GESTIUNEA RISCULUI DE FRAUDĂ

Riscul de fraudă- probabilitatea de comitere a unor furturi sau sustrageri de bani de către
angajații băncii și din exterior.
Factori de apariţie a riscului de fraudă – evenimente sau condiţii care implică
stimulente sau presiuni financiare de a comite o fraudă. Există trei elemente bine definite care
constituie aşa numitul triunghi al fraudei:
• Motivaţie – obţinerea de bani, servicii, avantaje etc. 4
• Oportunitate – elementul asupra căruia persoana are în mod evident controlul. O
activitate nesupravegheată corespunzător va determina uşor posibilitatea fraudei.
• Conştientizare – conştientizarea consecinţelor fraudei este caracterizată la mod
general de elementul de anormalitate (contrar regulilor stabilite). O bună combatere a
fraudelor este posibilă prin monitorizarea permanentă a elementelor de mai sus.
Identificarea factorilor ce duc la apariția riscului de fraudă constă în acumularea
informaţiei cu privire la activităţile băncii, inclusiv revizuirea fraudelor precedente, suspectate şi
analiza măsurilor de performanţă ale băncii din ultimii cîţiva ani pentru a identifica prezenţa unor
modele inconsecvente. 
În acest sens, auditorii abordează următoarele subiecte:
• Care este atitudinea generală a conducerii entității în privința fraudei/corupției? 
• Există în cadrul entității măsuri adecvate de prevenire a fraudei/corupției? Sînt acestea
implementate? 
• Entitatea auditată evaluează riscurile de fraudă/corupție în mod corespunzător?
• Există un proces de evaluare a riscului specific de fraudă/corupție și cît de des este
efectuat? 
• Există o politică specifică internă cu privire la fraudă/corupție, abuz și utilizarea
necorespunzătoare a mijloacelor publice care stabilește consecințele în cazul depistării
acestor ilegalități?
• Au fost puse în practică măsuri de contracarare/sancționare corespunzătoare?
• Sistemul de control intern respectă cerințele legale privind măsurile
antifraudă/anticorupție? 
• Există proceduri de control intern pentru reducerea posibilității de apariție a
fraudei/corupției (de exemplu, existența unor liste de verificare detaliate, implicarea unui
număr mai mare de persoane în procesul decizional, aplicarea „principiului celor patru
ochi” pentru verificările efectuate etc.)? 
• Conducerea entității acordă o atenție specifică detectării fraudei/corupției în cadrul
acesteia?
• Care sînt procedurile aplicate de către conducere în vederea detectării și raportării
cazurilor de fraudă și corupție? 
• Se iau măsuri pentru reducerea impactului potențial al acestora?
Factorii și indicatorii care pot semnala posibile riscuri de fraudă/corupție.
Sînt cîţiva indicatori care pot spori posibilitatea apariției riscurilor de fraudă/corupție. Aceştia
pot fi numiţi „stegulețe roșii” sau „avertizări puternice” care necesită o atenţie imediată pentru
detectarea cazurilor de posibile fraude/corupție. Ca exemple de indicatori care pot semnala
posibile riscuri de fraudă/corupție, pot fi: 
• indicatorii de fraudă în rapoartele financiare (discrepanțe în înregistrările contabile;
probe conflictuale sau lipsă; procese necorespunzătoare aferente bugetului);
• indicatori de documente falsificate (documentele deviază de la formatul standard;
conținutul acestora este dubios; circumstanțele în care au fost întocmite documentele
creează suspiciuni; inconsecvența datelor din documente și informațiilor disponibile);
• indicatori aferenți activelor (utilizarea neautorizată a activelor; echipament supus
utilizării personale sau în afara programului, cum ar fi telefoane celulare, camere digitale,
computere, vehicule, instrumente etc.; active fizice susceptibile uzului personal sau
redirecționării: clădiri nefolosite sau izolate, terenuri libere, echipament învechit, active
abandonate etc.);
 • indicatori aferenți plăților corupte (,,împrumuturi” rambursate sau nu; utilizarea
cardurilor de credit; supraplata achizițiilor; utilizarea gratuită/achitarea plăților reduse
pentru unele bunuri, precum: apartamente, autoturisme etc.; efectuarea plăților în
numerar etc.);
• indicatori aferenți conflictelor de interese (nedepunerea/necompletarea declarației privind
conflictele de interese; favorizarea inexplicabilă a unor contractanți; exercitarea unor
funcții de conducere de una și aceeași persoană sau de rudele acesteia etc.).
Rezultatul final al evaluării riscurilor de fraudă este identificarea riscurilor specifice, în cazul
în care autoevaluarea concluzionează că în prezent nu se iau măsuri suficiente pentru a reduce
probabilitatea sau impactul activității potențial frauduloase la un nivel acceptabil. O astfel de
autoevaluare va forma ulterior baza pentru soluționarea deficiențelor prin alegerea de măsuri
antifraudă eficace și proporționale din lista de controale de atenuare recomandate. În unele
cazuri, concluzia ar fi că majoritatea riscurilor reziduale au fost abordate și că, prin urmare, sunt
necesare foarte puține măsuri antifraudă suplimentare sau niciuna. În toate scenariile de evaluare,
se așteaptă ca autoritatea de management să poată furniza argumente pentru a-și susține
concluziile.
Atunci când autoritatea de management demonstrează un angajament clar pentru combaterea
fraudei și a corupției, crește nivelul de sensibilizare cu privire la controalele de prevenire și
detectare și este hotărâtă să transmită cazurile autorităților competente pentru anchetare și
sancționare, aceasta va transmite un mesaj clar oricăror potențiali autori de fraude și ar putea
modifica comportamentele și atitudinile față de fraudă. Având în vedere dificultățile de a dovedi
comportamentul fraudulos și de a repara prejudiciile aduse reputației, este preferabil în general
ca activitatea frauduloasă să fie prevenită, mai degrabă decât să fie abordată după producerea
acesteia.

De cele mai multe ori, tehnicile de prevenire vizează reducerea ocaziilor de a comite fraude
prin punerea în aplicare a unui sistem solid de control intern, combinat cu o evaluare proactivă,
structurată și direcționată a riscului de fraudă, dar pot fi utilizate, de asemenea, activități
cuprinzătoare de formare și de sensibilizare și dezvoltarea unei culturi „etice” pentru a combate
orice potențială „raționalizare” a comportamentului fraudulos. Cea mai puternică măsură
preventivă împotriva fraudei constă în operarea unui sistem solid de control intern, care ar trebui
să fie proiectat și exploatat ca o reacție proporțională la riscurile identificate în timpul unui
exercițiu de evaluare a riscurilor. Cu toate acestea, o organizație ar trebui să acționeze, de
asemenea, în vederea creării unor structuri și a unei culturi adecvate pentru a descuraja un
comportament potențial fraudulos.

CULTURA ETICĂ:
Crearea unei culturi antifraudă reprezintă un element cheie atât pentru descurajarea
potențialilor autori de fraude, cât și pentru maximizarea angajamentului personalului în
combaterea fraudei în cadrul autorității de management. O astfel de cultură poate fi creată printr-
o combinație de politici și structuri antifraudă specifice, astfel cum se arată în al doilea cerc în
diagrama de mai sus și se detaliază mai jos, dar și prin funcționarea unor mecanisme și
comportamente cu caracter general:
• Mandatul – o expresie clară, vizibilă pentru toți observatorii interni și externi, a faptului
că autoritatea de management depune eforturi pentru a îndeplini cele mai înalte standarde
etice;
• Atitudinea conducerii – comunicare orală și/sau scrisă de la cel mai înalt nivel al
autorității de management precizând faptul că se așteaptă cel mai înalt standard de
comportament etic din partea personalului și a beneficiarilor (pentru beneficiari, aceasta
poate fi pusă în aplicare prin intermediul scrisorilor de acordare a subvențiilor și al
contractelor);
• Codul de conduită – un cod de etică fără echivoc la care trebuie să adere în mod normal
toți membrii personalului și care cuprinde aspecte precum: - conflictele de interese –
 explicație și cerințe și proceduri pentru declararea acestora; - politica privind cadourile și
ospitalitatea – explicație și responsabilitățile personalului privind respectarea acesteia; -
informațiile confidențiale – explicație și responsabilitățile personalului; - cerințele pentru
raportarea suspiciunii de fraudă.
Pe scurt, personalul ar trebui să respecte principii precum integritate, obiectivitate,
responsabilitate și onestitate.
Alocarea responsabilităților:
În cadrul autorității de management, ar trebui să existe o alocare clară a
responsabilităților pentru crearea de sisteme de gestionare și control care respectă cerințele UE și
pentru verificarea faptului dacă sistemele respective funcționează eficient în ceea ce privește
prevenirea, detectarea și corectarea fraudelor. Acest lucru este necesar pentru a se asigura că toți
actorii își înțeleg pe deplin responsabilitățile și obligațiile și pentru a comunica, atât pe plan
intern, cât și pe plan extern, tuturor beneficiarilor potențiali ai programului, că organizația are o
abordare coordonată a combaterii fraudei.
Instruirea și creșterea nivelului de sensibilizare:
Instruirea formală și creșterea nivelului de sensibilizare pot fi incluse în strategia
generală a organizației pentru gestionarea riscurilor, după caz. Toți membrii personalului pot fi
instruiți cu privire la aspectele teoretice și practice, atât pentru a crește nivelul de sensibilizare cu
privire la cultura antifraudă a autorității de management, cât și pentru a-i sprijini să identifice și
să abordeze cazurile de suspiciune de fraudă. Acestea ar putea acoperi detaliile oricărei politici
antifraudă, rolurile și responsabilitățile specifice, precum și mecanismele de raportare. De
asemenea, creșterea nivelului de sensibilizare se poate realiza prin intermediul unor căi mai puțin
formale, cum ar fi buletine informative, postere, site-uri de intranet sau includerea ca element
regulat pe ordinea de zi pentru reuniunile de grup.

Sistemele de control intern:

Cea mai puternică măsură de apărare împotriva potențialelor fraude este un sistem bine
conceput și operat de control intern, în care controalele vizează atenuarea eficace a riscurilor
identificate. Verificările de gestiune trebuie să fie amănunțite, iar controalele aferente la fața
locului trebuie să fie bazate pe risc și efectuate cu o acoperire suficientă. Probabilitatea
detectării unor cazuri potențiale de fraudă crește atunci când verificările de gestiune sunt
amănunțite. Personalul care se ocupă de verificările de gestiune documentare și la fața locului ar
trebui să aibă cunoștință de orientările Comisiei și de orice orientări naționale privind indicatorii
de fraudă (a se vedea mai jos).
Analiza datelor și instrumentul ARACHNE:
Creșterea în complexitate a colectării, stocării și analizei datelor oferă o oportunitate în
lupta împotriva fraudei. În cadrul legislației respective din fiecare stat membru și ținând seama în
mod corespunzător de limitele acesteia, analiza datelor poate fi utilizată în această etapă pentru a
îmbogăți în mod semnificativ procesul de evaluare a riscurilor, pentru a verifica datele în paralel
cu alte organizații din sectorul public sau privat (de exemplu, autorități fiscale, departamente
guvernamentale, autorități de verificare a creditului) și 15 pentru a detecta potențiale situații cu
risc ridicat chiar înainte de atribuirea finanțării.
Identificarea riscurilor de fraudă poate avea loc în diferite moduri. Una dintre abordări
constă în organizarea unui grup de lucru (grupul de evaluare a riscului de fraudă), a cărui sarcină
este de a identifica riscurile de fraudă și de a dezvolta un instrument de evaluare a unor astfel de
riscuri predefinite. Acest instrument poate fi extins în mod retroactiv, în timpul etapei de
evaluare, prin introducerea riscurilor suplimentare identificate de un evaluator. În timpul etapei
de identificare a riscurilor este important să se analizeze cauza riscului, deoarece măsura de
atenuare trebuie să fie direcționată către sursa riscului. Este recomandat ca sursa riscului să fie
inclusă în descrierea acestuia.
O altă abordare, similară cu cea utilizată în evaluarea comună a riscurilor, include
colectarea formularelor de alertă din partea angajaților autorității de management în vederea
identificării riscurilor. Această abordare este descrisă în detaliu mai jos. Toți angajații autorității
de management ar trebui, la solicitarea administratorului de risc sau oricând după identificarea
noului risc, să completeze un formular de alertă conținând o evaluare preliminară a riscurilor pe
baza celor doi indicatori menționați mai sus (probabilitate și impact). Combinația între
probabilitatea estimată și impactul estimat reprezintă nivelul de expunere la risc, pe baza căruia
se obține profilul de risc. Formularul de alertă trebuie prezentat administratorului de risc.

Tema: Riscul STRATEGIC

Obiective:

• Riscul strategic: concept, importanță și factorii ce îl determină;

• Identificarea și evaluarea riscului strategic;

• Instrumentele și mecanismul de gestiune a riscului strategic (Măsuri de prevenire și

minimizare a riscului strategic).

• Riscul strategic: concept, importanță și factorii ce îl determină

RISC STRATEGIC : este un risc de politică sau de management. El corespunde absenței

unei strategii a băncii sau de existență uneia ineficiente, fie la nivelul întregii bănci, fie la nivelul
unuia/mai multor departamente.

Riscul strategic depinde funcţional de:

• obiectivele strategice ale băncii;

• direcţiile de acţiune stabilite pentru atingerea acestor obiective;

• resursele implicate şi calitatea implementării.

Riscul strategic se referă la acele pierderi potenţiale legate de strategii de afaceri inadecvate
sau de schimbări rapide la nivelul ipotezelor de lucru, parametrilor, obiectivelor sau ale altor
factori care definesc strategia unei instituţii de credit.

Importanța riscului strategic a crescut odată cu „așteptările privind reglementarea și părțile

interesate”. În 2005, Consiliul Executiv al Corporației - sub Gartner - a publicat un studiu asupra
companiilor Fortune 1000 între anii 1998 și 2002 și tipurile de riscuri care le-au afectat cel mai
mult. Aceste companii au constituit primile 20% care s-au confruntat cu cele mai drastice
„scăderi ale valorii de piață”, iar primul număr pe care îl aveau în comun a fost riscul strategic.

Cauzele riscului strategic sunt:

 • Motive interne:

• greșeli / neajunsuri luate în adoptarea deciziilor care determină strategia activităților și

a dezvoltării băncii - gestionarea strategică deficitară a băncii, inclusiv absența /
considerarea insuficientă a posibilelor pericole care ar putea amenința activitățile băncii

• determinarea incorectă / insuficient justificată a domeniilor de activitate

promițătoare în care banca poate obține un avantaj asupra concurenților

• lipsa completă / parțială de măsuri organizaționale adecvate / decizii de management

care pot asigura atingerea obiectivelor strategice ale băncii

• Motive externe:

• lipsa completă / parțială a resurselor necesare, inclusiv financiare, materiale, tehnice și

umane, pentru atingerea obiectivelor strategice ale băncii

Factorii care pot influența strategia băncii:

• Factori interni

• istoricul băncii (în primul rând, experiența proprie de funcționare pe piață)

• cultura băncii (manifestată în primul rând în domeniul organizării managementului

activităților proprii)

• prezența tehnologiilor oficializate pentru gestionarea operațiunilor financiare de bază

• sprijin informațional eficient

• utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaționale pentru serviciul cu clienții și

relațiile interbancare

• nivelul de familiaritate a principalilor proprietari ai băncii cu fundamentele teoretice ale

managementului și ale băncilor

• gradul de înțelegere de către proprietarii băncii a necesității, împreună cu obținerea unui

profit, pentru a asigura atingerea altor obiective ale funcționării băncii

• disponibilitatea resurselor interne ale băncii (în primul rând financiare, informaționale și
a forței de muncă) ca factor prioritar

• Factori externi
 • rezultatele analizei rezultatelor reale ale implementării strategiei selectate anterior.

• legi și reglementări care reglementează activitatea bancară

• prezența unui sprijin formal și informal al structurilor terților (atât publice cât și private)

• situația economică din țară (rata inflației, modificarea cursului de schimb, modificarea
ratelor dobânzii, etc.).

• Identificarea și evaluarea riscului strategic

Identificarea riscului are succes atunci când există o oportunitate reală de a prezenta
situația prevăzută într-un mediu specific.

Analiza strategică a riscului ar trebui să înceapă cu identificarea și caracteristicile

cantitative care descriu riscul în raport cu obiectul apariției sale.

Identificarea riscurilor implică identificarea acestora, care determină natura riscului și

oferă descrierea acestuia. În etapa a secvenței de identificare a riscului de acțiuni sunt stabilite
abordări comune sau standard, care includ familiarizarea cu caracteristicile întreprinderii:
comunicarea cu oficiali din fiecare departament, compararea rezultatelor activităților societății cu
ratele probabil așteptate.

În scopul identificării și evaluării semnelor apariției riscului strategic, banca folosește o

anumită listă de indicatori, a căror modificare a stării și dimensiunii înseamnă apariția unei
caracteristici diferite a unei direcții particulare a activității băncii și, în consecință, acceptarea de
către bancă a unui risc strategic diferit calitativ.

Obiectivul principal al sistemului de parametri de gestionare a riscurilor strategice este să

se asigure că se ia o decizie adecvată de gestionare cu privire la o direcție particulară a
activităților băncii de reducere a impactului riscului strategic asupra băncii în ansamblu.

Pentru a evalua nivelul de risc strategic, banca folosește următorii indicatori:

• creșterea (scăderea) volumului pierderilor ca urmare a luării unei decizii strategice

eronate sau a unei decizii strategice cu deficiențe

• creșterea (scăderea) volumului pierderilor din cauza determinării incorecte (insuficient

fundamentate) a domeniilor de activitate promițătoare în care banca poate obține un
avantaj asupra concurenților
 • creșterea (scăderea) volumului pierderilor din motivul lipsei complete (parțiale) de
măsuri organizaționale adecvate (decizii manageriale) care pot asigura atingerea
obiectivelor strategice ale băncii

• creșterea (scăderea) volumului pierderilor ca urmare a lipsei complete (parțiale) a

resurselor necesare, inclusiv financiare, materiale și tehnice și umane, pentru atingerea
obiectivelor strategice ale băncii

• creșterea (scăderea) dinamicii nivelului de apetit la risc și a nivelurilor de risc țintă ale
băncii în funcție de volumul actual de operațiuni (tranzacții) și structura actuală
(preconizată în viitor) a riscurilor semnificative ale nivelului curent (așteptat în viitor)

• creșterea (scăderea) valorilor de prag pentru dezvoltarea afacerii (operațiuni, tranzacții),

structura actuală și preconizată a riscurilor semnificative, nivelul țintă al capitalului
necesar pentru acoperirea riscurilor existente și așteptate.

Principalele proceduri ale procesului de analiză a riscurilor sunt:

• identificarea alternativelor posibile pentru rezolvarea unei probleme specifice;

• evaluarea consecințelor economice ale punerii în aplicare a unei decizii adoptate anterior;

• caracterizarea efectelor secundare care afectează negativ eficacitatea generală a

acțiunilor; evaluarea integrată a riscurilor. 

Evaluarea riscurilor în procesul de analiză ne permite să le diferențiem în funcție de gradul de

influență asupra rezultatului băncii.

Procesul de identificare a riscului strategic necesită:

• cunoașterea profundă a băncii, inclusiv a pieței de exploatare și mediul juridic, social,

politic și cultural

• înțelegerea obiectivelor strategice ale băncii

Procesul de identificare a riscului strategic culminează cu specificarea unei serii de riscuri care
alcătuiesc profilul de risc al băncii.

• Instrumentele și mecanismul de gestiune a riscului strategic (Măsuri de prevenire și

minimizare a riscului strategic).

Gestionarea riscurilor strategice este un aspect crucial, dar deseori neglijat al

 managementului riscului pentru întreprinderi (ERM). În timp ce ERM s-a concentrat în mod
tradițional pe riscul financiar și, mai recent, pe cel operațional, realitatea este că riscul
strategic este mult mai consecvent.

Gestionarea strategică a riscurilor se realizează regulat atât în formarea și revizuirea strategiei

băncii, cât și în procesul de implementare a acesteia.

Activități strategice de reducere a riscului:

• prezența unei strategii de dezvoltare bancară;

• implementarea strategiei de dezvoltare a băncii;

• actualitatea și exhaustivitatea actualizării bazelor de date, sursă, pe baza cărora unitățile

analitice și funcționale ale băncii efectuează o evaluare și o prognoză prospectivă a
situației;

• analiza produselor oferite de bancă în comparație cu servicii similare ale altor organizații
de credit;

• compararea corespondenței concluziilor analitice și a recomandărilor diviziunilor

analitice și de control ale băncii și dezvoltarea reală a situației;

• realizarea unei analize sistematice a implementării planurilor strategice ale băncii;

• informarea promptă și sistematică a managementului băncii cu privire la concluziile și

propunerile serviciilor de analiză și a unităților structurale cu privire la situația actuală,
previziuni ale dezvoltării situației pe segmentul de piață relevant, în ansamblul
economiei, în domeniul sprijinului reglementar al activităților bancare pentru ajustarea la
timp a direcțiilor de dezvoltare a băncii.

Parte a unei abordări puternice de gestionare a riscurilor ,,Riscurile strategice” ar trebui să facă
parte dintr-o abordare puternică de gestionare a riscurilor, care, la rândul său, ar trebui privită ca
o componentă integrantă a unei strategii. Cu toate acestea, încorporarea riscurilor strategice
necesită mai multe acțiuni și considerente:

• Existența unui front unit: Ca orice abordare a riscului, pentru a menține riscurile
strategice este nevoie de achiziție de la toate părțile interesate în focalizare. Consiliul ar
trebui să acorde timp strategiei de abordare și riscurilor strategice și managementul
trebuie să implementeze un proces de scanare a mediului pentru a monitoriza riscurile
 strategice și să capteze noi tehnologii, tendințele consumatorilor, tacticile ale
concurenților și alte modificări externe semnificative.

• Monitorizarea împrejurimilor: presupune urmărirea constantă a condițiilor pieței, noilor

tehnologii, modificărilor de reglementare și tendințele demografice pentru asigurarea că
mediile externe sunt luate în considerare pe deplin în elaborarea strategiei.

• Rămânerea “agili”: ar trebui creată o cultură de conștientizare a riscurilor strategice și să

fie gata pentru a răspunde la schimbările economie și să profite de oportunitățile
emergente atunci când apar.

• Colaborarea cu experți: nu este necesară gestionarea riscurilor strategice numai.

Colaborarea cu experți independenți poate parcurge un drum lung către identificarea
riscurilor potențiale, evaluarea stării actuale și colaborarea cu toate părțile interesate
pentru a proiecta o foaie de parcurs pentru transformare.

Riscul strategic poate fi măsurat cu două valori cheie:

• Capitalul economic reprezintă suma de capital necesară pentru acoperirea pierderilor

neașteptate pe baza unui standard de solvabilitate predeterminat. În mod obișnuit, acest
standard este derivat din ratingul de țintă al companiei. Capitalul economic este o monedă
comună cu care orice risc poate fi cuantificat. Este important să aplice aceeași
metodologie și ipoteze utilizate în determinarea valorii întreprinderii, ceea ce o face
ideală pentru riscurile strategice.

• Rentabilitatea ajustată la risc (RAROC) este rentabilitatea anticipată după impozit pe

o inițiativă divizată la capitalul său economic. Dacă RAROC depășește costul capitalului
companiei, inițiativa este viabilă și va adăuga valoare. Dacă RAROC este mai mic decât
costul capitalului, acesta va distruge valoarea.
TEMA: Gestiunea riscului legislativ
1. Riscul legislativ: conceptul, importanța și factorii ce îl determină.
2. Identificarea și evaluarea riscului legislativ.
3. Măsuri de prevenire și minimizare a riscului.

1. Riscul legislativ: conceptul, importanța și factorii ce îl determină

Complexitatea mediului de afaceri, liberalizarea şi internaţionalizarea fluxurilor

financiare, aduce
inovaţii rapide, pieţe financiare diversificate, oportunităţi noi dar şi riscuri multiplicate.
Riscul legislativ
este principala barieră în calea intermedierii financiare.
Mediul legislativ este unul din factorii de natură exogenă, care poate genera apariția unor
riscuri
bancare prin actele normative adoptate şi modificate în legislaţia financiar-bancară în
special şi cea
economică în general, determină riscuri cauzate de eficienţa şi siguranţa sistemului
bancar. Mediul politic
are o influenţă deosebită asupra mediului legislativ. Factorii politici şi legislativi
acţionează indirect
asupra activităţii de piaţă a oricărui agent economic.
Riscul juridic/legislativ/legal este o componentă a riscului operaţional, apărut ca urmare a
neaplicării sau a aplicări defectuoase a dispoziţiilor legale ori contractuale, care afectează
negativ
operaţiunile sau situaţia instituţiilor de credit.
În prezent, nu există norme internaționale specifice băncilor centrale cu privire la ceea ce
trebuie
înțeles prin risc legal în modul în care trebuie gestionat, astfel acesta poate fi tratat ca:
 riscul pierderilor financiare datorate imperfecțiunii și inconsecvenței cadrului legal sau
din cauza
analizei insuficiente;
 apariția problemelor legale/juridice în pregătirea documentației de credit;
 riscul de depreciere a activelor sau o creștere a pasivelor datorat standardelor legale
inadecvate
sau incorecte;
 pierderi din cauza nerespectării de către bancă a cerințelor actelor juridice de
reglementare;
Potrivit normelor BNM risc legal este probabilitatea ca procesele, deciziile adverse ale
organelor
jurisdicționale sau contractele neexecutabile să aibă un efect negativ asupra operațiunilor
sau poziției
băncii.
În contextul discuției de la Basel, s-a considerat că evaluarea, monitorizarea și atenuarea
riscului
legal pot afecta modul în care instituțiile financiare își desfășoară activitatea astfel riscul
legal reprezintă o
șansă de pierdere a venitului, capitalului, licenței din cauza nerespectării normelor legale
interne și
externe. Comitetul Basel a evidențiat șapte componente ale riscului legislativ, care
generează pierderi:
1. fraude în interiorul companiei;
2. resursele fizice;
3. executarea furnizarea și controlul produselor;
4. fraude exterioare
5. clientul, produsele și practica bancară;
6. eșecuri ale sistemului;
7. practica profesională și siguranța muncii.
Riscul legislativ poate avea următoarele forme:
1. după mediu:
a. extern – modificările legislații;
b. intern – erori juridice ale băncilor;
2. după momentul apariției:
a. Bancă – client – nerespectarea contractului care a dus la nulitate și penalități;
b. Bancă – regulator – neafișarea integrală a informației;
c. Bancă – entitate – neîndeplinirea obligațiilor persoanei juridice.
3. după sursa de apariție:
a. riscul de schimbare a legislației constă în faptul că se pot face schimbări în legislație,
 afectând integral sau parțial activitatea unei bănci, care poate deveni ilegală sau
neprofitabilă (de exemplu, reglementările apărute recent cu privire la capitalul bancar).
b. riscul de neîncadrare în reglementările în vigoare. Datorită impactului pe care îl are
întreaga economie, industria bancară este foarte strict reglementată și supravegheată prin

2
legi sau norme și ordonanțe ale băncii centrale. Costul nerespectării reglementărilor în
vigoare este foarte mare, putând duce până la retragerea autorizației de funcționare.
La baza apariției riscului valutar sunt un șir de factori, care pot fi grupați în interni și
externi.
Factorii interni legați de riscul legal includ:
1. nerespectarea de către bancă a legislației, inclusiv identificarea și studiul clienților,
stabilirea și
identificarea beneficiarilor (persoane în beneficiul cărora acționează clienții), documente
constitutive și interne ale băncii;
2. necorelarea documentelor interne ale băncii cu legislația țării, precum și incapacitatea
acesteia de
a-și conforma la timp activitățile și documentele interne în concordanță cu modificările în
legilsație;
3. organizarea ineficientă a activității juridice care duce la erori juridice în activitățile
băncii ca
urmare a acțiunilor angajaților sau ale organelor de conducere;
4. încălcarea de către bancă a clauzelor contractelor;
5. studiu insuficient realizat de bancă a problemelor legale în dezvoltarea și
implementarea de noi
tehnologii și condiții pentru operațiunile bancare și alte tranzacții, inovații financiare și
tehnologii.
Factorii externi ai riscului legal includ:
1. imperfecțiunea sistemului juridic (lipsa unei reglementări legale suficiente,
inconsecvența
legislației, susceptibilitatea acesteia la modificări, inclusiv imperfecțiunea metodelor de
reglementare de stat și (sau) supraveghere, aplicarea incorectă a legislației unui stat străin
și (sau)
drept internațional), imposibilitatea rezolvării individuale întrebări prin negocieri și ca
rezultat -
apel al unei bănci către autoritățile judiciare pentru soluționarea lor;
2. încălcarea condițiilor contractelor de către clienți și contrapărți ale băncii;
3. amplasarea băncii, sucursalele sale, filialele, clienții și contrapartidele aflate sub
jurisdicția
diferitelor state.

2. Identificarea și evaluarea riscului legislativ

Adică, una dintre problemele importante ale evaluării riscului unei bănci comerciale
cauzată de
impactul mecanismelor sistemului juridic este separarea masei totale a pierderilor bancare
generate de
activitatea acestor mecanisme în diferite riscuri legale.
Este clar că, în evaluarea impactului sistemului juridic asupra pierderilor băncii, trebuie
să fie
evaluat atât impactul direct, cât și cel indirect, dar numai impactul direct ar trebui numit
risc legal;
influența indirectă a sistemului juridic asupra pierderilor bancare mai degrabă este un
factor care
 generează alte riscuri, de exemplu, de credit.
În continuare, vom lua în considerare exemple de diferite riscuri legale cauzate de diverse
mecanisme ale sistemului juridic, ilustrând metodologia de identificare a acestora.
Riscul cheltuielilor cauzate de modificările legislației. Adoptarea unei noi legi, abrogarea
sau
modificarea vechii legi poate cauza pierderi directe băncii sub formă de cheltuieli. Un
exemplu este o
modificare a legislației privind conținutul documentelor constitutive. În acest caz,
modificarea
documentelor existente implică anumite costuri, uneori semnificative, deoarece
modificarea documentelor
bancare este de obicei o procedură destul de lungă. Desigur, modificările legislației pot
afecta indirect
pierderile băncii. De exemplu, modificările legislației privind gajul pot afecta asigurarea
unui împrumut,
adică determină riscul de credit.
Riscul de pierdere a profiturilor care rezultă din interpretarea regulilor de către instanțe
de
judecată.
Riscurile amenzilor administrative - sancțiunile sunt impuse ca urmare a măsurilor de
control.
Riscurile legate de sancțiunile de răspundere administrativ-civilă. Aceste riscuri sunt
cauzate de
aplicarea drepturilor de către persoane fizice și juridice. Instanțele de judecată în acest
caz nu sunt cauza
directă a sancțiunilor; aceștia ajută doar contrapartidele băncii în recuperarea lor.
Lista riscurilor enumerate aici nu ar trebui să fie considerată ca fiind exhaustivă. În ceea
ce privește
determinarea riscurilor legale ale unei bănci depinde foarte mult de statisticile sale,
deoarece numai prin
aceasta este posibil să se elimine grupuri de pierderi care au o caracteristică probabilistică
stabilă.
Pentru a evalua nivelul riscului legal, banca folosește următorii indicatori:
1. numărul de reclamații și cereri împotriva băncii;

3
2. numărul de cazuri de încălcare a legii, inclusiv privind publicitatea, secretul bancar și
restricționarea activității monopoliste;
3. numărul și mărimea plăților în numerar de către bancă pe baza deciziilor (deciziilor)
instanțelor
judecătorești, a deciziilor organismelor abilitate prin lege;
4. raportul dintre numărul și mărimea proceselor în care au fost efectuate plăți de către
bancă și în
favoarea băncii;
5. dinamica aplicării măsurilor de sancționare a băncii de către autoritățile de
reglementare și
supraveghere.
Identificarea și evaluarea riscului legal se realizează în mod continuu.
3. Măsuri de prevenire și minimizare a riscului

În acest domeniu, calitatea și acuratețea informației pusă la dispoziția conducerii băncii

este
crucială, în acest sens, băncile şi-au creat departamente specializate (departamente de
control/audit
 intern), care au scopul de a veghea la îndeplinirea şi respectarea strictă a normelor și
reglementărilor în
vigoare, cele mai mici neâncadrări fiind imediat raportate conducerii băncii. Angajații
băncii transmit
informații (copii ale documentelor relevante) care demonstrează o modificare a
parametrului relevant
utilizat pentru identificarea și evaluarea riscului legal (reclamații, petiții, acte judiciare,
reglementări ale
autorităților de reglementare și supraveghere etc.) către departamentul de control. Datele
obținute de un
angajat al departamentului de control intră într-un singur sistem de informații și
contabilitate al băncii.
Originalele documentelor pe baza cărora au fost introduse informațiile sunt stocate, în
funcție de tipul de
document, în documentele primite ale băncii sau în documentele subdiviziunii băncii care
a trimis datele
către departamentul de control.
Devine evident că la prima etapă a lucrărilor de evaluare a riscurilor legale, este necesară
cunoașterea mecanismelor de influență a sistemului juridic, adică cunoștințe juridice, de
aceea banca
trebuie să dispună de un personal calificat în acest domeniu – juriști și respectiv să fie
organizat în cadrul
băncii Departamentul juridic.
Comparativ cu alte riscuri bancare, procesul de gestiune a riscului legal are capacitatea de
a evita
apariția riscului major pentru bancă atunci când părțile la procesul bancar respectă pe
deplin legile și
reglementările, documentele interne și procedurile bancare aplicabile.
Obiectivul de bază al gestiunii riscului legal este menținerea riscului asumat de bancă la
un nivel
determinat de bancă în conformitate cu obiectivele strategice proprii. Prioritatea este
asigurarea
siguranței maxime a activelor și a capitalului pe baza reducerii (excluderii) posibilelor
pierderi, inclusiv
sub formă de plăți în numerar pe baza unor hotărâri judecătorești (decizii), care pot duce
la pierderi
neașteptate.
Gestiunea riscurilor legale se realizează în următoarele scopuri:
 identificarea, măsurarea și determinarea unui nivel acceptabil de risc legal;
 monitorizarea continuă a riscului legal;
 luarea de măsuri pentru menținerea nivelului de risc legal la un nivel care nu amenință
stabilitatea financiară a băncii și interesele creditorilor și deponenților săi;
 respectarea de către toți angajații băncii a normelor juridice de reglementare, a
elementelor
constitutive și a documentelor interne ale băncii;
 excluderea implicării băncii și participarea angajaților săi la activități ilegale, inclusiv
legalizarea (spălarea) încasărilor din criminalitate și finanțarea terorismului.
Băncile trebuie să monitorizeze în permanență proiectele legislative care sunt preconizate
pentru
industria bancară și să fie conștiente de impactul pe care noua legislație o poate avea
asupra activității lor.
O altă acțiune, o reprezintă încercarea de a influența politica Băncii centrale în domeniul
bancar. Acest
lucru se poate face prin asociația băncilor, dar nu individual la nivelul unei bănci.
 În procesul de gestiune al riscului legal, banca va respecta următoarele principii:
 adecvare la natura și dimensiunea activităților băncii;
 efectuarea de modificări operaționale în cazul modificărilor factorilor externi și interni;
 capacitatea de a cuantifica parametrii relevanți;
 monitorizarea continuă a dimensiunilor anumitor parametri;

4
 implementarea evaluării riscurilor și pregătirea deciziilor de gestiune adecvate a
acestora să
fie realizate de către aceeași unitate structurală independentă desemnată special;
 manevrabilitatea utilizării;
 disponibilitatea fluxurilor de informații independente privind riscurile.

Tema 7. GESTIUNEA RISCULUI VALUTAR

• Riscul valutar: conceptul, importanța și factorii ce îl determină

• Evaluarea riscului valutar
• Politica de gestiune a riscului valutar

• Riscul valutar: conceptul, importanța și factorii ce îl determină

În condițiile dezvoltării comerțului internațional, valuta continuă să rămână o parte
componentă a economiei. În aceste condiții, când într-un stat moneda națională este recunoscută
liber convertibilă pe plan mondial, cursul de schimb valutar al ei se prezintă a fi un factor
hotărâtor în cazul efectuării operațiunilor de export-import. Evoluția cursului de schimb
reprezintă unul din vectorii analizei economice pentru că, în condițiile stabilirii lui de către piață,
redă sintetic semnale privind puterea de cumpărare a monedei, stabilirea economică și gradul de
încredere în viitorul economiei, situația din sectorul schimburilor externe, performanțele politicii
economice aplicate.
Globalizarea piețelor financiare și posibilitatea asociată a migrației de capital la scară largă
sporesc vulnerabilitatea băncilor comerciale și duc inevitabil la o creștere a consecințelor
negative provocate de riscul valutar.
Riscul valutar se poate defini ca fiind probabilitatea că o variație (adversă) a cursului
valutar pe piață să ducă la diminuarea profitului bancar. Acesta este asemanător cu riscul ratei
dobânzii, însă pierderile băncii sunt determinate de variația ratei de schimb valutar. El este
semnificativ pentru băncile implicate în operatiuni valutare.
Riscul valutar cuprinde atât operațiunile desfășurate de bancă pentru clienții săi cât și
propriile operațiuni. El este cu atât mai mare cu cât ponderea activelor și pasivelor valutare în
bilanț este mai mare. Mai mult chiar, riscul se poate extinde și în afara bilanțului prin
angajamentele extrabilanțiere acceptate sau acordate de bancă.
În funcție de factorii care îl determină, riscul valutar prezintă următoarele componente:
1. riscul de tranzacție – apare atunci când banca desfășoară operațiuni într-o valută care își
modifică cursul. Acest curs crește odată cu volumul operațiunilor valutare și cu instabilitatea
valutară. Întotdeauna, într-o operațiune supusă riscului de tranzacție dacă unul dintre
parteneri a înregistrat o pierdere celălalt a înregistrat un câștig.
2. riscul de translație – apare în cazul băncilor cu activitate internațională, care au deschise
subunități pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilanțului și rezultatelor la
nivelul centralei băncii, care trebuie să cuprindă și situațiile subunităților din străinatate.
Consolidarea se face în valuta țării unde este situată centrala și asta presupune o conversie a
valorilor externe exprimate în alte valute. Conversia se poate face la cursul zilei sau la cursul
mediu pentru perioada de raportare.
3. riscul economic – vizează modificarea valorii băncii în urma variației cursurilor valutare și
are în vedere un orizont mult mai îndelungat de timp decât riscul de tranzacție sau cel de
translație. Valoarea de piață a băncii este ca și în cazul activelor financiare, calculată ca fiind
 valoarea actuală a tuturor veniturilor realizate în toate valutele de operare. Riscul economic
este perceput ca posibilitatea că fluctuațiile valutelor să afecteze sumele previzionate sau
variabilitatea fluxurilor bănești viitoare.
Efectele riscului valutar se regăsesc direct în fluxul de numerar și în contul de profit și
pierdere. Printr-o bună gestiune a clienților și furnizorilor, mai ales prin protejarea pe piața
financiară, se reduce efectul negativ al modificărilor de curs valutar sau chiar se pot obține
venituri.
Asupra cursului de schimb,
și implicit a riscului valutar, influienţează atât factori
structurali, care reflectă starea economică a ţării, cât(fig.
şi factorii
1). conjuncturali, care se află în
continuă schimbare sub influienţa tendinţelor pieţei
Figura 1. Factorii ce determină riscul valutar
Unul dintre factorii care afectează rata de schimb este raportul valutelor după puterea lor
de cumpărare. Cu cât e mai mare rata inflaţiei în ţară, cu atât mai mic va fi cursul monedei sale,
în cazul în care nu intervin alţi factori. Deprecierea inflaţionistă a monedei în ţară conduce la
pierderea puterii de cumpărare şi la tendinţa de a scădea rata ei de schimb faţă de monedele
altor ţări în care rata inflaţiei este mai mică. Această tendinţă se observă în general pe termen
mediu şi lung. Dependenţa cursului de schimb de rata inflaţiei este deosebit de ridicată în ţările
cu un schimb internaţional avansat de bunuri, servicii şi capital. Aceasta se datorează faptului că
legătura cea mai strânsă dintre dinamica cursului de schimb şi rata relativă a inflaţiei rezultă din
calculul cursului pe baza preţurilor de export.
O balanţă de plăţi pozitivă contribuie la aprecierea monedei naţionale, deoarece creşte
cererea pentru aceasta de la debitorii din străinătate. O balanţă de plăţi negativă creează o
tendinţă de depreciere a monedei, aşa cum debitorii cumpără valută străină pentru a-şi onora
obligaţiile sale externe.
Rezerva valutară este un alt factor ce afectează rata de schimb, întrucât reprezintă
principalul motiv al intervenției Băncii Naționale pe piața valutară în scopul protejării cursului
de schimb al monedei naționale.
Modificări ale ratelor dobânzii la depozit de către BNM, de asemenea, afectează prin
diferite metode mişcarea internaţională de capital, mai ales pe termen scurt. Spre exemplu,
creşterea ratelor dobânzii stimulează influxul de capital străin, iar descreşterea lor încurajează
scurgerea capitalului, inclusiv naţional, după hotare.
Activităţile de pe pieţele valutare şi tranzacţiile speculative de schimb valutar, la fel,
afectează dinamica cursului de schimb. În cazul în care cursul de schimb al unei valute tinde să
scadă, companiile şi băncile tind să o vândă contra unei monede mai stabile, fapt care agravează
şi mai mult poziţia primei valute. Pieţele valutare reacţionează foarte rapid la schimbările din
economie şi politică, la fluctuaţiile raportului de schimb dintre valute. Astfel, ele extind
capacităţile speculative valutare şi mişcării spontane a banilor.
Asupra raportului cursului dintre două monede influienţează, de asemenea, şi accelerarea
sau întârzierea plăţilor internaţionale. În aşteptarea conştientă a deprecierii monedei naţionale,
importatorii tind să accelereze plăţile în valută străină, astfel încât să nu suporte pierderi în
consolidarea cursului. Odată cu întărirea monedei naţionale, invers, domină dorinţa de a întârzia
plăţile în valută străină.
Gradul de încredere în valute pe pieţele valutare naţionale şi internaţionale depinde de
starea economiei şi situaţia politică din ţară, precum şi factorii menţionaţi mai sus, care au un
impact asupra cursului de schimb. Astfel, concludem că riscul este o categorie complexă, care
tinde de a fi evaluată prin probabilistică.
Există și alte tipuri de riscuri legate de aspectele internaționale ale activității valutare, pe
care le întâmpină băncile care efectuează operațiuni valutare. Un astfel de risc este o formă de
risc de credit care se referă la incapacitatea de plată a partenerului dintr-un contract valutar. În
astfel de cazuri, chiar și o bancă cu portofolii echilibrate se poate găsi în mod inevitabil în
situația de a avea o poziție valutară neacoperită.
O altă formă de risc specifică operațiunilor valutare este riscul de decontare legat de
diferența de fus orar. Aceasta apare atunci când contractul valutar implică două decontări care
au loc la momente diferite din cauza diferenței de fus orar, iar partenerul sau agentul de plată se
află în incapacitate în intervalul respectiv.
Riscul la care este supusă o bancă, trebuie privit ca un complex de incertitudini, de cele
mai multe ori interdependente, pentru că pot avea cauze comune, sau că producerea uneia poate
genera efecte de antrenare de tip domino, fiecare exprimând probabilitatea producerii unor
evenimente care pot avea influiențe pozitive sau negative pentru bancă.
În cazul în care sunt cunoscuți factorii de bază care determină riscul valutar, gestiunea
acestuia devine o necesitate, pentru că fie banca comercială se protejează administrând riscul
valutar, fie suportă consecințele lui financiare. Gestiunea riscului valutar urmăreste menținerea
unui echilibru între active și pasive, respectiv între angajamente primite și acordate de bancă,
astfel încât pierderile datorate modificării cursului de schimb valutar să se compenseze cu
câștiguri din partea cealaltă a bilanțului.
Strategia gestiunii riscului valutar în sistemul bancar include elaborarea politicii deciziilor
pe baza utilizării la timpul oportun şi succesiv tuturor posibilităţilor de dezvoltare a activităţii
valutare a băncii şi concomitent întreţinerea riscului la un nivel administrat. Aceasta pune
personalul bancar specializat în faţa complexităţii luării deciziilor şi cere o pregătire
multilaterală, rapiditate în gândire şi acţiune.

• Evaluarea riscului valutar

Decizia suportării riscului înseamnă evaluarea şi întreţinerea lui la un nivel gestionat.
Evaluarea se bazează, în primul rând, pe calitatea personalului, deoarece după afirmaţia lui
Pasteur, norocul favorizează minţile pregătite, în al doilea rând, pe încrederea reciprocă şi
strânsa colaborare în direcţiile de monitoring şi gestiune a riscurilor bancare. Cu adevărat,
observatorul perturbă prin însăşi prezenţa sa fenomenele pe care le studiază. În activitatea
bancară acest fapt e foarte important pentru că deciziile personalului bancar se referă la sume
importante ce urmează să fie luate într-un interval scurt de timp.
Printre scopurile procesului de evaluare a riscului valutar sunt:
• determinarea volumului operațiunilor valutare ale unei bănci comerciale pentru o
perioadă (pe baza datelor de raportare financiară);
• studierea dinamicii operațiunilor valutare;
• determinarea rentabilității tranzacțiilor valutare;
• identificarea principalilor factori ai riscului valutar;
• determinarea nivelului riscului valutar.
Metodele de evaluare a riscurilor bancare pot fi împărțite în generale și specifice.
Metodele generale includ metode care pot fi utilizate pentru a determina riscul oricărui
instrument inclus în portofoliu precum și a portofoliului în întregime. Metodele generale sunt
cele mai complexe și reflectă pe deplin situația, dar necesită calcule atente și precise și consumă
mult timp. Metodele generale de analiză și prognoză a riscurilor se bazează pe modele statistice
cu o complexitate variabilă (inclusiv metodele VAR). Atractivitatea lor se explică prin faptul că
riscul unui portofoliu sau al întregului sold poate fi exprimat într-o singură cifră, însă rezultatele
acestui calcul sunt utilizate doar pentru planificarea curentă.
Metodele specifice sunt aplicabile în special unor instrumente: acțiuni, obligațiuni, diverse
tipuri de rate ale dobânzii etc. Utilizarea metodelor specifice este justificată dacă utilizarea
metodelor generale nu este practică, de exemplu, dacă portofoliul de instrumente expuse riscului
valutar este mic sau conține aceleași instrumente eterogene. În general, băncile preferă să aleagă
metodele de analiză specifice fiecărui instrument. În acest caz, este necesar să se identifice
diverși factori și să se evalueze gradul de influență al acestora. Exemple de astfel de metode de
evaluare a riscului valutar includ evaluări ale factorilor și experților și calcularea indicatorilor
calitativi și cantitativi ai riscului valutar.
Aprecierea riscului valutar se poate face în baza următorilor indicatori (tab.1):
1. poziția valutară individuală – se determină comparând activele și pasivele exprimate în
moneda străină. Se calculează pentru fiecare monedă în parte. Spunem că poziția valutară
este scurtă dacă pasivele în valută sunt mai mari decât activele în valută. În situația inversă,
când activele în valută sunt mai mari decât pasivele în valută, poziția valutară este lungă.
 Expunerea băncii la riscul valutar generat de operațiunile într-o anumită monedă străină este
cu atât mai mare cu cât poziția valutară pentru acea monedă este mai mare.
2. poziția valutară globală – se definește ca fiind soldul net într-o monedă de referință al
creanțelor în valută față de pasivele în valută. Aceasta ia în calcul toate pozițiile valutare
individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul băncii. Poziția valutară
globală este folosită mai mult la raportarea situației băncii către centrală și mai puțin la
gestiunea efectivă a riscului valutar. Această poziție, prin compensările de expuneri pentru
diferite monede, duce la diminuarea riscului valutar.
Tabelul 1
Indicatorii de apreciere a riscului valutar
Denumirea indicator Modul de calcul Interpretarea
poziția valutară PVx=Ax - Px Pentru fiecare valută
individuală unde: se compară activele și
Ax – total active exprimate în valuta X (creanțe) pasivele
Px- total pasive exprimate în valuta X
(angajamente)
poziția valutară PVg = PVL-PVS În RM PVg la sfârșitul
globală unde: zilei nu poate depăși
PVL –poziția valutară lungă, în echivalent în 10% din fondurile
moneda națională proprii ale băncii
PVS –poziția valutară scurtă, în echivalent în
moneda națională
Pentru
Riscul sistemul bancar
valutar este de riscul
naturvalutar reprezintă o preocupare inevitabilă şi permanentă.
ă speculativă și de aceea poate da naștere unui câștig sau
pierderi, în(fig.
funcție
2.). de sensul în care evoluează cursul valutar și poziți a valutară în valuta
respectivă

Variația cursului valutar

Poziția valutară
cursul este în creștere cursul este în sc

Poziție valutară scurtă Nefavorabilă Favorabilă

Poziție valutară lungă Favorabilă Nefavorabi

Figura 2. Variația cursului valutar în cadrul poziției valutare.

Apariţia riscului valutar în sistemul bancar e legată de situaţia poziţiilor valutare ale băncii.
Riscul valutar apare numai în cazul poziţiilor valutare deschise, atunci când datoriile şi
creanţele pe o valută nu coincid. Pentru a evita riscul valutar instituţiile bancare trebuie să
tindă să-şi închidă permanent poziţiile valutare. Însă această situaţie nu este posibilă şi nici
convenabilă. De aceea se poate de considerat că gestiunea riscului valutar pentru o bancă este
mai întâi de toate administrarea veniturilor şi cheltuielilor în urma tranzacţiilor valutare. Totodată
şi autorităţile monetare ale ţărilor controlează poziţiile valutare deschise ale băncilor comerciale
prin intermediul unor restricţii.
Deoarece reducerea tuturor riscurilor prin asigurarea riscurilor individuale nu reprezintă
singurul element luat în consideraţie, trebuie determinat nivelul riscului acceptabil, adică
momentul când balanţa dintre obiectivele maximalizării profitului şi ale minimizării riscului este
echilibrată. Întrucât băncile utilizează în tranzacţiile sale valutare diferite monede străine, nu
toate activele sau pasivele sunt expuse în aceeaşi măsură la risc. Iată de ce e necesar de vorbit nu
numai de gestiunea poziţiei valutare a fiecărei monede aparte, dar şi de administrarea
ansamblului de active ce compun portofoliul valutar.

• Politica de gestiune a riscului valutar

 Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizează reducerea la minim a pierderilor și
cheltuielilor datorate variației cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe două planuri:
1. prin reglementări de limitare a riscului valutar;
2. prin politica băncii cu privire la operațiunile în valută.
Reglementari de limitare a riscului valutar – prin funcția sa de centru al politicii
valutare, Banca centrală a creat un cadru legal privind desfășurarea operațiunilor în valută.
Bancile trebuie să folosească un sistem de evidență care să permită înregistrarea imediată a
operațiunilor în valută și calculul pozițiilor valutare individuale și poziției globale. Pozitiile astfel
determinate reflectă expunerea băncii la riscul valutar și trebuie să se încadreze în limitele
maxime stabilite de Banca centrală.
Politica internă de control al riscului valutar – aceasta vizează o serie de norme interne
ale băncii și acțiuni îndreptate către evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Această politică
îmbracă două forme: neutralizarea poziției valutare și acoperirea riscului valutar.
Neutralizarea poziției valutare sau imunizarea băncii la riscul valutar se realizează prin
ajustarea periodică a pozițiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea poziției valutare se face
pentru fiecare monedă în parte, dar și pentru elemenete de bilanț, active și pasive pe termen scurt
și termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea poziției valutare implică costuri de
gestiune relativ ridicate și îngrădește libertatea băncii de a specula anumite poziții deja existente,
atunci când evoluția cursului încurajează astfel de operațiuni.
Acoperirea riscului valutar – reprezintă o modalitate nouă de gestionare a riscului valutar
prin utilizarea unor instrumente financiare. În prezent este foarte utilizată, datorită în special
dezvoltării pieței financiare și produselor derivate tranzacționate pe aceste piețe. Astfel, se pot
schimba monedele de referință din operațiunile bancare sau se poate limita pierderea prin
limitarea variației cursului de schimb. Există două criterii fundamentale ce trebuie luate în
consideraţie la adoptarea strategiei de acoperire:
• perspectivele pieţei în ceea ce priveşte viitoarele modificări ale cursului valutar;
• conţinutul economic al acoperirii.
În practica financiară internaţională pentru acoperirea riscului valutar se folosesc un şir de
operaţiuni care au avantajele şi dezavantajele sale printre care: forward, futures, options, swap
ş.a.
Gestiunea riscului valutar este un proces permanent care poate fi descompus în mai multe
etape: definirea expunerii, evaluarea riscului, minimizarea riscului şi executarea tranzacţiei
(fig.3).
Definirea expunerii şi identificarea practic a tipurilor de expuneri care pot afecta banca
ocupă cea mai mare parte a timpului dedicat procesului de gestiune a riscului valutar ( 60%). Este
o operaţie care trebuie reluată periodic, de regulă la sfârşitul fiecărui trimestru pentru o instituţie
dinamică, iar societăţile bancare de talie mai mică şi cu poziţii globale reduse ca mărime pot
efectua operaţia anual.
Evaluarea riscului este o operaţie care consumă puţine resurse şi presupune determinarea
valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută din portofoliu în contextul volatilităţii
anticipate pentru fiecare piaţă valutară; datorită ipotezelor referitoare la volatilitatea pieţelor
valutare se determină de fapt un set de expuneri probabile sau se poate calcula valoarea expunerii
generate de modificarea cu un procent al cursului unei valute.
 Fig.3 Etapele gestiunii riscului valutar
Controlul riscului tinde să capteze cea mai mare parte a atenției conducerii și analiștilor
deși, împreună cu etapa anterioară, ocupă cel mult 30% din timpul acordat gestiunii riscului
valutar. Controlul riscului înglobează următoarele proceduri:
• formularea politicilor scrise ale băncii;
• desemnarea persoanelor autorizate să angajeze banca în operațiuni valutare;
• procedurile de determinare a expunerii la risc;
• definirea strategiilor de gestiune a riscului valutar;
• stabilirea limitelor interne pentru expunerea valutară maximă pentru fiecare valută
gestionată;
• implimentarea unor indicatori de performanță pentru aprecierea calității
operațiunilor valutare angajate de personalul băncii.
Executarea tranzacţiilor ocupă doar 10% din timp. Operaţiile sunt executate pentru clienţi
dar acum este vorba în principal de operaţiile cu caracter corectiv, impuse de o gestiune
prudențială în limitele expunerii maxime stabilite de politica valutară a băncii respective. Aceste
operaţii sunt angajate după o analiză a portofoliului total şi a portofoliului de instrumente
derivate. Aceste două portofolii sunt monitorizate constant, iar valoarea lor este în permanenţă
actualizată în funcţie de variaţia cursului pe pieţele pe care operează banca (marked to market).
Incertitudinea care caracterizează starea funcţionării sistemului ratelor de schimb
fluctuante, prin prisma încasărilor pe care acestea le aduc, influenţează în mod firesc asupra
deciziei de a investi sau nu într-o monedă sau alta. Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de
schimb valutar, presupune atât diversificarea portofoliului de active şi pasive în valută, cât şi
utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.

Tema 6. GESTIUNEA RISCULUI RATEI DOBÂNZII

• Riscul ratei dobânzii: conceptul, importanța și factorii ce îl determină
• Estimarea riscului ratei dobânzii
• Metode de gestiune a riscului ratei dobânzii

• Riscul ratei dobânzii: conceptul, importanța și factorii ce îl determină

Principalele venituri ale băncii sunt date de dobânda încasată sau de încasat, dar și
ponderea celor mai mari cheltuieli este cea cu dobânda plătită. În această situație o bună gestiune
a riscului de modificare a ratei dobânzii este absolut necesară pentru a asigura și menține
profitabilitatea unei bănci. Modificările ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative
în profitabilitatea unei bănci și în valoarea de piață a capitalului său.
Orice abordare a conceptului de dobândă pe o piață financiară actuală, oricât de sumară ar
fi ea, vizează cel puțin două accepțiuni ale dobânzii. Prima este cea de preț al activelor bancare,
care se presupune a fi destul de ușor prognozabilă și interpretabilă de toți participanții la piața
bancară. Cea de a doua accepțiune ar fi prețul unor active financiare, altele, decât cele bancare,
ce își fac apariția sub formă de titluri financiare de oricare gen.
Riscul ratei dobănzii este o componentă a riscului de piață și reprezintă riscul înregistrării
de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apar ca urmare a fluctuaţiilor pe piaţă
ale ratei dobânzii.
Riscul ratei dobânzii apare atât ca urmare a deținerii de active și pasive cu dobânda fixă,
care, în plus, diferă ca scadență și preț, dar și din deținerea de active și pasive cu dobânda
variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuațiile ratei dobânzii.
Formele riscului de rată a dobânzii:
• pierderi de venituri din dobânzi ca urmare a scăderii dobânzilor active;
• creşteri de cheltuieli cu dobânzi ca urmare a creşterii dobânzilor pasive;
 • deteriorarea situației patrimoniale a băncii ca urmare a variaţiilor ratei dobânzii.
Apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influenţa unor factori endogeni,
acţionându-se asupra lor se poate minimiza expunerea la risc şi a unor factori exogeni,
determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale (fig.2).

Figura 2. Factorii care influențează apariția riscului ratei dobânzii

Strategia băncii reprezintă factorul care acționează direct riscul ratei dobânzii:
• alegerea greșită a tipului ratei dobânzii (fixă / flotantă);
• subestimarea posibilelor modificări ale ratelor dobânzii în contractul de împrumut;
• stabilirea unei rate a dobânzii unice pe întreaga perioadă de utilizare a împrumutului;
• lipsa unei politici procentuale în bancă;
• determinarea incorectă a ratei dobânzii.
Volumul și structura activelor și pasivelor bancare. Câştigurile din active pot varia în
funcţie de costul cu dobânzile. Pe perioade mai lungi sau mai scurte, diferenţa dintre dobânda
activă şi dobânda pasivă, se îngustează, iar primul efect al acestei îngustări se produce asupra
venitului net din dobânzi.Venitul net din dobânzi variază direct proporţional cu schimbările în
volumul activelor care aduc câştiguri sau volumul pasivelor purtătoare de dobânzi, indiferent de
nivelul ratei dobânzii.
Calitatea portofoliului de credite. Orice variaţie a structurii portofoliului modifică în
mod potenţial venitul net din dobânzi. Conducerea băncii poate încerca să crească rata activelor
prin fixarea de preţ la mai multe împrumuturi pe o bază de rată flotantă sau prin reducerea
scadenţelor titlurilor de valoare investite. Aceste tranzacţii pot conduce atât la modificare GAP-
ului, cât şi la schimbarea poziţiei băncii, în ceea ce priveşte riscul ratei dobânzii.
Eșalonarea scadenței creditelor este importantă pentru client, astfel încît să existe o
repartizare a fondurilor împrumutate în așa mod, încât operațiile economice să se efectueze la
rând și la date succesive, fixate din timp.
Scadența fondurilor atrase sau data calendaristică de ramursare a împrumuturilor
acordate prevăzută de contract influențează direct riscul ratei dobânzii, astfel cu cât contractul de
creditare este pe o perioadă mai lungă, cu atât este mai mare riscul ca rata dobânzii și invers.
Printre factorii exogeni care influențează apariția riscului ratei dobânzii se pot enumera:
• mediul economic (inflația, blocajul financiar, creditele neperformante etc.);
• politica economică, monetară și financiară practicată de autorități ca de exemplu,
nivelul rezervelor minime obligatorii, stimularea întreprinderilor mici și mijlocii cu credite și
totodată anularea sau reducerea unor facilităși acordate anterior, modificări de prețuri în funcție
de cursul valutar fără corelație cu veniturile populației etc.;
• necorelarea politicii Băncii centrale cu politica economică a guvernului, situație
posibilă datorită independenței Băncii centrale și a unor priorități diferite. De exemplu, în situația
când Guvernul cere reducerea dobânzilor și acordarea de mai multe credite pentru accelerarea
creșterii economice. Banca Națională a atenționat că ritmul de acordare a creditelor este prea
alert și combinat cu scăderea dobânzilor ar duce la creșterea inflației, reducerea inflației fiind
ținta prioritară pentru Banca Națională;
 • evolutia pieței interbancare afectează banca dacă are deficit de acoperit, deoarece rata
dobânzii pasive pentru operațiuni interbancare (inclusiv a Băncii centrale) este mai mare decât
rata dobânzii pentru sursele atrase de la clienții nebancari;
• factori de ordin psihologic de obicei au influență în sens negativ, zvonurile în sistemul
bancar fiind de natură să reducă capacitatea de plată a unei bănci, să o oblige să-și crească
cheltuielile cu dobânda datorită unor împrumuturi forțate pe piața interbancară ca urmare a
retragerilor depozitelor de către deponenții panicați;
• concurența este un factor principal de influență asupra ratei dobânzii, deoarece băncile,
precum agenții economici, tind să propună cele mai bune alternative de pe piață pentru clienții
săi.
Eforturile de gestiune a riscului ratei dobânzii forţează băncile să-şi stabilească obiective
financiare clare în ceea ce priveşte venitul net din dobânzi, să-şi măsoare expunerea la risc şi să
formuleze strategii şi proceduri pentru atingerea obiectivelor.
Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat astfel încât să se obţină o marjă a dobânzii cât mai
mare şi mai stabilă în timp, iar profitabilitatea şi valoarea capitalului băncii să nu se modifice
semnificativ ca urmare a variaţiei neaşteptate a ratelor dobânzii în funcţie de caracteristicile
cash-flow-urilor generate de activele şi pasivele băncii.

• Estimarea riscului ratei dobânzii

Limitele de expunere la riscul ratei dobânzii se stabilesc pe benzi de scadenţă şi pentru
fiecare valută în parte (MDL, EUR, USD, alte valute). Determinarea limitelor de expunere la risc
se face ţinând seama de:
• istoricul volatilităţii (fluctuației) ratei dobânzii stabilit pe o perioadă de 1-3 ani pe
fiecare tip de valută în parte;
• structura bilanţului pe o perioadă de 1-3 ani;
• previziuni privind ratele de dobândă pe fiecare tip de valută;
• analiza riscului/rentabilităţii la nivelul fiecărei activităţi şi a fiecărui tip de
plasament;
• analiza expunerilor la riscul de dobândă.
Limitele de expunere se stabilesc în condiţii normale anual.
Analiza riscului ratei dobânzii pornește de la clasificarea activelor și pasivelor bancare,
după cum urmează:
•active și pasive cu dobânzi fixe, care diferă ca scadență și condiții de remunerare;
•active și pasive cu dobânzi variabile care au perioade de reevaluare a dobânzii mai mari
sau baze de indexare diferite.
Indicatorii riscului ratei dobânzii cel mai des utilizaţi în practica bancară sunt: marja
dobânzii, indicele de sensibilitate la variația ratei dobânzii, GAP-ul de diferenţa sau ecartul.
Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate bancară. Indicatorii marjei
dobânzii sunt:
• Marja absolută a dobânzii bancare (MD), exprimată prin veniturile nete din dobânzi, ca
diferenţă între suma veniturilor din dobânzi (∑VD) şi suma cheltuielilor cu dobânzile bonificate
(∑ChD):

În fond, ea exprimă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu dobânzile bonificate la

resursele atrase, din veniturile obţinute din încasarea dobânzilor la creditele acordate. Marja
dobânzii trebuie sa fie determinată astfel încât să asigure susţinerea sarcinii bancare (diferenţa
dintre alte cheltuieli bancare şi alte venituri bancare) şi obţinerea unui profit satisfăcător pentru
bancă.
• Marja procentuală a dobânzii bancare (M(%)D) calculată prin raportarea marjei
absolute a dobânzii (MD) la activele productive (AP) și se exprimă în puncte procentuale (nivel
standard 3-4%):

• Marja procentuală netă a dobânzii bancare (MN(%)D), care se calculează ca raport

între dobânda medie activă () şi dobânda medie pasivă () și se exprimă în puncte procentuale:
 %
Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii, se calculează ca un raport, la
un moment dat, între activele (ASd) şi pasivele (ASd) sensibile la variaţia ratei dobânzii (Tabelul
1):

Tabelul 1
Interpretarea indicelui de sensibilitate a băncii la variația ratei dobânzii
Valoarea Modificarea ratei dobânzii
Poziția băncii
indicelui tendința de creștere (↑) tendința de scădere (↓)
poziţie scurtă
subunitar situaţie nefavorabilă situație favorabilă
(ASd<PSd)

poziţie lungă
supraunitar situație favorabilă situaţie nefavorabilă
(ASd>PSd)

Nivelul recomandat al acestui indicator este 1.

Metoda GAP de diferența între activele sensibile la rata dobânzii si pasivele sensibile la
rata dobânzii. El se calculează pe diferite scadențe sau perioade. Metoda ajută la administrarea
venitului net din dobânzi. Această analiză GAP este foarte importantă deoarece în funcție de
anticiparea evoluției ratei dobânzii se pot lua diferite măsuri fie speculative/de protecție utilizând
instrumente derivate, fie de schimbare a structurii activelor și pasivelor. Cu cât GAP-ul este mai
mare, cu atât mai mare este expunerea băncii la riscul ratei dobânzii.

3. Metode de gestiune a riscului ratei dobânzii

Analiza GAP este principalul instrument utilizat în gestiunea activelor şi pasivelor bancare,
în administrarea venitului net din dobânzi şi protejarea acestuia împotriva fluctuaţiilor ratei
dobânzii şi administrarea fluxului de numerar pe termen scurt.
Riscul ratei dobânzii este măsurat prin calcularea diferenţelor între (ASd) şi pasivele (ASd)
sensibile la rata dobânzii în intervale de timp diferit, pe baza bilanţului agregat, la un punct fix în
timp:

Astfel de active/ pasive sensibile la modificarea ratei dobânzii sunt considerate acele
instrumente financiare, bonificate cu dobânzi, care au un termen de scadență mai mic de 90 de
zile sau pentru care scadența este necunoscută.
Etapele analizei GAP presupune:
• clasificarea prealabilă a activelor şi pasivelor băncii în funcţie de sensibilitatea lor la
variaţia ratei dobânzii în:
• active/pasive sensibile la variaţia ratei dobânzii;
• active/pasive cu dobânda fixă;
• active/pasive nepurtătoare de dobândă.
Toate aceste elemente sunt clasificate la rândul lor pe benzi de scadenţă.
• calcularea GAP-urilor pentru fiecare perioadă de timp;
• interpetarea rezultatelor obținute (tabelul 2).
Tabelul 3.2
Interpretarea metodei GAP la variația ratei dobânzii
Valoarea Modificarea ratei dobânzii
Poziția băncii
indicatorului Tendința de creștere (↑) Tendința de scădere (↓)
GAP pozitiv Cresc veniturile din Scad veniturile din dobânzi
poziţie lungă dobânzi
(ASd>PSd) Venitul net din dobândă ↑ Venitul net din dobândă ↓
 GAP negativ poziţie scurtă Creşterea cheltuielilor cu Reducerea cheltuielilor cu
(ASd<PSd) dobânzi dobânzi
Venitul net din dobândă ↓ Venitul net din dobândă ↑
GAP neutru poziţie neutră
(ASd=PSd) Nu modifică venitul net din dobândă
Când GAP-ul este pozitiv, legătura dintre modificarea ratei dobânzii și venitul net din
dobândă este una pozitivă – când crește rata dobânzii venitul net din dobândă crește, iar când
scade rata dobânzii venitul net din dobândă tot scade. Când GAP-ul este negativ, legătura dintre
modificarea ratei dobânzii și venitul net din dobândă este una negativă – când crește rata
dobânzii venitul net din dobândă scade, iar când scade rata dobânzii venitul net din dobândă
crește. Aceste corelații sunt valabile în cazul în care rata dobânzii se modifică cu aceeași
mărime atât la active, cât și la pasive. Însă în realitate ratele de dobândă pentru active au, de
regulă, o evoluție diferită față de ratele de dobândă la pasive.
Acest model de analiză are ca avantaj faptul că este ușor de utilizat în previziunea
venitului net din dobânzi pentru o anumită modificare a ratei dobânzii pe piață. Însă are o serie
de dezavantaje:
• nu ia în calcul efectul modificării ratei dobânzii asupra valorii de piață a elementelor
bilanțiere;
• în calculul GAP-ului pe fiecare bandă de scadență nu se ține cont de distribuția
elementelor bilnțiere în interiorul respectivei benzi;
• nu ia în calcul elementele extrabilanțiere.
Aceste dezavantaje determină ca multe bănci să utilizeze şi modelul de durată a GAP-
ului (Duration), care reprezintă o metodă mai avansată de gestiune a riscului ratei dobânzii şi
constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ şi pasiv, iar apoi calculul
duratei medii de recuperare a portofoliului de active şi pasive ale băncii. Analiza de durată
recunoaşte faptul că riscul ratei dobânzii apare ca urmare a necorelării în timp a intrărilor şi
ieşirilor de active şi pasive.
În timp ce analiza GAP clasică compară activele şi pasivele sensibile pe termen scurt,
analiza de durată stabileşte existenţa unei legături direct proporţionale între modificarea
portofoliului (active şi pasive) şi modificările ratelor dobânzilor. Orice bancă este preocupată de
expunerea ei totală la risc. Atunci când banca încasează numerar la active înainte de efectuarea
plăţilor la pasive, ea suportă riscul reinvestirii câştigurilor la preţuri reduse. Orice diferenţă
apărută în sincronizarea cash-flowului activelor şi pasivelor se reflecta în duratele medii.
Pe lângă metodele de gestiune a GAP-urilor în practica bancară se mai utilizează şi metoda
simulărilor bazată pe evaluarea posibilelor efecte ale modificărilor în rata dobânzii asupra
rezultatelor simulând posibile evoluții ale ratelor de dobândă și, implicit, impactul acestora
asupra fluxurilor de încasări și plăți. Metoda presupune ipoteze de lucru, prin care ratele dobânzii
se majorează/diminuează cu un anumit procent şi se evaluează modificările care apar în
veniturile /cheltuielile din/cu dobânzile pe fiecare bandă de scadenţă. Aceste modele implică o
detaliere mult mai ridicată a elementelor bilanțiere și extrabilanțiere. Se pot realiza simulări
statice și dinamice.
Simulările statice iau în calcul doar modificările care apar în urma posibilelor modificări
ale ratelor de dobândă asupra elementelor bilanțiere și extrabilanțiere existente în momentul
actual.
Simulările dinamice iau în calcul și modificările în elementele bilanțiere și extrabilanțiere.
Astfel, se au în vedere, de exemplu, ipoteze despre evoluția viitoare a ratelor de dobândă,
comportamentul clienților băncii, cât și eventualele modificări în portofoliul băncii (de exeplu
acordarea creditelor noi sau implicarea în alte tranzacții decât cele existente în momentul actual).
Se poate realiza testarea la stres, care reprezintă scenariul cu variaţii maxime ale ratei
dobânzii, în condiţii de criză. Aceste variaţii maxime se stabilesc pentru fiecare valută (MDL,
EUR, USD, alte valute) în parte. Caracterul dinamic al acestei metode favorizează examinarea
mai profundă a sensibilităţii la rata dobânzii şi strategiile bancare, respectiv permite băncii să
acţioneze pentru limitarea vulnerabilităţii sale.
În final, în toată activitatea bancară există un risc al ratei dobânzii, există intervale
de scadență în care se pot identifica o serie de factori determinați de variația ratei
dobânzii. Analiza riscului ratei dobânzii prezintă o importanță deosebită întrucât modificările
neașteptate ale ratelor de dobândă pot determina creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi,
iar aceste schimbări pot influența semnificativ profitabilitatea băncii. Băncile trebuie să acţioneze
în sensul prevenirii şi reducerii acestui tip de risc.
Căile de reducere a riscului ratei dobânzii utilizate în practica bancară sunt:
• gestionarea corectă şi eficientă a activelor şi pasivelor băncii prin utilizarea metodei
GAP;
• acoperirea riscului de rambursare anticipată sau de renegociere a ratei dobânzii la
portofoliul cu dobânzi fixe;
• politica de tarifare a noilor produse bancare;
• utilizarea instrumentelor moderne de acoperire a riscului, în special, operaţiunile SWAP
pe rata dobânzii.
În contextul inflației, este aproape imposibil să se prevadă rata dobânzii și, prin urmare,
gestionarea riscurilor în bancă ar trebui să se concentreze pe echilibrarea scadențelor
portofoliului de active. Dar este foarte dificil dacă banca are active și pasive cu rate fixe și
variabile în bilanț, însă această evaluare a perspectivelor pentru modificarea ratelor dobânzii este
necesară.

Problema 1
Date inițiale: O bancă comercială prezintă următoarea situație privind activele/pasive (pe
termen scurt) structurate după cum urmează,cărora li s-a determinat şi preţul (dobânzi ce se vor
încasa-bonifica de bancă):
ACTIV, nivelul dobânzii PASIV, nivelul dobânzii
u.m. u.m.
încasate (%) bonificate (%)
Rata flotantă (sensibilă) 40 13 50 10
Rata fixă 75 16 60 9
Fără câştig/plată 25 - 30 -
Total 140 140

Se cere: calculaţi marja absolută (venitul net din dobânzi) și marja procentuală a
dobânzii bancare pentru următoarele situații:
• în varianta iniţială;
• dacă ratele vor creşte cu 1%, în condiţiile în care structura şi volumul portofoliului de
active-pasive rămân neschimbate;
• dacă ratele scad cu 1%, în condiţiile în care structura şi volumul portofoliului de
active-pasive rămân neschimbate;
d. în condiţiile în care rata dobânzii la active creşte cu 2%, iar rata dobânzii la pasive
creşte cu 3%;
e. dacă rata dobânzii la active scade cu 2%, iar rata dobânzii la pasive scade cu 1%;
f. dacă presupunem că banca îşi dublează activele şi pasivele, în condiţiile în care
structura portofoliului şi dobânzile rămân neschimbate;
g. dacă considerăm că managementul băncii a diminuat activele cu rată fixă cu 10 pe
seama celor variabile şi pasivele variabile cu 15 pe seama celor fixe.
 Problema 2
Să se calculeze marja absolută, marja procentuală şi marja procentuală netă a dobânzii
bancare pentru o bancă, timp de trei ani consecutivi.
Indicatori N-2 N-1 N
Venituri din dobânzi 136 245 200
Cheltuieli cu dobânzile 100 120 180
Active productive 500 1200 800
Resurse împrumutate 200 500 700