mai ridicate.
Datorita modificarilor de compozitie a atmosferei urbane in sensul poluarii si acidifierii
aerului rezulta o veritabila patologie a marilor orase exprimata prin infectii urbane ca efect al
densitatii umane mari, frecvente epidemii gripale sau tuberculoza la care se adauga
intoxicatiile urbane care antreneaza crizele de astm mai ales in cartierele industrializate in
conditii de inversiune termica si ceata, carenta si tulburari in metabolismul mineral ca rezultat
al reducerii radiatiilor ultraviolete fixatoare de calciu si fosfor dar si surmenaj urban si
dezechilibre nervoase ceea ce inseamna manifestari patologice alea asa zisilor “inadaptati la
urbanizare”.
Climatul de interior prezinta caractere complexe, pe de o parte capacitatile mare de
aclimatizare prin inclazire centrala cu temperaturi mult prea ridcate, uscaciunea aerului
respectiv microclimat uniform ce nu respecta variatiile climatice naturale antreneaza o
molesire fizica si morala ca efect al excesului de confort si sedentarism ceea ce presupune un
sindrom de domesticatie.

Zonele industrializate
Dimensiunea suprafetelor industrializate influenteaza intr-o mare masura modificarile
climatului. Ceea ce caracterizeaza aceste zone este poluarea chimica dependenta de tipul de
industrie.
Industria termoenergetica impurifica atmosfera cu substante rezultate prin ardere si
eliminare sub forma de fum ce contin cenusa, funingine, gudroane, hidrocarburi, compusi de
clor, flor dar si acizi organici.
Industria sidelurgica elimina poluanti rezultati din minereuri de fier, carbuni sau pulberi
solide cum ar fi cenusa, praf de minereu, oxid si minereu de mangan, dar si diferite gaze si
pulberi .
Industria metalelor neferoase – impurificarea se realizeaza prin materialele folosite si
componentii lor sub forma de pulberi si vapori.
 Industria chimica anorganica si organica se diferentiaza de toate celelalte industrii prin
complexitatea poluantilor, compusi de sulf, azoot, clor si solventi organici.
Industria materialelor de constructii impurifica atmosfera prin pulberi dar si prin produsi
toxici rezultati din arderea combustibilului sau din rezidurile industriale.
Parametrii climatici se modifica astfel in mod corespunzator in sensul care radiatia este
redusa, temperatura aerului este mai mare, fenomenele de ceata sunt mai frecvente iar
ionizarea aerului este mai redusa. Actiunea nociva asupra populatiei poate fi imediata
identificandu-se efecte iritative, asfixiante, mutagene si cancerigene dupa o crestere peste
limitele admisibile a agentilor poluanti ceea ce se traduce intr-o crestere a morbiditatii dar si a
mortalitatii generale din regiunea orasului.
Prin modificari fizico-patologice datorate acumularii in timp a efectelor poluantilor pot fi
amintite ca si efecte agravarea bronhopneumoniilor, tulburari nervoase, vasculare si
hematologice, dar si leziuni ale aparatului articular. Actiunea nociva a poluantilor se
repercuteaza si asupra animalelor de casa, vegetatiei, constructiilor, obiectelor metalice prin
degradare chimica si coroziune.

Statiunile balneoclimatice si bazele de tratament

Statiunile de tratament s-au dezvoltat in zone care prezinta factori terapeutici naturali (ape
minerale, izvoare si lacuri, namoluri minerale, sapropelice sau de turba, emanatii de gaze
terapeutice,plaje litorale marine si diferite zone montane cu vegetatie de foioase, pajisti
bogate, vai in chei, cascade). In functie de caracteristicile geografice, de altitudine,de
compozitia apelor minerale, existenta factorilor de cura au fost create baze de tratament
pentru afectiuni variate.
Bazele de tratament trebuie sa indeplineasca anumite conditii de microclimat, temperatura
de confort, conditii de umiditate confortabila cu posibilitati de aerisire, curenti aerieni slabi,
cu o viteza mai mica de 0,5m/s dar si cu uniformitate climatica.

Climato-terapia a fost asociata tuturor indicatiilor terapeutice in scopuri profilactice de

terapie si recuperare prin toate formele sale de tratament. Unele locuri de cura au fost
cunoscute inca din antichitate (Baile Felix, Herculane) . In prezent in Romania sunt peste 30
de statiuni de interes general, cateva zeci de statiuni de interes local la care se adauga
numeroase localitati cu factori terapeutici naturali si cu potential de dezvoltare in viitor.
Ministerul Sanatatii a emis in 1978 o lege pentru protejarea statiunilor , lege balneara, menita
sa protejeze factorii de cura care au stat la baza dezvoltarii acestora.

Mofetele, salinele si grotele carstice

Desi mofetele reprezinta emanatii de dioxid de carbon intalnite cu precadere in zonele

vulcanice, ele sunt captate in incaperi special amenajate si folosite in scop terapeutic.
Dioxidul de carbon este mai greu decat aerul si se mentine la un nivel inferior pana la
aproximativ 1 m inaltime acolo unde cantitatea de gaz este in proportie de peste 90%. Ceilalti
paramentrii climatici sunt corespunzatori unui microclimat de interior obisnuit. Ionizarea in
cadrul acestora este usor ridicata si pozitiva.

O categorie aparte o formeaza solfatarele unde gazul emanat contine si procente

semnificative de hidrogen suflurat. In spatiile special amenajate pacientii stau pe trepte astfel
incat jumatatea superiora a corpului sa fie in afara stratului dens de dioxid de carbon
evitandu-se astfel inhalarea de gaz. Efectele principale sunt vasodilatatie in circulatia
arteriala, predominant cutanata si hipotensiune. Se indica pentru diferite boli ale inimii si a
vaselor periferice, sau pentru tratarea ulcerului.
 Salinele beneficieaza de un microclimat constant cu temperaturi de 10-14 gr C, umezeala
moderata si curenti slabi de aer cu o intensitate cuprinsa intre 0,2-0,5m/s. Compozitia chimica
se caracterizeaza prin prezenta aerosolilor de sodiu, potasium, calciu sau magneziu care sunt
apreciati ca avand calitati terapeutice prin resorbtia cailor aeriene si al aparatului bronho-
alveolar. Ionizarea este usor crescuta si predominant pozitiva. In salinele de adancime se
poate constata un usor hiperbarism, cosiderat favorabil dpdv terapeutic.

Efectele biologice pozitive ale salinelor au fost constatate de minerii care lucrau in minele
de sare din Germania, Polonia sau Ucraina. Cel mai probabil este vorba de o decongestionare
produsa de aerosolii incarcati electric asupra mucoaselor netede ale bronhiiolelor. Indicatiile
se refera la afectiunile respiratorii cronice si obstructive de tipul astmului bronsic si a
bronsitelor cronice.

Unii autori include de asemenea in terapia de pestera si grotele carstice in care

concentratia de ioni de calciu si prezenta carbonatului de calciu se recormanda in
hipocalcemii manifestari caracteristice. Se fac recomandari si pentru minele de uraniu cu o
concentratie mare de Radon pentru cresterea debitului sanguin la nivelul tesuturilor dar si
imbunatatirea functiei glandei tiroide.

ELEMENTELE CLIMATICE SI INFLUNETA LOR ASUPRA ORGANISMULUI

UMAN

Perceptia schimbarilor propietatilor mediului se face prin receptorii termici ai pielii ca

transmit informatiile primite de la hipotalamus care este principalul centru de termoreglare.
Sunt influnetate glandele cu secretie interna, compozitia sangelui, capacitatea de ventilare
pulmonara si sistemul nervos in functie de tipul de agent meteorologic.

Mediul climatic actioneaza printr-un complex de factori permanenti, relatia sa cu

organismul este greu de stabilit atat calitativ cat si cantitativ. Din aceasta cauza cu exceptia
variatilor meteorologice excesive s-au folosit si unele cercetari cu ajutorul camerelor
climatice in care un element fie temperatura fie umezeala sau presiune , poate fii dirijat pentru
a se putea urmarii efectele sale asupra organismului. Alte constatari provin din observatii
empirice de lunga durata, din date statistice, dar si diferite corelari cu reactiile din mediul
animal sau vegetal.

Temperatura aerului

Pe glob, inregistreaza oscilatii latitudinale si altitudinale, anule si diurne. In climatologia

medicala temperatura poate fi masurata prin pierderea de caldura pe care o suporta in corp cu
temperatura cunoscuta in prealabil de 36,5 *C. Aceasta ested valoarea de racire masurata cu
ajutorul unor instrumente (catatermomentrul, frigorimetrul,criometrul, frigograful).

Pentru temperatura corpului uman se foloseste in afara termometrului uman (t de maxima)

si termomentru electric cutanat. Frigrograful reprezinta organul de control termic pentru cura
pacientului in aer liber in conditii de calm, in pozitia culcat si usor imbracat. In functie de
sensibilitatea termica si diferiti parametrii climatici se pot stabilii conditiile de efectuare a
climatoterapiei precum si clasificarile regionale bioclimatice.

Functiile endocrinologice dar si celelalte functii fiziologice ale organismului sunt afectate
de schimbarile de temperatura ale mediului inconjurator mai ales daca acestea se produc
brusc. Organismul uman cu sange cald, homeoterm, are capacitatea de a-si pastra temperatura
corpului constanta intre anumite limite. Aceasta propietate este numita in balneoclimatologie
homeostazie termica.

Organismul uman este inzerstrat su un mecanism pentru mentinerea bilantului termic

dependent de piele dar si de continutul de apa al corpului. Intru-cat celulele corpului detin cca
70% apa, pentru cresterea sau scaderea temperaturii acestui fluid cu 1 *C este necesara o
energie termica foarte mare de peste 10-15*C. Poerderea de caldura depinde de mai multe
mecanisme , cele mai importante fiind:

1. conductia – transferul de caldura de la corpul uman la orice alta substanta sau corp
mai rece cu care vine in contact provocand vaso-constrictie
2. convectia – incalzirea si umezirea stratului subtire de aer de 1-2mm de la contactul cu
pielea si inlocuirea lui cu un aer mai rece si mai uscat.
3. Radiatia caldurii – de catre suprafata corpului care se comporta ca un corp negru
4. Evaporatia apei din piele si plamani la o temperatura de 28-29*C.

Rata de evaporatie depinde de temperatura exterioara, de diferenta dintre presiunea partiala a

vaporilor de apa si de stratul de aer din imediata vecinatate. Transpiratia depinde de cresterea
temperaturii exterioare, influxul brusc de aer tropical, baile fierbinti, sau de inductia
electromagnetica de inalta frecventa la care se aduga diferite stari emotionale.

Bilantul termic de crestere a caldurii se realizeaza prin unele procese fiziologice cum ar fi
cresterea afluxului de sange in piele si tesuturile subcutanate, cresterea secretilor si incetarea
transpiratiei, vasodilatatia. La o temperatura normala in camera termperatura de la suprafata
pielii este:

- Suprafata abdominala – 33,5*C

- Funtea 33,1*C
- Piept 33,2*C
- Copasa 32,3*
- Picior 31,8*
- Mana 31,5*

Ritmul biologic al temperaturii inregistreaza o variatie zilnica cu un maxim dupa-amiaza si un

minim dimineata la ore diferite. La barbati in zona temperata maximul principal este in jurul
orei 15 si secundar in jurul orei 20.30 si un minim la ora 6. La femei in schimb apare un
singur maxim la ora 22.30 si un singur minim la 4.30.

Temperatura corpului uman e influențată și de alți factori:

1. umezeala mare: poate produce discomfort la temperatură scăzută, accentuând
senzația de frig, iar la temperatură ridicată accentuând senzația de năbușeală datorită
imposibilității evaporării transpirației
2. mișcările aerului: produc o scădere a temperaturii corpului și o diferență mai mare în
temperatura diferitelor părți ale corpului
Indiferent de impactul acestora, îmbrăcămintea influențează puternic termoreglarea. Ea
este influențată și de vârstă în sensul că la copii termoreglarea e mai defectuoasă, la vârstnici
temperatura corpului e mai scăzută, reactivitatea vasculară mai slabă, variațiile de temperatură
infleuntând puternic temperatura corpului la părțile exterioare.
 Mecanismul aclimatizării este un proces fiziologic complex care depinde de mediul
termic, iar expunerea treptată ușurează această adaptare. Oamenii sănătoși expuși la fluctuații
puternice ale temperaturii mediului prezintă un control eficient al temperaturii pielii
adaptându-se mai ușor la frig iarna și la căldură vara. În general însă, efectul acelorași factori
meteorologici este diferit atât vara cât și iarna. Repetarea stimulilor este succedată de o
schimbare gradată a răspunsului organismului la acești stimuli. Acest proces se numește în
balenoclimatologie obișnuințăfiind un proces invers celui de domesticație. În condițiile de
stres rece se declanșează mecanismul de creștere a cantității de căldură produsă de organism
atât prin intensificarea arederilor metabolice – contracții involuntare a mușchilor striați – dar
și prin utilizarea proteinelor alimentare în vederea termoreglării chimice. Diminuarea
pierderilor de căldură în mediu se face atât prin vasoconstricție (concentrarea sângelui în
zonele expuse), ghemuirea corpului pentru a reduce suprafața de iradiere, dar și prin utilizarea
veșmintelor mai calde.
Se admite, de regulă, că omul este mai rezistent la hipotermie decât la hipertermie.
Totuși, la temperaturi mai mici de 24 grC, mecanismul de reglare a temperaturii corpului
încetează și din această cauză începe să piardă căldură până la egalizarea temperaturii sale cu
cea a mediului ambiant. Expunerea prelungită la frig provoacă degerături, paralizii faciale sau
radiale, nevrite, nevralgii dar și maladii infecțioase.
În condiții de stres cald, organismul uman își intensifică modalitățile de pierdere a
căldurii prin radiație, convecție, conducție, evaporare sau creșterea temperaturii la suprafața
diferitelor segmente corporale realizându-se în felul acesta vasodilatație cutanată, creșterea
volumului de sânge prin trecerea în vase a lichedelor din țesutul diferitelor organe, apariția
transpirației la temperaturi mai mari de 29 – 30 grC care atrenează un dezechilibru
hidromineral și creșterea mișcărilor respiratorii. Determină și o creștere a metabolismului
până la aproximativ 7000 kcal / 8 ore (muncitorii neantrenați care lucrează în mediu cald).
Căldura prin activarea germenilor, reducerea secreției gastrice și a puterii de evaporare a
organismului favorizează frecvența mare maladiilor intestinale. Limita ambianței termice la
care organismul intră în hipertermie e variabilă; poate ajunge și la 100 grC într-un aer perfect
uscat, însă omul nu poate rezista foarte mult la temperaturi ambientale care depășesc
temperatura corpului său.
Atât la stresul cald cât și rec, copii și sugarii sunt expuși datorită termoreglării
insuficiente. Starea de confort a organismului uman depinde nu doar de temperatura aerului
dar și de alți factori de mediu – umezeala, nebulozitatea, mișcarea aerului.

Temperatura aerului și turismul în România

Temperatura ocupă un loc important în cadrul parametrilor climatici care influențează
climatul, evoluția sa fiind legată de regimul radiației solare.Aceasta intră în calcul în cazul
manifestării excesive mai ales vara când intensitatea radiației solare e mare, devenind
inadecvată activităților de recreere la fel și iarna când temperatura coboară la -15 grC.
Aceasta influențează astfel practicarea sporturilor de iarnă, helioterapia dar și simpla petrecere
a timpului liber în natură.
Temperatura medie anuală în regiunile de câmpie și deluroase înregistrează mai multe trepte
de favorabilitate:
- foarte favorabile: peste 10 grC
- favorabilitate mare: 9 – 10 grC
- favorabilitate medie: 8 – 9 grC
- favorabilitate mică: sub 8 grC
În regiunile deluroase și de câmpie (sezonul estival):
- foarte favorabile: peste 18 grC
- favorabilitate mare: 17 – 18 grC
- favorabilitate medie: 16 – 17 grC
- favorabilitate mică: sub 16 grC
În regiunile montane(sezonul estival):
- foarte favorabile: peste 11 grC
- favorabilitate mare: 8 – 11 grC
- favorabilitate medie: 5 – 8 grC
- favorabilitate mică: sub 5 grC
În scala condițiilor climatice anuale, favorizante turismului în regiunile deluroase și de
câmpie au fost luați în calcul și alți parametri de temperatură în afara valorilor medii anuale:
- numărul mediu anual de zile cu temperaturi medii >= 20 grC
- numărul mediu anual de zile cu temperaturi medii >=18 grC
- numărul mediu anual de zile cu temperaturi medii >=15 grC
- numărul mediu anual de zile cu temperaturi medii >=10 grC.
Toți aceștei parametri se calculează pentru a se sublinia caracteristicile reale ale climei,
frecvența zilelor cu diferite temperaturi ele fiind o consecință directă a variației neperiodice a
temperaturii aerului.

În scala condițiilor climatice estivale, favorizante turismului în regiunile deluroase și de

câmpie apare un parametru climatic specific:
- numărul sezonier de zile cu temperaturi medii >= 20 gr C
În scala condițiilor climatice estivale, favorizante turismului în regiunile montane apare un
parametru climatic specific:
- numărul sezonier de zile cu temperaturi medii >= 15 grC
Temperatura aerului e un parametru climatic deosebit de important deoarece determină și
imprimă climatului o acțiune variată.

Durata de strălucire a Soarelui.

Insolația. Nebulozitatea.

Radiația solară indirectă e repartizată neuniform la nivelul suprafeței terestre.

Înregistrează valori mari la latitudini mici în proximitatea ecuatorului și valori reduse la
latitudini mari în preajma polilor geografici. Din energia totală emisă de Soare, Pământul
primește o parte infimă (= a 2-a miliarda parte din cantitatea totală). Radiația directă primită
de Terra la limita superioară la limita superioară a atomsoferei terestre poartă numele de
constantă solară. Din această cantitate ajunge o proporție mai mică la nivelul scoarței datorită
absorbției și difuziei din cuprinsul atmosferei. Cantitatea de energie solară recepționată de
suprafața Globului e repartizată în mod inegal în funcție de forma Pământului care face ca
mărimea unghiului de incidență dintre rază și suprafață sa fie din ce în mai mică de la ecuator
spre poli și în al 2-lea rând de repartiția inegală a nebulozității. Astfel, la aproximativ 60 gr.
lat N. nebulozitatea e de aproximativ 6/10, la 50 gr lat. N este de 5.8 / 10, la 40 gr. N – 5/10,
la 30 grN – 3/10, la 10 grN 4.8/10 iar la 0 gr 5.5/10.
Astfel în zona tropical aridă, potențialul energetic solar atinge valoarea maximă de 1800 –
2200 kWh/mp/an, în zona temperată la 1200 – 1800 kWh/mp/an în timp ce în zona polară și
subpolară între 700 – 1100 kWh/mp/an. Înclinarea axei polilor și oscilația ciclică a valorilor
acesteia între 22 – 24 gr determină o distribuție sezonieră inegală a radiației solare
recepționată de sol sau de apă pe latitudine, inegalitate accentuată în perioadele cu valori mai
mari ale înclinării axei polilor. Toate acestea au consecințe însemnate pe plan economic, în
sensul că regiunile cu cele mai bune condiții pentru captarea energiei solare fiind cele de la
latitudini mici acolo unde nebulozitatea e redusă, respectiv, acolo unde solul primește peste
0.6 cal/minut/cmp, insolația este de peste 6 h/zi, iar media anuală a zilelor senine este pes te
180. Aceste condiții se întâlnesc pe suprafețe vaste din Africa N. Sahariană, Asia SV din zona
Pen. Arabia, Asia Centrală, Europa de S, Australia C și V, Africa S, V Americii de Sud și N
Podișului Mexican.
Zona temperată se caracterizează printr-o durată variabilă de strălucire a soarelui,
condiționată de elemente astronomice, respectiv de mișcarea de revoluție care impune
solstițiile și echinocțiile, dar și de numărul de ore din timpul zilei. Astfel, la solstițiul de iarnă,
ziua are aproximativ 8 ore iar suma orelor de strălucire a soarelui este de aproximativ 90 –
100h / lună (3 – 4 h/zi). La solstițiul de vară, ziua are aproximativ 16 ore, iar suma orelor de
strălucire a soarelui este de 200 – 300 h/lună, deci în medie de 7 – 10h / zi. Durata de
strălucire a soarelui dedepinde de orizontul geografic local, deci de microforma de relief, o
depresiune, o culme, o vale sau o câmpie dar și de nebulozitate care este în general mai mare
iarna în principal în decembrie atunci când predomină norii stratus și inversiunile termice.
Nebulozitatea e mai moderată vara, chiar redusă în deosebi vara și începutul toamnei, ca efect
al presiunii atmosferice ridicate, cu timp stabil. Durata de strălucire a soarelui ca factor
meteorologic, analizată cu ajutorul heliografului e importantă în primul rând prin radiația
solară pe care o implică. Insolția sau radiația globală prezintă valori diferențiate la nivelul
solului și în funcție de tipul de relief, văile înregistrând o durată de strălucire a soarelui și o
radiație mult mai redusă față de platourile sau vârfurile de munte. De asemenea, pe versanți,
însorirea e diferită atât în funcție de expoziție dar și de pantă. Hărțile de insolație sunt un bun
indicator al cantității de radiație primită de suprafața activă, ele fiind importante și în
stabilirea celor mai bune locuri de cură pentru practicarea helioterapiei.

Durata de strălucire a Soarelui și turismul în România

Durata de strălucire a Soarelui din punct de vedere a sumei anuale, înregistrează
valorile cele mai mari în regiunea litorală a Mării Negre și în Deltă și valori mici pe vârfurile
montane înalte și în depresiunile intramontane datorită obstacolelor care limitează orizontul,
dar și datorită frecvenței mari a ceței și a nebulozității stratiforme. Analiza scalei condițiilor
favorizante turismului în regiunile deluroase și de câmpie scoate în evidență următoarele
limite de favoriabilitate:
- foarte favorabile: peste 2220 h/an
- favorabilitate mare: 2100 – 2220 h/an
- favorabilitate medie: 2000 – 2100 h/an
 - favorabilitate mică: sub 2000 h/an
În sezonul estival:
- foarte favorabile: peste 600 h/an
- favorabilitate mare: 500 – 600 h/an
- favorabilitate medie: 400 – 500 h/an
- favorabilitate mică: sub 400 h/an

Nebulozitatea
Gradul de acoperire a cerului cu nori, un ecran în calea fluxului de energie solară, ce
prezintă o mare imporanță atât din punct de vedere bioclimatic dar și balneoclimatic prin
reducerea radiației solare directe dar și prin modificarea componenetelor termice și hidrice ale
mediului aerian. Dacă Soarele e în general un factor bioclimatic benefic, o durată de strălucire
prea mare asociată cu intensitate mare radiației solare poate fi nocivă pentru organism tot așa
cum o nebulozitate accentuată ar dăuna prin efecte negative asupra Sistemului Nervos si a
metabolismului. Partea vizibilă a spectrului prin lumina zilei influențează pozitiv organismul
uman, stimulând hipotalamusul și glandele cu secreție internă și în mod special
hipofiza.Radiațiile infraroșii au mai ales efecte calorice determinând modificări în reglarea
termică, ceea ce schimbă și datele de confort termic, determinând vasodilatație și sudorație.
Radiațiile ultraviolete produc efecte biologice și chimice la nivelul pielii dar și în
metabolismul mineral și cu precădere în metabolismul calciului. În ce privește efectele
negative induse de insolație: cefalee, greață, eritern, fotooftalmie, fotodermie, maladii
infecțioase. Apar și alte efecte: modificări ale tensiunii sangvine sau chiar agravarea unor
maladii anterioare (dureri reumatismale, tulburări hepatodigestive, accidente cerebrale sau
miocardice, leziuni pulmonare, meningită sau chiar tuberculoză). Se poate produce insolație și
în condiții de nebulozitate însă în prezența unei radiații difuze accentuate mai ales pe litoral
prin asocierea cu radiația reflectată mai mare și în prezența unor curenți de aer care
diminuează senzația de căldură. Lipsa luminii poate produce rahitism, apariția și
intensificarea unor maladii infecțioase sau a tuberculozei. Din punct de vedere a turismului
din România, nebulozitatea totală în regiunile deluroase și de câmpie:
- foarte favorabile: sub 5 zecimi
- favorabilitate mare: 5 - 6 zecimi
- favorabilitate medie: 6 – 7 zecimi
- favorabilitate mică: peste 7zecimi
Pentru anotimpul de iarnă în scala condițiilor climatice hibernale, favorizante turismului în
regiunile montane apar însă alte limite de favorabilitate: dacă durata medie sezonieră cu nori:
- foarte favorabile: sub 7 zecimi
- favorabilitate mare: 7 - 8 zecimi
- favorabilitate medie: 8 – 9 zecimi
- favorabilitate mică: peste 9zecimi
Numărul mediu de zile cu cer senin cu o nebulozitate cuprinsă între 0 – 3.5 zecimi
completează regimul nebulozității totale și e invers proporțional cu nebulozitatea totală. Cele
mai multe zile cu cer senin sunt pe litoral și în luncă, iar cele mai puțin la munte. Astfel și
acest parametru climatic – numărul de zile cu cer senin – are un rol important în desfășurarea
și practicarea turismului balenoclimatic.
Pentru scala condițiilor climatice favorizante turismului în regiunile deluroase și de câmpie:
- foarte favorabile: peste 40 zile cu cer senin
- favorabilitate mare: 30 – 40 zile cu cer senin
- favorabilitate medie: 20 – 30 zile cu cer senin
- favorabilitate mică: sub 20zile cu cer senin
În scala condițiilor climatice anuale favorizante turismului, se constată faptul că în regiunile
deluroase și de câmpie:
- foarte favorabile: peste 120 zile cu cer senin
- favorabilitate mare: 90 – 120 zile cu cer senin
- favorabilitate medie: 60 – 90 zile cu cer senin
- favorabilitate mică: sub 60 zile cu cer senin
La munte (iarna):
- foarte favorabile: peste 24 zile cu cer senin
- favorabilitate mare: 22 – 24 zile cu cer senin
- favorabilitate medie: 20 – 22 zile cu cer senin
- favorabilitate mică: sub 20 zile cu cer senin
La munte (vara):
- foarte favorabile: peste 20 zile cu cer senin
- favorabilitate mare: 15 –20 zile cu cer senin
- favorabilitate medie: 10 – 15 zile cu cer senin
- favorabilitate mică: sub 10 zile cu cer senin

Umezeala aerului, precipitațiile atmosferice

și stratul de zăpadă

Marimile care definesc umiditatea aerului și sunt utilizate în bio(balneo)climatologie

evidențiază cantitatea de vapori de apă, dar și capacitatea de saturare a aerului în vapori de
apă, precum și relația cu organismul uman. Tensiunea vaporilor de apă – presiunea vaporilor
de apă într-un volum de aer dat –presupune analiza umezelii absolute, respectiv, densitatea
vaporilor de apă conținuți în aer, dar și a umezelii relative – raportul dintre tensiunea reală și
tensiunea maximă de saturație. Variația zilnică și anuală a tensiunii vaporilor de apăurmărește
aproape paralel valorile temperaturii aerului, cantitatea de vapori de apă fiind mai mare atunci
când temperatura e mai mare (ziua și vara datorită evaporației mai intense).
Umezeala relativă prezintă o variație inversă cu cea a temperaturii aerului, minima
fiind la amiază și vara, iar maxima noaptea târziu sau spre dimineață, atunci când se
înregistrează și minima de temperatură în marea majoritate a regiunilor geografice.
Precipitațiile atmosferice depind în privința variabilității anuale de circulația atmosferică
generală, dar și de condițiile locale de relief. O vreme cu precipitații întreține o umezeală
ridicată care influențează organismul uman prin încetinirea evaporației cutanate și pulmonare.
Asociată cu temperatura aerului, se apreciază o umezeală psihologică cu atât mai greu de
suportat cu cât temperatura aerului prezintă valori foarte mari sau foarte mici.Umezeala caldă
în afară de faptul că reduce evaporarea (pierderea de căldură), favorizează dezvoltarea
insectelor, a vectorilor, paraziților, microbilor, ceea ce explică frecvența mare a bolilor
infecțioase în zonele tropicale calde și umede.Umezeala recea fost amisă ca o cauză a
durerilor reumatice, deși în prezent se consideră că aceste dureri sunt mai degrabă un răspuns
la schimbările complexe și bruște de vreme. De asemenea, în situațiile sinoptice cu umezeală
rece se constată și o agravare a crizelor la persoanelor astmatice. Umezeala rece face ca prin
creșterea capacității pielii de a absorbi vapori de apă să crească foarte mult conductivitatea
termică a pielii. Hainele uscate se pot umezi în timp creând și accentuând senzația de
discomfort termic, iar creșterea umezelii preților clădirilor după ploi îndelungate și cu
turbulență atmosferică, determină un microclimat inconfortabil.Umezeala mare întreține
aerosolii microbieni cu o putere de diseminare foarte mare, superioară aerosolilor uscați,
având astfel un impact deosebit asupra maladiilor infecțioase–gripa.
Ploaia și zăpada spală și purifică atmosfera, dar poluează astfel solul și antrenează
agenți infecțioși în stratul de apă subterană, izvoare, etc. Pot determina la pacienții sensibili
anumite stări psihice inconfortabile. Totuși, zăpada este și un factor estetico-peisagistic,
considerat tonifiant pentru sistemul nervos, iar stratul de zăpadă – o condiție ambientală
pentru antrenare și călire termică prin intermediul sporturilor de iarnă sau pentru aeroterapie
asociată cu helioterapie.
Presiunea atmosferică devine un factor de stress fiziologic doar în cazul altitudinilor
ridicate, atunci când efectul său se combină cu efectul altor parametri meteorologici, generând
o „boală de altitudine” sau „rău de munte”. Această stare meteopatologicăcuprinde un
ansamblu de reacții fiziologice induse de urmare a expunerii într-un mediu hipobaric,
caracteristic atmsoferei înalte. Intensitatea lor e determinată de nivelul hipoxiei (insuficiența
respiratorie de oxigen) care variază în raport de valoarea presiunii spațiale a aerului ce își
modifică mult calitățile pe măsura scăderii altitudinale a presiunii atmosferice. În condițiile
hipoxiei progresive de altitudine componentele sistemului nervos generează primele
simptome de disfuncționalitate care afectează echilibrul funcțional al întregului organism.În
acest sens, s-a constatat faptul că la altitudini medii de 2000 m, sistemul nervos central și
analizatorii se găsesc într-o stare de hiperexcitabilitate atât în timpul zilei cât și noaptea.
Aceasta se datorează creșterii gradului de hiperexcitabilitatea principalelor funcții cutanate
manifestată prin creșterea sensibilității tactile a întregii suprafețe corporale la care se adaugă
amplificarea gradului de sensibilitate gustativă, dar și scăderea perioadei de contracție
musculară. O expunere prelungită afectează funcția de echilibru, scăderea pragului de reacție
la substanțe inhibitorii, dar și accentuarea insomniei. La altitudini mai mari de 2000 m, starea
de hiperexcitabilitate nervoasă se atenuează treptat pentru ca la altitudini mai mari de 4000 –
6000m să-și inversese manifestările, transformându-se într-o stare de hipoexcitabilitate
somatică și vegetativă, caracterizată prin creșterea timpului de reacție a ochiului necesar
adaptării la lumină sau întuneric, dar și diminuarea câmpului vizual, anularea sensibilității
cutanate la presiune, dispariția simțului gustativ precum și atenuarea funcțiilor auditive și
vestibulare ca urmare a modificărilor profunde de natură biochimică produsă la nivelul
creierului cum ar fi scăderea glucozei. La altitudini foarte mare de peste 6000m, organismul
începe să manifeste primele semne clinice de intoleranță hipoxică. Prima dată apar modifică
majore ale stării psihice, manifestate prin veselie, eufori, logoree, explozii emoționante,
halucinații, care pot duce în final la agresivitate. Argumentarea devine greoaie, automotivația
scade substanțial, iar adaptarea la noi situații se face incomplet și tărziu. Activitatea motorie
devine deficitară în sensul că ritum execuțiilor se diminuează, lipsa de coordonare afectează
precizia gesturilor, iar accesele de tremurături se intensifică. Pe acest fond neuromotor apar
manifestări de tip astenic, reprezentate prin oboseală mintală, scăderea capacității de
memorare, diminuarea pragului percepției senzoriale care în final degenerază într-o stare
stupoare, letargie, paralizie, comă, iar dacă anoxia (lipsa oxigenului inspirat), „apare”
moartea. La nivelul apartului respirator, efectul hipoxiei datorat scăderii altitudinale a
presiunii parțiale a oxigenului se combină cu cel al coeficientului respirator, datorat
modificării proporției de amestec a gazelor din compoziția aerului inspirat ca urmare a
scăderii altitudinale a presiunii atmsoferice. Din această cauza, la început se declanșează
mecanismul de restrucutare a funcției respiratorii, caracterizat prin modificarea amplitudinii și
frecvenței respirației, iar apoi pe măsura accentuării hipoxiei și a scăderii conținutului de CO2
din sânge se activează mecanismele de reglare a respirației care modifică procesele de
difuziune și transport celular al gazelor.
 Hiperventilația caracterizată prin cresterea debitul respirator din unitatea de timp
apare ca reacție reflexă asociată hiperexcitabilității nervoase de altitudine. Ea se declanșează
după un interval de 1- 2 ore la altitudini de 0 – 2000m, sau în cateva minute la peste 2500m și
3000m si aproape instantaneu la h peste 5000m. Amplificarea hiperventilației determină
totodată și reducerea corespunzătoare a capacității vitale respectiv a volumului respirator care
se diminuează cu 4 – 7%, la altitudini de 1500 – 2000m, cu până la 10 – 15% la 5000m și 20
– 25% la peste 6000m, precum și modificarea schimbului respirator a celor două gaze
componente ale aerului – O2 și CO2, în sensul scăderilor parțiale nu numai din aerul inspirat,
dar și din aerul alveolar sub limita admisă.
Hipocapniade altitudine e un fenomen fiziologic derivat hipoxiei ce se datorează
scăderii presiunii parțiale a bioxidului de carbon din sange în vederea limitării efectelor
hiperventilației care altfel ar determina eliminarea în exces a CO2 din sânge afectând astfel
grav tot schimbul gazos al organismului. Ca urmare a modificării gazoase impuse de
hipocapnia de altitudine în mediul sanguin se produc o serie de reacții compensatorii menite
să îmbunătățească nivelul de aprovizionare cu oxigen a șesuturilor vii. Astfel, în faza reacției
imediate prin mobilizarea sângelui restand din organele rezervoare – splina –se constă o
ușoară intensificare a producției de hematinoi, provocând astfel prelungirea timpului de
coagulare a sângelui al cărui efect patogen se manifestă prin tendința apariției stării septice în
orice rană deschisă. Acesta este unul dintre motivele pentru care populația indiană din Anzi
prezintă o rată ridicată a infecțiilor.
Hiperventilația și hipocapnia determină în mod inevitabil și deprecierea stării
funcționalea apartului cardiovascular care acționează cu atât mai brusc cu cât ascensiunea în
altitudine e mai rapidă. În prima fază, scăderea presiunii oxigenului din sângele arterial
determină creșterea frecvenței cardiace, dar și mărirea volumuli de sânge pompat de inimă la
care se adaugă creșterea tensiunii arteriale și prin cumularea tuturor acestor stări creșterea
travaliului inimii. În al doilea stadiu, datorită hiperexcitabilității corticale de la altitudini mai
mari, sistemul cardiovascular dă semne de bradicardie care determină hipertrofierea cardiacă
evidențiată prin creșterea dimensională a cordului drept. În acest sens, studiile de cardiologie
vasculară au arătat că morbiditatea de gen, carcateristică populațiilor ce trăiesc la mare
altitudine atinge proporții alarmante de aproape 12% / populația Perului ceea ce întreține un
ritm activ al mortalității prin infart miocardic. În plus, dată fiind anvergura modificărilor
fiziologice impuse de scăderea presiunii atmosferice, la nivelul sistemului endocrin se va
instala o stare generală de inhibiție responsabilă pentru diminuarea activității glandei tiroide,
dar și a fertilității naturale, ceea ce face ca populațiile de la altitudini mari din Anzi sau
Himalaya să înregistreze ratele cele mai mari ale mortalității infantile care pot ajunge până la
99%o în Peru și aproape 150%o în Nepal sau Buthan ca urmare a deficiențelor fiziologice
dezvoltate în timpul unui proces defectuos de dezvoltare intrauterină și travaliu.
Regimul vântului și vânturile locale: vântul e un element meteorologic vectorial,
variabil în timp și spațiu, el fiind condiționat de contrastul baric orizontal creat în cadrul
circulației generale a atmosferei terestre. Deplasarea curenților de aer dintr-un loc în altul –
regimul vântului – este determinată de dezvoltarea diferitelor sisteme barice și în primul
rând de activitatea centrilor de acțiune barică. Vântul se caracterizează prin 2 elemente
variabile: viteza și direcție
- direcția: apreciată după 16 sectoare ale orizonului: N, S, E, V, NE, SV, SE, NE, NNE,
ENE, ESE, SSE, SSV. VSV, VNV, NNV;
- viteza (intensitatea): distanța parcursă de particulele de aer în unitatea de timp fiind
exprimată în m/s.
Observațiile asupra direcției și vitezei vântului se efectuează la înălțimea standard – 10m
deasupra solului. În România, regimul vântului e determinat atât de particularitățile circulației
generale a atmosferei, dar și de cele ale suprafeței active, un rol important în acest sens
avându-l barajul orografic a lanțurilor muntoase. Pe teritoriul României, vitezele medii anuale
ale vântului depășesc 8 m/s la altitudini de peste 2000m, sunt cuprinse între 6 – 8 m/s la
altitudini de peste 1700m și 4 – 6 m/s la 1400 – 1600m. În depresiunile din zona montană și
deluroasă, precum și pe culmile mici, viteza se reduce în raport cu condițiile locale de
adăpostire aerodinamică. În zonele cu relief ușor fragmentat, cele mai mari valori ale
intensității vântului se înregistrează pe litoral, deasupra Mării Negre. În cadrul acestei
teritorii, intensitatea depășește 4 m/s. În Câmpia Română, cele mai mari valori de peste 3 m/s,
se înregistrează în partea E în Câmpia Bărăganului și în extremitatea V în Câmpia Olteniei,
zona Calafat. Valori asemănătoare sunt specifice Podișului Moldovei și al Dobrogei,
extremității V a Câmpiei de Vest, dar și S Banatului. Viteze de 2 – 3 m/s se înregistrează în
cea mai mare parte a Câmpiei Române și a celei de Vest, dar și a dealurilor subcarpatice. În
Podișul Transilvaniei (exceptând partea mai înaltă a Podișului Târnavelor) valorile medii ale
intensității vântului sunt relativ mici de 1 – 2 m/s datorită localizării geografice în zona de
adăpost aerodinamic în interiorul arcului carpatic. Cele mai mici intensități medii ale vântului
și cele mai frecvente situații de calm atmosferic sunt specifice unităților depresionare din
Subcarpații Getici, acolo unde intensitatea medie a vântului este mai mică de 1 m/s. Intensități
mici ale vântului de sub 1 m/s se remarcă și în spațiile montane, în unitățile joase –
depresiunile închise. În România, cea mai mare frecvență o au vânturile ce se înscriu în
primele 5 sectoare ale scării Boefort:
- sectorul 1: calm: 1.6 km/h
- secoturl 2: adiere: 1.6 – 4.8 km/h
- sectorul 3: briză ușoară: 6.4 – 11.3 km/h
- sectorul 4: briză moderată: 12 – 19.3 km/h
- sectorul 5: vânt moderat: 20.9 – 29 hm/h
În condiții sinpotice mai deosebite – cele ale deplasării unor centri barici sau la trecerea
unor fronturi atmosferice – se pot întâlni intensități mai mari, înscriindu-se în sectoarele
superioare ale scării Boefort:
- vânt tare: 50 km/h
- vânt puternic: 74 km/h
Viteza vântului are influentă asupra temperaturii pe care o resimte organismul. S-a calculat că
un vânt care suflă constant cu 5 m/s poate atenua temperatura aerului într-o zi de vară de la 30
grC la 22 grC. Iarna e suficient ca un vânt de 3 – 4 m/s pentru ca în loc de -5 grC organismul
să resimtă -16grC.

Climatoterapia și geografia medicală

Problemele de climatologie aplicată au stat, în general, la baza analizei fiecaărui
element climatic al cărui variații, dincolo de anumite limite de suportatabilitate devin nocive
pentru organism, însă pe de altă parte au stat și la baza analizei zonelor climatice de pe glob.
Se înregistrează astfel, un sindrom legat de factorul termic, dar și de cel baric îndeosebi la
scăderea presiunii, la care se adaugă starea higrometrică a aerului, umezeala rece sau caldă,
ceața, uscăciunea, de expunere prea îndelungată la radiație solară sau de absența radiației de
vânturile puternice, reci sau calde, de nebulozitate, etc. De aceste aspecte, sunt legate și foarte
multe probleme de geografie medicală: de exemplu, în Tratatul de Geografie Medicală
(Anglia) se găsesc numeroase preocupări ale cercetătorilor balneoclimatologi, de la diferite
universități din New York, Florida, Oxford, California, Toledo, Sydney, cercetări care au fost
consemnate în diferite lucrări de specialitate sau prezentate la diferite simpozioane, conferințe
sau întâlniri de specialitate. Al XXIII-lea congres internațional de geografie de la Moscova
din August 1976 a ridicat o serie de probleme de geografie medicală cum ar fi de exemplu
metodele aplicative de matematică și informatică în Geografia Medicală, metodele
cartografice pentru reprezentarea diferitelor boli, previziuni medicale, meteorologice dar și
diferite reacții meteotrope, adaptarea omului, dar și distribuția unor boli tropicale și corelația
acestora cu factorii de mediu – climatici. Unele aspecte de geografie medicală sunt legate
indirect de factorii climatici sau sunt un rezultat al complexului de factori geografici locali.

1. Repartiția geografică a unor maladii

Maladiile sunt repartizate teritorial în funcție de anumite condiții de mediu (sol, repartiția
unor elemente climatice). Solul furnizează indirect prin intermediul vegetației pe care omul o
ingerează diferite elemente nocive. Acțiunile antropice pot determina contaminarea terenului
nu numai cu produse chimice poluante, dar și cu germeni patogeni sau bacterii, la care se
adaugă contaminări ale apei fie cu streptococ, fie cu salmonella, toate acestea constituind
focare de infecții atât pentru oameni și animale, îmbogățind solul sau apa cu componente
chimice sau organice nocive: fenoli, nitriți, pesticide, amoniac. Maladiile, prin carență, sunt
legate de sol și în special de modul de utilizare al terenului; carența în iod este recunoscută ca
fiind baza apariției mai multor boli infecțioase. Pe terenurile impermeabile formate din argile,
marne sau șisturi, dar și pe terenurile terțiare – cuaternare se constituie mlaștini și turbării,
favorabile dezvoltării unor germeni care amplifică efectele reumatismului sau a cancerului. În
climatologia maladiilor se poate desprinde observația cu caracter geografic, referitoare la
creșterea morbidității odată cu depărtarea de poli, odată cu creșterea maladiilor de origine
parazitară favorizate de creșterea temperaturii și a umezelii. Paludismul – creșterea frecvenței
maladiilor – în zonele tropicale și maxim în zona ecuatorială la altitudini joase acolo unde se
înregistrează cele mai mari valori ale temperaturii aerului dar și procentele cele mai mari de
umezeală. Populațiile izolate din cauza condițiilor geografice păstrează de obicei trăsături
particulare specifice, atât ca tipologie cât și ca predispoziție de boală sau de starea de sănătate.
Balneotologul german Linke apreciază ca fiecare vale din Alpi formează un tip special de
organism uman. Predomină tipul cu ochi albastri, în general rezistent la boli și destul de
longeviv. În Carpații Sudici este mai specific tipul diranid și mediteanean. Cu ochii și părul
negru, înalt, dar și cu o sănătate mai precară și mai puțin longeviv în comparație cu tipul
nordic.

2. Aspecte de biometeorologie și repartiția bolilor pe anotimpuri

Analizând factorii meteorologici – masele de aer, fronturile atmosferice, anticiclonii și
ciclonii, s-a subliniat în balneoclimatologie răspunsul organismului uman la modificările
de vreme în special la acele modificări puternice și rapide care influențează cu precădere
persoanele vârstnice și bolnavii în special pe cei cu afecțiuni cardiovasculare, reumatice,
respiratorii sau nervoase. Aceste aspecte se referă cu precădere la variațiile neperiodice
ale tuturor elementelor meteorologice în strânsă dependență cu circulația generală a
atmosferei terestre. Cercetătorii balneoclimatologi au subliniat, de asemenea, și un
calendar sezonier al bolilor: astfel, se știe încă din Antichitate faptul că în sezonul rece
predomină bolile apartului respirator, iar în sezonul cald bolile apartului digestiv. Mai
târziu, cercetările bio(balneo)climatice de mare amploare au semnalat diferențe în privința
frecvenței bolilor în funcție și de alți parametri: nivelul de trai, vârsta, tipul de boală sau
chiar regiunea geografică. Școala de balneoclimatologie din Japonia arată pe un calendar
de aproape 60 ani din 1906 – 19615 perioade de câte 5 ani în care se semnalează o
involuție a frecvenței gripei, pneumoniei, bronșitei, febrei tifoide și dizenteriei, dar și o
creștere a frecvenței bolilor de inimă, atacurilor cerebrale, cazurilor de cancer și
deplasarea lor din lunile de la sfârșitul toamnei și începutul iernii, către sfârșitul iernii și
începul primăverii. Analiza pe grupe de vârstă a evidențiat frecvența maximă între 0 – 4
ani și peste 70 ani la pneumonie, bronșite și gastrite, rezultând o mortalitate de la 250 –
500 cazuri la aproximativ 100.000 locuitori. De asemenea, s-a constatat o creștere a
frecvenței bolilor de inimă, care au generat aproximativ 1000 – 2000 decese / 100.000
locuitori, darși a cazurilor de hemoragie cerebrală care a generat 2000 – 3000 decese /
100.000 locuitori. Un tablou comparativ între diferite state evidențiază diferențe majore de
patologie geografică. Astfel, unele zone sunt mai predispuse la boli digestive sau
infecțioase – regiunile tropicale umede, altele mai reci sunt mai predispuse la boli ale
aparatului respirator. Totodată s-au stabilit orientativ și unele influențe sezoniere asupra
elementelor constitutive și asupra proprietăților fizico-chimice ale sângelui. Astfel, viteza
de sedimentare globulară se diminuează în zilele și sezoanele reci, procentul de
hemoglobină scade în caz de stres termic prin creșterea de volum, numărul de leucocite
crește atunci când este rece dar și când viteza e mare, numărul de trombocite e maxim în
perioada martie – aprilie și minim în august, numărul de proteine totale se diminuează din
vară până iarna, formarea de anticorpi scade în condițiile unui climat cald, ceea ce explică
diminuarea rezistenței la infecții după șederea mai îndelungată într-o zonă caldă. Pe de
altă parte, timpul de coagulare a sângelui se diminuează atât prin stres cald cât și rece,
procentul seric de calciu și fosfat devine minim în februarie – martie și maxim vara și
toamna, magneziu seric are un procent mai scăzut după perioade îndelungate de frig, cu
temperaturi de -10 : -13 grC, vânt frecvent și intens, ploaie îndelungată și nebulozitate
mare. Iodul seric are un procent scăzut iarna și primăvara și mare vara, iar timpul de
sângerare după un tratament anticoagulant este maxim în ianuarie și februarie și minim în
iulie. De asemenea, se constată o influență sezonieră asupra unor funcții fiziologice, astfel
că excreția urinară crește cu ocazia perioadelor mai lungi de fotostimulare sau după stres
de frig și se diminuează vara, metabolismul se diminuează iarna după un maxim de
toamnă ce provoacă iarna o creștere a glicemiei și a necesității de insulină crescută la
diabetici; aciditatea gastrică e mai mare iarna și invers vara; greutatatea la naștere e
ridicată vara și scăzută în perioada decembrie – martie.

3. Adaptarea la climat și diferențele rasiale

Datorită influențelor climatice majore de la nivel planetar, dar și datorită variațiilor
mari de timp, problema adaptării climatice se referă în principal la adaptarea la frig și
căldură, astfel încât temperatura interioară a corpului să rămână constantă. Astfel,
temperatura medie a lunii iulie în Valea Morții, California e de aproximativ 39 grC, în
timp ce la Verhoiansk temperatura medie a lunii ianuarie este de -59 grC. Aceste condiții
extreme dar și cele intermediare de pe Terra, determină o serie de răspunsuri
corespunzătoare de natură fiziologică, în capacitatea de adaptare a diferitelor rase, dar și
în diferențierile rasiale observate, există cauze multiple și nu neapărat exclusiv climatice.
Ca observații generale și sumare se admite că rasa albă se poate adapta bine la condițiile
de frig – colonizarea rusă în Siberia– dar și la condițiile de căldură – colonizarea
europeană în India sau America Centrală. Rasa neagră pare mai adaptată la cald, fiind
protejată de pigmentul său contra radiațiilor solare chimice UV, dar și printr-o transpirație
redusă păstrându-se astfel o temperatură constantă. De asemenea, decesele mai frecvente
prin boli de plămâni în climatele temperate s-au datorat unui nivel de viață scăzut. Rasa
galbenă pare a fi adaptată oricăror condiții climatice de la ecuator la poli, fiind mai
importante în procesul acomodării la noi condiții de viață, aspecte morale, sociale sau
igienice decât cele de factură climatică.

4. Igiena climatică
Capacitatea de rezista în condiții climatice deosebite de cele inițiale și mai ales în
condiții extreme se formează în timp, însă ea e condiționată și de igiena climatică. Astfel,
anemia tropicală, febrele climatice, afecțiunile sistemului nervos în climatul cald, se
 apreciază a fi o anemie palustră ca urmare a unei izolări sau ca urmare a unor obișnuințe
promiscue – alcoolismul. La fel, în climatele polare și subpolare, maladia hidaticădeosebit
de frecventă în Islanda și Groenlanda, dar și oftalmia laponilor, este cauzată de fumul din
colibe sau gătirii alimentelor. În procesul adaptării climatice, există unele condiții de care
trebuie să se țină seama – vârsta, cea mai favorabilă fiind cea de 25 – 35 ani,
temperamentul, dar și activitatea zilnică. În climatul temperat igiena climatică are un
caracter profilactic pentru evitarea stress-ului provocat de variațiile accentuate ale
elementelor climatice care pot antrena exacerbarea simptomelor meteopatologice, în
special afecțiuni cardiovasculare, respiratorii, nervoase, reumatice sau digestive. Igiena
stațiunilor balneoclimatice se referă la protejarea apelor, a solului, a aerului, depoluarea de
orice natură. În România, toate aceste aspecte au fost incluse în legea nr. 3/1978 elaborată
de Ministerul Sănătății prin care se instituie obligativitatea existenței perimetrelor de
protecie hidrogeologice și sanitare în stațiunile balneoclimaterice, astfel încât să nu fie
afectate elementele naturale folosite în profilaxie.

Climatoterapia și cura naturistă

Tratamentul naturist reprezintă utilizarea factorilor naturali cu caracter terapeutic
pentru menținerea sau ameliorarea stării de sănătate a organismului în condițiile mediului de
viață obișnuit și mai ales în condiții diferite de viață. Climatoterapia se realizează prin
utilizarea elementelor climatului în scop profilactic sau curativ. Efectul terapeutic al acestei
forme de tratament are în vedere stimularea sau scăderea activității sistemului neuroendocrin
vegetativ al organismului. Este un mijloc de readaptare la mediu a tuturor organismelor a
căror capaictate de răspuns la variațiile climatice este destul de defectuoasă. În această
categorie intră persoanele vârstnice sau cele care prezintăsindromul de domesticație.
Climatoterapia este o formă de tratament care atunci când e bine condusă prezintă mai puține
reacții adverse decât tratamentul chimioterapeutic și are efecte prelungite deoarece și modul
de tratament este mai apropiat de o activitate normală într-un mediu considerat relaxant.
Balneoclimatologul Boght, în 1940 specifica că aspectele climatice terapeutice se
caracterizează printr-un amestec bun de factori de mediu ajutați de o lipsă pronunțată de stări
defavorabile ale vremii. În Metodologia de cură climatică intră mai multe etape obligatorii cu
durate diferite în concordanță cu tipul de boală și cu scopul propus putându-se vorbi astfel de
cura de repaos, aer, lumină sau cura de băi hidrice.

1. Aeroterapia (cura de teren)

Baia de aer se realizează prin expunerea parțială sau totală a corpului progresiv la
acțiunea aerului, eliminându-se influența radiațiilor directe. Cura a de aer acționează
asupra reglării termice, ameliorează circulația sanguină în piele și de asemenea,
acționează și asupra nutriției. Această cură poate fi activă sau pasivă, de o zi sau de o
noapte, fiind însoțite de diferite activități gradate cu întocmirea de fișe. Aeroterapia e și un
bun tratament profilactic înafară de cel curativ, precum și de recuperare. Condițiile
geografice de relief / vegetație trebuie luate în considerare alături de cele cliamtice pentru
a stabili caracterul stimulent, excitant sau sedativ al tipului de bioclimat. Pentru conturarea
unor indicații medicale legate de caracteristicile vremii, respectiv a claselor de vreme,
elaborate de Fedeorov e utilă. Se consideră clasele 1, 2, 3 și 5 favorabile aeroterapiei în
care e permisă folosirea largă a tuturor formelor de climatoterapie, în timp ce clasa 4
întrucât are un grad mai mare de favorabilitate dimineața, în timp ce clasele 6 – 7 sunt
considerate nefavorabile ca urmare a unei nebulozități ridicate dar și ca urmare a trecerii
 fronturilor atmosferice care acentuează reacțiile meteopatologice. Utilizarea indicelui de
confort termic, respectiv a temperaturii efective echivalente a stat la baza clasificării
generale a băilor de aer în funcție de condițiile termice, hidrice sau de insolație. Baia de
aer se poate folosi de asemenea și ca procedură independentă însă poate fi utilizată și ca
introducere la baia de soare sau în alternanță cu aceasta. La baia de aer propriu-zisă se
paote adăuga și terapia prin expunere la aeroioni negativi, naturali, deosebit de importantă
pentru tratarea mai multor boli respiratorii sau afecțiuni nervoase.

2. Helioterapia (baia de soare)

Se poate la munte, câmpie, malul mării în funcție de caracteristicile radiației solare dar
și în funcție de caracteristicile celorlalte elemnte climatice, în special temperatura și
umezeala. E deosebit de importantă elegerea anotimpului în funcție de vârsta pacientului
și de afecțiune. Vara și în sezoanele intermediare baia de soare se practică pe plaje
amenajate la adăpost de vânt și cu posibilități de retragere la umbră, în timp ce iarna se
practică la munte, fie pe platoruile montane, fie în parcurile din stațiunile montane.
Tehnica generală a curei solare prevede dozarea medicală a expunerii la Soare în funcție
de vreme, de ora din zi, în funcție de descoperirerea parțială sau totală a corpului, dar și în
funcție de anumite afecțiuni. Pentru stabilirea celor mai bune condiții de efectuare a
helioterapiei se pot utiliza indici de confort termic și radiativ, în confomitate cu gradul de
pigmentare al pielii. Harta insolației în regiuni cu energie mare a reliefului este foarte utilă
pentru stabilirea locului de cură și a timpului de expunere. Pentru aceasta, se pot elabora
hărți suplimentare în zonele cu relief accidentat, montan care să indice procentul de
insolație la diferite ore din zi și eventual cantitatea de calorii primite de suprafața terestră
în locul respectiv. Pe o suprafață orizontală durata expunerii va depinde și de luna din an
dar și de ora din timpul zilei. Astfel, durata variază între 80 ore în iulie și 20 – 30 ore în
decembrie. Indicațiile sunt cele profilactice cu precădere pentru tratarea astmului alergic,
bronșitelor, a unor afecțiuni ginecologice cronice, dar și a unor afecțiuni dermatologice.
Contraindicațiile vizează cu precădere cancerul sau stările precanceroase, tuberculoza
pulmonară evolutivă, afecțiuni endocrine, afecțiuni cardiovasculare cronice dar și tendința
de agravare a unor hemoragii interne.

Hidroterapia
Cuprinde tratamentul prin baie în apă de mare – talasoterapie – în râuri sau mai ales
în lacuri și bazine deschise, tratament diferențiat după sezon, temperatura apei, salinitate,
starea de agitație a mării, vârstă, antrenament, sau principalele afecțiuni. Întrucât baia de apă
în aer liber ține seama în mare măsură de condițiile climatice, în special de confortul termic și
stress-ul climatic, la fel și hidroterapia de interior, unde microclimatul este în general
controlabil pe cale antropică.
Efectul băilor este excitant și tonic, într-o apă mai rece și agitată și sedativ într-o apă
caldă și liniștită cu contraste termice reduse față de cele din mediul înconjurător.
O clasificare a băilor de mare după balneoclimatologul Mihailov s-a efectuat pe malul
sudic al Peninsulei Crimeea prin raportare la temperatura apei, la starea mării dar și la
temperatura echivalentă.
Astfel, conform acestei clasificări, băile pot fi foarte reci, cu o temperatură a apei de 8
– 13 grC; sunt considerate reci atunci când temperatura este cuprinsă între 13 – 16 grC și
răcăroase între 16 – 19 grC; moderat de calde (băi de confort) între 19 – 24 grC, băi calde
între 24 – 27 grC și băi foarte calde sau fierbinți la mult de 27 grC.
După gradul de agitație:
- hidrostatise: viteza este de 0 – 1 m/s
- slab dinamice: 1 – 3 m/s
 - dinamice: peste 3 m/s
După regimul radiației atmosferice (după valoarea temperaturii efectiv echivalente):
- răcăroase: temperatura din aer este de 17 – 20 grC, iar temperatura apei sub 12 grC
- confortabile: în aer 21 – 23 grC și în apă 12 – 16 grC
- calde: în aer peste 23 grC și în apă peste 16 grC
Cele mai multe școli de balneoclimatologie, propun o dozare a băilor de mare într-un
interval de timp scurt, de ordinul câtorva minute, în funcție de temperatura apei și de
pierderea de căldură din organism. În funcție de aceste coordonate, se remarcă:
- acțiunea fiziologică slabă care presupune pierdere de căldură în timpul băii de
maximum 4 cal/cmp/s, iar apa foarte rece are o temperatură mai mică de 8 grC
- acțiunie fiziologică medie când pierderea de căldură este cuprinsă între 4 – 6
cal/cmp/s, iar baia rece are o temperatură de 14 – 16 grC
- acțiune fiziologică foarte intensă când pierderea de căldură este de 7 – 8 cal/cmp/s,
iar temperatura apei are sub 5 grC.
Băile de mare acționează asupra organismului printr-o serie de factori multipli:
contrastul dintre temperatura apei mării și cea a aerului, acționează asupra circulației
periferice, dar și asupra tuturor proceselor metabolice, favorizând intensificarea sau stagnarea
proceselor de creștere.
Mișcarea valurilor constituie un masaj continuu, iar salinitatea apei de mare
stimulează metabolismul și excitabilitatea pielii.
Cu baia de mare propriu-zisă se pot asocia baia de aer, de soare, de nisip
(psamoterapie), baia de nămol sau ungerile cu nămol (fangoterapie). O mențiune specială
trebuie acordată hidroterapiei efectuată în lacurile helioterme care prezintă un strat de apă cu
o temperatură ridicată de 40 – 60 grC la cca. 2 metri adâncime și un alt strat de suprafață cu o
temperatură apropiată de cea a aerului de aproximativ 15 – 20 grC vara cu indicații și
contraindicații corespunzătoare. Hidroterapia de exterior mai cuprinde, de asemenea și
- îmbăierea în lacurile termale cu o temperatură de peste 30 – 35 grC.
- hidrochinetoterapia – folosirea mișcării apei în scop terapeutic
- hidroterapia – prin băi medicale cu ajutorul plantelor medicinale sau cu substanțe
chimice medicamentoase
Toate acestea reprezintă proceduri specifice cu indicații și contraindicații ce se
asociază celorlalte forme de tratament practicate în cuprinsul stațiunilor – sauna,
electroterapia, sonoterapia, magnetoterapia.

Balneoclimatul și comunitatea umană

De-a lungul timpului, în preocupările climatologilor, au intrat o serie de domenii cu
influență directă și indirectă asupra stării de sănătate.
1. Agroclimatologie și climatologie forestieră
Sunt două domenii de climatologie aplicată întrucât pădurile și culturile constituie un
mediu important de existență și desfășurare a vieții. Analiza factorilor genetici ai climatului
dar și ai elementelor climatice propriu-zise prezintă o finalitate în studierea condițiilor
favorabile sau nefavorabile, în ciclul biologic al platelor de cultură sau al vegetației forestiere.
La acestea se adaugă studiul temperaturii și umezelii solului, al evapotranspirației, al
fenofazelor caracteristice, determinarea unor indici agroclimatici sau silvici, cum ar fi suma
gradelor de temperatură diferită de la o cultură la alta, indicele de ariditate de Mathlon, sau
coeficientul de salinitate Salemilov. În afara culturilor agricole și a suprafețelor cu livezi, vii,
pășuni sau păduri, o cât mai mare suprafață de vegetație în zonele urbane și industriale este
condiție esențială pentru ameliorarea climatului și pentru a lupta eficient împotriva poluarii.
2. Climatologia construcțiilor, climatul de interior, climatologia transporturilor
În aceste domenii, în perioada contemporană s-au desprins 3 etape de cercetare:
- etapa de proiectare și de design în construcția propriu-zisă
- etapa de menținere
- etapa de control
Școala de balneoclimatologie din UK a stabilit 25 de factori tehnici și meteorologici
care ar trbui luați în considerare pentru a satisface exigențele mari în proiectare. Se pot aminti:
planul orașului, iluminarea, poluarea, curenții de aer, acoperișurile care trebuie să fie înalte în
zonele ploiase sau plate unde se urmărește păstrarea apei. În construcții, s-au calculat pierderi
materiale mari în condiții de vreme nefavorabilă – iarnă, precipitații sau vânt.
Balneoclimatologul Foster, a dat în 1957 o definiție generală a zilelor de lucru în construcții:
Cele cu mai puțin de 6 mm de precipitații, cu mai puțin de 50 mm, la o temperatură de -8.9
grC și un vânt cu o intensitate mai mare de 13 m/s. Diferitele metode calcul ale unor
parametri climatici importanți în proiectare au fost prezentate detaliat în una dintre cele mai
importante lucrări de climatologie aplicată, publicată de Dumitru Țâștea în 1972 – „Culegeri
de lucrări de climatologie aplicată”.
Pentru climatul de interior trebuie să se țină seama de destinația încăperii, viața
sedentară sau activitatea fizică, locuință, teatru, instituții, etc., calculându-se temperatura de
confort, gradele de temperatură sau căldura acumulată, luminozitatea, curenții de
microconvecție, pornind de la o bază de valori considerată medie și normală. Se admit și
anumite variații locale de până la 20 – 30 % în cererea anuală de căldură în funcție de climat,
dat fiind faptul că studiile au scos în evidență faptul că în zonele calde oamenii petrec afară 40
– 50% din timpul unei zile, în timp ce în zonele reci nu mai mult de 5 – 10%.
Cât despre climatologia căilor de comunicații, starea vremii este deosebit de
importantă, temperatura, ceața, precipitațiile lichide și solide influențează în mare măsură
transporturile de uscat. Pe de altă parte, transporturile maritime și aeriene sunt condiționate în
mare măsură de ceață, vânt și depuneri.

3. Climatopsihologia și estetoclimatologia (clima și arta)

Asupra manifestărilor libere ale activităților umane se pare că climatoclimatologia iese
în evidență deoarece derivă din influența individuală a stării psihice. Încă din cele mai vechi
timpuri s-au făcut diferite asocieri între climat și caracter sau moravurile populației
(temperament, mimica, inteligența, dispoziția). De exemplu, popoarele vestice și nordice au
un temperament calm pentru că în acele zone nebulozitatea e mare, temperaturile sunt mici,
iar oamenii trăiesc în mare parte în interior într-un mediu izolat. În schimb, cele continentale
se caracterează printr-i efervescență mai mare întrucât climatul presupune umezeală mică,
durată mai mare de strălucire a soarelui, deci oamenii stau mai mult afară, interacționând.
Școala de balneoclimatologie din Franța spune că în funcție de climat există anumite
peisaje intelectuale și un anumit tip de viață. Este interesant de remarcat că aclimatizarea vine
în contradicție cu mediul și clima. La grupele de populație din nordul extrem aclimatizarea nu
e la frig ci la căldură pentru că au haine călduroase pentru perioada limitată a petrecerii
timpului în aer liber iar în locuință au o temperatură subtropicală. Tot așa în regiunile cu
climă caldă, unde radiația UV naturală se găsește în concentrație mare copii suferă de
insuficiență de UV din cauza deprinderii populației de a feri copii de soare.
Din influența asupra psihicului și sensibilității umane, se naște un domeniu special –
estetoclimatologia. Aceasta implică influențarea artei de către condițiile climatice locale în
diferite opere ale scriitorilor, poeților, pictorilor, muzicienilor în funcție de anotimpuri,
temperatură, insolație, vânt sau ploaie. Melancolia generată de timpul ploios și vremea rece a
fost surprinsă în nenumărate lucrări ale unor scriitori și balneoclimatologi – Elena Teodoreanu
(1983). Balneoclimatologul Lavastine vorbește de un climat psihologic: realismul școlii
flamande, idealismul școlii florentine în pictură, mișcarea romantică, etc. Peisajele diferite
imprimă și caractere deosebite: climatul de litoral este exemplificat cu arta grecească sau
romană, climatul de câmpie cu clopotnița catedralei din Chatter sau cu monumentele de la
marginea Saharei, iar climatul munților cu romantismul secolul 19, dar și cu întâlnierea lui
Moise cu Dumnezeu pe muntele Sinai. Înălțimile au fost asociate cu locuințele divinităților,
începând cu Himalaya până la Olimp. Unii balneoclimatologi propun o estetoterapie în cadrul
climatoterapiei, în special pentru tratarea unor afecțiuni neuropsihice.

4. Etnoclimatologia și socioclimatologia
În conținutul etnoclimatologiei, Joule G. discută existența și specificul raselor umane
în raport cu climatul. Apoi, aceste noțiuni au fost incluse în conceptul de determinism
geografic, în special în școala sovietică de geografie, iar unele aspecte generale nu pot fi
negate, constituind un temei de discuție balneoclimatologică. Ca tipologie, antropologii admit
o determinare în funcție de adaptarea climatică:
- nasul drept, proeminent și îngustat pentru a încălzi aerul rece inhalat;
- pielea albă care reflectă cca. 40% din radiație;
- părul fin ușor ondulat la rasa albă;
- păr creț, nas aplatizat pentru a permite ventilarea în climatul cald și umed;
- pielea neagră ca efect al insolației puternice la rasa neagră;
- păr gros, lucios, pielea galbenă, ochi mongoloid, nas scurt, la rasa galbenă, ca efecte
ale adaptării la un climat aspru cu vânt puternic și mari contraste de temperatură
În cadrul acestor rase există diferențe ce țin de 2 factori de bază:
- climatul: în funcție de cantitatea de oxigen inhalată pate fi:
a. megasfixic: cu o mare activitate respiratorie mare la munte, rase viguroase
b. mezosfixic: cu activitate respiratorie medie, la climatul mediteranean, cu
diminuare a muncii fizice
c. oligosfixic: activitate respiratorie redusă, în climatele marine din regiunile
tropicale, dar și în climatele extreme de la Poli și Ecuator care determină rasele cu
talie mică
- alimentația: corectează în mare măsură acțiunea oxigenului. Nordicii care mănâncă
mult sunt de talie mare, deși hiperboreeni sunt de talie mică. La fel pigmeii sunt pitici,
deși trăiesc în pădurile tropicale bogate în oxigen, însă au o alimentație
necorespunzătoare.
Viața depinde de climat. În climatul cald și umed, condițiile sunt nefavorabile în sensul că
radiația chimică e deosebit de bogată, umezeala e mare, căldura e excesivă, iar viața vegetallă
și animală dezvoltată. În cadrul acestăr zone, rasa neagra apare bine adaptată, iar colonizarea
albă în regiunile tropicale s-a făcut cu prețul unor pierderi importante ca urmare a capacității
mici de adaptare. Șansele de morbiditate și mortalitate au fost ameliorate de o igienă strictă
care atenuează efectele negative ale elementelor climatice. În general însă, cercetătorii
balneoclimatologi au apreciat o micșorare a staturii tipului alb. S-a precizat că europenii care
au venit în America au descoperit civilizații autohtone, localizate pe platourile mai înalte
acolo unde condițiile climatice erau mai favorabile decâât cele din câmpie din climatul cald.
Un exemplu elocvent e partea nordică a americii de sud, acolo unde cea mai mare parte a
populației se grupează pe platourile andine înalte la peste 1000 m altitudine. Acest lucru e pus
pe seama faptului că în zonele joase climatul e mai puțin ospitalier, umezeala excesivă,
precipitații crescute, temperatura mare mereu, ceea ce favorizează proliferarea virusurilor și
bacteriilor. Acest lucru explica de ce Câmpia Amazoniei deși are o altitudine mică și un aer
oxigenat, densitatea populației e mai mică de 1 loc./kmp. Regiunile reci atât de nefavorabile
vieții au dus la o încetinire a vieții în timpul nopții polare, similară cu o adevărată hibernare și
o efervescență deosebită pe toate planurile odată cu apariția luminii, determinând astfel o
schimbare totală a tipului de existență cu un ritm de jumătate de an. Regiunile cu climat
temperat prezintă cea mai mare dezvoltare a vieții individuale și sociale cu un grad de
civizilizație superior deoarece parametrii climatici sunt optimi atât în regiul diurn dar și în
regimul anual. În cadrul socioclimatologiei se remarcă și legătura pe care unii autori au
înncercat să o stabilească între activitatea solară și unele fenomene istorice cum ar fi migrații,
revolte și mișcări populare. Se apreciează un coeficient de corelație de +0.8 între energia
furtunilor solare care crește excitabilitatea neuropsihică și paroxismul activităților marilor
mase umane. De asemenea, s-a făcut o corelație și între anumite fenomene politice cu
activitatea solară cum ar fi succesiunea ministerelor liberale și conservatoare în UK. Se
propune și o corelație între însumarea forțelor gravitaționale ale planetei Marte cu cele ale
Soarelui aflat în conjuncție, cu efecte violete și agresive în masele umane, efecte manisfestate
prin greve, revolte, asasinate sau diferite mișcări sociale care s-au produs cu precădere în
cuprinsul zonei temperate.