Cuprins

Editorial
Ana Muntean................................................................................................................................2

Interacţiunile timpurii dintre mamă-copil şi ataşamentul copilului la vârsta de un an, în

Norvegia
Kari Killen, Espen Arnevik, Trine Klette.....................................................................................5

Contributia părinţilor la evaluarea competenţelor de comunicare ale copiilor

Paola Molina, Daniela Bulgarelli.............................................................................................20

Prevalenţa psihopatologiei în rândurile copiilor mici aflaţi în plasament

Rebecca Wiersma, Anna Maria Santiago, Ann Stacks . ............................................................32

Factori de risc în dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor afectaţi de fenomenul migraţiei

internaţionale
Viorica-Cristina Cormoş, Oana Lenţa.......................................................................................47

Evaluarea relaţiei de ataşament în copilăria mică: revederea instrumentelor de evaluare

Paola Molina, Marta Casonato.................................................................................................60

„A fi sau a nu fi “- Percepţia părinţilor asupra rolului în prevenirea consumului de

droguri şi alcool
Hagit Levy..................................................................................................................................70

Instrucţiuni pentru autori.......................................................................................................84

Anunţuri...................................................................................................................................87

1
 Editorial

Ana Muntean1

Revista Copiii de azi sunt părinţii de mâine/Today’s children are tomorrow’s parents (TCTP)
a fost iniţiată în 1999, din voinţa unor profesionişti români în domeniul protecţiei copilului.
Iniţiativa s-a bucurat de sprijinul Dr.Philos. Kari Killen, fosta Preşedintă a International Society
for the Prevention of Child Abuse and Neglect (ISPCAN). Preocuparea revistei a fost de a pro-
mova prevenirea abuzului şi a neglijării copilului, mai ales în România, unde moştenirea grea a
regimului comunist îngreuia iniţiativele pozitive în protecţia copilului.

În ultimii patrusprezece ani, revista a atras atenţia profesioniştilor, a academicienilor, a admi-

nistratorilor în domeniul protecţiei copilului şi a familiei prin diferite subiecte centrate pe pre-
venirea violenţei împotriva copiilor în familie şi societate. Acum, cel de–al 32 număr al revistei
TCTP dezvolta subiectul copilăriei timpurii, a riscurilor şi a posibilităţilor de prevenire.

Copilăria timpurie este un subiect dominant în practica şi cercetarea din protecţia copilului.
Importanţa copilăriei timpurii a fost demonstrată prin cercetări şi a generat servicii specifice
ţ��������������������������������������������������������������������������������������������������
intind sprijinirea dezvoltării copilului la începuturile vieţii sale. Prin anii 1960- 1970, ca ur-
mare a observaţiilor care se acumulaseră cu privire la copiii care creşteau în instituţii, a fost
relevată importanţa familiei în creşterea copilului. Profesioniştii au devenit conştienţi de faptul
că existenţa copilului, supravieţuirea şi dezvoltarea sa, depind în totalitate de devotamentul
părinţilor sau a adulţilor devotaţi îngrijirilor copilului. Teoria ataşamentului a lui John Bowlby a
creat cadrul de înţelegere a începuturilor vieţii copiilor în interacţiunea cu părinţii şi depinzând
de calitatea acestor interacţiuni. Dezvoltarea copilului a devenit una din funcţiile esenţiale ale
parentalităţii. Modul în care părinţii asigură stimulările aştepate de procesul de dezvoltare al
copilului va activa genotipul copilului şi va construi aşteptările copilului cu privire la locul său
în relaţie cu ceilalţi.

Două articole pun în discuţie capacităţile parentale în raport cu copiii lor. Strălucită lucrare
a d-nei Kari Killen, Espen Arnevik şi Trine Klette’s subliniază impactul interacţiunilor pre-
coce, diferenţiind între trei situaţii de viaţă: situaţia în care copilul beneficiază de o tratare
atentă a unor părinţi “suficient de buni”; situaţia în care calitatea interacţiunilor plasează co-
pilul “la risc”; situaţia în care copilul este maltratat în interacţiunea cu părintele care ar tre-
bui să-i ofere siguranţa copilului. Autoarele urmăresc interacţiunea dintre copii şi părinţi, la
vârstele de 3-4 luni ale copiilor şi la 6-7 luni, şi în legătură cu acestea, ele cercetează calitatea
ataşamentului la vârsta de 1 an a copilului. Dezvoltând o viziune sistemică, Killen, Arnevik şi
Klette identifică riscurile şi aduc informaţii relevante pentru dezvoltare şi prevenire în copilăria
timpurie. Legat de această informaţie pe care o aduc, autoarele sugerează: “Aceasta ne-ar putea

1 Profesor, Dr., Universitatea de Vest din Timisoara, E-mail: anamuntean25@yahoo.com

2
ajuta în intervenţiile timpurii şi pentru a servi ca bază pentru prevenirea universală, selectivă şi
indicată.”

Articolul semnat de Paola Molina şi Daniela Bulgarelli ridică întrebarea credibilităţii părinţilor
în observarea şi evaluarea competenţelor de comunicare a bebeluşilor lor. Există idea comună
că părinţii care sunt în relaţii strânse cu copiii lor au abilităţi mai scăzute pentru a fi conştienţi
de competenţele de comunicare ale copiilor lor. Cercetarea întreprinsă de autoare demonstrează
însă bunele abilităţi ale părinţilor, de a evalua competenţele de comunicare ale copiilor lor cu
vârste între 2 şi 30 de luni.

Dar părinţii “suficient de buni” pe care-i aşteptăm nu sunt prezenţi pentru toţi copiii. Când un
părinte nu-şi controlează reacţiile, când nu e capabil să citească şi să satisfacă nevoile copilului,
copilul poate fi la risc de maltratare. Interacţiunile cu părinţi abuzivi precum şi cele mai bune
oportunităţi pentru a asigurarea unui sprijin adecvat pentru procesul de vindecare a copiilor
victime la o vârstă timpurie sunt prezentate în articolul semnat de către Rebecca Wiersma,
Anna Maria Santiago şi Ann Stacks. Luând în considerare consecinţele severe ale maltratării la
o vârstă timpurie, autoarele urmăresc şi evaluează eficienţa intervenţiilor făcute de sistemul de
protecţie a copilului ş�������������������������������������������������������������������������
��������������������������������������������������������������������������
i scopul de a proteja copilul. Concluziile subliniază importanţ����������
a���������
unor as-
pecte care ar trebui luate în considerare atunci când se iau decizii în numele interesului superior
al copilului.
Situaţia în care locul părintelui rămâne gol şi consecinţele acestei situaţii în cazul copiilor lăsaţi
în urma lor de părinţii plecaţi în străinătate, lăsaţi în grija unor persoane mai mult sau mai puţin
capabile să-��������������������������������������������������������������������������������������
i�������������������������������������������������������������������������������������
îngrijească, este cercetată de către Viorica Cristina Cormo������������������������
ş�����������������������
şi Oana Len�����������
ţa���������
. În ast-
fel de situaţii, copiii se dezvoltă într-un mediu instabil, de unde ei nu aparţin, unde nu au conti-
nuitate şi unde sunt adulţi faţă de care copiii nu se pot relaţiona într-un mod simplu şi natural.
Energiile de dezvoltare ale acestor copii sunt folosite pentru a aştepta revenirea părinţilor.

Când părinţii sunt absenţi total, responsabilitatea supravieţuirii şi a dezvoltării copiilor poate
fi preluată de către părinţi adoptivi. Familiile adoptive sunt hotărâte să ofere copilului adoptat
un mediu securizant şi sănătos. Copilul adoptat vine în familia de acum consecutiv unui eve-
niment traumatic, în care el şi-a pierdut primele legături cu viaţă. Părinţii adoptivi nu voar fi
doar părinţi, ci vor fi şi terapeuţi chemaţi să sprijine procesele de vindecare şi dezvoltare a unui
ataşament securizant al copilului adoptat în noua sa familie. Articolul semnat de Paola Molina
şi Marta Casonato promovează un instrument care poate ajuta părinţii adoptivi stimulându-le
procesul de reflecţie. Autoarele sugerează că utilizarea Parent Attachment Diary poate ajuta
dezvoltarea ataşamentului copilului adoptat în noua sa familie.

Un articol diferit de subiectul revistei nr.32 este acela prezentat de Hagit Levy, care se centrează
pe rolul părinţilor atunci când copiii devin adolescenţi, confruntându-se cu toate oportunităţile,
tentaţiile şi riscurile. Adolescenţa este o mare oportunitate de dezvoltare, având un unic potenţial
de schimbare a traiectoriei vieţii. Atât pentru părinţi, cât şi pentru copii, adolescen�����������
ţ����������
a este pe-
rioada cea mai provocatoare, când copilul nu are încă suficientă experienţă pentru a face faţă
tuturor tentaţiilor, când părinţii adeseori se dovedesc a fi insuficienţi pregătiţi pentru a-şi proteja
copiii. În cercetarea sa calitativ����������������������������������������������������������������
��������������������������������������������������������������
Hagit Levy subliniază rolul părinţilor în prevenirea comporta-
mentelor de risc ale adolescenţilor.

Articolele din numărul 32 al revistei TCTP se bazează pe cercetări. Ele aduc în atenţia cititorilor
unele aspecte relevante în sprijinirea părinţilor în rolul lor de a interacţiona cu copiii şi în a avea
intervenţii eficiente atunci când părinţii sunt copleşiţi şi incapabili de a fi ‘suficient de buni’

3
 pentru copiii lor. Însă distanţa dintre cercetare şi practică a fost larg recunoscută şi cercetată
în ultimii ani. După Kenneth Dodge (2011), parentalitatea pozitivă, stimularea abilit����������
��������
ţilor so-
cio-cognitive ale copiilor şi sprijinirea relaţiilor cu colegii de vârstă sunt tipare obligatorii în a
depăşi aceast�������������������������������������������������������������������������������������
�����������������������������������������������������������������������������������
distan�����������������������������������������������������������������������������
ţă���������������������������������������������������������������������������
. Toate articolele prezentate de numărul 32 al revistei TCTP pot fi instru-
mente utile pentru acest proces esenţial.

4
 Interacţiunile timpurii dintre
mamă-copil şi ataşamentul
copilului la vârsta de un an, în
Norvegia

Kari Killen1 Espen Arnevik2 Trine Klette3

Abstract
Obiective: Scopul acestui studiu este de a evidenţia relaţia care există între interacţiunile timpurii
şi ataşamentul copilului, în situaţii de îngrijire ‘suficient de bună”, “la risc” şi în situaţii de
“maltratare”. Intenţia noastră este de a sprijini dezvoltarea unor măsuri preventive.
Metode: 265 de mame cu copiii lor au fost urmărite de la vârsta de 3-4 luni a copilului până
la împlinirea vârstei de un an. Lotul nostru a fost alcătuit din diade mamă-copil. O parte din
subiecţi locuiau într-un departament în care stresul socio-economic al populaţiei era destul de
scăzut. În alte diade, copiii aveau o boală somatică acută şi erau internaţi la spital iar alte diade
au fost găsite în instituţiile pentru mamă şi copil. Ca procedură de observare a interacţiunilor
mamă-copil s-a utilizat Care Index, pe secvenţe filmate iar pentru evaluarea ataşamentului s-a
folosit procedura Strange Situation.
Rezultate: Cea mai importantă descoperire a fost faptul că cele trei tipuri de situaţii, clasificate
ca “suficient de bune”, “la risc” şi “maltratare”, observate la 3-4 luni şi la 6-7 luni sunt
predictive pentru ataşamentul copilului la vârsta de un an. S-a mai observat tendinţa suportului
social scăzut de a acţiona ca factor de risc.
Concluzii: Cele trei categorii fixate: “suficient de bună’, “la risc” şi “maltratare” pot fi
utilizate, împreună cu alte măsurători, ca elemente predictive pentru tiparul de ataşament al
copiilor. Acestea pot să ne ajute într-o intervenţie precoce şi pot servi ca bază pentru prevenirea
universală, selectivă şi cea indicată.

Cuvinte cheie: Interacţiune timpurie mamă-copil şi ataşament.

1
Dr.Philos,  Professor Emerita , NOVA Research Institute in Family Welfare, Oslo, Norway; E-mail: kari.killen @ nova.ro;

2
Psychologist ANS, Oslo, Norway;

3
NOVA - Norwegian Institute of Social Research, Oslo Norway.

5
 Introducere
Acest articol prezintă rezultatele unui studiu
privind interacţiunile mamă-copil la vârstele
de 3-4 luni şi 6-7 luni ale copilului precum şi
ataşamentul copiilor la vârsta de 1 an. Rezul-
tatele prezentate aici fac parte dintr-un studiu
extins cu un design longitudinal în care di-
adele mamă-copil sunt urmărite de la vârsta
de 3-4 ani a copiilor până la vârsta de 4 ani.
Populaţia urmărită provenea dintr-o zonă în
care stresul socio-economic este în general
scăzut şi dintr-o zonă în care acesta este în
general ridicat. Au fost incluse şi diade ma-
mă-copil în care copiii erau bolnavi acut şi
internaţi la spital, precum şi diade mamă-co-
pil găsite în instituţii pentru mamă-copil, iar
copiii fuseseră expuşi la abuz emoţional şi
neglijare. Mamele din instituţiile pentru ma-
mă-copil din Norvegia se confruntă cu simp-
tome depresive, tulburări de personalitate,
retard, maltratare în copilărie şi/sau consum
de droguri. Procedurile folosite au fost Care
Index (Crittenden, 1996), cu un sistem de
cotare prin care se analizează interacţiunile
mamă-copil pe baza înregistrărilor video şi
procedura Strange Situation (Ainsworth et.
al., 1978).
Primul studiu care s-a publicat deja a identificat
interacţiunile în situaţii « suficient de bune »,
«  la risc  » şi «  maltratare  » (Killen, Klette
& Arnevik, 2006). S-au observat diferenţe
semnificative statistic între interacţiunile din
populaţia normală, comparativ cu populaţia
din instituţiile mamă-copil. S-au găsit corelaţii
puternice între educaţie, reţea socială, factori
de stress social şi sensibilitate maternală. La
vârsta de 6-7 luni (nu şi la vârsta de 3-4 luni),
s-a�������������������������������������������
u������������������������������������������
constatat diferenţe semnificative statis-
tic între sensibilitatea mamelor cu un statut
socio-economic scăzut comparativ cu a celor
având un statut ridicat. În plus, în ambele gru-
puri, sensibilitatea maternală era mai scăzută
la vârsta de 6-7 luni a copilului, comparativ
cu aceea manifestată de mame pe când copiii
lor aveau 3-4 luni.
Baza studiului
În sistemele de îngrijiri de sănătate, de
bunăstare şi de protecţie a copilului este nevoie
6
de dezvoltarea unor criterii pentru aprecierea
diferitelor abordări în relaţie cu prevenirea
universală, selective şi indicate. Numeroase
studii arată faptul că adeseori se intervine prea
târziu în relaţie cu copiii şi părinţii care au ne-
voie de ajutor. Adeseori atunci când se inter-
vine copiii au dezvoltat probleme emoţionale
şi cognitive, iar întârzierea lor de dezvoltare
a devenit evidentă (Cohn-Donelly & Daro,
1987; Gaudin, Wodarski, Arkinson & Avery,
1991; Werner, 1989, Killen, 2004). Studiile
de durată făcute cu copii în situaţii de mal-
tratare au arătat că aceşti copii riscă dezvol-
tarea unor considerabile probleme cognitive
şi emoţionale precum şi a unor probleme de
relaţionare (Erickos & Egeland, 1996, 2002;
Kaplan, Pelcovitz, Labruna, 1999). Este ne-
voie să se investească în prevenire deja pe
când copiii sunt în stadii timpurii de dezvol-
tare ; să se investească în clinici de sănătate,
în clinici de bunăstare a copilului, în unităţi de
pediatrie şi instituţii de îngrijire a copiilor pe
timpul zilei. Este nevoie de desfăşurarea unei
munci preventive în clinicile în care părinţii
sunt în terapie pentru violenţă maritală,
probleme de sănătate mentală şi consum de
substanţe. Toate aceste condiţii vor conduce
altfel la dezvoltarea unui ataşament insecuri-
zant la copil. Programe bune de prevenire
timpurie pot împiedica să se petreacă acest
lucru. Este nevoie să identificăm de timpuriu
relaţii şi copii care sunt în situaţii de risc şi
maltratare.
Azi deţinem suficiente cunoştinţe atât de-
spre protecţie, factori de risc, cât şi despre
condiţiile care sporesc şi modific������������
����������
maltratar-
ea copilului. Dar avem nevoie de mai multe
cunoştinţe cu privire la consecinţele diferite-
lor interacţiuni şi a tiparelor de ataşament în
funcţionarea şi starea de sănătate de mai târ-
ziu a copilului.
Numeroase studii au identificat relaţii strânse
între disponibilitatea şi responsivitatea părin-
ţilor pe parcursul primului an de viaţă a co-
pilului şi ataşamentul securizant la copilul în
vârstă de 1 an (vezi: Ainsworth, 1979, Belsy,
Taylor & Rovine, a984; Grossmann, Gross-
mann, Spangler, Suess & Unzer, 1985; Gros-
smann & Grossmann, 2000). Unele studii
au arătat că sincronia, stimularea, atitudinea
pozitivă, reciprocitatea şi sprijinul emoţional
erau şi ele la fel de importante deşi aceste ele-
mente puteau fi văzute şi ca părţi componente
ale disponibilităţii şi responsivităţii.
Crokenberg şi McClusken (1986) au găsit că
mamele cu un bun sprijin social răspundeau
cu mai multă sensibilitate copiilor în Strange
Situation, când aceştia aveau vârsta de 1 an,
comparativ cu părinţii care dispuneau de un
sprijin social sărăcăcios.
Alte studii au găsit că clasificarea obţinută
prin utilizarea de Strange Situation este pre-
dictivă pentru calitatea relaţionărilor ulterioa-
re ale copiilor cu alte persoane. Numeroase
studii au arătat că ataşamentul insecurizant
este legat de numeroase consecinţe negative
în relaţionarea cu ceilalţi. (e.g. Carvanza &
Kilman, 2000; Collins, 1993; Dutton, Saun-
ders, Starzonski & Bartholomew, 1994). Deci
indivizii cu un tipar de ataşament insecurizant
sunt în cel mai înalt grad la risc de a avea rela-
ţii nesatisfăcătoare cu ceilalţi. După Cassidy
(1994), ataşamentul evitant, de exemplu, este
predictiv pentru comportamente ulterioare
asociale şi agresive.
Esser, Scheven, Petrova, Laucht and Schmidt
(1989) în studiul lor longitudinal întins pe o
perioadă de mai bine de opt ani, au găsit fap-
tul că interacţiunile timpurii sunt predictive
pentru tulburările de comportament în mult
mai mare măsură decât alţi factori de risc or-
ganic sau psiho-social.
Cercetările şi teoria ataşamentului arată fap-
tul că părinţii intruzivi, neresponsivi şi reje-
tanţi de copil în primul său an de viaţă vor
determina un ataşament insecurizant la copil
(Ainsworth, 1979; Main, 1979). Unele studii
au făcut legătura între o suprastimulare inten-
să a copilului cu ataşamentul evitant şi între o
substimulare şi ataşamentul rezistent (Belsky,
Rovine &Taylor, 1984; Crittenden & Bonvil-
lian, 1984; Cassidy 2001; Cassidy & Berlin
1994).
Alte studii se orientează spre alte aspecte.
Ainsworth (1984) arată lipsa de predictibili-
tate a părinţilor copiilor cu ataşament in-
securizant rezistent iar în cazul copiilor
neglijaţi, deja la 18 luni se putea identifica un
ataşament evitant.
Egeland, Pianta and O’Brian (1993) au arătat
că acei copii care au mame cu comportament
intruziv la vârsta de şase luni a copilului func-
ţionau mult mai sărăcăcios din punct de ve-
dere social, emoţional şi comportamental în
clasa a doua comparativ cu copiii care aveau
mame sensibile.
Până prin anii 80’ cercetările s-au centrat pe
ataşamentul securizant la copilul mic. Cele
două grupuri de copii insecurizanţi erau ade-
seori trataţi ca un singur grup, ca şi când nu
ar fi fost prea mulţi numeric. Apoi copiii cu
comportament insecurizant evitant şi mamele
lor au intrat în atenţia cercetătorilor şi o bună
perioadă de timp au beneficiat de o mai bună
înţelegere decât tiparul insecurizant-ambiva-
lent.
Aşa cum ne-a atras atenţia Lyons-Ruth (1996),
cercetările în ataşament s-au dezvoltat în două
etape. Din 1970 până în 1985 cercetătorii
s-au concentrat pe replicarea şi extinderea
descoperirilor originale ale lui Ainsworth şi
colegii săi (Ainsworth et. al., 1978). La vârsta
de 1 an a copilului, puteau fi identificate trei
tipuri organizate de ataşament al copilului
aflat în situaţie de stress, faţă de cel care-l
îngrijeşte: securizant, evitant şi ambivalent.
Pe măsură ce studiile s-au centrat pe familii
cu risc crescut, a devenit clar faptul că cele
trei tipuri de ataşament nu acopereau toate
comportamentele de ataşament. Main & Sol-
omon (1986) au identificat o a patra categorie
numită comportament de ataşament dezorga-
nizat/dezorientat (D). Termenul de «  dezor-
ganizat/dezorientat  » se referă la o aparentă
lipsă de strategie consistentă în organizarea
răspunsurilor la nevoia de reconfortare şi se-
curizare în situaţii de stress. Comportamentul
include alterări impredictibile ale abordărilor
şi evitărilor mamei ca şi alte comportamente
conflictuale.
7
 S-a găsit o incidenţă crescută a comportamen-
tului clasificat ca fiind D în rândurile popula-
ţiei cu risc crescut. Van IJzendoorn, Schengel
& Bakerman-Kroonenberg (1999) au găsit în
metaanaliza lor 35-77%. Carlson et al. (1989)
a găsit o preponderenţă a clasificării D în gru-
pul copiilor maltrataţi (82%). Lyons-Ruth et
al. (1990) au găsit cam 40-59% din copii ma-
melor depresive şi dependente de alcool ca
având un comportament categorizat ca dez-
organizat.
Dezorganizarea ataşamentului are consecinţe
pe termen lung. Cercetările pe ataşamentul
dezorganizat au fost realizate la început pe
copiii în situaţii de risc. S-a demonstrat faptul
că ataşamentul mamă-copil dezorganizat se
asociază cu numeroase probleme de compor-
tament în perioada preşcolară şi primii ani de
şcoală, comparativ cu celelalte două grupuri
de ataşament (Lyons-Ruth, Alpern, & Repa-
choli, 1993; Shaw, Owens, Vondra, Kunan &
Winslow, 1996; Boris & Zeanah, 1999).
Lyons-Ruth et al. (1987) a găsit că 71% din-
tre copiii preşcolari şi 83% dintre cei cu vâr-
sta de 7 ani din populaţia cu risc crescut au
demonstrat un nivel ‘anormal’ de ridicat de
ostilitate în clasă. Studii făcute pe grupuri de
risc scăzut sau pe loturi de copii din clasele
sociale medii nu au putut demonstra însă fără
tagădă faptul că ataşamentul dezorganizat
s-ar asocial cu un nivel scăzut de competenţe
(Goldberg, Gatorice & Simons. 1995; Jacob-
vits & Hazen, 1999).
Numeroase cercetări susţin că scopul major
al interacţiunii timpurii este acela de a stabili
un s���������������������������������������
i��������������������������������������
stem reciproc de reglare. Comportamen-
tul invadant al mamei a fost identificat de
către Greenspan and Greenspan (1989) ca o
variabilă cu cel mai mare potenţial de a tulbu-
ra dezvoltarea sicroniei şi a sistemului reglării
reciproce dintre copil şi cel care-l îngrijeşte.
Studiile făcute de către Isabella şi Belsky
(1991) s-au centrat pe frecvenţa sincroniilor
în interacţiunea mamă-copil la 1, 3 şi 9 luni
ale copiilor, în paralel cu ataşamentul copi-
lului la 12 luni. Sincronia în interacţiune era
operaţionalizată ca «  schimb comportamen-
8
tal reciproc satisfăcător dintre mamă şi copil”.
Autorii au găsit că frecvenţa interacţiunilor
sincronizate la una şi la trei luni, nu însă şi
la 9 luni, corela semnificativ cu ataşamentul
securizant la vârsta de 1 an a copilului.
Crittenden şi Bovillian (1984) au studiat re-
laţia dintre statutul riscului şi sensibilitatea
parentală. Au folosit aceeaşi procedură pe
care am folosit-o şi noi în acest studiu (Care
Index). Populaţia lor era alcătuită din diade
mamă-copil în care copiii fuseseră expuşi la
neglijare, abuz fizic, retardul părinţilor, sur-
ditate la părinţi, părinţi cu venituri scăzute şi
părinţi din clasa medie, fără probleme specia-
le. Au găsit că diferiţii factori de risc afectea-
ză sensibilitatea parentală în grade şi moduri
diferite. Variaţiile individuale erau considera-
bile atât în categoria cu venit scăzut cât şi în
rândurile părinţilor din clasa medie.
Lyions-Ruth, Alpern & Repacholi (1993) au
evaluat predicţiile longitudinale făcute în le-
gătură cu trei indicatori de risc maternal: lipsa
de implicare cu copilul, ostilitatea materna-
lă şi intruzivitatea şi prezenţa unor serioase
probleme psiho-sociale ale mamei. Proble-
mele psiho-sociale au circumscris simptome
depresive, tulburări de personalitate şi mal-
tratare în copilărie iar la vârsta adolescenţei,
utilizarea drogurilor. Au găsit că preşcolarii
cu comportamente ostile sporite erau de şase
ori mai frecvent clasificaţi ca dezorganizaţi
în relaţiile lor de ataşament în copilăria mică
comparativ cu ataşamentul securizant.
Erickson şi Egeland (1996, 2002) au găsit în
studiul privind indisponibilitatea emoţională
că aceasta are consecinţe mai serioase încă,
pentru copil, decât alte tipuri de maltratare.
Sunt necesare şi alte explorări ale compor-
tamentelor parentale care să investigheze
diferenţele între ataşamentul evitant şi am-
bivalent precum şi ataşamentul dezorganizat,
în grupuri diferite de populaţii.
Se simte nevoia unor studii bazate pe obser-
vaţii ale interacţiunii părinte-copil în grupuri-
le dezorganizate, în primul an de viaţă a co-
piilor. Main şi Hesse (1990) susţin că dezor-
ganizarea ar putea fi rezultatul experimentării
de către copil a impredictibilităţii parentale
sau a unui părinte speriat şi care sperie. Main
(2005) a găsit că aceşti copii pot avea şi pro-
bleme neurologice sau să fi suferit de o izola-
re care i-a înspăimântat.
Van IJzendoorn & Kroonenberg (1988) au
arătat în meta-analiza realizată că distribuţia
tiparului ataşamentului era de 65% securizat,
20% evitant, şi 14% ambivalent. Un studiu
suedez (Bohlin & Hagekull, 2000) a găsit o
distribuţie de 62,4% securizat, 16,5 % inse-
curizat-evitant şi 21,1% insecurizat-ambiva-
lent. În aceste studii nu s-a folosit şi categoria
D-dezorganizat.
Pe măsură ce posibilităţile de codare s-au
rafinat, distribuţia tiparelor s-a schimbat în
literatura de specialitate. O meta-analiză mai
recentă a studiilor pe ataşament incluzând
şi grupul dezorganizat, arată o distribuţie de
55% securizat, 23% evitant, 8 % ambivalent
şi 15% dezorganizat (van IJzendoorn, 1995).
Obiective
Scopul studiului nostru este de a aprofunda
cunoaştearea interacţiunii mamă-copil în
situaţiile “suficient de bune”, “la risc”, pre-
cum şi în situaţii de “maltratare”. În acest fel
sperăm să contribuim la dezvoltarea unor
măsuri preventive de ordin universal, selec-
tive şi indicat. Un alt scop este să validăm şi
să simplificăm categorisirile procedurilor de
observare cu Care Index a diadei mamă-copil
pe populaţia Norvegiei.
Cadrul teoretic şi ipotezele
Se pare că atât calitatea interacţiunilor cât
şi aceea a ataşamentului sunt afectate de
către factorii socio-economici. De aceea am
fost interesaţi să studiem interacţiunile şi
ataşamentul atât în familiile cu relativ puţini
factori de risc socio-economic cât şi în famili-
ile cu numeroşi factori socio-economici. Pe de
altă parte, este evident că factorii individuali
joacă un rol important şi dau o mare varietate
de manifestări în ambele grupuri. Factorii de
stres individual apar mai mult din experienţele
copilăriei mamei, dar sunt şi factori de stres
situaţional. De asemenea, interacţiunile sen-
sibile pot reprezenta un factor de protecţie
împotriva factorilor de stres socio-economic.
De aceea în grupul cu numeroşi factori de
stres ne aşteptam să întâlnim o variaţie mai
mare decât în grupul cu un stres socio-eco-
nomic relativ mai scăzut.
Grupul din spitalul de pediatrie ne aşteptam
să nu fie cu mult mai diferit faţă de grupurile
cu stres crescut şi scăzut, în ceea ce priveşte
ataşamentul, deoarece mamele au dus copilul
bolnav la spital. În grupul normal nu ne aştep-
tam să avem prea mulţi copii la risc şi în situ-
aţii de maltratare. Populaţia luată în studiu a
fost extinsă la copii cu părinţi având serioase
probleme psiho-sociale, cazuri în care erau
implicate agenţii de protecţie a copilului.
Procedura Care Index aşa cum e descrisă de
către Crittenden este o metodă comprehensivă
complexă de analiză a interacţiunii mamă-
copil. Era nevoie de validarea procedurii cu
Care Index-ul şi de a găsi categorii cu sens
pentru utilizarea lui în clinică. Am folosit
următoarele trei tipuri de categorii  privind
calitatea interacţiunilor  : interacţiuni «  su-
ficient de bune  », interacţiuni “la risc”, şi
interacţiuni “maltratante” (Killen, Klette &
Arnevik, 2005). Ipoteza noastră a fost că o
interacţiune « suficient de bună » la 3-4 luni,
şi la 6-7 luni, va conduce la un ataşament se-
curizant la 1 an. Diadele care se dovedeau ca
având interacţiuni “la risc” sunt diade care
prezintă pericolul de a dezvolta un tipar de
ataşament insecurizant. Diadele categorisite
ca având interacţiuni “maltratante” la 3-4
luni şi la 6-7 luni vor avea o nevoie puternică
de sprijin profesional extins. Fără un sprijin
adecvat, ne putem aştepta ca aceşti copii să
dezvolte tulburări de ataşament. S-a presupus
faptul că reţeaua socială poate fi un important
factor în dezvoltarea ataşamentului.
Metoda
Participanţii
Grup 1, (N=107), consecutiv naşterii în ca-
drul clinicii de sănătate pentru copii şi părinţi,
în departamentul unde factorii de stres socio-
economic sunt scăzuţi, numit Sunhill.
Grup 2, (N=100) consecutiv naşterii în clinici
de sănătate a copilului şi părinţilor, în depar-
9
 tamentul unde factorii de stres socio-econo-
mic sunt în general crescuţi, numit mai jos,
Greendable.
Grup 3, (N=24) consecutiv spitalizării într-o
unitate pediatrică, datorită îmbolnăvirii cu vi-
rusul RS. Acest grup a fost observat doar la
6-7 luni şi la 12 luni. Îl vom numi în continu-
are grupul din spital.
Grup 4, (N=34) consecutiv admiterii în două
instituţii mamă-copil. Mai jos va fi numit in-
stituţii mamă-copil.
În Norvegia, 98% dintre părinţii cu nou năs-
cuţi frecventează clinicile de sănătate pentru
copii şi părinţi, unde sunt vizitatori de sănăta-
te, moaşe, şi medici generalişti. Refuzul este
de cam 2%. În instituţiile pentru mamă-copil,
au fost 2 refuzuri doar.
Rata de părăsire a studiului pe perioada
primului an a fost de 4, 9% în grupurile nor-
male. În grupul de spital, rata părăsirii stu-
diului a fost de 16%, şi a fost de 13, 5%,
la grupul mamă-copil din instituţii. Motivele
părăsirii în Sunhill, Greendale şi grupul spi-
tal a fost schimbarea locuinţei sau “nu mai
avem timp”. În instituţiile mamă-copil mo-
tivele au fost legate de internarea mamelor la
spital, mutându-se continuu şi fiind greu să le
găseşti sau faptul că a fost luat copilul şi dat
în plasament. Numărul total de participanţi a
fost de 265.
Procedurile
Procedurile folosite au fost: Care Index,
Strange Situation, precum şi un chestionar cu
privire la nivelul de educaţie, venit, sprijinul
reţelei sociale, abuzul de droguri şi diagnos-
ticul medical. În timpul procedurii Strange
Situation, copiii au fost expuşi la un stres
moderat, dar nu a fost nici o situaţie pe durata
studiului care să fi avut un potenţial de a face
rău copilului. Proiectul a avut aprobarea Co-
mitetului Etic Regional precum şi a Inspec-
toratului de Statistică.
Care Index
Care Index este un sistem de cotare pentru
analiza interacţiunii mamă-copil, lipsit de
orice moment de stres pentru copil, pe baza
10
a 3-5 minute înregistrate video (Crittenden,
1996). La vârsta de 3-4 luni a copilului, mama
a fost filmată în timpul schimbării scutecului
la 6-7 luni, în timpul explorării, pe duşumea a
unui coş cu jucării.
Care Index a fost validat într-un studiu Amer-
ican în 1981 (Crittenden, 1981) şi a fost con-
tinuu dezvoltat ulterior. Sunt mai multe man-
uale (Crittenden, 1981, 1988, 1996, 2000). În
acest studiu s-a folosit manualul din 1996.
Sistemul de codare este construit în jurul con-
ceptului de sensibilitate la semnalele copilu-
lui. Crittenden (2000) defineşte sensibilitatea
adultului ca un tipar comportamental care
face plăcere copilului şi care sporeşte bunăs-
tarea acestuia, reducându-i concomitent dis-
confortul. Sensibilitatea este operaţionalizată
ca un concept diadic. Definiţia include şi tem-
peramentul copilului şi empatia mamei.
Comportamentul matern este cotat printr-un
s����������������������������������������
i���������������������������������������
stem de două puncte, pe următoarele di-
mesiuni: sensibilitate, pasivitate sau control
(deschis sau închis). Comportamentul copi-
lului este cotat pe următoarele patru dimen-
siuni: cooperare, dificultate, pasivitate sau
“compulsivitate-compliant�����������������
���������������
”. Comportamen-
tul care se cotează include şapte elemente  :
1) expresia facială; 2) expresia vocală; 3)
poziţia şi contactul corporal; 4) exprimarea
afecţiunii; 5) continuitatea schimburilor în
care pe rând îşi asumă manifestarea; 6) con-
trol şi 7) alegerea activităţilor. Ultimele trei
se referă la contingenta temporală. Cele două
puncte pot fi acordate pe o singură dimensi-
une (de exemplu pe sensibilitate) sau pot fi
împărţite între două cara��������������������
c�������������������
teristici (de exem-
plu sensibilitate şi control). Suma scării de
cotare întotdeauna este de 14.
Între 11-14 puncte pe scala de sensibilitate
şi cooperare, în acord cu Crittenden, poate fi
considerată categoria suficient de ‘sensibilă’
şi ‘cooperantă’. Între 7-10 puncte se plasează
categoria ”adecvată” (la adulţi) şi mixtă
cooperantă (la copii). Sub 6 puncte la sen-
sibilitate sau cooperare va intra în categoria
‘inadecvată’ (5-6) şi “la risc” (0-4); îngrijirile
de��������������������������������������������
�������������������������������������������
care beneficiază aceşti copii sunt ‘contro-
late’ şi/sau ‘neresponsive’ (la adulţi), iar la Procedura Strange Situation
copii sunt “dificili” şi/sau “pasivi” (la copii). Tipul de ataşament la 1 an s-a evaluat cu pro-
cedura Strange Situation (Ainsworth & Bell,
După primele activităţi de evaluare am găsit 1970), procedura standard de măsurare a se-
că aceste categorii sunt prea detaliate pen- curităţii ataşamentului copilului mic.
tru uzul clinic. Am sugerat atunci divizarea Categoria D, (Main & Solomon. 1986) nu s-a
lor în trei (vezi tabel 1) în acord cu ipotezele folosit. Deşi ataşamentul dezorganizat (D) a
cercetării noastre (Killen, Klette & Arnevik, fost adăugat, procedurile relevante pentru co-
2006). tarea ataşamentului D nu au făcut parte din
trainingul celor care au cotat în studiul nos-
Tabel 1: Scala de sensibilitate tru. Cu toate acestea, pentru a evita include-
Scala de sensibilitate Crittenden Scala de sensibilitate propusă rea forţată a copiilor în A, B ori C, s-a folo-
(Crittenden , 2000) (Killen, Klette, Arnevik, 2006) sit o categorie pe care am numit-o “înafara
13-14 Delectare reciprocă, se 8-14 Interacţiuni mamă-copil
bucură unul de celălalt; “suficient de bune” ; sistemului”. Credem că această categorie este
un dans între ei; echivalentul lui D. Consistenţa s-a stabilit în
11-12 Interacţiune uşoară, legătură cu trainingul de către Patricia Crit-
plăcută; trăiri împărtăşite
de joacă;
tenden. Unele date au fost re-codate deoarece
9-10 Un joc satisfăcător între s-a presupus că procentajul ataşamentului se-
ei; nu-s probleme dar nu curizant (B) era prea mare. Datorită acestor
sunt într-un dans; variaţii, s-a testat din nou validitatea la sfâr-
7-8 Un joc adecvat dar cu
perioade vizibile de
şitul procesului de codare. S-a găsit o cores-
lipsa de sincronie (fie pondenţă de 80-90%, iar 11% din lot au fost
datorită controlului, fie a cotaţi în Germania (grupul Grossmann) şi în
neresponsivităţii);
Suedia (grupul Bohlin şi Hagekull ).
5-6 Probleme clare, nerezol- 5-7 Interacţiune mamă-
vate; joc limitat, deşi nu-s copil “la risc” ;
semne de ostilitate sau Întregul lot, ca şi în cazul procedurii Care In-
lipsa de empatie (neres- dex, a fost cotat separat de către o pereche
ponsivitate) ;
3-4 Lipsa clară de empatie, 0-4 Interacţiunea dintre de cotatori. Când erau dezacorduri, acestea se
deşi există unele încercări mamă şi copil o putem discutau în grup şi discrepanţele erau soluţi-
(insuficiente sau eşuate) categorisi drept “mal- onate decizându-se cu privire la clasificarea
de a răspunde copilului; tratare”.
lipsa calităţii jocului; finală.
0-2 Eşec total în a percepe
sau a încerca să calmeze Rezultate
copilul când acesta are
nevoie; fără joc.
Vârsta medie pe întregul lot era de 29.1. Vâr-
sta medie în grupul spital era de 35, semnifica-
Cei care au cotat Care Index au fost formaţi tiv mai mare decât în celelalte grupuri (p.>0,
de către Patricia Crittenden. Consistenţa era 01). În acest grup am găsit şi mai puţini copii
stabilită în legatură cu formarea. Media la ca- care să fie primul născut. Mamele în institu-
tegoria de cotare a fost de 85% (la sensibi- ţiile mamă-copil aveau o vârstă semnificativ
litate, control şi pasivitate) în acord cu reco- sub medie (p<0.001).
mandarile făcute de către Crittenden (2001).
Venituri joase, aşa cum se văd în Tabelul 2,
Întregul lot a fost cotat separat de către două înseamnă că părinţii trăiesc din alocaţia so-
persoane diferite la fiecare punct de observa- cială sau din aceea de părinţi. Venituri medii
re. Fiecare înregistrare era văzută mai întâi, înseamnă venituri de funcţionari, vânzătoare
înainte de a începe cotarea. Apoi, în timpul şi alte categorii asemănătoare, în timp ce ve-
cotării, era reluată vizionarea de mai multe nituri ridicate sunt considerate cele din me-
ori. diul universitar şi din afaceri.

11
 Aşa cum putem vedea în figura 1, cam jumătate
Tabel 2: Variabilele descriptive ale celor pa- din copiii din Greendable şi Sunhill au fost
tru loturi (%) găsiţi cu ataşament securizant. Aproximativ
Sunhill Greendable Grup spital Interacţiune
mamă-copil
25% au fost categorisiţi ca evitanţi, 17%, ca
N=107 N=100 N=24 N=34 ambivalenţi, şi 6 - 8% că “înafara sistemului”.
Vârsta medie (SD) 31.3 (4.0) 28.8 (4.0) 35.4 (4.6) 21.3 (4.1)
Primul născut 37% 43% 21% 65% Foarte puţini copii din instituţii mamă-copil
Mai mult de 12 ani de educaţie la mama 76% 36% 61% 8% se caracterizau c���������������������������
a��������������������������
având un ataşament secur-
Educaţia tatălui 86% 29% 78% 0%
Venit ridicat 31% 4% 8% 0%
izant (9, 4%). Puţini dintre ei (12.5%) erau
Venit mediu 67% 72% 83% 5% evitanţi, dar erau mai mulţi copii categorisiţi
Venit scăzut
Divorţ la 1 an
2%
2%
24%
6%
8%
0%
95%
17%
ca ambivalent (34.4%) şi înafara sistemului
La naşterea copilului părinţii locuiesc 93% 94% 96% 21% (43.8%). Grupul din spital avea un procent
împreună
Mama spitalizată la 1 an 4% 4% 4% 17%
ridicat de ataşament securizant (66.7%) şi
Copii cu diagnostic medical la 1 an sau 10% 26% 9% 14% unul scăzut de ambivalent (8.3%).
la naştere
Părinţi cu probleme serioase 0% 3% 0% 88% Copii mamelor cu interacţiuni “suficient de
bune”, la vârsta de 3-4 luni, comparativ cu
În Sunhill am găsit un nivel de educaţie cres- categoria “la risc” sau cu aceea de “maltra-
cut la ambii părinţi iar veniturile lor mergeau tare”, demonstrau în mod semnificativ la 1
de la medii la crescute. În grupul spital am gă- an, mai multă securizare, mai puţină evitare şi
sit un profil asemănător, în vreme ce în Gre- ambivalenţă şi aproape nici un copil nu cădea
endale era un nivel de educaţie mai scăzut şi ‘înafara sistemului’ (phi.=50, p.<0,001). Când
veniturile, la fel. În instituţiile mamă-copil, mamele erau « la risc » la vârsta de 3-4 luni a
aproape toate mamele depindeau de ajutorul copilului, categoriile găsite la 1 an erau destul
social, nu trăiau împreună cu tatăl copilului, de asemănătoare. În grupul de « maltratare »
aveau o educaţie foarte scăzută şi probleme 58.8% din copii erau “înafara sistemului” la
psihologice şi sociale severe. Trebuie men- vârsta de 1 an. Când mamele erau “suficient
ţionat că copiii din Geendable prezentau de de bune” la 3-4 luni şi la 6-7 luni, procentul
două ori mai multe diagnostice medicale, de ataşament securizant în rândul copiilor la
comparative cu copiii din celelalte grupuri. vârsta de 1 an, creştea de la 56.6%, la 65.5%.
Nici un participant din grup nu a raportat con- Când mamele erau în categoria “suficient de
sum de droguri. Interviul conţinea şi întrebări bune” la 3-4 luni şi “la risc” la 6-7 luni a co-
referitoare la consumul de droguri, dar foarte pilului, procentul copiilor securizaţi la 1 an
puţini respondenţi au admis faptul că folosesc scădea de la 65.5%, la 38.6%. Doar 7.1% din
substanţe ilegale. copiii cu mame categorisite “la risc”, atât la
3-4 luni, cât şi la 6-7 luni, demonstrau la 1
an, un ataşament securizant. Acesta creştea
la 52% în lotul mamelor găsite “la risc” la
3-4 luni şi “sufficient de bune”, la 6-7 luni.
Aşa cum se poate vedea în Tabelul 3, nici-
una din mamele din categoria « maltratare »
aveau la 1 an, copil cu ataşament securizant.
76.9% dintre aceşti copii se clasau la “ înafara
sistemului”. Trei mame care s-au schimbat de
la categoria “maltratare “ la vârsta de 3-4 luni,
la cea “la risc” la 6-7 luni, aveau la vârsta de
1 an, copii evitanţi sau ambivalenţi. La vârsta
de 1 an, categoria cu diade cu “maltratare”
era redusă şi de aceea nu putem face estimări
semnificative.

12
Tabel 3: Clasificarea ataşamentului copilului limita concluziile studiului nostru. În primul
la vârsta de 1 an în funcţie de tiparul mater- rând, doar două observaţii făcute pe pe-
nal de interacţiune la 3-4 luni şi la 6-7 luni rioada copilăriei mici, poate fi prea puţin.
Sensibilitate la 3-4 luni Sensibilitate
la 6-7 luni
Categorii de ataşament Total Ataşamentul copilului este văzut c���������
a��������
un pro-
Evitant Securizat Ambivalent Î n a f a r a
(A) (B) (C) sistemului dus cumulativ al experienţelor de interacţiune
“Suficient de bună” Total 36
22.6%
90
56.6%
24
15.1%
9
5.7%
159
100% cu mama de-a lungul primului an de viaţă.
“ S u f i c i e n t 20
de bună” 18.2%
72
65.5%
15
13.6%
3
2.7%
110
100%
Poate Care Index nu dă o imagine validă asu-
“La risc” 14 17 9 4 44 pra sensibilităţii acumulate a mamei.
31.8% 38.6% 20.5% 9.1% 100%
“Maltratare” 2 1 0 2 5
40.0% 20.0% 40.0% 100%
Care Index a fost ales pentru diferite motive.
“La risc” Total 18 17 18 9 62
29% 27.4% 29% 14.5% 100% Conceptualizarea a fost considerată utilă pen-
“Suficient 5
de bune” 17.2%
15
51.7%
7
24.1%
2
6.9%
29
100% tru clinicieni iar scopul a fost dezvoltarea unor
“La risc” 12
42.9%
2
7.1%
9
32.1%
5
17.9%
28
100%
măsuri preventive. Conceptul conţine cele
“Maltratare” 1 0 2 2 5 trei calităţi de����������������������������������
baz������������������������������
���������������������������������
����������������������������
: sensibilitate (disponibili-
20% 40% 40% 100%
“Maltratare” Total 3 0 4 10 17
tate), control (intruzivitate) şi pasivitate (in-
17.6% 25.4% 58.8% 100%
disponibilitate), despre care arată că apar în
“Suficient 0 0 1 0 1
de bune” 100% combinaţii diferite în interacţiunile părinte-
“La risc” 1
33.3%
0 2
66.7%
0 3
100% copil. Am presupus că aceste categorii vor fi
“Maltratare” 2
15.4%
0 1
7.7%
10
76.9%
13
100%
predictive pentru ataşament. Care Index s-a
considerat a fi util în activitatea clinică pen-
Aşa cum putem vedea din Tabelul 4, există tru a evidenţia riscul, a ghida intervenţiile şi a
diferenţe considerabile între grupuri. Cele evalua anumite rezultate ale terapiilor. Când
fără reţea socială de sprijin se recunosc după s-a utilizat în scopuri diagnostic, s-a subliniat
categoriile la 1 an. Ele sunt reprezentate cu că datele provenite prin utilizarea Care Index
¼ în fiecare categorie. Cele cu un suport so- trebuie să fie considerate doar ca parte a unor
cial mediu, sunt mult mai bine reprezentate date, conjugate cu alte informaţii. Vizitatorii
în categoria ataşamentului securizant şi mai de sănătate, asistenţii sociali, alţi lucrători în
puţin apar în categoria “înafara sistemului” domeniul bunăstării şi a protecţiei copilului
(phi. =0.34, p. <0.001). Grupul cu suport so- trebuie să adauge şi alte informaţii rezultate
cial foarte bun, e mai puţin reprezentativ şi de din observaţii sau alte evaluări.
aceea nu avem date semnificative. În tabelul
acesta vedem o tendinţă procentuală în scăde- Care Index se bazează pe utilizarea unor
re a copiilor “securizaţi” la comparaţia între situaţii de joc care nu prezintă nici un fel de
suportul social mediu sau foarte bun. ameninţare pentru copil. Nu urmăreşte modul
în care mama răspunde emoţiilor negative ale
Tabel 4: Reţeaua socială şi categoria de copilului. O mamă poate r�����������������
���������������
spunde cu sensi-
ataşament a copilului bilitate la o situaţie de joc cu copilul ei, dar
Ataşament la vârsta de 1 an mai puţin sensibil la cererea de reconfortare a
Suport Social Evitant Securizat Ambivalent î n a f a r a unui copil nefericit.
sistemului Nu sunt studii ample validante pentru Care
Scăzut 12 13 12 12 Index. Metoda a fost în dezvoltare continuă
25% 27% 25% 25%
Mediu 45 87 29 8 şi s-au folosit progresiv tot mai multe cat-
27% 52% 17% 5% egorii. În majoritatea studiilor, ca şi la noi,
Foarte bun 0 6 2 1 una din problemele metodologice de bază a
0% 67% 22% 11%
fost validitatea cotărilor. Cotările bazate pe
înregistrările video au fost mari consumatoare
Discuţii
de timp şi foarte pretenţioase. Pentru utilizare
Metode
în clinică, în mod curent, considerăm că este
Sunt câteva aspecte metodologice care pot
prea pretenţios. De aceea am arătat că scara

13
 de sensibilitate pe care o propunem, redusă la
“suficient de bună”, “la risc” şi “maltratare”
în interacţiunile cu copiii, este validă şi utilă
atât pentru activitatea de zi cu zi în prevenire,
cât şi pentru cercetare.
O altă obiecţie faţă de Care index este utiliza-
rea înregistrărilor video la care există posibili-
tatea ca mama să fie stresată şi să se comporte
neobişnuit în situaţia dată. Stresul mamei
va influenţa şi răspunsul copilului. Starea
mintală a diadelor observate poate influenţa
şi ea interacţiunea mamă-copil în momentul
filmării. Toate acestea sunt semne de întrebare
cu privire la validitatea externă a rezultatelor
noastre. Desigur, pentru a răspunde la aces-
tea, ar fi nevoie d����������������������������
e���������������������������
mai multe cercetări longi-
tudinale şi trans-sec���������������������������
ţ��������������������������
ionale. Dar lotul investi-
gat este destul de mare atât pentru populaţia
normală, cât şi pentru cei aflaţi în clinici, şi
arată tipare consistente. De aceea credem că
aceste slăbiciuni nu vor influenţa considerabil
rezultatele şi vor fi la rândul lor semnificative
pentru o populaţie mai largă.
Procedura originală Strange Situation, folo-
sită în acest studiu, nu include categoria dez-
organizată. Am etichetat “înafara sistemului”
copiii care nu corespundeau sistemului de
clasificare Ainsworth. Categoria a fost însă
insuficient elaborată şi descrisă şi poate fi un
motiv pentru numărul relativ ridicat al copii-
lor cu ataşament securizant găsiţi în prima co-
dare. Aşa cum am mai menţionat, lotul a fost
din acest motiv, recodat. S-ar putea ca unii
copii codaţi iniţial ca “ataşament securizat” să
fie în fapt, dezorganizaţi. Copiii dezorganizaţi
au tendinţa de a arăta fragmente de strategii
tipice oricăror tipare de ataşament şi astfel
pot apărea cu un oarecare echilibru. Primele
rezultate pot reflecta şi insuficientă elaborare
a categoriei corespunzătoare acestor compor-
tamente. După recodare, distribuţia era com-
parabilă cu aceea relatată de alte studii.
Chestionarul folosit a fost probabil prea su-
mar pentru a capta abuzul de droguri la par-
ticipant. Putem crede că abuzul de substanţe
este mai ridicat decât ceea ce arată rezultatele
noastre.
14
Rezultate
După primele utilizări am realizat faptul că
procedura Care Index este prea de detaliu
pentru utilizarea clinică. De aceea am divizat
în trei categorii interacţiunile întâlnite: “sufi-
cient de bune”, “la risc”, şi “maltratare”.
Cele mai importante rezultate sunt consis-
tente cu ceea ce aşteptăm, înafara faptului
că aşteptasem un procent ceva mai ridicat de
ataşament securizant la grupul normal, şi o
diferenţă mai mare între grupurile Sunhill şi
Greendable.
Un rezultat interesant a fost faptul că niciunul
din cei categorisiţi «  la risc  » la vârstele de
3-4 luni şi 6-7 luni, nu au fost cu ataşament
securizant la 1 an. Când mamele se clasau
ca ‘suficient de bune’ la 3-4 şi 6-7 luni ale
copiilor, s-a observat un număr sporit de copii
cu ataşament securizant la 1 an. Acest lucru
atrage atenţia asupra nevoii de investiţii seri-
oase în munca preventivă intensă, în primele
6 luni de viaţă a copilului, deoarece am obser-
vant că numărul copiilor cu ataşament securi-
zant creşte semnificativ atunci când mamele
trec din categoria”la risc” în categoria “sufi-
cient de bună”.
În studiul nostru au fost mai puţini copii
categorisiţi ca având un ataşament securi-
zant, comparativ cu ceea ce a rezultat din
meta-analiză (IJzendoorn 1988), deşi rezul-
tatele noastre se asemănau cu cele găsite în
Suedia (Bohlin & Hagekull, 2000). În Norve-
gia mamele au concediu maternal între 10-12
luni. Taţilor li se recomandă să–şi ia concediu
cel puţin ultima lună. E greu după această
perioadă să găseşti soluţii de îngrijire a co-
pilului pe timpul zilei şi asta va spori stresul
şi anxietatea părinţilor. Centrele de zi pentru
copii de 1 an sunt destul de anxiogene. În stu-
diul nostru unele mame şi-au prelungit con-
cediul, altele au inventat soluţii organizând
« centre de zi cu mame », autorizate sau nu
oficial de către consiliile locale. Unele mame
au mers la muncă doar cu normă redusă, al-
tele au muncit doar seara şi noaptea când tata
stătea cu copilul, altele au lucrat acasă.
Vârsta de 10-12 luni a copilului poate fi şi ea
o piatră de încercare pentru părinţi şi copii. Se
fac controale şi se impun constrângeri pentru
ca copilul să ‘se potrivească pentru creşă’ sau
alte tipuri de îngrijiri.
Cunoaşterea teoriei ataşamentului şi a legii
care vine în sprijinul părinţilor şi a copiilor
pentru a facilita separarea şi ataşamentul faţă
de noii îngrijitori, nu face încă parte din cu-
noştinţele generale. Din păcate, nu-s integrate
aceste cunoştinţe nici în modul în care perso-
nalul creşelor lucrează cu copiii şi familia.
Deşi nu-s surpinz�������������������������
�����������������������
toare, rezultatele noas-
tre sunt destul de slabe comparative cu cele
din alte cercetări (35-77% în IJzendoorn
et. al., 1999) şi (40-50% în Lyons-Ruth et
al., 1996). Avem un procent ridicat de copii
dezorganizaţi, înafara sistemului, în grupul
mamelor cu copii în instituţii. Aceste instituţii
oferă îngrijiri şi sprijin de calitate. Coordo-
natorul instituţiei este conştient de relaţia
dintre interacţiunile timpurii şi ataşament şi
personalul încearcă să sprijine relaţionarea
mamă-copil. Unele persoane care lucrează în
instituţii au beneficiat de traininguri cu priv-
ire la observarea şi stimularea interacţiunilor
sensibile. Poate că o formare mai bună a per-
sonalului unele mame ar fi capabile s������
����
dez-
volte o sensibilitate mai adecvată în relaţie cu
copilul. Dar s-ar putea ca unele mame să nu
aibă pur şi simplu potenţialul de a dezvolta o
funcţionare parentală ‘suficient de bună’, in-
diferent de ajutorul pe care l-ar putea primi.
Cel mai ridicat procent de ataşament securi-
zant, găsit la grupul din spital, este oare-
cum surprinzător. Dar s-ar putea ca părinţii,
datorită bolii copilului, să devină mai angajaţi
în relaţia cu copiii, deşi teoretic, ne-am putea
gândi că anxietatea provocată de boala copi-
lului să-i facă pe părinţi să fie mai intruzivi
şi mai rejetanţi. Faptul că erau de vârste mai
mari, şi faptul că erau într-un procent mai
mic primul nou născut, ar fi putut influenţa,
de asemenea, comportamentul parental.
Importanţa sprijinului social
Rezultatele privind importanţa suportului
social nu ne surprind. Numeroase alte studii
(e.g Crockenberg and McClusken, 1986) au
demonstrat o influenţă similară.
Diagnostic medical
Un rezultat interesant este procentajul crescut
de diagnostic medical în zona Greendable,
în acord cu rezultatele găsite şi la populaţia
adultă din aceeaşi arie (Elstad, 2005). Este
o zonă de cercetare care necesită a mai fi
explorată.
Relevanţa pentru câmpul practicii
În vreme ce Care Index Sensitivity Scale nu
este suficient de validă, o scară cu diferenţieri
mai puţin profunde, bazată pe conceptele de
‘suficient de bună’, ‘la risc’ şi ‘maltratare s-a
dovedit validă.
A învăţa să observe, să conceptualizeze şi să
înţeleagă comportamentele tipice pentru ‘su-
ficient de bun’, ‘la risc’ şi ‘maltratare’, poate
ajuta vizitatorii de sănătate, doctorii şi alţi
practicieni implicaţi în prevenirea universală,
selectivă şi indicată. Vor putea înţelege mai
bine  : când, unde şi cum să intervină. Pen-
tru dezvoltarea unei abordări preventive este
important să fii capabil să observi care sunt
punctele cheie: sensibilitate/disponibilitate,
control/intruzivitate, pasiv/indisponibil, sau
o combinaţie a acestora. Mamele care se află
la punctajul cel mai scăzut de ‘suficient de
bune’ îşi vor creşte acest punctaj dacă vor fi
ţintele unor programe de prevenire universală
şi putem spune că astfel baza ataşamentului
securizant va fi astfel întărită. Când mamele
interacţionează ‘la risc’, ar fi important să
se încerce întărirea şi construirea reţelei lor
sociale, reducerea factorilor de stres în viaţa
lor, şi să se stimuleze interacţiuni pozitive, în
plus, pentru legături de ataşament stabile, îna-
fara familiei. În astfel de situaţii ar fi nevoie
de dezvoltarea unor abordări mai selective
şi diferenţiate şi monitorizate în timp. Unele
mame pot deveni ‘suficient de bune’ deşi un-
ele, cu tot ajutorul, nu vor reuşi.
Când mamele arată ‘maltratare’în interacţiune,
este important să se evalueze întreaga situaţie
de îngrijire a copilului, cu istoricul părinţilor,
personalităţile lor, sprijinul social de care pot
beneficia, funcţiile parentale centrale, cum ar
15
 fi: perceperea copilului, aşteptările părinţilor,
empatia faţă de el şi abilitatea de a acorda
prioritate nevoilor lui. Poate că se va dove-
di necesar să se găsească pentru copil o altă
situaţie de îngrijire.
Evaluarea cu cele trei categorii, împreună cu
alte tipuri de evaluare, ar putea fi predictivă
pentru potenţialul parental. Ne-ar putea ajuta
să intervenim timpuriu şi să nu aşteptăm până
ce copilul dezvolta strategii de ataşament in-
securizant sau dezorganizat. În Norvegia ve-
dem adeseori copii cu vârste de 3-4 ani, sau
chiar mai mari, având deja un ataşament dez-
organizat, scoşi din familie şi plasaţi în alte
servicii, apoi plasaţi şi replasaţi după scurte
perioade de timp. Dacă nu se face o evalu-
are deplină şi corectă cât mai timpuriu cu
putinţă a funcţionării maternale, instituţiile
pentru mame-copii pot servi doar spre a as-
cunde relaţii mamă-copil abuzive sau în care
copiii sunt neglijaţi. Formarea personalului în
modalităţi de observare a interacţiunilor pre-
coce, în modalităţi de a stimula interacţiunile
sensibile, ar trebui să fie considerate priorita-
tea cea mai înaltă.
Bibliografie
Ainsworth, M.D.S. (1979). Attachment as
related to mother-infant interaction. In I:J.
Rosenblatt, R. Hinde, C. Beer, M. Mushe
(Eds.), Advances in the study of mother-in-
fant interaction (Vol. 9, pp 1-51), New York,
Academic Press.
Ainsworth, M.D.S. (1984). Attachment. In
N.S. Endler & J.McV. Hund (Eds.), Persona-
lity and the behavioral disorder (Vol. 1, pp.
559-602), New York, Wiley.
Ainsworth, M.D.S. (1985). Patterns of infant-
mother attachment: antecedents and effect on
development, Bulletin of New York Academy
of Medicine, 61, pp. 771-791.
Ainsworth, M.D.S., Bell, S.M. (1970). At-
tachment, exploration and separation: Illus-
trated by the behavior of one-year-olds in a
strange situation. Child development, 41, pp.
49-67.
16
Ainsworth, M.D.S., Blehar, M.C., Waters, E.,
Wall, S. (1978). Patterns of Attachment: A
psychological study of the strange situation.
Hillsdale, N.J. Erlbaum Associations Inc.
Belsky, J., Tailor, O.G., Rovine, M. (1984).
The Pennsylvania infant and family develo-
pment project: II. The development of reci-
procal interaction in the mother-infant dyad.
Child development, 56, pp. 1299-1313.
Boris, N.W., Zeanah, C.H. (1999). Disturban-
ces and disorders if attachment: An overview.
Infant Mental Health Journal 20, pp. 1-9.
Bohlin, G., Hagekull, B. (2000). Behavior
Problems in Swedish Four-year-olds. In An-
gelica Hartl Claussen & Pat McKisney, Crit-
tenden (Eds), The organization of attachment
relationships: maturation,culture and con-
text, first ed., Cambridge University Press,
New-York.
Carlson, V., Cicchetti, D., Barnett, D., Bra-
unwald, K. (1989). Disorganized/Disoriented
Attachment Relationships in Maltreated In-
fants. Developmental Psychology, 25, 4, pp.
525-531.
Carlson, E. (1998). A prospective longitudi-
nal study of attachment disorganization/di-
sorientation. Child Development, 69, 4, pp.
1107-1128.
Carvanza, L.V., Kilman, P.R. (2000). Links
between perceived parent characteristics and
attachment for women from infant families.
Adolescence, 35, pp. 295-312.
Cassidy, J. (2001). Truth, lies, and intimacy:
An attachment perspective. Attachment &
Human Development, 3, pp. 121-155.
Cassidy, J., Berlin, L.J. (1994). The insecure
ambivalent pattern of attachment: Theory and
research. Child Development, 65, pp. 971-
991.
Cohn-Donnelly, A.H., Daro, D. (1987). Is
treatment too late: What ten years of evalua-
tive research tell us? Child Abuse& Neglect,
2, pp. 422-433.
Crittenden, P.M. (1981). Abusing, neglecting
problematic and adequate dyads: Differenti-
ating by patterns of interaction. Merrill-Pal-
mer Quarterly, 27, pp. 201-218.
Crittenden, P.M., Bonvillian, J.D. (1984).
The relationship between maternal risk status
and maternal sensitivity. American Journal of
Orthopsychiatry, 54, pp. 250-262.
Crittenden, P.M. (1985). Maltreated infants:
Vulnerability and resilience. Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 26, pp. 85-96.
Crittenden, P.M. (1988). Relationship at risk.
In J. Belsky & T. Nezworski (Eds.), Clinical
implications of attachment, Hillsdale, NJ: Er-
lbaum, pp. 136-174.
Crittenden, P.M. (1996). CARE-Index Manu-
al. Miami: Family Relations Institute.
Crockenberg, S., McClusken, K. (1986).
Change in maternal behavior during the
baby’s first year of life. Child development,
57, pp. 746-753.
Dangelo, A.J. (1986). Security of attachment
in infants with schizophrenic, depressed and
unaffected mothers. The Journal of Genetic
Psychology, 147, pp. 421-422.
De Muler, E.K., Radke-Yarrow, M.C. (1991).
Attachment with affective ill and well mo-
thers, concurrent behavioral correlates. De-
velopment and Psychopathology, 3, pp. 227-
242.
De Wolff, M.H., van IJzendoorn, M.J. (1997).
Sensitivity and Attachment: A meta-analysis
on parental antecedents of infant attachment.
Child Development, 68, pp.571-581.
Dutton, D.G., Saunders, K., Starzonski, A.,
Bartholomew, K. (1994). Intimacy-anger and
insecure attachment as precursors of abuse in
intimate relationships. Journal of Applied So-
cial Psychology, 24, pp. 1367-1386.
Egeland, B., Pianta, R., O’Brien, M.A. (1993).
Maternal intrusiveness in infancy and child
maladaptation in early school years. Develo-
pment and Psychopathology, 5, pp. 359-370.
Egeland, B., Stroufe, L.A. (1981). Attach-
ment an early maltreatment, Child Develop-
ment, 52, pp. 44-52.
Elstad, J.J. (2005). Sociopkonomiske ulikhe-
ter I helse: teorier og forkklaringer. Oslo:
Sosial og helsedirektoratet.
Ericson, M.F., Egeland, B. (1996). Child ne-
glect. In J. Briere, L. Berliner, J.A. Bulkley,
C. Jenny, & T. Reid (Eds.), The APSAC hand-
book on child maltreatment, (pp.000-000).
Thousand Oaks, CA: Sage.
Ericson, M.F., Egeland, B. (2002). Child ne-
glect. In J.E.B. Myers, L. Berliner, J. Briere,
C.T. Hendrix, C.. Jenny, & T.A. Reid (Eds.),
The APSAC Handbook on Child Maltreat-
ment. (2nd ed., pp. 000-000). Thousand Oaks,
CA: Sage.
Esser, G., Scheven, A., Petrova, A., Laucht,
M., Schmidt, A. (1989). Mannheim rating:
System for mother-infant face to face interac-
tion. Zeitschrift fur Kinder-und-Jugendpsy-
chiatrie, 17, pp. 185-193.
Gaudin, J.M., Wodarski, J.S., Arkinson, M.K.,
Avery, L.S. (1991). Remedying child neglect:
Effectiveness of social network intervention.
Journal of Applied Social Sciences, 15, pp.
97-123.
Goldberg, S., Gotowiec, A., Simmons, R.J.
(1995). Infant-mother attachment and beha-
vior problems in healthy and chronically ill
preschoolers. Development and Psychopa-
thology, 7, pp. 267-282.
17
 Greenspan, S.L., Greenspan, N.T. (1989).
The essential partnership: How parents and
children can meet the emotional challenges
of infancy and childhood. New York: Viking.
Grossmann, K., Grossmann, K.E. (2000).
Parents and toddlers at play; Evidence for
separate qualitative functioning of the play
and the attachment system. In P.M. Critten-
den & A. Claussen (Eds.), The organization
of attachment relationships: Maturation,
context and culture (pp. 000-000). New York:
Cambridge University Press.
Grossmann, K., Grossmann, K.E., Spangler,
G., Suess, G., Unzner, L. (1985). Maternal
sensitivity and newborns’responses as related
to quality of attachment in northern Germany.
Monographs of the Society for Research in
Child Development, 50, pp. 233-561.
Hindy, C.G., Swartz, J.C. (1994). Anxious
ramantic attachment in adult relationships.
In M.S. Sperling & Witt. Berman (Eds.), At-
tachment in adults (pp. 000-000). New York
Guildford Press.
Isabella, R.A., Belsky, J. (1991). Interactional
synchrony and the origins of infant-mother
attachment: A replication study. Child Deve-
lopment, 62, pp. 373-384.
Kaplan, S.J., Pelcovitz, D., Labruna, V.
(1999). Child and adolescent abuse and ne-
glect research: A review of the past 10 years:
Part 1: Physical and emotional abuse and ne-
glect. Journal of the American Academy of
Child & Adolescent Psychiatry, 38, pp. 1214-
1222.
Killen, K. (2004). Sveket. Omsorgssvikt er
alles ansvar (Maltreatment in everybody’s
responsability). Oslo, Kommuneforlaget.
Denmark, Reizels publishing house. Sweden,
Walhstrom & Widtstrand. Romania, Thai-
land, Kroatia, the Netherlands.
Killen, K., Klette, T., Arnevik, E. (2006).
Early mother-child interaction in Norwegian
families. Norsk Tidsskrift for Psykologfore-
18
ningen, 43, pp. 394-701.
Lyons-Ruth, K., Connelly, D., Zoll, D., Stahl,
J. (1987). Infants at social risk. Relationships
among infant maltreatment, maternal behavi-
or and infant attachment behavior. Develop-
mental Psychology, 23, pp. 223-232.
Lyons-Ruth, K., Connell, D.B., Grunebaum,
H., Botein, S. (1990). Infants at social risk:
Maternal depression and family support ser-
vices as mediators of infant development and
security of attachment. Child Development,
61, pp. 85-98.
Lyons-Ruth, K., Alpern, L., Repacholi, B.
(1993). Disorganized infant attachment clas-
sification and maternal psycho-social proble-
ms as predictor of hostile-aggressive behavi-
or in the pre-school classroom. Child Develo-
pment, 64, pp. 572-585.
Lyons-Ruth, K. (1996). Attachment Relati-
onships Among Children With Aggressive
Behavior Problems: The role of Disorganized
Early Attachment Patterns. Journal of Con-
sulting and Clinical Psychology, 64, pp. 64-
73.
Main, M., Solomon, J. (1986). Discovery of
a new insecure-disorganized/disoriented atta-
chment pattern. In T.B. Brazelton & >/ Yog-
man (Eds.), Affective development in infancy,
Norwood, NJ: Ablex, pp. 95-124.
Main, M., Hesse, E. (1990). Parent’s unre-
solved traumatic experiences are related to
infant disorganized status: is frightened and/
or frightening parental behavior the linking
mechanism? In M. Greenberg, D. Cichetti &
E. Cummings (Eds.), Attachment in the Pre-
School Years: Theory, Research and Inter-
vention (pp.000-000). Chicago: University of
Chicago.
Main, M. (2005). Discourse organization and
disorganization. Attachment: Therapeutic ap-
plications in infants, children, adolescents and
adults. Paper presented in Paris, July 6-8.

O’Connor, T.G., Bredenkamp, D., Rutter,
M.C. (1999). Attachment disturbances and
disorders in children exposed to early seve-
re deprivation. Infant Mental Health Journal,
20, pp. 10-29.
Radke-Yarrow, M. (1991). Attachment pat-
terns in children of depressed mothers. In P.
Marris, J. Stevenson-Hinde, C. PArkes (Eds.),
Attachment across the life cycle, London, Ro-
utledge, pp. 115-126.
Rodning, C., Beckwith, L., Howard, J. (199..).
Quality of attachment and home environment
in children prenatally exposed to RCP and
cocaine. Development and Psychopathology,
3, pp. 351-366.
Shaw, D.S., Owens, E.B., Vondra, J., Keenan,
K., Winslow, E.B. (1996). Early risk factors
and pathways in the development of early
disruptive behavior problems. Development
and Psychopathology, 8, pp. 679-699.
Stern, D.N. (1985). The interpersonal world
of the infant: A view from psychoanalysis and
developmental psychology, New York: Basic
Books.
Van IJzendoorn, M., Kroonenberg, P.C.
(1988). Cross-cultural patterns of attachment:
a meta-analysis of the strage situation. Child
Development, 59, pp. 147-156.
Van IJzendoorn, M. (1995). Adult attachment
representations, parental responsiveness and
infant attachment: a meta-analysis on the pre-
dictive validity of the Adult Attachment In-
terview. Psychological Bulletin 117, pp. 387-
403.
Van IJzendoorn, M., Schuengel, C., Baker-
mans-Kranenburg, M.J. (1999). Disorganized
attachment in early childhood: meta-analysis
of precursors, concomitants and sequelae.
Development and Psychopathology, 11, pp.
225-249.
Werner, E.E. (1989). Vulnerability and re-
siliency: A longitudinal perspective. In M.
Brambring, F. Losel, H. Skowronek (Eds.),
Children at risk: Assessment, longitudinal re-
search, and intervention (pp. 158-172), Ox-
ford: Walter De Gruyter.
Youngblade, L.M., Belsky, J. (1990). Soci-
al Emotional Consequences of Child Mal-
treatment. In R.T. Ammuman & M. Hersen
(Eds.), Children at Risk: An Evaluation Fac-
tors Contributing to Child Abuse and Neglect
(pp.000-000). New York: Plenum Press.
19
 ContribuŢia părinţilor la
evaluarea competenţelor de
comunicare ale copiilor

Paola Molina1 Daniela Bulgarelli2

Abstract
Obiective: Rapoartele părinţilor asupra competenţelor de comunicare ale copiilor sunt
fundamentale în observarea şi evaluarea dezvoltării copiilor, pentru a înţelege dificultăţile şi
a iniţia strategii preventive. Cu toate acestea, cercetările arată riscurile utilizării părinţilor
ca informatori, spunându-se de exemplu, că sunt observatori naivi. Pentru testarea adecvării
observaţiilor parentale am dezvoltat un nou tip de raport mai prietenos ca instrument
pentru părinţi: QCSP (Questionario sulla Comunicazione Sociale Precoce – Early Social
Communication Questionnaire), conceput ca o formă paralelă a SCSP (Scala della
Comunicazione Sociale Precoce), care este varianta italiană a Early Social Communication
Scale (ESCS). Chestionarul evaluează trei funcţii socio-comunicative (interacţiunea socială,
atenţia comună, reglare comportamentală) şi trei roluri pe care copilul le poate juca în timpul
interacţiunii (iniţiativă, răspuns, menţinere), la vârstele cuprinse între 2 şi 30 de luni.
Metoda: Am comparat QCSP completat de către părinţi cu SCSP administrat de către observatori
formaţi, pe un lot de 116 copii caucazieni, aparţinând clasei medii (58 fete; vârsta medie = 17
luni).
Rezultate: Corelaţiile dintre cele două evaluări au fost substanţiale chiar dacă s-a controlat
vârsta participanţilor. Astfel rezultatele noastre demonstrează că părinţii pot fi observatori de
încredere dacă au un instrument adecvat, cum este QCSP.
Implicaţii practice: Vom discuta câteva aplicaţii ale QCSP ca instrument util pentru a sprijini
intervenţia în câmpul dezvoltării comunicării timpurii.

Cuvinte cheie: copilărie timpurie, comunicare socială, observaţie, raportul părintelui, QCSP.

1
Psiholog, Profesor in Psihologia Dezvoltării, Departamentul de Psihologie, Universitatea din Turin (Italia);
E-mail: paola.molina@unito.it;

2
Psiholog, Cercetător, Departamentul de Psihologie, Universitatea din Turin (Italia) ; E-mail : danilea.bulgarelli@unito.it

20
Introducere
Evaluarea dezvoltării sociale şi a comunicării
la copilul mic este un subiect de cercetare im-
portant şi un domeniu important de evaluare
şi prevenire a riscurilor în copilăria timpurie.
De fapt, modul în care se dezvoltă comuni-
carea non-verbală (fixarea şi urmărirea cu
privirea, atenţia comună, utilizarea gesturilor
convenţionale), comprehensiunea lingvistică
şi funcţia simbolică, poate fi un bun indica-
tor cu privire la dezvoltarea ulterioară atipică,
pe parcursul copilăriei (vezi Wetherby, Allen,
Cleary, Kublin, & Goldstein, 2002).
Observaţia a fost încă de la primele studii
bazate pe observaţii zilnice (Darwin, 1877;
Preyer, 1882; Taine, 1877; Tiedeman, 1787)
principalul instrument de cunoaştere. Cu toa-
te acestea, observarea directă este mare con-
sumatoare de timp şi resurse şi este adeseori
imposibil să utilizezi observaţii directe valide
cu scopul de a monitoriza. Pe de altă parte,
părinţii au o perspectivă privilegiată în raport
cu comunicarea copiilor lor: ei pot observa
copilul în timp, într-un mediu familiar şi în
condiţii de zi cu zi (Matheny, Wilson, & Nuss,
1984), şi pot observa şi unele comportamente
neobişnuite. Mai mult încă, studiile arată că
comportamentul de comunicare al copilului
se schimbă în funcţie de unele caracteristici
ale părinţilor  : comunicarea copilului e mai
bună atunci când partenerul de dialog este o
persoană familiară sau un bun comunicator
(Tourrette, Marcelli, Boinard, Kasolter-Péré,
Barbe, & Crète, 2000). Astfel, părinţii sunt
cei mai buni candidaţi pentru stimularea şi
observarea comunicării copilului.
Dar părinţii nu sunt observatori formaţi: apre-
cierile lor pot fi bazate pe dezirabilitatea soci-
ală şi ei pot supraestima competenţele copiilor
sau dimpotrivă, pot fi incapabili să perceapă
competenţele reale ale copiilor lor (Fenson,
Dale, Reznick, Bates, Thal, & Pethick, 1994).
Mai mult încă, reprezentarea socială a copii-
lor poate juca un rol important în distorsio-
narea observaţiei adulţilor (D’Alessio, 1990;
Ponzo, 1990; Toselli, 1999).
Numeroşi autori au propus utilizarea com-
pletării unor jurnale sau chestionare pentru
a-i ajuta pe cei care îngrijesc copiii precum
şi pe părinţi să facă observaţii valide. Înce-
pând cu anii 1980, cercetarea s-a centrat pe
diferite instrumente de evaluare a dezvoltării
lingvistice şi a abilităţilor de comunicare tim-
purii, corelând raportările parentale cu obser-
varea directă a copilului sau cu proceduri de
testare utilizate de către observatori formaţi.
Rezultatele sunt inconsistente deoarece ade-
seori corelaţiile dintre observatorii formaţi şi
raportările părinţilor nu prea erau adecvate :
corelaţiile mergeau de la .23 to .96, erau mai
joase când se lua în considerare şi comunica-
rea gestuală, şi erau uşor mai crescute atunci
când evaluatorii limbajului erau părinţii (vezi
Molina şi Bulgarelli, în curs de publicare).
Mai mult încă, în majoritatea cazurilor, aceste
instrumente erau pentru copii care au depăşit
vârsta de 1 an, cele pentru copii mai mici fiind
foarte puţine (Camaioni, Caselli, Longobardi,
& Volterra, 1991; Wetherby et al., 2002). De
exemplu, instrumentul cel mai folosit, The
MacArthur Communicative Developmental
Inventories (CDI: Fenson, Dale, Reznick,
Thal, Bates, Hartung, Pethick, Reilly, 1993),
ia în considerare în principal, vocabularul co-
pilului, sub aspect comprehensiv şi productiv,
şi este creat mai ales pentru a detecta dezvol-
tările atipice de limbaj.
Cercetări făcute asupra instrumentelor speci-
fice comunicării timpurii au subliniat anumi-
te criterii menite să faciliteze şi să garanteze
validitatea raportului părintelui (Dale, Bates,
Reznick, & Morisset, 1989; Fenson et al.,
1994): chestionarul trebuie să se centreze pe
comportamente curente evidenţiate de copil;
nu trebuie să ceară aprecieri generale ci să
aibă întrebări legate de prezenţa sau absenţa
unui anumit comportament; trebuie să ceară
raportări şi alegeri din rândul comportamen-
telor concrete.
În acest sens, vă prezentăm noul chestionar
pentru părinţi şi îngrijitori, QCSP (Questio-
nario della Comunicazione Sociale Precoce;
Molina, 2008): evaluează dezvoltarea socială
21
 şi a deprinderilor de comunicare în copilăria
precoce şi prezintă câteva trăsături interesan-
te.
QCSP: descrierea chestionarului
QCSP este un chestionar pentru raportul pă-
rintelui cu copil cu vârsta cuprinsă între două
şi 30 de luni şi evaluează dezvoltarea socială
şi a deprinderilor de comunicare în context, în
cadrul interacţiunii copilului cu adultul. Itemii
săi sunt prezenţi în cadrul situaţiilor de joc cu-
rente şi a interacţiunilor. Părinţilor li se cere
să verifice unul sau mai mulţi itemi pentru fi-
ecare situaţie, gândidu-se la comportamentul
copilului ultima dată când au fost implicaţi în
comportamente ca cele descrise în chestionar.
În acord cu literatura de specialitate (Dale et
al., 1989; Fenson et al., 1994), chestionarul
urmăreşte criteriile necesare pentru a garanta
validitatea raportului parental ca instrument
de evaluare: Se centrează pe comportamente-
le curente dezvoltate de către copil; întreabă
părintele despre prezenţa comportamentelor
şi nu cere aprecierea lor; cere părinţilor să ra-
porteze (sau să aleagă între) comportamente
concrete.
QCSP se bazează pe SCSP Scale (Scala del-
la Comunicazione Sociale Precoce; Molina,
Ongari, & Schadee, 1998; Seibert & Hogan,
1982; Mundy, Delgado, Block, Venezia, Ho-
gan, & Seibert, 2003; Guidetti & Tourrette,
1993, 2008), şi împărtăşeşte aceeaşi bază te-
oretică şi structurală. QCSP are la baza două
idei: continuitatea funcţională între dezvolta-
rea prelingvistică şi cea lingvistică (Bruner,
1983; Bates, Benigni, Bretherton, Camaioni,
& Volterra, 1979; Bates, O’Connel, & Shore,
1987), şi concepţia ierarhizată a dezvoltării,
în care, în acord cu neopiagetienii, compe-
tenţele devin tot mai complexe, integrându-le
succesiv pe cele mai joase, anterioare (Fis-
cher, 1980; Fischer & Silvern, 1985).
QCSP este organizat pe trei dimensiuni: func-
ţii socio-comunicative, rolurile interactive ale
copilului, şi nivelul cognitiv reflectând com-
plexitatea comportamentului de comunicare.
Funcţiile socio-comunicative din QCSP, sunt
la rândul lor trei, corespunzătoare celor trei
scări: Social Interaction, Joint Attention şi
22
Behavior Regulation. Aceste funcţii se referă
la ceea ce copilul încearcă să realizeze prin
comportamentul său.
Scala Social Interaction (SI) se centrează pe
comportamentele interactive diadice, în care
centrul atenţiei este partenerul (inter-subiec-
tivitatea primară a lui Trevarthen: Trevarthen,
1977, 1979, 1984): a obţine sau păstra atenţia,
proximitatea sau contactul cu o altă persoană,
care sunt tipice pentru atmosfera de joc sau
pentru scopuri de afiliere. Există şi alte com-
portamente legate de această funcţie, cum ar
fi: a intra în jocuri şi rutini sociale structurate
sau nestructurate, incluzând gesturile interac-
tive, jocuri vocale şi verbale, jocuri de imita-
re, jocuri de schimburi de obiecte.
Scala Joint Attention (JA) are în vedere toa-
te interacţiunile care au ca scop împărtăşirea
unei atenţii comune centrate pe aspecte din
lumea externă (ceea ce la Trevarthen este in-
tersubiectivitatea secundară: Camaioni, 1993;
Mundy, Sigman, & Kasari, 1993). Aceasta are
loc atunci când unul din parteneri încearcă să
atragă atenţia celuilalt spre un obiect, persoa-
nă, eveniment. În ciuda puternicei calităţi so-
ciale, atenţia împărtăşită diferă faţă de inter-
acţiunea socială deoarece este o concentrare
primară, o entitate sau chiar o acţiune comu-
nă, mai degrabă decât o interacţiune în sine. A
arăta un lucru celuilalt, a te uita împreună cu
celălalt la poze, într-o carte şi a utiliza cuvinte
pentru a întreba şi vorbi despre caracteristici
şi funcţii ale obiectelor sunt toate incluse în
atenţia împărtăşită.
În sfârşit, Scala Behavior Regulation (BR),
scopul interacţiunii este fie acela de a a-l face
pe celălalt să te ajute în obţinerea obiectului
sau a situaţiei dorite, sau de a inhiba, restric-
tion sau direcţiona un comportament adecvat
pentru a răspunde cererilor explicite sau im-
plicite ale cuiva.
O caracteristică specifică a QCSP este aceea
că ţine seama de rolul pe care copilul îl poate
juca în timpul interacţiunii: de a iniţia, răs-
punde sau menţine interacţiune (Scala BR nu
evaluează menţinerea interacţiunii). În ceea
ce priveşte diferenţele individuale, există un
aspect interesant pentru evaluare: de exem-
plu, un copil cu mai puţine comportamente
de iniţiere poate avea răspunsuri sistematice
la indicatorii specifici interacţiunii; sau un alt
copil poate fi mai incapabil de a-şi regla com-
portamentele de răspuns, dar poate fi foarte
bun în răspunsurile privind atenţia împărtăşi-
tă. Mai mult încă, chestionarul poate diferen-
ţia între copilul care arată nivele de compe-
tenţă asemănătoare în toate rolurile de copilul
care performează în diferitele roluri la nivele
cognitive diferite.
În fapt, QCSP este organizat la cinci nivele
de dezvoltare, corespunzătoare stadiilor inte-
ligenţei senzori-motorii la Piaget, desemnate
în acord cu teoria lui Fischer (1980). La fie-
care nivel, o anumită structură cognitivă va
susţine competenţele copilului în diferite arii
ale dezvoltării, mai ales în domeniul social şi
al comunicării (Fischer, 1980; Hogan, 1983;
Seibert, Hogan, & Mundy, 1986).
Nivel 1 (seturi simple sau singular: după Fis-
3
cher vârsta medie a primelor apariţii este de
două-patru luni) se referă la abilităţi izolate
ale copilului, derivate din reflexe dar modifi-
cate de experienţă, aşa cum descrie Piaget: se
caracterizează prin apariţia unor acţiuni sim-
ple, nediferenţiate, şi prin apariţia unor ac-
tivităţi intenţionate în timpul interacţiunilor.
În dezvoltarea socio-comunicativă, observăm
trăsături expresive/ comunicative simple, ne-
coordonate: de ex.: zâmbet, plâns, privire, etc.
De exemplu, Item 5 (subscala RÂS): [Dacă tu
cânţi un cântec, copilul se uită la tine; apoi,
dacă te opreşti, el va folosi ca răspuns vocale
sau gesturi sau se va uita la tine.]
Nivel 2 (complex sau structurarea unor hărţi:
între şapte şi opt luni, după Fischer) se carac-
terizează prin apariţia unor coordonări simple,
cum ar fi coordonarea ochi/mâna, coordona-
rea scop/mijloc, şi ca urmare, comportamen-
tul intenţional. În ceea ce priveşte dezvoltarea
comportamentului socio-comunicativ, copilul
ajunge în faza intersubiectivităţii secundare,
diferenţiază străinii de persoanele familiare,
şi comunică prin gesturi expresive. Gestul
este încă legat de context, nu e autonom, şi
3
These ages indicate the period when a level first appears in
middle-class western children (Fischer & Silvern, 1985).
nu poate fi descompus. Un exemplu de item
de nivel 2 este: Item 21 (subscala IAC): se
uită la şi indică obiecte sau imagini fără a
se uita la tine.
Nivel 3 (convenţional sau în sistem; de la 11
la 13 luni, după Fischer) se caracterizează
printr-o manifestare în sistem, este o relaţie
dintre două seturi de abilităţi de coordonare,
fiecare dintre ele fiind divizată în două subse-
turi: the child can control relations between
two subsets for each set. În cadrul dezvoltării
sociale şi a comunicării, nivelul 3 îngăduie
copilului mic să coordoneze elementele sis-
temului convenţional de comunicare cu ele-
mentele corespunzătoare lumii reale (sensuri-
le). Chestionarul nostru, ca şi Scala franceză
(ECSP), divid nivelul convenţional în două
etape diferite: nivelul 3 convenţional gestural
şi nivelul 4 convenţional verbal: Copilul atin-
ge nivelul 4 atunci când e capabil să producă
unele cuvinte izolate acompaniate de gesturi
sau înlocuind gesturile; în orice caz, aceste
cuvinte sunt întotdeauna produse în prezen-
ţa obiectului la care fac referinţă. Exemple
de itemi de nivel 3 şi 4 : itemul 71 (subscala
MIS, nivel 3): [dacă gâdili burtica copilului
tău, el….] te priveşte şi arătă cu mişcări ale
capului de ‘da’ sau ‘nu’, repetate, ca să con-
tinui; item 72 (subscala MIS, nivel 4): utili-
zează un cuvânt singular, repetat, pentru a-ţi
cere să continui jocul.
În sfârşit, la nivelul 5 (simbolic sau sistem al
sistemelor ; între 18 şi 24 de luni, după Fis-
cher) copilul poate păstra în minte un sistem,
în timp ce se ocupă cu celălalt, de ex. coor-
donează două sisteme. Această coordonare a
două sisteme îngăduie copilului să funcţione-
ze la un nivel diferit (reprezentativ), în care
sistemul de sisteme este elementul de bază,
şi astfel devine posibilă apariţia funcţiei sim-
bolice. La acest nivel, copilul e capabil să
anticipeze interacţiunile, să înţeleagă cuvinte
şi înafara contextului sau cu puţine referinţe
contextuale, să combine două sau mai mul-
te cuvinte (sau gesturi). Itemul 18 (subscala
IBR): foloseşte o combinative de două cu-
vinte pentru a solicita ajutorul ( de exemplu:
23
 “tată, ajuta”, “mama bo-bo”).
Fischer diferenţiază între un nivel optim, co-
respunzător celei mai înalte competenţe do-
vedite de copil şi un nivel funcţional, repre-
zentat de performanţele copilului în sarcini
concrete, chiar şi în domenii în care copilul
nu prea a fost stimulat. Această diferenţiere
aduce o dublă cotare în chestionar  : cotarea
nivelului optim, dat de nivelul cel mai înalt de
competenţe dovedit de copil în timpul evaluă-
rii, şi nivelul mediu sau mediana, alcătuit din
media sau mediană nivelelor optime atinse de
copil la cele opt subscale. Nivelul mediu ne
îngăduie să diferenţiem mai bine între copii,
deoarece ne arată modul în care un anumit ni-
vel e generalizat la diferitele roluri (iniţiativă,
răspuns şi menţinere) pe care le joacă copilul
îndeplinind funcţii specifice de comunicare
(interacţiuni sociale, atenţie împărtăşită, re-
glarea comportamentului), în timp ce nivelul
optim ne dă o evaluare mai superficială, de-
oarece reflectă o abilitate mai mare pe care
şi-a însuşit-o copilul. De exemplu, doi copii
cu acelaşi nivel optim în interacţiunile soci-
ale poate performa în moduri foarte diferite:
unul din ei demonstrând acest nivel în cele
trei scale de iniţiativă, răspuns şi menţinere,
iar celălalt copil doar la una din cele trei.
QCSP ne dă o evaluare tridimensională a co-
pilului, cu privire la funcţiile de comunica-
re (SI, JA, BR), rolurile de interacţionare şi
nivelele cognitive (vezi Figura 1). Dacă în-
crucişăm scalele cu rolurile de interacţiune,
obţinem opt subscale, sau o serie de itemi  :
Figura 2. Profilul ipotetic de dezvoltare QCSP
Interacţiune Socială Atenţie împărtăşită
Răsp. Iniţ. Menţ. Răsp. Iniţ. Menţ.
nivel V Simbolic
nivel IV Verbal convenţional
nivel III Convenţional gestual
nivel II Complex
nivel I Simplu
Nivel Optim 3.0
Nivel mediu 2.7
Scor total nivel Optim = 3.0 Scor Total nivel mediu = 2.0
24
Responding to Social Interaction (RSI), Ini-
tiating Social Interaction (ISI), Maintaining
Social Interaction (MSI), Responding to Joint
Attention (RJA), Initiating Joint Attention
(IJA), Maintaining Joint Attention (MJA),
Responding to Behavior Regulation (RBR),
Initiating Behavior Regulation (IBR).
Figura 1. QCSP, versiunea băieţi – Exemple
dintr-o situaţie de joc curentă
Subscala, rol şi nivel* Situaţia: Dacă rostogoleşti spre el o minge sau altă jucărie:
Răspuns SI, nivel 3: “O va rostogoli înapoi spre tine, cu un zâmbet şi privindu-te?”
Iniţiativa BR nivel 3: “dacă nu vrea să se joace, dă înapoi obiectul pentru a scăpa de el?”
Iniţiativa BR nivel 4: “… cu un cuvânt(e.g. ‘Nu’, etc.)”
Iniţiativa BR nivel 5: “… cu o combinaţie de două cuvinte (e.g. ‘Nu mai’, etc.)”
Iniţiativa BR nivel 1: “Ţipă sau plânge când obiectul dispare”
* QCSP evaluează trei funcţii socio-comu-
nicative (SI: interactiune sociala, JA: atenţie
împărtăşită, BR: reglare comportamentală),
trei roluri ale copilului (iniţiativă, răspuns,
menţinere) şi cinci nivele cognitive (1-sim-
plu, 2-complex, 3-gestual convenţional,
4-convenţional-verbal şi gesturi, 5-simbolic).
QCSP constă în 98 itemi, incluzând doi itemi
de control (unul legat de comportamentele de
imitare şi unul legat de aspectele tempera-
mentale ale perseverenţei), care nu se inclu-
de în cotare. Cel puţin un item este atribuit
fiecărei subscale, la fiecare nivel, astfel că
diferite nivele optimale sunt computabile  :
nivelul total, cele trei scale de nivel (SI, JA şi
BR) şi opt subscale de nivel (Social Interacti-
on: ISI, RSI, MSI; Joint Attention: IJA, RJA,
MJA and Behavior Regulation: IBR, RBR).
Nivelul mediu şi mediana sunt computabile
la fel, pentru instrumentul total şi pentru cele
trei scale (SI, JA, BR; de exemplu, la profilul
ficţiunii, vezi Figura 2).
Reglarea comportamentului
Răsp. Iniţ.
2.0 2.0
1.3 2.0
Metoda În final, analiza s-a realizat pe 116 copii (58
Scopul de fete). Copiii au fost distribuiţi în funcţie de
Studiul nostru ţinteşte validarea QCSP în com- vârstă de la 2 luni la 30 de luni (vezi Tabel 2).
paraţie cu scala de observaţie pe baza căreia a Cu toţi erau copii cu o dezvoltare normală,
fost iniţiat, SCSP: comparăm QCSP comple- fără nici o patologie psiho-fizică. 96% dintre
tat de către părinţi cu evaluarea SCSP făcută copii erau născuţi la termen, iar trei erau năs-
de observatori profesionişti, pe aceeaşi copii. cuţi la 35 de săptămâni, la 32 şi la 30: pentru
aceşti cinci copii am folosit vârsta corectată.
SCSP (Molina et al., 1998) este traducerea în Comparând lotul nostru cu populaţia Italiei
italiană a scării franceze de observaţie: ECSP într-o perioadă de doi ani, în care am colectat
(Echelle de la Communication Sociale Préco- datele (din 1997 până în 1998; ISTAT, 1999),
ce: Guidetti & Tourrette, 1993, 2008), inspi- copiii reprezentau (43%) din populaţie: dar
rată de o scală Americană non-standardizată, lotul nostru e alcătuit din copii mici, până în
ESCS (Early Social Communication Scale: 30 de luni, în vreme ce populaţia copiilor cal-
Seibert & Hogan, 1982; Mundy et al., 2003). culată, include copii până la 5 ani. Vârstele
ESCS este un instrument clinic, conceput ini- mamelor merg de la 22 la 46 ani (media fiind
ţial pentru evaluarea dezvoltărilor atipice ale de 33 ani, abatere standard: 5 ani) iar a taţilor
copiilor: nu s-a realizat o standardizare Ame- de la 24 la 51 ani (media 35 ani, SD 5 ani: vezi
ricană a scării, dar numeroase studii au luat în Tabel 1): vârstele părinţilor erau comparabile
considerare structura factorială a scalei (Sei- cu cele ale părinţilor copiilor mici din Italia
bert et al., 1986; Seibert, Sliwin, & Hogan, (Sabbadini, 2000). Din punct de vedere SES,
1986), precum şi validitatea ei discriminativă familiile erau predominant middle-class: ni-
pentru dezvoltarea tipică şi atipică (Mundy, velul de educaţie al părinţilor în lotul nostru a
Seibert, & Hogan, 1984; Seibert, Hogan, & fost superior comparativ cu cel al populaţiei
Mundy, 1984). Mundy et al. (2003) au propus generale în Italia.
o versiune revizuită, destinată mai ales studi- Tabel 1. Sumarul demografiei participanţilor
erii atenţiei împărtăşite şi pentru dezvoltarea Mărimea lotului 116
timpurie a copiilor autişti (Mundy, Sigman, Vârstele copiilor în luni (M, SD) 16.58 (8.21)
& Kasari, 1990). Versiunea franceză (ECSP, Procentul populaţiei feminine 50%
Procentul primilor născuti 57%
Guidetti, & Tourrette, 2008) a fost standar- Contextul evaluării
dizată pe un lot de 190 copii, cu vârste de la Acasă 79%
2-30 de luni, cu o dezvoltare tipică. Copiii În servicii de îngrijire 20%
au fost observaţi în servicii de îngrijire de zi. Naţionalitatea părinţilor
Scala a demonstrat o bună relaţionare cu vâr- Mama
Italian 100%
sta şi o corelaţie bună cu testul clasic pentru European --
bebeluşi (Brunet & Lezine, 1951). Versiunea Alta --
italiană folosită în acest studiu (SCSP: Moli- Tata
na et al., 1998) a fost standardizată pe un lot Italian 95%
de 191 de copii,: scala a arătat o bună corela- European 5%
Alta --
ţie cu vârsta şi structura factorială care indică Educaţia părinţilor în ani (M, SD)
un factor unic (competenţa socială), puternic mama 13 (3)
corelat cu vârsta. SCSP constă în 125 itemi, tata 12 (4)
incluzând 96 QCSP itemi (cu excepţia celor Vârsta părinţilor la evaluare (M, range)
doi itemi de control). Mama 33 (22-46)
Tata 35 (24-51)
Completarea chestionarului
Participanţii Mama 82%
Lotul a inclus 119 copii mici caucazieni; trei Tata 3%
copii au fost excluşi (o fată) deoarece părinţii Ambii părinţi 14%
nu au completat chestionarul (vezi Tabel 1). Alte persoane 1%

25

Tabel 2. Media şi nivelul optim pe vârste
Vârsta (N) Nivel Optim (SD) Nivel mediu (SD)
QCSP SCSP QCSP SCSP
2-6 luni (17) 2.41 (.62) 2.00 (.00) 1.29 (.47) 1.47 (.34)
7-12 luni (24) 3.50 (1.02) 3.08 (.86) 2.37 (.74) 2.23 (.47)
13-18 luni (23) 4.74 (.45) 4.54 (.51) 3.63 (.53) 3.39 (.46)
19-24 luni (27) 4.93 (.27) 4.93 (.27) 4.26 (.49) 4.24 (.56)
25-30 luni (25) 5.00 (.00) 5.00 (.00) 4.79 (.28) 4.65 (.34)
Total (116) 4.24 (1.10) 4.05 (1.21) 3.42 (1.32) 3.34 (1.24)
Procedura
Datele au fost colectate între 1998 (iunie) şi
2000 (decembrie) în Piedmont (Turin şi sub-
urbii): toţi părinţii au completat QCSP, în
timp ce trei evaluatori formaţi au administrat
SCSP. Familiile nu au fost plătite; pentru a
le mulţumi, am oferit părinţilor copie după
înregistrările video făcute la administrarea
SCSP.
92 de copii (79%) au fost contactaţi în întâl-
niri private şi au fost observaţi acasă la ei. 24
de copii (21%) au fost observaţi în două ser-
vicii de îngrijiri de zi ale municipalităţii din
Turin şi suburbia. Nu s-au găsit diferenţe în
raport cu contextul de administrare (acasă/
în servicii), la fel cu cercetările preliminare
(Molina, Ongari, & Schadee, 1997).
Trei observatori formaţi au administrat
4 se reîntâlnesc tot timpul pe acelaşi nivel (de
SCSP (al doilea autor a fost unul dintre ei),
urmând procedura standard de administra-
re SCSP, şi au codat materialul obţinut. Nu
am găsit diferenţe între cei trei observatori în
controlul vârstei; mai mult încă, datele obţi-
nute pe lotul nostru erau comparabile cu sco-
rurile obţinute pe lotul Italian standardizat al
Scalei (Molina et al., 1998).
Analiza datelor
Am utilizat testul Wilcoxon pentru măsură-
medii ale QCSP şi SCSP.
Am folosit corelaţia Pearson pentru testarea
relaţiei QCSP cu vârsta, precum şi corelaţia
dintre observarea cu (SCSP) şi chestionar:
corelaţia Pearson îngăduie calcularea unor
corelaţii parţiale, şi deci posibilitatea corelă-
rii QCSP şi SCSP ţinând seama de vârste. Cu
toate acestea, scorurile QCSP fiind ordinale,
am completat şi corelaţiile non-parametrice
(Spearman Rho and Kendall Tau-B), iar re-
zultatele au fost identice cu cele parametrice.
Rezultate
Tendinţa vârstei la QCSP nivele optim şi me-
diu (întreg instrumentul şi scalele SI, JA şi
BR ) creşte în mod regulat cu vârsta, aşa cum
apare în tabelul 2. Corelaţiile cu vârsta sunt
foarte puternice, pentru nivelul total (r = .93,
p < .001) precum şi pentru cele trei scale (ŞI:
r = .89, p < .001; JA: r = .89, p < .001; RC: r
= .89, p < .001), şi sunt comparabile cu rezul-
tatele obţinute la SCSP.
Cu toate acestea, nivelul mediu la QCSP şi
SCSP sunt semnificativ diferite (vezi Table
3), indicând în general, un scor mai înalt în
cotările părinţilor (QCSP). Diferenţele între
scorurile QCSP şi SCSP sunt mai joase de-
cât jumătate din deviaţia standard. Mai mult
încă, evaluările părinţilor şi ale observatorilor
exemplu, nivelele medii JA sunt în ambele
evaluări convenţional), arătând faptul că eva-
luatorii au o imagine similară asupra compe-
tenţelor de comunicare ale copilului (în cazul
JA: utilizarea gesturilor convenţionale, neuti-
lizarea cuvintelor). Aceste aspecte nu se veri-
fică doar la nivelele optime SI.
Tabel 3. Media şi nivelul optim la chestiona-
rul (QCSP) şi la observaţii (SCSP)
Nivele medii Nivele optime
media p (*) media p(*)

torile dependente (Monte Carlo exact test) Total QCSP 3.42 (1.32) .245 4.24 (1.10) .001
SCSP 3.34 (1.24) 4.05 (1.21)
pentru a verifica diferenţele dintre scorurile Interacţiune Socială (SI) QCSP 3.56 (1.25) .000 4.12 (1.12) .000
SCSP 3.21 (1.22) 3.72 (1.26)
4
Formarea s-a derulat în 45 de ore de supervizare făcută Atenţie împărtăşită (JA) QCSP 3.30 (1.42) .000 3.74 (1.34) .027
de autorul principal, cuprinzând bazele teoretice ale SCSP, SCSP 3.53 (1.37) 3.88 (1.26)
cotare individuală şi în grup a administrării înregistrărilor Reglare comportamentală (BR) QCSP 3.40 (1.51) .000 3.78 (1.43) .364
video, precum şi unele administrări preliminare discutate cu
SCSP 3.24 (1.37) 3.71 (1.37)
formatorul.

26
Răspunde QCSP 3.63 (1.30) .001 3.72 (1.33) .057

Iniţiază
SCSP
QCSP
3.41 (1.32)
3.22 (1.41) .098
3.87 (1.31)
4.20 (1.11) .000
QCSP şi SCSP cuprind o evaluare a diferitelor
SCSP 3.31 (1.21) 3.86 (1.22) roluri pe care copilul le poate juca în timpul
Menţine QCSP 3.41 (1.42) .098 3.74 (1.36) .150
interacţiunii (răspuns, iniţiative şi menţinere);
SCSP 3.27 (1.38) 3.64 (1.34)

(*) Wilcoxon Exact Test, Monte Carlo controlăm şi concordanţa dintre părinţi şi ob-
method servatorii formaţi, sub acelaşi aspect. Corela-
ţiile (vezi Tabel 4) sunt mari şi semnificative
Figura 3. SCSP şi QCSP Totalul Nivelelor (răspuns: r = .86, p < 001; Iniţiativă: r = .82, p
medii < 001; Menţinere: r = .83, p < .001). Rolurile
QCSP corelează bine şi cu vârsta (răspuns: r
= .89, p < 001; iniţiativă: r = .90, p < 001;
menţinere: r = .90, p < .001). Când se con-
trolează efectul vârstei, corelaţiile dintre răs-
punsurile la QCSP şi SCSP şi între QCSP şi
SCSP iniţiativă rămân semnificative (r = .21,
p < .05; r = .19, p < .05); în timp ce corelaţiile
dintre QCSP şi menţinere SCSP sunt similare
dar nu-s semnificative (r = .16, p < .10).
Nivelele medii ale rolurilor QCSP şi SCSP
sunt în general egale (vezi Tabel 3). Părinţii
au raportat un nivel mediu mai înalt la răs-
puns şi un nivel optim mai înalt la iniţiative.
Corelaţiile dintre QCSP şi SCSP sunt sub-
stanţiale, pentru nivelul mediu total (vezi
Concluzii
Figura 3) şi scalele Social Interaction, Joint
Scopul studiului prezentat aici a fost acela de
Attention şi Behavior Regulation (vezi Tabe-
a demonstra validitatea QCSP, în timp ce încă
lul 4): valorile corelaţiei merg între .78 şi .91,
se lucrează la standardizarea italiană. Date-
toate fiind semnificative (corelaţie Pearson,
le noastre sprijină validitatea QCSP . Com-
N = 116, p < .001). Scala Social Interaction
parând QCSP cu scala de observare pe baza
arată valorile cele mai scăzute, în vreme ce
căreia a fost alcătuit, SCSP, am aflat o bună
valorile cele mai înalte sunt la nivelul total şi
validitate a chestionarului: ne ajută să colec-
la scala Joint Attention. Când se controlează
tăm informaţii valide de la părinţi atât cu pri-
efectul vârstei, corelaţiile scad, dar Totalul
vire la funcţiile comunicative cât şi la rolurile
şi JA rămân bune şi semnificative, în timp ce
interactive jucate de copil. Corelaţiile dintre
corelaţiile SI şi BR nu mai sunt semnificative
QCSP şi SCSP merg de la .78 la .91, şi erau
(p > .10).
foarte bune, mai ales dacă ne gândim că lotul
nostru cuprindea copii cu vârste foarte mici:
Tabel 4. Corelaţii între scala SCSP şi chestio-
de fapt, în cercetarea anterioară s-au găsit co-
narul QCSP nivele medii
relaţii mai înalte la copiii mai mari. Mai mult
Corelaţii Corelaţii
Controlul efectelor încă, QCSP conţine mai ales comportamente
varstei de comunicare nonverbala, în vreme ce core-
Total .91** .33*
Social Interaction .78 ** .15
laţiile mai înalte menţionate în literatura de
Funcţii Atenţie împărtăşită .89 ** .37 * specialitate se referă la producţiile lingvisti-
Behavior Regulation .82 ** .14 ce, şi corelaţiile la gesturi erau mai scăzute.
Interactiv Răspuns .86 ** .21 * Corelaţiile între SCSP şi QCSP erau în gene-
Roluri Iniţiere .82 ** .19 *
Menţinere .83 ** .16
ral substanţiale şi semnificative chiar şi atunci
Pearson correlation, Two-tailed (N=116) când se controla vârsta: acest rezultat arată că
* P < .05 părinţii şi observatorii formaţi evaluează co-
** P < .001 pilul în moduri asemănătoare, independent de

27
 imaginea generală pe care adultul o are des-
pre ceea ce un copil la o anumită vârstă poate
sau nu poate. Unele corelaţii nu au mai fost
semnificative atunci când se realiza controlul
vârstei. Acest lucru s-a întâmplat la scala So-
cial Interaction, la scala Behavior Regulation,
şi la rolul de menţinere. Scalele SI şi BR au
arătat nivele mai înalte când evaluările erau
realizate de părinţi (QCSP) comparative cu
observatorii (SCSP). Credem că aceste scale
sunt cele mai influenţate de gradul de fami-
liaritate al copilului cu persoana care-l eva-
luează şi asta ar putea fi motivul pentru care
scorurile medii la QCSP sunt mai înalte (vezi
Tabelul 3) iar corelaţiile parţiale nu mai sunt
semnificative (vezi Tabelul 4). De fapt, copi-
lul poate performa mai bine în « să cântăm un
cântec împreună » dacă el are deja rutine îm-
părtăşite cu adultul, aşa cum se întâmplă între
părinte şi copil dar nu se întâmplă între copil
şi observatorul care nu este familiar copilului.
În mod similar, un adult familiar cunoaşte mai
bine copilul şi poate prinde mai bine comuni-
cările acestuia (de exemplu, gesturi prin care
copilul cere adultului să facă ceva sau primul
cuvânt care de regulă e greu de înţeles) şi să
răspunda coerent la acea comunicare, chiar
dacă se întâmplă de mai multe ori.
Cu privire la corelaţiile dintre QCSP şi vârste,
acestea au fost puternice, arătând fără tăgadă
că QCSP poate capta competenţele de comu-
nicare în dezvoltare: scala SCSP, din care a
luat naştere QCSP, are corelaţii similare cu
vârsta.
Implicaţii practice
În general, QCSP arată calităţi interesante
atât pentru cercetare cât şi pentru intervenţie,
în domeniul dezvoltării comunicării timpurii:
a fost creat pentru copii foarte mici, începând
cu vârsta de două luni şi poate lua în consi-
derare caracteristici individuale, de exemplu
evaluând rolul interactiv al copilului; poate
fi util combinat cu alte instrumente mai ales
în evaluarea dezvoltării lingvistice, cum ar fi
CDI (Fenson et. al., 1993), pentru a detecta
mai bine comunicarea nonverbală.
28
Cu toate acestea considerăm că cea mai im-
portantă contribuţie a cercetării noastre este
sprijinirea ideii că părinţii pot fi informatori
de încredere cu privire la dezvoltarea copiilor
lor: completând chestionarul nostru, părinţii
se dovedesc observatori valizi, în ciuda efec-
telor dezirabilităţii sociale sau a reprezentări-
lor sociale. Acesta este un subiect important
deoarece părinţii sunt primele resurse pentru
monitorizarea timpurie şi pentru a sprijini
dezvoltarea copilului, chiar şi în situaţii pro-
blematice.
Ca viitoare cercetări şi aplicaţii, ar fi intere-
sant să vedem dacă părinţii cu diferite carac-
teristici sunt capabili de o completare validă
a chestionarului: de exemplu, să se analizeze
răspunsurile părinţilor provenind din diferi-
te medii socio-economice sau din context cu
risc sau părinţi cu copii prezentând diferite
probleme de dezvoltare.
Un alt scop al cercetărilor viitoare ar putea fi
să se testeze utilizarea QCSP ca instrument de
monitorizare. De fapt, monitorizarea compor-
tamentelor de atenţie împărtăşită este foarte
importantă în copilăria precoce, şi Scala JA
arată stabilitate şi validitate aşa încât QCSP
ar putea fi util ca răspuns la nevoia de instru-
mente de evaluare în acest sens. Evident, uti-
lizarea clinică a instrumentului necesită un
lot mai mare şi acesta este obiectivul standar-
dizării la care se lucrează acum în Italia.
Referitor la aplicaţiile practice ale instrumen-
tului, QCSP s-a dovedit un instrument util
pentru formarea educatorilor din serviciile
de îngrijiri de zi ale copiilor, atât pentru prac-
ticarea tehnicilor de observare cât şi pentru
aducerea la zi a cunoştinţelor legate de com-
petenţele timpurii de comunicare ale copiilor
(Molina & Bulgarelli, 2010). QCSP a fost
utilizat, de asemenea, pentru discriminarea
caracteristicilor de comunicare ale copiilor
cu întârzieri în dezvoltare în grupurile din
centrele de zi (Molina, Bulgarelli, Marsan,
Spinelli, Albanese, Antoniotti, Arăţi, Farina,
Garbo, 2007).
Acknowledgements
Our research was carried out according to the
Ethical Code of the AIP (Associazione Italia-
nă di Psicologia), to which the authors belong
(www.aipass.org).
This study was partially presented at the IV
Giornate di Neuropsicologia dell’Età Evolu-
tiva, Brixen, Italy, January 2009, and at the
XIV European Conference on Developmen-
tal Psychology, Vilnius, Lithuania, August
2009.
Special thanks to all the families participating
în the study, and to Patrizia Marsan, and Sil-
via Spinelli for their support with dată collec-
tion and dată entry.
Bibliografie
Bates, E., Benigni, L., Bretherton, I., Camai-
oni, L., & Volterra, V. (1979). The emergence
of symbols: Cognition and communication in
infancy. New York, NY: Academic Press.
Bates, E., O’Connel, B., & Shore, C. (1987).
Language and communication in infancy.
In J. D. Osofsky (Ed.), Handbook of infant
development (pp. 149-203). New York, NY:
Wiley.
Bruner, J. S. (1983). Child’s talk: Learning to
use language. New York, NY: Norton.
Brunet, O., & Lézine, I. (1951). Le dévelop-
pement psychologique de la première enfan-
ce. Paris, F: PUF (1976).
Camaioni, L. (1993). Lo sviluppo della teoria
della mente e dei suoi precursori. Età Evolu-
tiva, 45, 61-72.
Camaioni, L., Caselli, M.C., Longobardi, E.,
& Volterra, V. (1991). A parent report instru-
ment for early language assessment. First
Language, 11, 345-358.
Dale, P.S., Bates, E., Reznick, J.S., & Mo-
risset, C. (1989). The validity of a parent re-
port instrument of child language at twenty
months. Journal of Child Language, 16, 239-
249.
D’Alessio, M. (1990). Idee sull’infanzia: ste-
reotipi e rappresentazioni. In V. Ugazio (Ed.),
Manuale di psicologia educativa. Prima in-
fanzia (pp. 48-63). Milano, I: Franco Angeli
Editore.
Darwin, C. (1877). A biographical sketch of
an infant. Mind, 2(7), 285-294.
Fenson, L., Dale, P.S., Reznick, J.S., Bates,
E., Thal, D.J., & Pethick, S.J. (1994). Vari-
ability in early communicative development.
Monographs of the Society for Research in
Child Development, 59 (5), V-179.
Fenson, L., Dale, P.S., Reznick, J.S., Thal,
D.J., Bates, E., Hartung J.P., Pethick, S., &
Reilly, J.S. (1993). The MacArthur Commu-
nicative Developmental Inventories (CDI),
San Diego, CA: Singular Publishing Group.
Fischer, K.W. (1980). A theory of cognitive
development: The control and construction of
hierarchies of skills. Psychological Review,
87(6), 477-531.
Fischer, K.W., & Silvern, L. (1985). Stages
and individual differences in cognitive deve-
lopment. Annual Reviews of Psychology, 36,
613-648.
Guidetti, M., & Tourrette, C. (1993). Évalua-
tion de la Communication Sociale Précoce -
Manuel ECSP, Issy-Les-Moulineaux, F: Edi-
tions Scientifiques et Psychologiques-EAP
(réed. 2008).
Hogan, A.E. (1983). Use of confirmatory fac-
tor analysis to examine relationships among
sensorimotor, communication and social skil-
ls in infancy [Unpublished doctoral dissertati-
on]. Coral Gables, FL: University of Miami.
ISTAT (1999). Annuario statistico italiano.
Roma, I: Media.
Matheny, A.P., Wilson, R.S., & Nuss, S.M.
(1984). Toddler temperament: Stability acro-
ss settings and over ages. Child Development,
29
 55, 1200-1211.
Molina, P. (2008). Questionario della Comu-
nicazione Sociale Precoce (QCSP). [Unpu-
blished manuscript], Torino, I: Università
degli studi.
Molina, P., & Bulgarelli D. (2010). The Ear-
ly Social Communication Questionnaire
(QCSP): a tool for day-care caregivers’ and
parents’ observation. 20th EECERA Conferen-
ce “Knowledge and voice in early childhood:
Who knows, who speaks, who listens?”. Bir-
mingham, UK (September 6-8th, 2010).
Molina, P. & Bulgarelli, D. (submitted), Ini-
tial data from the QCSP Italian validation:
a new parental report questionnaire on soci-
al and communicative development in early
infancy, Revue Européenne de Psychologie
Appliquée
Molina, P., Bulgarelli, D., Marsan, P. Spinel-
li, S., Albanese, O., Antoniotti, C., Arati, L.,
Farina, E., & Garbo, R. (2007). L’utilisation
du questionnaire SCSP dans la formation
des éducatrices pour l’accueil et la prise en
charge des enfants à risques dans les crèches.
In: B. Bourdin, M. Hubin-Gayte, B. Le Dri-
ant, & L. Vandromme (Eds.), Les troubles
du développement chez l’enfant. Prévention
et prise en charge (pp. 187-192). Paris, F  :
L’Harmattan.
Molina, P., Ongari, B., & Schadee, H.M.A.
(1997). Contexte d’observation et compéten-
ce à communiquer: résultats à l’échelle SCSP
en crèche et en famille. In Y. Prêteur & M. de
Leonardis (Eds.), Actes du XIVème Colloque
GROFRED ‘Milieux, groupes et développe-
ment sociopersonnel de l’enfant’ (pp.67-71).
Toulouse, F: Editions Universitaires du Sud.
Molina, P., Ongari, B., & Schadee, H.M.A.
(1998). Un contributo alla valutazione dello
sviluppo: la Scala della Comunicazione So-
ciale Precoce (SCSP). Età Evolutiva, 61, 64-
82.
30
Mundy, P., Delgado, C., Block, J., Venezia,
M., Hogan, A.E., & Seibert, J.M. (2003). A
manual for the Abridged Early Social Com-
munication Scales (ESCS) [Unpublished ma-
nuscript]. Retrieved from http://www.ucdmc.
ucdavis.edu/mindinstitute/ourteam/faculty_
staff/ESCS.pdf, (January 18th, 2010).
Mundy, P., Seibert, J.M., & Hogan, A.E.
(1984). Relationship between sensorimotor
and early communication abilities in develo-
pmentally delayed children. Merrill-Palmer
Quartely, 30 (1), 33-48.
Mundy, P.C., Sigman, M., & Kasari, C.
(1990). A longitudinal study of joint attention
and language development in autistic chil-
dren. Journal of Autism and Developmental
Disorders, 20, 115-128.
Mundy, P., Sigman, M., & Kasari, C. (1993),
The theory of mind and joint-attention deficits
in autism. In S. Baron-Cohen, H. Tager-Flüs-
berg, & D.J. Cohen (Eds.), Understanding
other minds (pp. 181-203). Oxford: Oxford
University Press.
Ponzo, E. (1990). La normalità del bambi-
no nelle aspettative dell’adulto. In V. Ugazio
(Ed.), Manuale di psicologia educativa. Pri-
ma infanzia (pp. 39-47). Milano, I: Franco
Angeli Editore.
Preyer, W. (1882). Die Seele des Kindes. Lei-
pzig, D: Th. Grieben’s Verlag.
Sabbadini, L.L. (2000), Modelli di formazi-
one e organizzazione della famiglia, in: Pre-
sidenza del Consiglio dei Ministri – Diparti-
mento degli affari sociali (Ed.), Atti del Con-
vegno “Le famiglie interrogano le politiche
sociali” – Bologna 29-31 marzo 1999, Roma
Seibert, J.M., & Hogan, A.E. (1982). Proce-
dures manual for the Early Social-Commu-
nication Scales (ESCS) [Unpublished manu-
script]. Available from Miami, FL: Mailman
Center for Child Development-University of
Miami.
Seibert, J. M., Hogan, A. E., & Mundy, P.
(1984). Developmental assessment of soci-
al-communication skills for early interventi-
on: Testing a cognitive stage model. In R.A.
Glow (Ed.), Advances in behavioral measu-
rement of children (pp. 55-92). Greenwich,
CT: JAI Press.
Seibert, J.M., Hogan, A.E., & Mundy, P.
(1986). On the specifically cognitive nature
of early object and social skill domain associ-
ations. Merrill-Palmer Quarterly, 32(1), 21-
36.
Seibert, J. M., Sliwin, L., & Hogan, A. E.
(1986). Social and cognitive bases of early
comprehension of object reference. Cognitive
Development, 1, 391-404.
Taine, H. (1877). Taine on the acquisition
of language by children. Mind, 2, 252-259
(originally published: 1876, Revue philoso-
phique, 1, 5-23).
Tiedemann, D. (1787). Beobachtungen über
die Entwicklung der seelischen Fähigkeiten
bei Kindern. Hessishe Beiträge zur Gelehr-
samkeit und Kunst, 2.
Toselli, M. (1999). Strane convergenze. Età
Evolutiva, 63, 48-52.
Tourrette, C., Marcelli, D., Boinard, S., Ka-
solter-Péré, M.-A., Barbe, V. & Crète, M.-F.
(2000). Des interactions comportementales
dans la première année, aux interactions ver-
bales à 3 ans: les dyades mère déprimée-bébé
se distinguent-elles des autres?. Psychiatrie
de l’enfant, 63(2), 509-539
Trevarthen, C. (1977). Descriptive analyses
of infant communicative behavior. In R.H.
Schaffer (Ed.), Studies in mother-infant in-
teraction (pp. 227-270). London, UK: Aca-
demic Press.
Trevarthen, C. (1979). Communication and
cooperation in early infancy: a description
of primary intersubjectivity. In M. Bullows
(Ed.), Before speech: the beginning of in-
terpersonal communication (pp. 321-347).
Cambridge: Cambridge University Press.
Trevarthen, C. (1984). Emotions in infancy:
Regulators of contact and relationships with
persons. In K.R. Scherer & P. Ekman (Eds.),
Approaches to emotions (pp. 129-157). Hills-
dale, NJ-London: Lawrence Erlbaum.
Wetherby, A., Allen, L., Cleary, J., Kublin,
K., & Goldstein, H. (2002). Validity and Re-
liability of the Communication and Symbolic
Behavior Scales Developmental Profile with
Very Young Children. Journal of Speech,
Language, and Hearing Research, 45, 1202-
1218.
31
 Prevalenţa psihopatologiei în
rândurile copiilor mici aflaţi
în plasament

Rebecca Wiersma1 Anna Maria Santiago2 Ann Stacks3

Abstract
Studiul de faţă examinează prevalenţa şi persistenţa psihopatologiei în rândurile copiilor
mici aflaţi în plasament ca urmare a faptului că au fost victime ale maltratării. Folosind date
longitudinale colectate în Statele Unite ca parte a Naţional Survey of Child and Adolescent
Wellbeing (NSCAW), studiul nostru examinează în ce măsură istoricul de maltratare,
schimbările de plasament şi schimbările caracteristicilor căminului se asociază cu schimbări în
psihopatologie definită aici prin termenii de anxietate/depresie, izolare, somatizare şi agresivitate
la 36 de luni după plasamentul inţial în fostercare al copilului. Rezultatele sugerează că în funcţie
de sindrom, între 50 şi 66% dintre copii arată un comportament normal de-a lungul întregii
perioade de 36 de luni. Între 1 şi 6% demonstrează o psihopatologie pe întreaga perioadă de
timp. Între 8 şi 20% se schimbă dinspre comportament normal, la început, spre psihopatologie,
iar între 10 şi 20% trăiesc o reducere a simptomelor patologice, cu o revenire la comportamente
normale. În comparaţie cu copiii aflaţi în foster care nu au trăit nici o formă de psihopatologie
şi nu şi-au schimbat plasamentul, schimbările de plasament în foster care se asociază cu riscuri
crescute de a dezvolta anxietate şi depresie precum şi o sporire a comportamentelor agresive.
Copiii au şanse mai mici să iasă din nivelul patologic de anxietate şi depresie dacă trăiesc în
cămine cu un nivel scăzut de ataşament faţă de îngrijitor. De asemenea, copiii care au trăit
experienţe de maltratare serioasă au cu 52% şanse mai mici de a trăi schimbarea dinspre
patologie spre nivele normale de simptome somatice. Articolul concluzionează cu recomandări
către agenţiile de bunăstare şi politicieni cu privire la implementarea unor servicii bazate pe
evidenţe, comprehensive şi în dezvoltare în acord cu nevoile, pentru aceşti copii.

Cuvinte cheie: copii în plasament; psihopatologie; comportamente internalizate şi externaliza-

te; NSCAW

1
Conferenţiar. Dr., Departamentul de Asistenţă Socială, Defiance College, 701 N. Clinton St., Defiance, OH 43512; E-mail: rwier-
sma@defiance.edu;

2
Dr, Case Western Reserve University, Mandel School of Applied Social Sciences, Cleveland OH 44106, E-mail: anna.santiago@
case.edu;

3
Wayne State University, Department of Psychology.

32
Introducere
În fiecare an, în Statele Unite, între 500,000
şi 800,000 de copii se află în foster care (Ad-
ministration for Children and Families, 2010;
Dozier & Lindhiem, 2006; Dozier, Lindhiem,
& Ackerman, 2007) iar între aceştia, copiii
cu vârsta până în trei ani, victime ale mal-
tratării par a fi cei mai mulţi (Administration
for Children and Families, 2010). Expune-
rea timpurie a copilului la situaţii traumati-
ce, cum ar fi maltratarea, şi întreruperea în-
grijirilor copilului reprezintă cauze deosebit
de importante în apariţia răspunsurilor mala-
daptive sau patogene la copiii mici (Bocknek,
Brophy-Herb, & Banerjee, 2009; Lieberman,
2004; Maughan & Cicchetti, 2002). De aceea
nu este surpinzător faptul că în ultimii 30 de
ani s-au acumulat dovezi considerabile care
sugerează faptul că acei copii care ajung în
sistemul de bunăstare (protecţie), sunt expuşi
la un risc sporit de a dezvolta probleme men-
tale, pe termen lung (Lawrence, Carlson, &
Egeland, 2006; Lawson, 2009; Oswald, Heil,
& Goldbeck, 2010; Scarborough, Lloyd, &
Barth, 2009; Shah, 1974; Swire & Kavaler,
1977).
Agenţiile de bunăstare a copilului în United
States au fost tot mai solicitate pentru a răs-
punde nevoilor impuse de sănătatea mentală
a copiilor (McCrae, 2009). Cu toate acestea,
literatura existentă nu are detalii suficiente
cu privire la tipul problemelor întâmpinate
de copii şi a măsurii în care aceste probleme
durează în timp. Mai mult, în cea mai mare
parte, literatura se concentrează pe copiii mai
mari (Lloyd & Barth, 2011; McCrae, 2009)
iar studiile anterioare nu au beneficiat de date
longitudinale pentru a evidenţia astfel nevoile
de sănătate mentală pe termen lung (Doyle,
2007). În United States, în 1999, a fost lan-
sat Naţional Survey of Child and Adolescent
Well-Being (NSCAW), cu scopul de a asigura
date longitudinale şi reprezentative la nivel
naţional cu privire la serviciile de bunăstare
a copilului. Utilizând primele patru rapoarte
de informaţii ale NSCAW, studiul nostru exa-
minează măsura în care istoricul de maltra-
tare, schimbările de plasament şi schimbările
în caracteristicile căminului se asociază cu o
dezvoltare psihopatologică în timp. Pentru
scopul acestui studiu, psihopatologia se de-
fineşte ca sinonimă cu prezenţa anxietăţii, a
depresiei, a izolării sociale, a somatizării şi
a agresivităţii, la nivele clinice sau subclini-
ce, în momentul evaluării iniţiale, şi la 36 de
luni, după plasamentul iniţial în foster care.
Trecerea în revistă a literaturii de
specialitate
Maltratarea copiilor mici merită o atenţie
specială nu doar pentru că vârstele copilări-
ei timpurii sunt cruciale pentru dezvoltarea
umană (Lloyd & Barth, 2011), ci şi pentru că
aceşti copii prezintă cea mai mare proporţie
de victimizare United States (Administrati-
on for Children and Families, 2010), şi sunt
deci la risc sporit de plasament în sistemul de
foster care (Administration for Children and
Families, 2010). Maltratarea şi întreruperile
în îngrijire a copiilor sunt devieri catastrofice
faţă de traiectoria tipică a dezvoltării, care la
rândul lor vulnerabilizează copiii, mai ales în
raport cu problemele de sănătate mentală.
Trecerea în revistă a literaturii de specialitate
în foster care sprijină idea că aceşti copii sunt
expuşi unui risc sporit de a dezvolta proble-
me. Primele studii ample asupra copiilor aflaţi
în foster şi a problemelor de sănătate menta-
lă a avut loc în Vancouver şi New York City
(Shah, 1974; Swire & Kavaler, 1977). Aceste
studii raportează tulburări frecvente de inter-
nalizare, cum ar fi anxietate şi depresie (Shah,
1974; Swire & Kavaler, 1977). Primul studiu
longitudinal centrat pe problemele de exter-
nalizare în rândurile copiilor aflaţi în foster
care în New York arăta că aproape jumătate
dintre ei (46%) au probleme de comporta-
ment atunci când părăsesc după un an, siste-
mul; rata aceasta creşte la 54% atunci când
copiii rămân în sistem pe o perioadă de cinci
ani sau mai mult (Fanshel, Finch, & Grundy,
1989; Fanshel & Shin, 1978).
Mai recent, analizând datele furnizate de NS-
CAW, se sugerează că prevalenţa tulburări-
lor emoţionale şi comportamentale ar fi între
48% şi 62% , la copiii cu vârste între doi şi
33
 patrusprezece ani (Burns, Phillips, Wagner,
Barth, Kolko, Campbell, & Landsverk, 2004;
McCrae, 2009). În plus, comportamentle
agresive şi delincvente, depresia, probleme-
le de atenţie sunt mai frecvente decât acu-
zele somatice, comportamentele sexualizate
şi comportamentele de respingere şi izola-
re (McCrae, 2009). Lucrările lui McCrae’s
(2009) sugerează faptul că comportamentele
de externalizare sunt mai persistente în timp,
comparativ cu cele de internalizare. Într-un
studiu centrat exclusiv pe copiii mici, Ringe-
isen, Casanueva, Cross, şi Urato (2009) au
găsit că jumătate din lotul lor au probleme
comportamentale sau cognitive la momentul
intrării în şcoală.
În ciuda prevalenţei crescute a psihopatolo-
giei în rândurile copiilor maltrataţi, există
dovezi că serviciile de sănătate mentală sunt
sub-utilizate. O cercetare NSCAW recentă
sugerează că doar o pătrime din copiii cu tul-
burări emoţionale sau de comportament eva-
luaţi cu Child Behavior Checklist (CBCL)
au beneficiat de servicii de îngrijire a sănă-
tăţii mentale (Bellamy, Gopalan, & Traube,
2010; Burns, Phillips, Wagner, Barth, Kolko,
Campbell, & Landsverk, 2004; Ringeisen,
Casanueva, Cross, & Urato, 2009; Stahmer,
Leslie, Hurlburt, Barth, Webb, Landsverk,
& Zhang, 2005). Stahmer, Leslie, Hurlburt,
Barth, Webb, Landsverk, şi Zhang (2005) au
găsit că doar 29% dintre copiii cu vârste între
trei şi cinci ani şi doar 9%, dintre cei cu vâr-
ste între 0 şi doi ani au beneficiat de vre-un
tip de serviciu de sănătate mentală. În ciuda
nevoii de coordonare a serviciilor şi a sporirii
accesului la servicii de sănătate mentală spe-
cializate, mulţi copii implicaţi cu sistemul de
bunăstare a copilului din U.S. sunt expuşi dis-
continuităţii serviciilor (Jee, Conn, Szilagyi,
Blumkin, Balwin, & Szilagyi, 2010). Aceste
aspecte se complică mai mult încă datorită
frecventelor ieşiri şi re-intrări în foster care
(Administration for Children and Families,
2010) şi prin delegarea sarcinii de identificare
a problemelor de sănătate mentală către îngri-
jitorii primari ai copiilor (Jee, Conn, Szilagyi,
Blumkin, Balwin, & Szilagyi, 2010). Aceste
persoane sunt adeseori nefamiliarizate cu in-
34
trumentele corecte de monitorizare, au bene-
ficit de formări reduse cu privire la manifes-
tarea acestor probleme la copiii mici şi sunt
nefamiliarizaţi cu noii copii pe care-i primesc
în îngrijire (Jee, Conn, Szilagyi, Blumkin,
Balwin, & Szilagyi, 2010). În concluzie,
literatura empirică sugerează faptul că copi-
ii care ajung în sistemul de protecţie sunt la
risc sporit de a dezvolta probleme de sănătate
mentală şi că deci, un studiu longitudinal şi
comprehensiv asupra persistenţei psihopa-
tologiei la copiii mici va aduce agenţiilor de
protecţie a copilului o mai bună înţelegere cu
privire la modul în care ar trebui să răspundă
nevoilor de sănătate mentală ale copiilor.
Metoda
Lotul
Studiul nostru foloseşte date dintr-o versiune
limitată a National Survey of Child and Ado-
lescent Well-Being (NSCAW), disponibilă
prin National Data Archive on Child Abuse
and Neglect. NSCAW este un lot reprezen-
tativ de 6,231 copii, de la naştere la 14 ani,
care au luat contact cu sistemul de protecţie a
copilului, între octombrie, 1999 şi decembrie,
2000 (Dowd, Kinsey, Wheeless, Thissen, Ri-
charson, Mierzwa, & Biemer, 2002).
În acest studiu, lotul a fost redus doar la co-
pii care aveau vârstele între 24 şi 48 de luni
în momentul evaluării iniţiale, datorită re-
stricţiei impuse de CBCL/2-3. De asemenea,
aceşti copii erau plasaţi acasă, la cunoştinţe
sau în foster care şi erau albi, americani afri-
cani sau hispanici. De asemenea ei trebuiau
să se regăsească în al patrulea raport de in-
formaţii, apărut 36 de luni mai târziu. Aceste
criterii au condus la un lot neaşteptat de 406
copii. În alte analize, pe care nu le prezentăm
aici, am aflat că aceşti copii sunt 51% băieţi.
Aproximativ 52% erau albi, 31% erau Afri-
cani Americani şi 18% erau Hispanici. Me-
diana vârstei la momentul evaluării inţiale era
de 35 de luni. Aproape unu din cinci copii
prezenta nevoi speciale sau comportamente
problematice. La momentul evaluării inţiale,
80% continuau să locuiască acasă, alţi 11%,
locuiau cu un alt membru al familiei; 10%
erau în foster care. În raportul al patrulea,
aproape 90% din copii locuiau acasă, mai pu-
ţin de 5% erau în îngrijirea rudeniilor şi 6%
erau în foster care. Aproape 45% din copii
erau înregistraţi că victime ale maltratării şi
42% din copii avuseseră anterior investigaţii
cu privire la maltratare. În Raportul 4, 63%
din copii au trăit experienţa unor incidente se-
rioase de maltratare.
Evaluări
Child behavior checklist (CBCL).
Problemele emoţionale şi comportamentale
au fost evaluate cu Child Behavior Checklist
(Dowd, Kinsey, Wheeless, Thissen, Richar-
son, Mierzwa, & Biemer, 2002). CBCL este
normat pentru copii cu vârste de doi-trei ani
(CBCL/ 2-3) şi între patru şi optsprezece ani
(CBCL/ 4-18). Scala problemelor este alcătu-
ită din opt scale de sindroame (izolare, acuze
somatice, anxietate/depresie, probleme socia-
le, probleme de gândire, probleme de atenţie,
comportament delincvent sau distructiv, şi
comportament agresiv). Comportamentele se
caracterizează prin internalizare (conţine în
sine respingerea, acuzele somatice şi sindroa-
mele anxios-depresive) sau prin externaliza-
re (conţinând sindroame de comportamente
delincvente şi agresive. Itemii sunt tabulaţi şi
generează competenţa totală şi scorul total al
problemelor, care apoi este transformat într-
un scor standard T. Scorul T se împarte în
valori normale, (<60), valori borderline (60-
63) sau valori clinice (>63), ce indică anu-
mite probleme psihologice. Pentru această
cercetare s-au folosit doar cele patru scale de
sindrom care apar şi în CBCL/2-3, precum
şi în CBCL/4-18 (anxietate/depresie, izola-
re, acuze somatice, comportamente agresive).
Scala de sindrom CBCL prezintă o validitate
acceptabilă (α = .57 - .90) în rândurile lotului
acest studiu.
Istoric de maltratare
Informaţiile privind maltratarea copiilor
s-au luat din rapoartele lucrătorilor cu cazul
(Dowd, Kinsey, Wheeless, Thissen, Richar-
son, Mierzwa, & Biemer, 2002). În plus, a
apărut întrebarea dacă raportul curent privind
maltratarea a fost sau nu sprijinit în vre-un
punct al cercetării. Aceste variabile au fost
codificate ca da sau nu.
Caracteristicile plasamentului
Aflarea tipului de plasament s-a realizat prin
întrebări simple cu privire la locuinţă puse
copiilor (dacă erau suficient de mari), îngri-
jitorului şi lucrătorului cu cazul, la început
şi de fiecare dată când se colectau date. Res-
pondenţii puteau identifica tipul alegând între
următoarele cinci tipuri de plasament: plasa-
ment acasă, în foster, la rudenii, în case de tip
familial/programe residentiale, alte aranja-
mente înafara casei, sau nu ştiu (Dowd, Kin-
sey, Wheeless, Thissen, Richarson, Mierzwa,
& Biemer, 2002). Pentru acest studiu însă,
am luat în considerare doar respondenţii care
au rămas cu familia biologică, sau au fost
plasaţi fie în foster, fie la rudenii. Variabilele
dummy au fost create pentru a reflecta pla-
samentele în foster sau la rudenii. Grupul de
referinţă se afla în plasament acasă.
Sprijin emoţional, ca măsură proximă
pentru ataşament
În acest studiu s-a folosit Home Observation
for the Measurement of the Environment –
Short Form (HOME-SF), care este o versiu-
ne scurtă a HOME, folosit pentru prima dată
în National Longitudinal Survey of Youth
(NLSY) (Dowd, Kinsey, Wheeless, Thissen,
Richarson, Mierzwa, & Biemer, 2002). Con-
stă în 20 - 24 întrebări, depinzând de vârsta co-
pilului, centrate pe comportamentul maternal
faţă de copil şi anumite aspecte ale mediului
fizic (Dowd, Kinsey, Wheeless, Thissen, Ri-
charson, Mierzwa, & Biemer, 2002). Acestor
întrebări li se răspunde fie prin interviuri se-
mistructurate luate părinţilor sau îngrijitorilor
fie prin observarea directă de către personalul
care administrează instrumentul (Caldwell &
Bradley, 1984). Scorul total poate merge între
20 şi 260 de puncte, şi este derivat din sumele
cotării itemilor individuali. Analiza validităţii
pentru scala sprijinului emoţional are scoruri
KR-21, aflate intre .44 to .72. În studiul nos-
tru am utilizat tehnica Padilla and colleagu-
es (Padilla, Boardman, Hummer, & Espitia,
2002). Cotele HOME-SF au fost împărţite
35
 în quartiles (Padilla, Boardman, Hummer, &
Espitia, 2002). Scorurile din quartila de jos
reprezintă căminele cu cotele cele mai joase
la sprijinul emoţional. Apoi a fost calculată
o nouă variabilă pentru a indica dacă spriji-
nul emoţional a sporit, a scăzut sau a rămas la
fel între Raportul 1 şi raportul 4. Variabilele
dummy au fost create pentru a reflecta dacă
scorurile au crescut, scăzut, rămas aceleaşi.
Variabilele care prezintă schimbările de
domiciliu
Îngrijitorilor li s-a cerut să identifice toţi copi-
ii şi tinerii cu vârste sub 18 ani care locuiau în
plasament în timpul evaluării iniţiale. O nouă
variabilă a avut în vedere creşterea, scăderea
sau menţinerea numărului de copii pe timpul
raportării 4. S-au creat variabile dummy pen-
tru a vedea creşterea sau scăderea numărului
de copii. Grupul de referinţă nu s-a schimbat.
Venitul s-a schimbat şi variabila venit a înre-
gistrat diferenţă între evaluarea iniţială şi cea
din raportul 4.
Caracteristici demografice.
Genul s-a codificat ca femei/bărbaţi. Rasa
s-a codificat pentru albi, African American,
şi Hispanici. Vârsta copiilor s-a măsurat în
luni. Vârsta s-a calculat din dosarele copiilor
din sistemul de protecţie. Aceasta informaţie
s-a verificat întrebând copiii (dacă erau sufi-
cient de mari), îngrijitorii şi lucrătorii curenţi
cu cazurile (dacă se putea aplica) cu privire la
data de naştere a copiilor în momentul eva-
luării inţiale (Dowd, Kinsey, Wheeless, This-
sen, Richarson, Mierzwa, & Biemer, 2002).
Lucrătorul cu cazul a fost întrebat la evalua-
rea inţtială să menţioneze dacă copilul a pre-
zentat anumite nevoi speciale sau probleme
de comportament. Această variabilă s-a înre-
gistrat doar cu da sau nu pentru a indica dacă
problema a fost dinaintea intrării în sistem.
Rezultate
După Achenbach (1992), aproximativ 16%
dintre copii, în populaţia generală vor avea
scoruri la internalizare şi la externalizare la
nivel borderline sau peste, de rang clinic la
CBCL/2-3. Noi am găsit o psihopatologie
36
semnificativ mai ridicată la copiii din siste-
mul de protecţie. La evaluarea iniţială a NS-
CAW, aproximativ 13% din eşantion aveau
scoruri la internalizare care intrau în border-
line şi cam 22%, la nivel clinic. La raportul
4, cam 11% demonstrau un comportament de
internalizare borderline şi 10% aveau scoruri
clinice. Diferit faţă de scorurile clinice de in-
ternalizare, scorurile clinice la comportamen-
tele de externalizare au crescut de la evaluarea
iniţială până la Raportul 4. Pentru comporta-
mentle de externalizare, aproximativ 25%
aveau scoruri de nivel clinic, comparativ cu
doar 13.1% la pornire (vezi Tabel 1).
Tabel 1. Schimbări în valorile CBCL ale sco-
rurilor comportamentelor externalizate şi
internalizate, între evaluarea iniţială şi Ra-
portul 4
Raport 1 Raport 4
(vârste între 24 şi 47 luni) (vârste între 33 şi 82 luni)
Comportamente inter-
nalizate Normal Borderline Clinic Normal Borderline Clinic
N 265 51 90 322 44 40
% 65.3 12.6 22.2 79.3 10.8 9.9
Comportamente exter-
nalizate
N 270 83 53 258 46 102
% 66.5 20.4 13.1 63.5 11.3 25.1
Apoi am examinat cele patru scale CBCL de
sindrom (Anxios/Depresiv, izolat, Acuze so-
matice, şi agresivitate) care erau prezente în
ambele forme de teste. Fiecare scală de sin-
drom se cota în funcţie de rezultate la cinci
nivele: (1) întotdeauna normal; (2) întotdeau-
na borderline sau de nivel clinic; (3) normal
către patologic; (4) patologic către normal;
ori (5) tipar mixt de scoruri (e.g., normal spre
clinic spre normal). Cu toate acestea, anali-
za descriptiva a arătat că foarte puţini copii
(N=mai mic de 24) au rămas permanent în
borderline sau de nivel clinic (vezi Tabelul
2). De aceea, cei 24 de copii care au rămas
în aceste categorii au fost excluşi din analiza
multivariată. Am examinat efectele schimbă-
rii în caracteristicile locuinţei, schimbări în
plasament, şi istoric de maltratare folosind
un model de regresie logistică multinomi-
nală pentru a prognoza paternul longitudinal
de psihopatologie pentru fiecare scală de sin- nivel clinic, în categoria normală, în momen-
drom. Caracteristicile demografice ale copi- tul evaluării pentru raportul 4.
ilor au fost incluse ca variabile de control. Schimbările în caracteristicile mediului de
Rezultatele analizei sunt prezentate în Tabel viaţă, a căminului, erau şi ele predictori pen-
3 şi 6. tru psihopatologie la copiii mici. Copiii care
au construit un ataşament faţă de îngrijitori,
Tabel 2. Schimbări în categoriile scalei de aveau de 3.5 ori mai mare risc de a demonstra
sindrom între momentul intrării copiilor în un tipar mixt de anxietate şi depresie şi de
sistemul de protecţie şi Raportul 4 (la 36 de 2.4 ori un risc mai mare de a dezvolta tipare
luni) mixte de comportament agresiv. Copiii care
Anxios
izolat
acuze
Agresiv trăiau în familii expunse unei scăderi a veni-
Depresiv Somatice
Categorii N % N % N % N % turilor, prezentau de 3.8 ori mai mare risc de
simptome de somatizare pe când cei care erau
Întotdeauna Normal 222 54.7 204 50.2 267 65.8 185 45.6 în familii la care le sporeau veniturile păreau
Întotdeauna Borderline sau
Clinic
9 2.2 24 5.9 3 .7 24 5.9 să se mişte din categoria simptomelor soma-
Normal către Patologic 33 8.1 53 13.1 43 10.6 80 19.7 tic patologice în aceea a comportamentelor
Patologic către Normal 81 20.0 69 17.0 57 14.0 44 10.8
normale.
Tipar mixt de Simptome 61 15.0 56 13.8 36 8.9 73 18.0

Istoricul de maltratare era un bun predictor

al aspectelor somatice. Un caz de maltratare
Etnia, genul şi statutul de dizabilitate core-
serioasă era un predictor semnificativ pentru
lează semnificativ cu psihopatologia. Faţă de
reducerea cu 52% a şanselor copilului de a
copiii albi, copiii Africani Americani arătau
trece de la simptome somatic patologice la
în mod semnificativ o mai mică tendinţă (69,
manifestările de rang normal. În comparaţie
respectiv 59%) de schimbare de la normal la
cu copiii lipsiţi de patologie sau de raportări
pathologic anxios/depresiv sau somatic, la
anterioare de maltratare, copiii care au sem-
trei ani după intrarea în sistemul de protecţie.
nalări anterioare de maltratare sunt subiecţii
Copiii hispanici înregistrau cu 64% şanse mai
unei scăderi cu 59% a riscurilor de a demon-
mici de a dezvolta comportamente psihopato-
stra un tipar mixt de simptome somatice.
logice agresive între Raportul 1 şi Raportul 4.
Un tipar interesant am găsit şi în raport cu
Copiii Africani Americani au însă şanse mai
schimbările de plasament şi numărul de
mici de a trece din categoria problemelor cli-
schimbari între evlaurea iniţială şi cea de a
nice somatice semnificative la tiparul normal
patra. În comparaţie cu copiii care rămân într-
de comportamente. În sfârşit, copiii Hispa-
un singur loc în plasament, pe toată perioada
nici prezentau semnificativ mai puţine tipa-
celor 36 de luni, copiii care sunt subiecţii a
re mixte de comportamente agresive. Acest
trei sau mai multe schimbări de plasament
lucru sugerează că reprezentanţii minorită-
au cam de şase ori mai crescute riscurile de a
ţilor, comparativ cu albii, nu prea au nevoie
trece din rangul manifestărilor simptomatice
de o reclasificare. Genul feminin se asociază
normale spre un nivel patologic de anxietate,
cu şanse sporite cu 2.1 de a avea simptome
depresie, şi agresivitate. Au fost însă şi cazuri
somatice de nivel patologic. Comparativ cu
în care plasările suplimentare au redus riscul
băieţii, fetele aveau riscuri mai mici de a trece
exhibării unor simptome patologice (somatic
din categoria normal la simptome somatice,
şi de izolare). Iar în alte cazuri, aceeaşi varia-
în categoria patologică. În comparaţie cu co-
bilă devine predictivă pentru un tipar simpto-
piii fără dizabilităţi, copiii cu nevoi speciale
matic mixt de anxietate, depresie sau izolare.
anterioare sau cu probleme comportamentale
aveau şanse de 1.9 ori mai sporite de a trece
din categoria patologică la anxietate /depresie
şi de 2.7 ori mai mari şanse de a trece din ca-
tegoria problemelor de izolare/respingere de
37
 Tabel 3. Previzibilitatea schimbărilor în anxietate/depresie prin Multinomial Logit Model
Variabile Normal spre Patologie Patologie spre Normal Tipar Mixt
B SE Exp(B) B SE Exp(B) B SE Exp(B)
caracters. demografice
vârsta copil în luni .381 .369 1.464 -.016 .277 .984 -.475 .273 .622
genul copilului (se omite=masculin) -.346 .407 .708 -.122 .310 .885 .185 .310 1.204
African American (se omit=albi) -1.163 .545 .313* -.138 .387 .871 -.685 .374 .504
Hispanic
(se omit=albi) -.221 .518 .802 .675 .342 1.965 -.007 .400 .993
nevoi speciale sau probl. de comp. anterioare -.425 .604 .654 -.016 .277 .984* .170 .420 1.186
Schimbarea mediului de viaţă (se omit=fără schimbări)
schimbarea îngrijitorului (se omit=fără schimbări) .094 .542 1.099 .058 .367 1.059 -.366 .428 .693
creşte venitul -.314 .466 .730 .454 .316 1.574 .283 .369 1.327
scade venitul -.005 .495 .995 .309 .349 1.362 .630 .379 1.878
creşte nr de copii în casă -.150 .434 .861 -.084 .310 .920 .136 .356 1.146
scade nr de copii în casă -.857 .694 .425 -.321 .379 .725 .311 .405 1.364
creşte sprijinul îngrijitorului .223 .638 1.250 .664 .440 1.943 1.265 .449 3.541**
scade sprijinul îngrijitorului -1.664 1.090 .189 -1.367 .649 .255* -.137 .517 .872
Schimbări în plasament (se omit= fără schimbări)
Tipul de schimbare în plasament -.238 .632 .788 -.071 .399 .932 .074 .446 1.076
unul sau două plasamente .152 .623 1.164 .603 .388 1.827 .422 .455 1.526
trei sau mai multe plasamente 1.772 .750 5.885* .883 .572 2.418 1.483 .612 4.408*
Istoric Maltratare
anterior evaluării (se omit=fără) -.274 .416 .760 .357 .282 1.429 .037 .321 1.038
rapoarte curente nedovedite (se omit=fără) .464 .435 1.590 .112 .295 1.119 -.401 .324 .670
Note: reference category is always normal.
* p < .05. ** p < .01.

Tabel 4. Previzibilitatea schimbărilor în izolare prin Multinomial Logit Model

Normal spre Patologie Patologie spre Normal Tipar Mixt
Variabile B SE Exp(B) B SE Exp(B) B SE Exp(B)
Caracteristici Demografice
vârsta copilului în luni -.352 .289 .703 -.202 .271 .817 -.396 .288 .673
genul copilului (se omit=baieţii) -.051 .324 .951 .039 .303 1.040 -.484 .327 .616
African American (se omit=albii) .125 .373 1.133 .622 .345 1.863 .273 .360 1.314
Hispanici
(se omit= albii) -.050 .444 .951 .684 .395 1.983 -.083 .460 .920
nevoi speciale sau problem de comp. anterioare -.501 .530 .606 .997 .374 2.709** .223 .448 1.250
Schimbări de mediu de viaţă ( se omit=fără schimbări)
Schimbare îngrijitor (se omit=fără schimbări) .442 .432 1.556 .178 .400 1.195 .313 .416 1.368
creşte venit -.063 .366 .939 .244 .345 1.276 .303 .379 1.354
scade venit -.408 .419 .665 .237 .380 1.267 .477 .397 1.611
Creşte număr copii în casă -.622 .377 .537 -.028 .337 .972 -.188 .369 .828
scade numărul de copii în casă -.516 .444 .597 -.258 .412 .772 -.107 .425 .898
Creşte sprijinul îngrijitorului -.217 .591 .805 .135 .488 1.144 .404 .480 1.498
Scade sprijinul îngrijitorului .165 .525 1.180 -.370 .527 .691 -.669 .674 .512
Schimbări în plasament (se omit=fără schimbări)
Schimbări în tipul de plasament -.207 .487 .813 -.784 .450 .457 -.237 .464 .789
Unul sau două plasamente .367 .469 1.444 1.118 .424 3.060** .955 .455 2.599*
trei sau mai multe plasamente .602 .689 1.825 1.912 .604 6.766** 1.462 .641 4.315*
Istoric Maltratare
Raportate anterior (omit=fără) .136 .332 1.146 .321 .310 1.378 -.403 .339 .668
raport curent nefondat (se omit=fără) .464 .358 1.590 -.484 .317 .617 -.504 .334 .604
Note: reference category is always normal.
* p < .05. ** p < .01.

38
Tabel 5. Schimbări în somatizare previzibile cu Multinomial Logit Model
Normal spre Patologie Patologie spre Normal Tipar Mixt
Variabile B SE Exp(B) B SE Exp(B) B SE Exp(B)
Caracteristici demografice
vârsta copilului în luni .278 .322 1.321 .758 .326 2.135 .053 .345 1.054
genul copilului (se omit=băieţii) -1.257 .395 .285** -.891 .383 .410* -.748 .409 .473
African American (omit=albii) -.902 .446 .406* -.082 .407 .922* -.566 .458 .568
Hispanici
(omit=albii) .000 .454 1.000 .139 .434 1.149 -.433 .549 .649
nevoi speciale sau problem comp. anterioare -.572 .510 .565 .758 .326 2.135 .869 .447 2.384
Schimbări de mediu de viaţă (omit=fără schimbări)
Schimbări îngrijitor (omit= fără schimbări) -.119 .453 .888 -.845 .468 .430 .036 .524 1.037
Creştere venit -.015 .412 .985 .006 .373 1.006* .485 .477 1.624
Scădere venit .271 .455 1.311 .895 .375 2.446 1.345 .481 3.840**
creşte numarul copiilor acasă .425 .390 1.530 .222 .350 1.249 .585 .429 1.796
scade numărul copiilor acasă -.517 .539 .596 -.249 .446 .779 .018 .554 1.018
creşte sprijinul pentru îngrijitor -.392 .609 .676 -.662 .587 .516 .144 .571 1.155
scade sprijinul pentru îngrijitor -.095 .626 .910 -.216 .553 .806 -.613 .808 .542
Schimbare de plasament (omit=fără schimbare)
Schimbare în tipul de plasament .508 .500 1.661 -.007 .483 .993 -1.321 .667 .267
Una sau două schimbări .508 .510 1.662 .347 .474 1.415 .956 .540 2.600
trei sau mai multe schimbări 1.055 .634 2.871 1.310 .647 3.706* .283 .904 1.327
Istoric de Maltratare
Raportări anterioare (omit=nu) -.456 .369 .634 .222 .323 1.249 -.870 .428 .419*
Rapoarte curente ce nu au fost dovedite (omit=nu) .622 .408 1.864 -.733 .326 .481* .018 .404 1.019
Note: reference category is always normal.
* p < .05. ** p < .01.

Tabel 6. Previzibilitatea schimbărilor de agresivitate prin Multinomial Logit Model

Normal spre Patologie Patologie spre Normal Tipar Mixt
Variabile B SE Exp(B) B SE Exp(B) B SE Exp(B)
Caracteristici Demografice
vârsta în luni a copilului -.390 .252 .677 -.461 .320 .631 -.571 .263 .565*
genul copilului (omit=băieţii) -.215 .287 .807 -.445 .361 .641 -.400 .299 .671
African American (omit=albi) -.639 .329 .528 .018 .418 1.018 -.480 .333 .619
Hispanici
(omit=albi) -1.013 .424 .363* .230 .447 1.258 -.965 .447 .381*
nevoi speciale sau problem de comportament anterioare -.015 .403 .986 .776 .433 2.173 .077 .402 1.081
Schimbări în mediul de viaţă (omit=fără)
Schimbare îngrijitor (omit=fără schimbare) -.211 .404 .810 .206 .482 1.228 -.308 .398 .735
Creşte venitul .312 .324 1.366 .213 .416 1.237 .341 .349 1.406
Scade venitul -.001 .370 .999 .138 .445 1.149 .377 .365 1.457
Creşte numărul copiilor în casă -.265 .325 .767 -.617 .410 .540 -.121 .342 .886
Scade numărul copiilor în casă -.450 .398 .638 -1.005 .524 .366 -.183 .389 .833
Creşte sprijinul pt îngrijitor -.256 .524 .774 .280 .569 1.324 .882 .432 2.417*
Scade srijinul pt îngrijitor -.989 .600 .372 -1.973 1.067 .139 -.448 .551 .639
Schimbări în plasament (omit=fără schimbări)
Schimbări în tipul de plasament -.401 .450 .670 .015 .550 1.015 -.042 .429 .959
Unul sau două plasamente .623 .422 1.865 .306 .549 1.358 1.170 .413 3.222*
Trei sau mai multe plasamente 1.832 .608 6.244** .994 .755 2.702 1.300 .640 3.669
Istoric de maltratare
Raportări anterioare (omit=fără) .126 .296 1.134 .381 .369 1.464 .190 .306 1.209
rapoarte curente nedovedite (omit=fără) .114 .305 1.121 -.034 .385 .966 -.238 .311 .788
Note: reference category is always normal.
* p < .05. ** p < .01.

39
 Discuţii
La momentul evaluării iniţiale aproape o tre-
ime dintre copiii din eşationul parţial aveau
scoruri de internalizare sau externalizare
CBCL la sau deasupra valorilor de rang bor-
derline. Deşi la 36 de luni după implicarea
sistemului de protecţie a copilului, scorurile
la internalizare scăzuseră semnificativ, 1 din
5 copii din eşantionul parţial aveau încă sco-
ruri CBCL la internalizare care-i plasau pe
copii în rangul patologiei; 35% din copiii din
eşantionul parţial demonstrau scoruri de ex-
ternalizare CBCL patologice. Mai mult încă,
o fracţiune semnificativă dintre copiii mici
din eşantion trăiau simptome patologice de
tipul anxietate/depresie (45%), acuze soma-
tice (34%), izolare/respingere (49%), şi agre-
sivitate (54%).
Literatura de specialitate sugerează că dacă
sunt expuşi copiii la factori de risc multiplu,
vor fi expuşi la dezvoltarea unor consecinţe
nedorite; La copiii intraţi în sistemul de pro-
tecţie, expunerea la factori multipli de risc este
accentuată (Anctil, CMcCubbin, O’Brien, &
Pecora, 2007; Sameroff, Seifer, Zax, & Baro-
cas, 1987). Maltratarea (Bolger & Patterson,
2003; Cicchetti, 2004), plasamentul (Kerker
& Dore, 2006; Lawrence, Carlson, & Ege-
land, 2006), probleme de ataşament (Dozier
& Bick, 2007; Dozier, Peloso, Lewis, La-
urenceau, & Levine, 2008; Fisher, Gunnar,
Dozier, Bruce, & Pears, 2006), instabilitatea
plasamentului (Lewis, Dozier, Ackerman, &
Sepulveda-Kozakowski, 2007; Lindhiem &
Dozier, 2007; Wotherspoon, O’Neill-Laber-
ge, & Pirie, 2008), şi absenţa unui devotament
al îngrijitorilor (Harden, 2004; Lindhiem &
Dozier, 2007) sunt cu toţii factori care au fost
asociaţi cu dezvoltarea unor consecinţe pro-
blematice. Aşadar nu ne mirăm că un procent
crescut de copii în studiul nostru, comparativ
cu populaţia generală a copiilor de aceeasi
vârstă, demonstrează scoruri CBCL, la sau
deasupra rangului borderline.
Variaţii în nivelele de psihopatologie
Privite datele într-un context multivariat, apar
câteva tipare interesante. În primul rând, et-
40
nia a fost un factor predictiv semnificativ a
sindromului pe scala consecinţelor. Compa-
rativ cu copiii albi, copiii minoritari par a
avea tipare de simptom mai stabile în timp.
Altfel spus, copiii minorităţilor demonstrează
mai puţine schimbări semnificative în nivelul
simptomelor. O explicaţie posibilă ar fi fap-
tul că în cazul acestor copii, plasamentele se
fac mai frecvent la rudenii (Harris & Skyles,
2008) şi astfel de plasamente tind să fie mai
stabile în timp (Rosenthal & Curiel, 2006;
Shore, Sim, Le Prohn, & Keller, 2002). Ast-
fel, acelaşi îngrijitor pare a da informaţii la
fiecare raportare. O altă explicaţie potenţiala
este faptul că serviciile de sănătate mentală
nu prea se utilizează în aceste cazuri. Copi-
ii plasaţi la rudenii par a beneficia mai puţin
decât copiii plasaţi în foster care de servicii
de sănătate mentală (Kerker & Dore, 2006;
Lloyd & Barth, 2011). Astfel că problemele
de sănătate mentală ale acestor copii s-ar pu-
tea să nu fie diagnosticate şi tratate.
Genul s-a dovedit un bun predictor pentru
acuzele somatice. Fetiţele manifestau mai
frecvent trecerea dintre nivelul patologic al
simptomatologiei spre cel normal şi mai puţin,
invers, de la nivel normal spre cel patologic.
Diferenţele de gen pot fi legate de alţi factori
de dezvoltare (Carter, Godoy, Wagmiller, Ve-
ilz, Marakovitz, & Briggs-Gowan, 2010), şi
astfel, achiziţia deprinderilor necesare pentru
a face faţă emoţiilor ce se manifestă ca simp-
tome somatice poate fi în avantajul fetiţelor
care îşi vor dezvolta controlul mai repede de-
cât băieţii. Cu toate acestea, îngrijitorii s-ar
putea să fie mai atenţi la exprimările simp-
tomelor somatice de către fetiţe (Carter,
Godoy, Wagmiller, Veilz, Marakovitz, & Bri-
ggs-Gowan, 2010). Astfel simptomele fetiţe-
lor s-ar putea să fie mai mult ajutate de către
îngrijitorii sau profesioniştii din domeniul să-
nătăţii mentale, consecutiv acestea scăzând.
Nevoile speciale sau tulburările de compor-
tament anterioare sporesc şansele copiilor de
a scădea manifestările simptomatice de anxi-
etate/depresie şi izolare. S-ar putea ca aceşti
copii, identificaţi anterior cu astfel de pro-
bleme, să fi beneficiat anterior de servicii de
specialitate, de îndată ce au fost identificaţi.
Astfel, mergând în întâmpinarea nevoilor lor,
alte manifestări psihopatologice s-ar putea să
diminueze.
Raportări de maltratare anterioare scad ris-
cul raportărilor unor tipare somatic mixte
iar dacă raportările au fost dovedite descresc
riscul schimbărilor de la un nivel al simpto-
melor somatic patologic la unul normal. În
toate celelalte modele, aceste variabile nu
erau predictori semnificativi. Trebuie însă să
ţinem seama de faptul că aceste variabile au
fost considerate dihotomice - dacă a interve-
nit sau nu, maltratarea. Astfel fără a examina
cronicitatea, severitatea, vârsta în momentul
apariţiei maltratării sau efecte diferenţiale ale
diferitelor tipuri de abuz, pierdem multe nu-
anţe necesare unei bune înţelegeri. În sfârşit,
numărul de plasamente şi schimbări în plasa-
mente par a avea rezultate contrarii. Asta ar
putea sugera şi faptul că îngrijitorii copiilor
nu sunt suficient de pregătiţi pentru a sesiza
aspecte care ţin de bolile de sănătate mentală
ale copiilor (Jee, Conn, Szilagyi, Blumkin,
Balwin, & Szilagyi, 2010. Villagrana (2010)
a arătat că unii îngrijitori acţioneaza ca niş-
te ‘portari’ (p. 691) împiedicând utilizarea
serviciilor de sănătate mentală de către co-
pii. Datorită faptului că copiii nu pot aborda
singuri aceste servicii, trebuie ca îngrijitorii
să identifice nevoia copilului pentru un astfel
de serviciu. Literatura de specialitate arată că
îngrijitorii se adresează mai degrabă servicii-
lor de sănătate mentală în cazul în care copiii
au comportamente externalizate (Brannan,
Heflinger, & Foster, 2005; Shore, Sim, Le-
Prohn, & Keller, 2002; Villagrana, 2010). De
asemenea, cu cât e mai sever comportamentul
agresiv al copilului, cu atât va fi mai sigur că
îngrijitorul va căuta servicii şi tratament pen-
tru copil (Villagrana, 2010). Datorită acestor
aspecte şi a subutilizării serviciilor de sănă-
tate (Bellamy, Gopalan, & Traube, 2010) am
putea spune că îngrijitorii nu sunt capabili să
recunoască simptome subtile (e.g. comporta-
ment de izolare) ca dovezi de patologie. Ast-
fel copiii nu vor beneficia de tratament.
Limitări ale studiului
Rezultatele noastre trebuie considerate în lu-
mina a numeroase limitări. Mai întâi, studiul
foloseşte un singur raport (făcut de îngrijito-
rul curent al copilului) cu privire la comporta-
mentele de externalizare şi internalizare. Alte
lucrări au arătat că e important să examinăm
puncte de vedere multiple deoarece pot fi
percepţii diferite ale problemelor emoţionale
şi de comportament ale copilului, în funcţie
de persoana care face (Rosenthal & Curiel,
2006; Shore, Sim, LeProhn, & Keller, 2002).
O a doua limitare este istoricul de maltratare,
măsurat ca o variabilă dihotomă. Nu se eva-
luează cronicitatea, severitatea, vârsta şi mo-
mentul în care a început maltratarea sau dife-
ritele efecte specifice tipului de abuz, toate fi-
ind aspecte importante la nivelul lotului. Alte
cercetări care utilizează date NSCAW trebuie
să ia în considerare şi aceste aspecte selectând
variabile care măsoară astfel de aspecte. În
sfârşit, nu a fost o măsurătoare specială a ata-
şamentului; scala de reglare emoţională HO-
ME-SF s-a utilizat ca alternativă pentru eva-
luarea ataşamentului. Literatura sugerează că
abilitatea de vindecare a copilului consecutiv
traumei depinde în mare măsură de abilitatea
îngrijitorului de a răspunde sensibil la nevo-
ile copilului şi ajută la explicarea consecin-
ţelor diferite a maltratării copiilor (Beeghly
& Cicchetti, 1994; Lenneke, Alink, Cicchetti,
Kim, & Rogosch, 2009; McDonald, Jouriles,
Griggs-Gowan, Rosenfield, & Carter, 2007;
Schechter & Willheim, 2009). Dar studiul
nostru conduce la concluzii contrare care ar
putea fi artefacte ale unor probleme de mă-
surare.
Implicaţii pentru practică şi politici
Rezultatele studiului arată că copiii americani
care ajung în sistemul de protecţie sunt ex-
puşi unui risc sporit de a dezvolta manifes-
tări psihopatologice, ceea ce indică nevoia
abordării problemelor de sănătate mentală a
acestor copii, de la vârste timpurii. În ciuda
acestei nevoi ascunse, există dovezi că copi-
ii mici americani nu beneficiază adeseori de
serviciile de sănătate mentală până la vâr-
sta şcolară (Ringeisen, Casanueva, Cross,
41
 & Urato, 2009; Stahmer, Leslie, Hurlburt,
Barth, Webb, Landsverk, & Zhang, 2005).
Impactul dezorganizator al maltratării şi în-
treruperile în plasamente au consecinţe pe
termen lung dar şi imediate asupra dezvoltării
şi a sănătăţii mentale a copilului (Cicchetti,
2004; Dozier & Bick, 2007; Ringeisen, Ca-
sanueva, Cross, & Urato, 2009; Stahmer,
Leslie, Hurlburt, Barth, Webb, Landsverk, &
Zhang, 2005). De aceea sunt atât de nece-
sare politicile care să sprijine sporirea edu-
caţiei lucrătorilor cu copiii din sistemul de
protecţie. Lucrătorii trebuie să înţeleagă de
ce e necesară monitorizarea problemelor de
sănătate mentală ale copiilor în momentul
în care intră în sistem. Foarte puţine agenţii
au o rutină în acest sens (Horwitz, Owens, &
Simms, 2000). Chiar şi în astfel de situaţii ar
fi necesară o formare a lucrătorilor pentru a-i
ajuta pe lucrători să determine cu acurateţe
situaţiile în care sunt necesare şi alte evalu-
ări (Kerker & Dore, 2006). Deci lucrătorii
necesită formări adecvate pentru a identifica
problemele emoţionale şi de comportament şi
a recunoaşte aspecte specifice ataşamentului
sau separării şi pierderii. Deoarece există o
încredere faţă de capacitatea îngrijitorilor de
a identifica aspecte legate de sănătatea menta-
lă a copiilor (Jee, Conn, Szilagyi, Blumkin,
Balwin, & Szilagyi, 2010) şi ei ar trebui for-
maţi în acest sens.
Lucrătorii din sistemul de protecţie trebuie
să înţeleagă barierele pe care le întâmpină fa-
miliile din Statele Unite atunci când vor să
acceseze servicii de sănătate mentală. Deşi
mulţi copii ar fi eligibili pentru îngrijiri de să-
nătate asigurate de statul federal, este dificil
să găseşti astfel de servicii care acceptă acest
tip de asigurare (Kerker & Dore, 2006). De
asemenea, inţiativele de sănătate mentală a
copiilor, finanţate federal, impun un diagnos-
tic care-i împiedică pe copiii cu tulburări mai
puţin serioase să beneficieze de astfel de ser-
vicii (Kerker & Dore, 2006). Serviciiler de
intervenţie precoce sunt destul de limitate şi
s-ar putea să fie greu pentru familii să accese-
ze astfel de servicii (Cicchetti, 2004). Lucră-
torii ar trebui să fie capabili să asigure spri-
jin familiilor în a se orienta în acest sistem şi
42
pentru a învăţa cum să caute servicii adecvate
pentru copiii lor. Înţelegerea şi tratarea adec-
vată a copiilor cu manifestări psihopatologice
ar putea scădea consecinţele pe termen lung
în domeniul sănătăţii mentale.
Concluzii
Consecinţele pentru copiii aflaţi în foster sunt
complexe, cu multe faţete. Datorită acestui lu-
cru, ar fi necesare mai multe cercetări care să
elucideze consecinţele diferenţiale pentru co-
piii care iau contact cu sistemul de protecţie.
Unele subiecte cum ar fi psihopatologia pa-
rentală (Koop & Beauchaine, 2007), constri-
buţia vecinităţii (Leventhal & Brooks-Gunn,
2000), şi tehnici dure de disciplinare (Gil-
liom & Shaw, 2004) au un impact puternic
asupra psihopatologiei copilului. Ar trebui de
asemenea să se ia în considerare experienţa
de maltratare a copilului. Aspecte cum ar fi
cronicitatea, severitatea, vârsta la producerea
maltratării s-ar putea să contribuie şi ele la
consecinţele diferenţiale.
Dacă vorbim despre tulburări serioase emoţi-
onale sau de comportament, copiii americani
aflaţi în foster care sunt deosebit de vulnera-
bili. Aceştia adeseori sunt expuşi la o serie de
factori de risc, cum ar fi experienţe timpurii
de maltratare, tipare de relaţionare tulburare,
separări şi pierderi care contribuie la apariţia
unor probleme în funcţionarea psihologică.
Aşa cum s-a demonstrat în acest studiu, co-
piii din lotul nostru erau evident mai expuşi
la dezvoltarea unor probleme emoţionale şi
de comportament severe, comparativ cu co-
piii din populaţia generală. Mai mult încă,
problemele de extrenalizare şi internalizare
comportamentală, sunt la un nivel ridicat şi
se menţin astfel. Asta înseamnă că în cazul
acestor copii, problemele de internalizare şi
externalizare au un tipar de evoluţie diferit
de cel obişnuit, în care apare o descreştere în
timp. Copiii din acest lot par a avea în mai
mare măsură un parcurs cronic. Compunerea
acestor probleme conduce la incapacitatea
sistemului actual de protecţie a copilului de
a aborda adecvat nevoile speciale ale acestei
populaţii. Este nevoie de o unificare a efor-
turilor agenţiilor de protecţie a copilului cu
cele făcute de politicieni pentru crearea unor
servicii curente comprehensive pentru aceşti
copii, servicii bine informate teoretic şi spri-
jinite de dovezi.
Bibliografie
Achenbach, T.M. (1992). Child Behavior
Checklist/2-3. 1-7. Retrieved from http://
www.iprc.unc.edu/longscan/pages/measu-
res/Baseline/Child%20Behavior%20Check-
list%202-3.pdf.
Administration for Children and Families.
(2010). Child Maltreatment. Washington,
D.C.: U.S. Government Printing Office Retri-
eved from http://www.acf.hhs.gov/programs/
cb/pubs/cm10/cm10.pdf#page=31.
Anctil, T.M., CMcCubbin, L.D., O’Brien, K.,
& Pecora, P. (2007). An evaluation of reco-
very factors for foster care alumni with physi-
cal or psychiatric impairments: Predictors of
psychological outcomes. Children and Youth
Services Review, 29, 1021-1034.
Beeghly, M., & Cicchetti, D. (1994). Child
maltreatment, attachment, and the self sys-
tem: Emergence of an internal state lexicon
in toddlers at high social risk. Development
and Psychopathology, 6, 5-30.
Bellamy, J.L., Gopalan, G., & Traube, D.E.
(2010). A national study of the impact of ou-
tpatient mental health services for children in
long-term foster care. Clinical Child Psycho-
logy and Psychiatry, 15(4), 467-479.
Bocknek, E.L., Brophy-Herb, H.E., & Baner-
jee, M. (2009). Effects of parental supportive-
ness on toddlers’ emotion regulation over the
first three years of life in a low-income Afri-
can American sample. Infant Mental Health
Journal, 30(5), 452-476.
Bolger, K.E., & Patterson, C.J. (2003).
Sequelae of child maltreatment: Vulnerability
and resilience. In S. Luthar (Ed.), Resilience
and vulnerability: Adaptation in the context
of childhood adversities (pp. 156-181). New
York: Cambridge University Press.
Brannan, A.M., Heflinger, C.A., & Foster,
E.M. (2005). The role of caregiver strain
and other family variables in determining
children’s use of mental health services. Jo-
urnal of Emotional and Behavioral Disor-
ders, 11(2), 77-91.
Burns, B.J., Phillips, S.D., Wagner, H.R.,
Barth, R.P., Kolko, D.J., Campbell, Y., &
Landsverk, J. (2004). Mental health need and
access to mental health services by youths in-
volved with child welfare: A national survey.
Journal of The American Academy of Child
and Adolescent Psychiatry, 43(8), 960-970.
Caldwell, B.M., & Bradley, R.H. (1984).
Home Observation for Measurement of the
Environment. Little Rock, AR: University of
Arkansas.
Carter, A.S., Godoy, L., Wagmiller, R.L.,
Veilz, P., Marakovitz, S., & Briggs-Gowan,
M.J. (2010). Internalizing trajectories in yo-
ung boys and girls: The whole is not simple
sum of its parts. Journal of Abnormal Child
Psychology, 38, 19-31.
Cicchetti, D. (2004). An odyssey of disco-
very: Lessons learned through three decades
of research on child maltreatment. American
Psychologist, 56, 46-54.
Dowd, K., Kinsey, S., Wheeless, S., Thissen,
R., Richarson, J., Mierzwa, F., & Biemer, P.
(2002). National Survey of Child and Adoles-
cent Well-Being NSCAW: Introduction to the
Wave I General and Restricted Use Releases.
Ithaca, NY: National Data Archive on Child
Abuse and Neglect.
Doyle, J.J. (2007). Child protection and child
outcomes: Measuring the effects of foster
care. The American Economic Review, 97(5),
1583-1610.
Dozier, M., & Bick, J. (2007). Changing ca-
regivers: Coping with early adversity. Psychi-
43
 atric Annals, 37(6), 411-415.
Dozier, M., & Lindhiem, O. (2006). This is
my child: Differences among foster parents
in commitment to their young children. Child
Maltreatment, 11(4), 338-345.
Dozier, M., Lindhiem, O., & Ackerman, J.P.
(2007). Attachment and biobehavioral cat-
ch-up: An intervention targeting empirically
identified needs of foster infants. In L.J. Ber-
lin, Y. Ziv, L. Amay-Jackson & M.T. Gre-
enberg (Eds.), Enhancing early attachments.
Theory, research, intervention, and policy.
New York, NY: The Guildford Press.
Dozier, M., Peloso, E., Lewis, E., Laurenceau,
J., & Levine, S. (2008). Effects of an attache-
ment based intervention of the cortisol pro-
duction of infants and toddlers in foster care.
Development and Psychopathology: Special
Issue: Integrating Biological Measures into
the Design and Evaluation of Preventive In-
terventions, 20(3), 845-859.
Fanshel, D., Finch, S.J., & Grundy, J.F.
(1989). Modes of exit from foster family care
and adjustment at time of departure of chil-
dren with unstable life histories. Child Welfa-
re, 68(4), 391-402.
Fanshel, D., & Shin, E. (1978). Child beha-
vior characteristics of foster children. In D.
Fanshel & E. Shin (Eds.), Children in foster
care: A longitudinal investigation. (pp. 325-
372). New York: Columbia University Press.
Fisher, P.A., Gunnar, M.R., Dozier, M., Bru-
ce, J., & Pears, K.C. (2006). Effects of thera-
peutic interventions for foster children on be-
havioral problems, caregiver attachment, and
stress regulatory neural systems. Annals New
York Academy of Sciences, 1094, 215-225.
Gilliom, M., & Shaw, D. (2004). Codevelo-
pment of externalizing behavior and interna-
lizing problems in early childhood. Develop-
ment and Psychopathology, 16, 313-333.
44
Harden, B.J. (2004). Safety and stability for
foster children: A developmental perspective.
The future of children, 14(1), 30-47.
Harris, M.S., & Skyles, A. (2008). Kinship
care for African American children: Dispro-
portionate and disadvantageous. Journal of
Family Issues, 29(8), 1013-1030.
Horwitz, S.M., Owens, P., & Simms, M.D.
(2000). Specialized assessments for children
in foster care. Pediatrics, 106(1).
Jee, S.H., Conn, A., Szilagyi, P.G., Blumkin,
A., Balwin, C.D., & Szilagyi, M.A. (2010).
Identification of social-emotional problems
among young children in foster care. The Jo-
urnal of Child Psychology and Psychiatry,
51(12), 1351-1358.
Kerker, B.D., & Dore, M.M. (2006). Mental
health needs and treatment of foster youth:
Barriers and Opportunities. American Jour-
nal of Orthopsychiarty, 76(1), 138-147.
Koop, L.M., & Beauchaine, T.P. (2007). Pat-
terns of psychopathology in the families of
children with conduct problems, depression,
and both psychiatric conditions. Journal of
Abnormal Child Psychology, 35, 301-312.
Lawrence, C.R., Carlson, E.A., & Egeland,
B. (2006). The impact of foster care on deve-
lopment. Development and Psychopathology,
18, 57-76.
Lawson, D.M. (2009). Understanding and
treating children who experience interperso-
nal maltreatment: Empirical findings. Jour-
nal of Counseling and Development, 87, 204-
215.
Lenneke, R., Alink, A., Cicchetti, D., Kim,
J., & Rogosch, F.A. (2009). Mediating and
moderating processes in the relation between
maltreatment and psychopathology: Mother-
child relationship quality and emotion regula-
tion. Journal of Abnormal Child Psychology,
37, 831-843.

Leventhal, T., & Brooks-Gunn, J. (2000). The
neighborhoods they live in: The effects of ne-
ighborhood residence on child and adolescent
outcomes. Psychological Bulletin, 126(2),
309-337.
Lewis, E.E., Dozier, M., Ackerman, J., & Se-
pulveda-Kozakowski, S. (2007). The effect
of placement instability on adopted children’s
inhbitory control abilities and oppositional
behavior. Development Psychology, 43(6),
1415-1427.
Lieberman, A.F. (2004). Traumatic stress and
quality of attachment: Reality and internali-
zation in disorders of infant mental health. In-
fant Mental Health Journal, 25(4), 336-351.
Lindhiem, O., & Dozier, M. (2007). Caregi-
ver commitment to foster children: The role
of child behavior. Child Abuse and Neglect,
31, 361-374.
Lloyd, E.C., & Barth, R.P. (2011). Develo-
pmental outcomes after five years for foster
children returned home, remaining in care, or
adopted. Children and Youth Services Review,
33, 1383-1391.
Maughan, A., & Cicchetti, D. (2002). Impact
of child maltreatment and interadult violence
on children’s emotional regulation abilities
and socioemotional adustment. Child Deve-
lopment, 73(5), 1525-1542.
McCrae, J.S. (2009). Emotional and behavio-
ral problems reported in child welfare over 3
years. Journal of Emotional and Behavioral
Disorders, 17(1), 17-28.
McDonald, R., Jouriles, E.N., Griggs-Gowan,
M.J., Rosenfield, D., & Carter, A.S. (2007).
Violence toward a family member, angry
adult conflict, and child adjustment difficul-
ties: Relations in families with 1-to3-year-
old children. Journal of Family Psychology,
21(2), 176-184.
Oswald, S.H., Heil, K., & Goldbeck, L.
(2010). History of maltreatment and mental
health problems in foster children: A review
of the literature. Journal of Pediatric Psycho-
logy, 35(5), 462-472.
Padilla, Y.C., Boardman, J.D., Hummer, R.A.,
& Espitia, M. (2002). Is the Mexican Ame-
rican “epidemiologic paradox” advantage at
birth maintained through early childhood?
Social Forces, 80(3), 1101-1123.
Ringeisen, H., Casanueva, C. , Cross, T.P., &
Urato, M. (2009). Mental health and special
education service at school entry for children
who were involved with the child welfare
system as infants. Journal of Emotional and
Behavioral Disorders, 17(3), 177-192.
Rosenthal, J.A., & Curiel, H.F. (2006). Mo-
deling behavioral problems of children in the
child welfare system: Caregiver, youth, and
teacher perceptions. Child and Youth Services
Review, 28, 1391-1408.
Sameroff, A.J., Seifer, R., Zax, M., & Baro-
cas, R. (1987). Early indicators of develop-
mental risk: Rochester longitudinal study.
Schizophrenia Bulletin, 13(3), 383-394.
Scarborough, A.A., Lloyd, C.E., & Barth,
R.P. (2009). Maltreated infants and toddlers:
Predictors of developmental delay. Journal
of developmental and behavioral pediatrics,
30(6), 489-498.
Schechter, D.S., & Willheim, E. (2009). Dis-
turbances of attachment and parental psycho-
pathology in early childhood. Child and Ado-
lescent Psychiatric Clinics of North America,
18, 665-686.
Shah, C.P. (1974). Psychiatric consultations
in a child welfare agency. Some facts and fi-
gures. Canadian Psychiatric Association Jo-
urnal, 19(4), 393-397.
Shore, N., Sim, K.E., Le Prohn, N.S., & Kel-
ler, T.E. (2002). Foster parent and teacher as-
45
 sessments of youth in kinship and non-kinship
foster care placements: Are behaviors percei-
ved differently across settings? Children and
Youth Services Review, 24(1/2), 109-134.
Stahmer, A.C., Leslie, L.K., Hurlburt, M.,
Barth, R.P., Webb, M.B., Landsverk, J., &
Zhang, J. (2005). Developmental and behavi-
oral needs and service use for young children
in child welfare. Pediatrics, 116(4), 890-900.
Swire, M., & Kavaler, F. (1977). The heal-
th status of foster children. Child Welfare,
56(10), 635-653.
46
Villagrana, M. (2010). Mental health services
for children and youth in the child welfare
system: A focus on caregivers as gatekeepers.
Children and Youth Services Review, 32, 691-
687.
Wotherspoon, E., O’Neill-Laberge, M., & Pi-
rie, J. (2008). Meeting the emotional needs of
infants and toddlers in foster care: The colla-
borative mental health care experience. Infant
Mental Health Journal, 29(4), 377-397.
 Factori de risc în dezvoltarea
psiho-afectivă a copiilor
afectaţi de fenomenul
migraţiei internaţionale

Viorica-Cristina Cormoş1 Oana Lenţa2

Abstract
Fenomenul migraţiei internaţionale a luat o mare amploare în ultimii ani în contextul lărgirii
graniţelor Uniunii Europene. Iniţial acest fenomen a fost perceput ca o soluţie pentru situaţia
economică precară a multora dintre familiile române care au ales să părăsească spaţiul socio-
cultural naţional şi să beneficieze de ofertele altor state care încurajează accesul pe piaţa
muncii, condiţii bune de muncă şi egalitate de şanse. Abia ulterior s-a realizat că s-au neglijat
în mare măsură factorii de risc în dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor, atât a celor care au
rămas în ţară în grija altor persoane, cât şi a celor care au plecat împreună cu părinţii în
străinătate.
Emigrarea părinţilor riscă să declanşeze o răsturnare a ierarhiei sistemului normativ valoric,
nu doar la nivelul dezvoltării psiho-afective, ci şi la nivelul identităţii sociale a copiilor.
Vom prezenta câteva dintre efectele asupra copilului în plan comportamental, educaţional,
psiho-afectiv, identitar, ca urmare a acestui fenomen. Factorii de risc care determină aceste
schimbări vor fi supuşi analizei într-un studiu realizat prin metoda interviului, metodă aplicată
unui eşantion de 20 de părinţi având vârsta cuprinsă între 20 şi 45 de ani, cu copii între 6 şi
14 ani din judeţul Suceava. Aceşti părinţi au emigrat la muncă în străinătate şi au resimţit
transformările suferite pe plan comportamental, afectiv şi atitudinal ale copiilor în cadrul
acestui proces.

Cuvinte cheie: migraţie internaţională, factori de risc, schimbare, dezvoltare psiho-afectivă,

copii, identitate

1
Asist. univ.dr., Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava; E-mail:cristinacormos@yahoo.com;

2
Asist. univ.dr., Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava; E-mail:oanalenta@yahoo.com.

47
 Introducere
Dezvoltarea psihică a copilului implică reci-
procitate între factorii interni şi externi, fie-
care etapă în dezvoltare reprezintă evoluţie
mintală şi un anumit tip de comportament,
iar mediul trebuie să reprezinte un cumul de
stimulenţi atât pentru exercitare cât şi pentru
reglementarea activităţii. Astfel fiecare fază
reprezintă un sistem de relaţii între posibili-
tăţile copilului şi mediu, iar în cazul nostru
percepţia este în esenţă adaptare. Viaţa min-
tală se construieşte prin adaptarea activitităţii
la obiect, la diferitele sale niveluri. Respectul
pentru anumite persoane produce în conşti-
inţa celui care le respectă, adică a copilului,
forţa de lege asupra actelor săvârşite de către
modelul său. Reacţiile afective sau simpatia
în comportamentul copilului faţă de părinte
sau adultul în grija căruia se află stau la baza
conduitelor morale ulterioare. Rolul mode-
lului este esenţial în formarea individuală,
deoarece nici normele logice nici cele mo-
rale nu sunt înnăscute în conştiinţa persona-
lă. Respectul, ţinând şi de afecţiune şi de o
oarecare teamă, este în primă fază sursa legii
pentru copil, deoarece respectul apare ca un
sentiment către persoane şi nu reguli. For-
marea conduitelor, abilităţilor şi în general a
personalităţii trebuie privite în contextul me-
diului familial şi social în care acesta trăieşte.
Dezvoltarea copilului se va face în funcţie de
cum îşi exercită familia funcţiile (reprodu-
cere, economică, socializare, educativă). De
asemenea reprezentările sociale ale copilului
pot suferi distorsiuni în funcţie de probleme-
le sociale ale familiei. Modificarea statusului
economic şi social în cadrul familial, modifi-
cările relaţiilor dintre soţi, violenţa în fami-
lie, violenţa faţă de copii, sunt factori care
dăunează evoluţiei copilului. O soluţie pentru
îmbunătăţirea statusului economic şi social a
fost şi este considerată de către multe familii
migraţia internaţională. În astfel de situaţii se
alege migraţia către state care încurajează ac-
cesul pe piaţa muncii, condiţii bune de muncă
şi egalitate de şanse.
Fenomenul migraţiei internaţionale joacă un
rol important în transformările sociale con-
48
temporane. Este un rezultat al schimbărilor
globale, cu implicaţii economice şi sociale
atât în statele de origine şi în cele de primire.
Fenomenul migraţiei constituie o schimbare
simultană în spaţiul fizic şi socio-cultural,
care implică nu numai deplasarea dintr-o co-
munitate în alta, ci presupune şi distrugerea
ataşamentelor structurale din zona de pleca-
re, reorganizarea sistemului naţional de des-
tinaţie şi asimilarea culturală a mediului de
primire.
Prima instituţie socială afectată de fenomenul
migraţiei este familia, iar membrii acesteia, cu
preponderenţă copiii, pot suferi schimbări în
plan psiho-afectiv, relaţional, comportamen-
tal, identitar. Odată cu emigrarea unuia sau a
ambilor părinţi în străinătate, întreg sistemul
familial are de suferit. Fenomenul migraţio-
nist expune instituţia familiei unor procese
reevaluative în ceea ce priveşte modul de
constituire, mărimea şi structura ei, respectiv
funcţiile acesteia. Schimbările majore care
apar în plan familial reprezintă reorganizarea
modului de funcţionare a familiei, supraîn-
cărcare de roluri şi responsabilităţi, carenţe
sau lipsuri afective şi educaţionale din partea
părintelui/părinţilor plecaţi etc.
Pentru a sublinia aceste aspecte am realizat un
studiu pe un eşantion de 20 de părinţi care au
emigrat în străinătate, acest studiu fiind parte
dintr-o cercetare mai amplă a unei lucrări de
doctorat. Studiul a avut la bază metoda inter-
viului, iar ca tip de interviu, interviul semi-
structurat. Persoanele intervievate au vârste
cuprinse între 20 ani şi 45 ani, de sex mas-
culin şi feminin, cu domiciliu/fost domiciliu
în judeţul Suceava (mediu rural şi urban).
Au fost alese şapte localităţi reprezentative
din judeţul Suceava. Persoanele intervievate
au fost cunoscute atât cu sprijinul reprezen-
tanţilor instituţiilor publice locale- primărie,
şcoală, biserică- cât şi prin intermediul reţelei
informale.
În cadrul studiului s-a urmărit identificarea
factorilor de risc în dezvoltarea psiho-afecti-
vă a copiilor afectaţi de fenomenul migraţi-
ei internaţionale. Pentru a scoate în evidenţă
aceşti factori s-a elaborat o descriere teoretică
a fenomenului migraţiei internaţionale şi im-
plicit impactul acestui fenomen asupra fami-
liei. Ţinând cont de consecinţele fenomenului
migraţionist la nivel familial, în mod direct
sunt identificaţi şi factorii de risc în dezvol-
tarea copilului în plan psihic, fizic, comporta-
mental, atitudinal şi afectiv. Părinţii sunt cei
care sesizează cel mai uşor unele schimbări
şi modificări în comportamentul şi atitudinea
copiilor lor.
Familia – instituţie socială afectată de
fenomenul migraţiei
Familia este unitatea fundamentală a societă-
ţii şi mediul natural pentru creşterea şi edu-
caţia copilului. „Familia reprezintă o formă
superioară de comunitate - în principal a so-
ţului, soţiei şi copiilor - care se bazează pe
relaţii sociale şi biologice, având drept scop
suprem pregătirea unei generaţii viitoare, să-
nătoasă şi temeinic educată, care să participe
la dezvoltarea societăţii.”3 Din perspectiva
sociologică, familia este instituţia fundamen-
tală, fără de care nu ar mai exista un echili-
bru şi un raport normal în societate. Familia
este instituţia în care se formează, se dezvoltă
şi se construieşte personalitatea şi caracterul
copilului. Pe baza celor învăţate şi însuşite în
familie, copilul poate deveni un adult respon-
sabil, cu posibilităţi şi încredere în propriile
forţe, care poate contribui la bunăstarea şi
dezvoltarea întregii societăţi.
Se remarcă faptul că familia a avut mult de
suferit ca urmare a acestui fenomen. Fie a
emigrat doar un singur membru al familiei,
fie a emigrat întreaga familie, membrii aces-
teia s-au confruntat cu probleme de viaţă noi,
necunoscute până atunci. „Acest proces de
adaptare poate fi privit din mai multe puncte
de vedere: optica psihologică, optica schim-
bării rolurilor şi relaţiilor familiale, optica
cultural-istorică, optica normativă.”4
3
Mănoiu, Florica; Epureanu, Viorica, Asistenţa socială în Ro-
mânia, Bucureşti, 1997 p. 36.
4
Ghebrea, Georgeta, Regim social–politic şi viaţa privată,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, p. 76.
În ceea ce priveşte familia în care unul din-
tre părinţi a plecat în străinătate, există studii
care precizează câteva efecte la nivelul aces-
teia: „creşterea nivelului de trai (familiile au
o situaţie financiară mai bună decât anterior),
modificarea structurii familiale (separarea
deter­mină o ruptură la nivel familial şi poa-
te conduce la divorţ), schimbarea exercitării
rolurilor (supraîncărcarea şi inversarea de
rol; rolul poate fi preluat de fratele sau sora
mai mare care va neglija activităţile şcolare),
schimb cultural (părinţii se întorc cu o men-
talitate nouă, fapt ce poate influenţa mediul
familial).” 5
Părinţii sunt cei care contribuie la dezvolta-
rea psiho-afectivă a copilului, oferă modele
şi anumite repere şi nu în ultimul rând un me-
diu securizant. O familie în care părinţii sunt
de cele mai multe ori plecaţi, implicându-se
la un nivel minim în creşterea şi educaţia co-
piilor, este o familie supusă unui proces de
destrămare, privată de un suport afectiv şi
educativ. În acest tip de familie, funcţiile şi
rolurile se modifică, iar în timp pun amprenta
pe dezvoltarea psihică, afectiv-emoţională şi
educaţională a copilului, ca urmare pot apă-
rea deficienţe în dezvoltarea personalităţii şi
caracterului acestuia.
În ceea ce priveşte dezvoltarea copiilor, ei se
vor confrunta cu probleme de interiorizare a
modelelor de rol familial. Astfel, se observă
preluarea şi fixarea în plan interior de către
copil a modalităţilor de adaptare şi exercitare
a rolurilor familiale. Ei nu mai au o copilă-
rie normală, nu au părinţii alături atunci când
au nevoie de ei, nu au modele familiale după
care să se formeze, îşi atribuie mai multe res-
ponsabilităţi decât este normal, toate acestea
având consecinţe asupra dezvoltării psiho-
afective şi a identităţii copilului aflat în for-
mare.
Familia cu un părinte sau cu ambii părinţi
plecaţi în străinătate are profilul unei familii
monoparentale. „Copiii ai căror părinţi sunt
5
Irimescu, Gabriela (coord.), Lupu, Adrian Lucian, Singur
acasă! Studiu efectuat în zona Iaşi asupra copiilor separaţi
de unul sau ambii părinţi prin plecarea acestora la muncă în
străinătate, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2006, p. 17.
49
 plecaţi la muncă în străinătate au un profil
asemănător cu cei ce trăiesc în familii mono-
parentale, ca urmare a despărţirii părinţilor
sau a decesului unuia dintre ei. Acest lucru
arată că deşi plecarea la muncă este tempo-
rară, efectele asupra copiilor pot fi similare
cu cele ale unei despărţiri pe termen lung sau
definitiv.”6
În această situaţie, deşi temporară, familiile
cu un părinte plecat în străinătate se confruntă
într-o anumită măsură cu problemele pe care
le întâmpină familiile monoparentale. Astfel,
până se redresează situaţia materială a fami-
liei, membrii rămaşi acasă se confruntă cu
dificultăţi economice, iar funcţiile şi rolurile
acesteia se reorganizează şi se redistribuie ce-
ilorlalţi membri. Mama este nevoită să înde-
plinească eficient şi roluri care au fost realiza-
te până atunci de către tată. De cele mai mul-
te ori, ea se poate afla în imposibilitatea de
a obţine performanţă în efectuarea anumitor
sarcini, confruntându-se cu o supraîncărcare
de rol. În asemenea situaţii, mama împarte ro-
lul parental cu primul născut, aşteptând de la
acesta să acţioneze mai matur decât specificul
vârstei sale. Ea este nevoită să se adapteze si-
tuaţiei şi să înveţe noi comportamente pentru
a facilita socializarea copiilor, întrucât trans-
formările economice limitează tot mai mult
rolul tatălui la acela de aducător de venituri,
luându-i posibilitatea de a controla viaţa in-
ternă a grupului.
În cazul în care tatăl este cel care rămâne în
ţară pentru a avea grijă de casă şi de copii,
iar mama decide să lucreze pentru o perioadă
de timp în afara ţării, acesta poate întâmpina
aceleaşi dificultăţi pe care le trăieşte o mamă
rămasă singură. „Unii specialişti consideră că
absenţa din cămin a mamei constituie un ele-
ment esenţial al afectării echilibrului familial,
cu efecte vizibile în tendinţele spre devianţă
ale copiilor. Lipsa de supraveghere a compor-
tamentelor copiilor în societate, insuficienta
cunoaştere a anturajului, precum şi absenţa
legăturii cu şcoala facilitează comiterea unor
6
Toth, Georgiana; Toth, Alexandru, Voicu, Ovidiu; Ştefănescu,
Mihaele, Efectele migratiei: copiii rămaşi acasă, Fundaţia So-
ros România, Bucureşti, 2007, p. 50.
50
acte deviante de către aceştia.”7
Unele studii arată că separarea părinţilor, în
vederea accederii spre un trai mai bun prin
emigrarea în afara ţării, conduce la o creşte-
re a ratei divorţialităţii. Situaţia de divorţ are
efecte negative, atât pentru partenerii care au
decis să divorţeze, cât şi pentru copilul care
întâmpină o astfel de situaţie de viaţă, fiindu-i
periclitată dezvoltarea fizică şi psihică armo-
nioasă. Copiii care trec printr-o situaţie de
divorţ încearcă sentimente de vinovăţie, pot
fi anxioşi, timizi, lipsiţi de încredere în sine,
nervoşi şi depresivi. Astfel, pe lângă efectele
identificate ca urmare a plecării părinţilor în
străinătate, se adaugă şi efectele rezultate prin
divorţul părinţilor, acestea, cumulate, având
consecinţe puternice asupra tuturor celor im-
plicaţi şi în mod special asupra copiilor.
Aspectele identificate cu privire la fenomenul
migraţiei părinţilor în străinătate pot perturba
întreg sistemul familial şi pot produce schim-
bări majore în structura psiho-afectivă şi soci-
ală a copilului (cu implicaţii asupra identităţii
în formare a acestuia).
Cu privire la familiile care au decis să emi-
greze în străinătate din motive diferite, fie
economice, un viitor mai sigur pentru copii
sau reîntregirea familiei etc., există studii
care au adus în atenţie dificultăţile cu care
s-au confruntat membrii acesteia, modalitatea
de adaptare şi integrare în ţara de migraţie şi
disfuncţionalităţile apărute în familie ca ur-
mare a schimbărilor de mediu, statut, respon-
sabilităţi şi roluri.
Mart Knipe a identificat un factor important
care afectează familia emigrantă –„stresul
migraţiei”: „familiile studiate au trebuit să
facă faţă stresului de a locui în străinătate. În
timpul primelor luni cele mai descurajante
erau inconvenientele vieţii cotidiene, nesem-
nificative în aparenţă, dar care pe termen lung
pot afecta/submina sentimentul de compe-
tenţă a adultului. Mulţi dintre ei au mărturi-
sit că au trebuit să facă faţă sentimentelor de
7
Voinea, Maria, Sociologia familiei, Editura Universităţii, Bu-
cureşti, 1993, p. 81-82.
frustrare, incompetenţă şi uneori de umilinţă
întrucât nu puteau înţelege limba care se vor-
bea în jurul lor. Unii dintre ei au remarcat că,
deşi considerau că stăpâneau anumite compe-
tenţe, acestea li se păreau uneori străine şi nu
reuşeau nici măcar sa se adapteze mediului
înconjurător. În cele din urmă, nemaiavând
parte de sprijinul obişnuit din partea celor
apropiaţi şi nereuşind sa îşi facă noi prieteni,
cele mai multe dintre familii au trebuit sa facă
faţa unui puternic sentiment de singurătate,
solitudine.”8
Odată cu emigrarea în străinătate a familiei,
aşteptările şi experienţele membrilor familiei
sunt de cele mai multe ori diferite, ca urmare
pot apărea conflicte şi divergenţe în privinţa
mai multor aspecte. Pe de o parte pot apărea
probleme asociate locului de muncă , adi-
că situaţii în care soţul se simte împlinit de
munca prestată, însă soţia se simte copleşită
şi neîmplinită. Pe de altă parte problema lo-
cuinţei implică anumite compromisuri faţă de
care nu erau sufficient pregătiţi, adică pentru
început familia poate accepta condiţii care nu
sunt în concordanţă cu aşteptările şi necesită-
ţile membrilor familiei, în funcţie de anumite
criterii. Pe fondul acestor tranziţii, copiii se
confruntă şi cu provocările pe care le pre-
supun noul mediul educaţional şi grupul de
prieteni în formare. O sursă de tensiune este
sentimentul de vinovăţie resimţit de către soţ/
soţie pentru că ar fi obligat întreaga familie sa
îl/o urmeze. Acest tip de tensiune se resimte
atunci când unul dintre membrii familiei în-
tâmpină dificultăţi în a se adapta noului mod
de viaţă, iar diferenţele culturale reprezintă o
altă sursă de perturbări interne. Toate aceste
tensiuni pot duce la disfuncţionarea unităţii
membrilor familiei şi la controverse în ceea
ce priveşte păstrarea sau schimbarea deciziei
de a se reîntoarce în ţara de origine sau de a
rămâne în ţara de migraţie, dar şi dezechilibre
în dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor.
8
Bouton-Jeangros, Claudine; Widmer, Eric; Lalive d’Epinay
Christian, Interactions familiales set constructions de l’intimité,
L’Harmattan, Paris, 2007, p. 365.
Factori de risc în dezvoltarea psiho-
afectivă a copiilor cu părinţi plecaţi în
străinătate
Fenomenul copiilor cu părinţi plecaţi în stră-
inătate este un fenomen studiat şi analizat
din perspective diferite: psihologic, social,
medical. Emigrarea părinţilor declanşează o
răsturnare a valorilor, identificându-de o se-
rie de factori de risc în dezvoltarea fizică şi
psiho-afectivă: „pe plan fizic copiii nu se mai
îngrijesc, nu mai sunt atenţi cu modul în care
se îmbracă; pe plan comportamental devin
delăsători, părerea celorlalţi nu-i mai intere-
sează, nu mai socializează cu colegii; pe plan
educaţional se constată o scădere a rezultate-
lor la învăţătură; în plan emoţional-afectiv îşi
creează propria lume, se autoizolează.”9
Din cauza lipsei implicării active a părinţilor
în viaţa copiilor şi a alocării timpului sufici-
ent înţelegerii nevoilor cu care se confruntă
aceştia, copilul resimte o acută lipsă de afec-
tivitate parentală. Părinţii sunt puşi în situaţia
de a-şi exprima afectivitatea faţă de copiii ră-
maşi în ţara de origine doar comunicând tele-
fonic cu ei în mod ocazional şi periodic când
vin acasă. „O consecinţă directă a migraţiei
părinţilor este cea a privării copilului de afec-
tivitatea parentală şi de supravegherea nece-
sară dezvoltării normale a acestuia. În condi-
ţiile plecării părinţilor pe perioade mai lungi
şi a rămânerii copiilor în grija unor persoane
care nu au capacitatea şi/sau competenţa de
a oferi sprijinul emoţional şi educativ, aces-
te două consecinţe pot produce la rândul lor
efecte negative în ceea ce priveşte sănătatea
şi dezvoltarea psihică a copilului, implicarea
în activităţi şcolare şi rezultatele acestora, an-
grenarea lor în comportamente deviante sau
neconcordante cu vârsta copiilor şi supunerea
la exploatare sau abuzuri de altă natură.”10
Lipsa comunicării şi a interesului pentru co-
pii din partea părinţilor pe perioada emigrării,
„îi determină pe aceştia să se simtă abando-
naţi, singuri şi fără prea mari speranţe în vii-
9
Irimescu, Gabriela (coord.), Lupu, Adrian Lucian, op.cit., p.
26.
10
Toth, Georgiana; Toth, Alexandru; Voicu, Ovidiu; Ştefă-
nescu, Mihaele, op.cit., p. 13.
51
 tor. Efectele sunt vizibile la nivel comporta-
mental. Învăţătorii, profesorii, bunicii aflaţi
în apropierea copiilor consideră că lipsa duce
la apariţia unor efecte vizibile la nivelul com-
portamentului copiilor (izolare, pesimism,
asocierea cu grupuri mai puţin dezirabile so-
cial în detrimentul şcolii etc.”11
Copilul este privat de tot ceea ce îi poate ofe-
ri părintele plecat: atenţie, dragoste, educaţie,
sprijin, înţelegere, îndrumare. Copilul poate
simţi nesiguranţă în legătură cu sentimentele
şi dragostea părinţilor, se simte adesea neîn-
ţeles, părăsit, neiubit, neîncurajat, drept pen-
tru care îşi poate pierde încrederea în sine. În
asemenea situaţii, copilul poate suferi tulbu-
rări în dezvoltarea psiho-afectivă, generate de
insuficienţa îngrijirilor acordate de părintele/
părinţii absent/absenţi care nu îi oferă sufici-
ent de multă atenţie şi afecţiune. „Privarea co-
piilor de afectivitatea parentală influenţează
procesul de dezvoltare a personalităţii aces-
tuia. Consecinţele imediate sunt în cele mai
multe cazuri manifestări comportamentale ca
reacţii la traume emoţionale, însă lipsa unei
intervenţii, fie din partea familiei, fie a şcolii
sau a altor instituţii pentru atenuarea acestor
traume, au un potenţial major de a afecta pe
termen lung personalitatea copilului.”12
De cele mai multe ori, în perioada în care
părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate,
copiii se confruntă cu diverse probleme care
implică modul de relaţionare cu colegii şi, în
special, modul de îndeplinire a cerinţelor di-
dactice, respectiv apariţia rezultatelor şcolare
scăzute. „După plecarea mamei sau a ambilor
părinţi la muncă în străinătate, pe fondul unei
privări afective şi a lipsei de supraveghere din
partea părintelui, copiii se confruntă cu o se-
rie de probleme de mai mare sau mai mică
importanţă în mediul şcolar, în grupul de pri-
eteni, în comunitate.”13
11
Alexandrescu, Gabriela (coord.); Munteanu, Miriam; Tudor,
Elena, Impactul migraţiei părinţilor asupra copiilor rămaşi aca-
să, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2007, p. 27
12
Toth, Georgiana; Toth, Alexandru; Voicu, Ovidiu; Ştefă-
nescu, Mihaela, op.cit., p. 10.
13
Irimescu, Gabriela (coord.), Lupu, Adrian Lucian, op.cit., p.
19.
52
Lipsa unuia sau a ambilor părinţi generează
dezavantaje în ceea ce priveşte interiorizarea
modelelor de rol familial, ca geneză a struc-
turii rolurilor familiale în cadrul relaţiei pă-
rinte - copil. Copiii au nevoie de un model
parental pozitiv, întrucât ei preiau experienţa
relaţională a părinţilor ca reper fundamental
al viitoarelor lor relaţii în cuplu. Privarea de
un părinte sau de ambii părinţi poate constitui
un dezavantaj în îndeplinirea de către copil a
rolurilor specifice în cadrul propriei familii.
Însăşi noţiunea de familie va suporta în con-
cepţia lor o modificare, deoarece sunt nevoiţi
să se dezvolte în cadrul unei familii separate
pentru o perioadă de timp.
Prin privarea copilului de atenţia şi îngrijirea
părinţilor, este încălcat un drept fundamen-
tal al copilului şi anume „dreptul de a creşte
alături de părinţii săi”. Ambii părinţi sunt res-
ponsabili pentru creşterea copiilor lor. Părin-
ţii trebuie să aibă în vedere interesul superior
al copilului, în special prin îngrijirea acestuia,
prin menţinerea relaţiilor interpersonale, prin
asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii
sale. Astfel, formarea unui viitor adult stabil,
încrezător în capacităţile lui şi sociabil este
posibil numai prin asigurarea unei creşteri
normale a copilului, într-o atmosferă de sigu-
ranţă familială în care să primească afecţiune,
să-i fie stimulate aptitudinile creative şi să fie
orientat şi controlat în mediul înconjurător
pentru a învăţa să fie responsabil şi indepen-
dent.
Factori de risc în dezvoltarea psiho-
afectivă a copiilor emigranţi
În ceea ce priveşte situaţia copiilor din fa-
miliile care au emigrat în străinătate, pentru
aceştia un rol esenţial îl au condiţiile sociale
în care se dezvoltă, „cu alte cuvinte oportuni-
tăţile sociale sau dezavantajele şi discrimină-
rile sociale, structura instituţională a şcolilor,
gradul de deschidere sau de impermeabilitate
a sistemului de învăţământ în ceea ce priveşte
inegalităţile sociale, calitatea relaţiilor dintre
generaţii, în special în cadrul familiei.”14
14
Brundl, Peter; Kogan, Ilany, (trad. Feruglio, Ana-Mirela),
Copilăria dincolo de traumă şi străinătate, Editura Fundaţia
Generaţia - EFG, 2006, p. 38.
Cu privire la consecinţele psihice şi sociale
ale emigrării copiilor, se presupune că dife-
renţele dintre experienţele trăite în cadrul fa-
miliei sau culturii din ţara de origine şi cele
trăite în societatea în care s-a emigrat pot
cauza conflicte deosebite în procesul de dez-
voltare, generând în mod regulat dificultăţi
psihice, fizice sau sociale, ce poate îngreuna
procesele de formare. „În mod corespunză-
tor, în expunerile despre condiţiile de creştere
a copiilor şi tinerilor emigranţi au dominat
imaginile unei dualităţi „între două culturi”,
„între tradiţie şi modernitate”, care conduce
la „identităţi sfâşiate” şi la trasee de formare
problematice.”15
Emigrarea într-un loc necunoscut îi poate
face de multe ori, atât pe părinţi, cât şi pe co-
pii, confuzi şi nesiguri. Transformările într-un
ritm accelerat şi preschimbarea unei structuri
sociale în alta sunt percepute ca o ameninţare
la adresa identităţii personale şi a identităţii
culturale. Educaţia copiilor, unul dintre facto-
rii ce influenţează formarea identităţii, este la
rândul ei influenţată de identitatea individua-
lă şi cea de grup a părinţilor.
În privinţa copiilor şi adolescenţilor, emigra-
rea produce o criză de identitate artificială.
„Traumele psihice grave au de cele mai multe
ori drept consecinţă o pierdere acută a identi-
tăţii. O difuzare a identităţii în faza incipientă
produce teama de pierdere a identităţii, de a
se destrăma într-un amestec contradictoriu de
fragmente de identitate. Prin faptul că parti-
cipă la procesul analitic, pacientul adolescent
acordă analistului permisiunea de a contribui
la remodelarea nucleului său în mişcările şer-
puitoare ale transferului şi ale contratransfe-
rului. În cazul copiilor şi tinerilor adoptaţi,
traumatizaţi sau provenind din familii de
emigranţi, aceste procese ce au loc între două
sau mai multe persoane foarte asimetrice din
punct de vedere al culturii şi al identităţii sunt
deosebit de sensibile.”16
Proiect de cercetare
Studiul realizat pe un eşantion de 20 de per-
soane - părinţi care au emigrat în străinătate
15
Ibidem, p. 39.
16
Ibidem, p. 76.
singuri sau împreună cu familia - este parte
dintr-o cercetare mai amplă a unei lucrări de
doctorat. Această cercetare numită Schimbă-
rile identitare, colective şi individuale, ca ur-
mare a migraţiei internaţionale a avut drept
scop identificarea schimbărilor produse la
nivelul identităţii persoanelor care au emi-
grat în străinătate şi repercusiunile acestor
schimbări asupra familiei şi comunităţii de
origine, respectiv analiza impactului schim-
bărilor identitare la migraţia de revenire.
Cercetarea a avut la bază metoda interviului,
iar ca tip de interviu, interviul semistructu-
rat care a fost aplicat pe un eşantion de 30
de persoane care au emigrat în străinătate, de
sex masculin şi feminin, cu vârste cuprinse
între 20 ani şi 56 ani, cu domiciliu/fost do-
miciliu în judeţul Suceava (mediu rural şi
urban): 17 persoane - municipiul Suceava, 3
persoane – oraş Fălticeni, 1 persoană – oraş
Gura Humorului, 1 persoană - oraş Rădăuţi,
2 persoane - oraş Salcea, 4 persoane – comu-
na Bălăceana, 2 persoane - comuna Stroieşti.
Persoanele intervievate au fost cunoscute atât
cu sprijinul reprezentanţilor instituţiilor pu-
blice locale- primărie, şcoală, biserică- cât şi
prin intermediul reţelei informale. Aşadar, pe
lângă sprijinul asistenţilor sociali, respectiv a
referenţilor de specialitate din cadrul consili-
ilor locale, reprezentanţi ai şcolii şi bisericii,
s-a făcut apel şi la ajutorul cunoştinţelor, ru-
delor, prietenilor în identificarea persoanelor
din acest grup ţintă.
Din cadrul acestui eşantion au fost identificaţi
părinţii care au emigrat în străinătate, cu vâr-
ste cuprinse între 20 şi 45 ani, cu domiciliul/
fost domiciliu în judeţul Suceava (mediu ru-
ral şi urban). Copiii acestor persoane au vâr-
ste cuprinse între 6 ani şi 14 ani. Profilul per-
soanelor intervievate este reprezentat din 14
persoane de sex feminin, 6 persoane de sex
masculin, 18 persoane căsătorite şi 2 persoa-
ne divorţate; 10 persoane cu studii superioare,
1 persoană absolventă de şcoală postliceală, 5
persoane cu studii medii, 3 persoane absol-
venţi de şcoală profesională şi 1 persoană ab-
solventă de 8 clase.
53
 Pentru studiul de faţă s-au stabilit un scop,
obiective precise, respectiv ipoteze de lucru.
Scopul studiului: identificarea factorilor de
risc în dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor
afectaţi de fenomenul migraţiei internaţiona-
le.
Obiectivele studiului:
O1. identificarea elementelor de influenţă în
schimbările apărute la copiii afectaţi de feno-
menul migraţiei internaţionale;
O2. identificarea schimbărilor apărute la co-
piii afectaţi de fenomenul migraţiei la nivel
psihic, fizic, afectiv, la nivel de comporta-
ment, atitudine şi reacţie;
O3. analiza aspectelor referitoare la schim-
bările produse la copiii afectaţi de fenomenul
migraţiei specificate de părinţii acestora.
Pentru a fi realizat scopul şi obiectivele propu-
se s-a pornit de la teoria interacţionalismului
simbolic. Prin intermediul acestei teorii sunt
identificate o serie de concepte care scot în
evidenţă relaţia dintre individ şi alte segmente
sociale şi culturale. Câteva dintre acestea sunt
cele de acţiune socială, interacţiune, situaţie
socială, roluri sociale, simboluri, semnificaţii,
reguli, etc. Oamenii acţionează şi interacţio-
nează în mediul social, îşi însuşesc anumite
roluri sociale şi îşi construiesc propriile spaţii
simbolice la care ataşează anumite semnifica-
ţii pe baza cărora se raportează mediului fizic.
Pornind de la aceste aspecte, interacţionismul
simbolic urmăreşte modalitatea prin care so-
cietatea formează individul prin preluarea
şi însuşirea de către acesta a simbolurilor şi
semnificaţiilor sociale acceptate. „Interacţi-
onalismul simbolic desemnează o paradigmă
sau, mai degrabă, un stil de cercetare sociolo-
gică ce se caracterizează prin accentul pus pe
aspectele simbolice ale relaţiilor de interac-
ţiune socială.”17 Interacţionismul presupune
înţelegerea raporturilor dintre anumite struc-
turi socio-culturale şi individul care le inter-
nalizează şi le exprimă mai apoi.
Ipotezele de lucru:
1. fenomenul migrării părinţilor/familiei
în străinătate produce dezechilibre în dezvol-
Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas,
17
Bucureşti, 1997, p. 25.
54
tarea psiho-afectivă a copiilor rămaşi în ţară/
plecaţi cu familia în străinătate;
2. factorii de risc în dezvoltarea psiho-
afectivă a copiilor afectaţi de fenomenul mi-
graţiei internaţionale determină schimbarea
identitară a acestora;
Metoda de cercetare
Cercetarea s-a realizat având la bază meto-
da interviului, iar ca tip de interviu, interviul
semistructurat. „Interviul, ca metodă de cer-
cetare, este universal în ştiinţele sociale.”18
Această metodă presupune „obţinerea, prin
întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale
de la indivizi şi grupuri umane în vederea ve-
rificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiin-
ţifică a fenomenelor socio-umane.”19
Utilizarea interviului ca metodă de cercetare
în ştiinţele socio-umane conduce la stabilirea
relaţiilor dintre variabile şi la testarea ipote-
zelor. Tipul de interviu folosit în cercetare
este interviul semistructurat. Prin acest tip
de interviu s-au abordat teme şi ipoteze sta-
bilite înaintea iniţierii cercetării, iar succesi-
unea întrebărilor a fost aleatorie. În realiza-
rea interviurilor s-a folosit un reportofon, iar
instrumentul de cercetare folosit a fost ghi-
dul de interviu. „În interviul semistructurat,
prestabilite sunt doar temele în jurul cărora
se va purta discuţii (...).Operatorul va pleca
pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un
instrument elaborat în detaliu.”20 S-a efec-
tuat o programare temporară a interviurilor
prin intermediul persoanelor care au venit în
sprijinul derulării cercetării sau prin vizită la
domiciliul persoanelor intervievate. Interviu-
rile au fost transcrise, respectiv s-au realizat
rezumatele acestora.
Analiza interviurilor este o analiză tematică
care ,,desface, într-un fel, singularitatea dis-
cursului şi decupează transversal ceea ce,
de la un interviu la altul, se referă la aceeaşi
temă. Ea ignoră coerenţa singulară a intervi-
18
Hazman, Herbert (1954/1975,1), apud Chelcea, Septimiu,
Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi cali-
tative, Editura Economică, Bucureşti, 2007, p. 292.
19
Chelcea, Septimiu, op.cit., p. 296.
20
Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socio-umanuului, Editura
Polirom, Iaşi, 1997, p. 87.
ului şi caută o coerenţă tematică în întregul
corpus de interviuri.” 21
Pentru a fi realizată analiza tematică, s-a con-
struit o grilă de analiză. Construirea acestei
grile s-a realizat având în vedere ipotezele de
cercetare, care au fost reformulate şi regru-
pate pe teme principale şi secundare. „Grila
de analiză trebuie, pe cât posibil, să fie ie-
rarhizată în teme principale şi secundare (cu
specificări şi detalieri), astfel încât să des-
compună la maximum informaţia, să separe
elementele factuale de elementele de semnifi-
caţie şi să minimalizeze, astfel, interpretările
necontrolate.”22
Urmărind în detaliu grila de analiză şi ţinând
cont de temele principale şi secundare, am
analizat cele 20 de interviuri, detaliind în
anumite situaţii cu citate concrete.
Analiza interviurilor
În vederea analizei interviurilor, iniţial au fost
marcate relaţiile cu cei din ţară şi schimbările
apărute în familie, apoi s-au identificat schim-
bările la copiii ramaşi în ţară, dar şi la cei care
au emigrat cu familia în străinătate, şi nu în
ultimul rând s-au menţionat factorii de risc în
dezvoltarea psiho-afectivă a acestor copii.
Astfel, în ce priveşte relaţia emigranţilor cu
familia rămasă în ţară, se observă că aceştia
menţin în general legătura prin diferite moda-
lităţi (telefonic, prin intermediului internetu-
lui, vizite periodice în ţară, vizite ale membri-
lor familiei în străinătate), modalităţi care de
altfel nu sunt suficiente pentru a păstra echi-
librul necesar în viaţa de familie. Persoanele
emigrante sunt implicate în activităţile, rela-
ţiile şi mediul ţării de migraţie care creează o
distanţă socială şi relaţională cu cei de aca-
să. Din acest punct de vedere, repercusiunile
apar la nivelul relaţiei cu partenerul şi în mod
special la copiii rămaşi acasă:
„M-am rupt de familie, m-am rupt de tot.
Dar poate că nu toată familia e ca mine; sunt
oameni care au răbdare, care pot să stea ca
21
Bardin, L., 1991, apud. Singly, François; Blanchet Alain;
Gotman, Anne; Kaufmann, Jean-Claude, Ancheta şi metode-
le ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul
comprehensiv, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 182.
22
Singly, François; Blanchet, Alain; Gotman, Anne; Kauf-
mann, Jean-Claude, op.cit., p. 183.
melcul, să aştepte. Eu nu mai pot, nu mai am
răbdare” (Interviu cu B.V, emigrant Italia, 39
ani)
Alte persoane îşi apreciază şi îşi valorizează
mai mult familia:
„Mi-am iubit familia din totdeauna foarte
mult, plecarea asta te face să înţelegi mult
mai bine ce înseamnă familia.” (Interviu cu
R.B., emigrant Italia, 40 ani)
Plecarea în străinătate a unui membru sau
a mai multor membri din familie a generat
schimbarea rolurilor şi responsabilităţilor
familiale. Sunt femei dintre persoanele inter-
vievate care au plecat la muncă în străinătate
şi au preluat responsabilitatea întreţinerii fa-
miliei prin sprijinul financiar trimis acasă. Pe
de altă parte, copiii care au rămas în ţară au
preluat responsabilităţile mamei plecate sau
chiar a ambilor părinţi plecaţi în străinătate.
Unii dintre ei au neglijat şcoala prin absen-
teism şcolar şi rezultate slabe la învăţătură,
s-au ataşat unor grupuri de prieteni cu un
comportament deviant, şi-au schimbat atitu-
dinea, imaginea şi comportamentul (exemple
din interviuri: 2 fraţi care au avut schimbări
de comportament, rezultate scăzute la şcoa-
lă, absenteism şcolar, anturaj necorespunză-
tor, au frecventat cluburi şi discoteci şi au
folosit droguri uşoare - copiii doamnei D.B.,
emigrant Spania, 45 ani; o minoră care şi-a
schimbat comportamentul faţă de mamă care,
din cauza unor probleme de familie, s-a de-
cis să plece la muncă în străinătate. În această
perioadă, minora s-a ataşat mai mult de tată,
iar la reîntoarcerea mamei, aceasta o eticheta
ca fiind ,,nebună”, îi cerea bani şi îi spunea să
plece din nou în Italia - fiica minoră a doam-
nei C.E., emigrant Italia, 42 ani)
Cu privire la copiii care au fost crescuţi de
bunici sau de alte persoane pe întreaga peri-
oadă cât părinţii au fost plecaţi în străinătate,
aceştia au suferit anumite schimbări la nivel
de percepţie a propriei fiinţe, prin prisma ce-
lor care s-au ocupat de creşterea lor. Astfel,
doi copiii minori ai celor intervievaţi şi-au
perceput bunicii ca şi părinţi, iar pe părinţi
55
 i-au perceput ca fiind cei care ,, le dau bani
şi cadouri”:
,,Mama o învăţa şi vorbea cu mine la telefon,
îi arăta fotografii, avea tot timpul fotografii,
mami, tati, dar na... mami şi tati, dar când
am venit acasă, deci dacă mergeam undeva
aşa ca să.. .întreba, dar cine e asta? Tanti?
După aceea, după o perioadă de stat acasă,
după o săptămână, două poate mai spunea
mami, dar nu să spună mami şi atât, spunea
şi pe nume, lui mama Oli.” (Interviu cu O.I.,
emigrant Italia, 31 ani)
,,Eu îs mama care dă banii şi bunica e mama
care îl creşte.” (Interviu cu L.B., emigrant
Italia, 28 ani).
Imaginea asupra părinţilor a suferit distorsi-
uni şi din perspectiva banilor trimişi de că-
tre aceştia acasă. Astfel, ei făceau o asociere
directă a părinţilor din străinătate cu banii
trimişi, devalorizându-şi părinţii în favoarea
banilor. Una dintre marile greşeli făcute de
părinţi în încercarea de a compensa lipsa fi-
zică din spaţiul familial a fost aceea de a le
“cumpăra” înţelegerea şi dragostea prin in-
termediul cadourilor şi banilor de cheltuială.
Această problemă implică urmări pe termen
mediu şi lung şi din punct de vedere al ştiin-
ţei gestionării corecte a banilor. Ca urmare a
acestor percepţii şi atitudini, se poate spune
că familia trece printr-o ,,criză identitară”:
,,El e un pic mai dezmierdat cu faptul că eu
l-am lăsat singur aici şi orice vede ştie că
mama trebuie să-i cumpere pentru că eu îi tri-
mit bani. Spune: „Da’ de ce nu-mi cumperi,
că mama îmi dă banii?”, „Dă-mi, cumpără-
mi aia…na şi ce dacă-i o sută de mii, că doar
mama mi-a dat nu ştiu cât.” Ce…un milion
i se pare puţin.” (Interviu cu L.B., emigrant
Italia, 28 ani)
,,În general probleme apăreau în familii unde
erau rămaşi copii de 13, 14 ani deja auzeai
că fata nu ştiu ce face, ba băiatul s-a înhăitat
cu nu ştiu ce găşti şi erau probleme şi eu zi-
ceam bine că ai mei sunt mici. Părinţii care
sunt plecaţi încearcă să înlocuiască prezen-
ţa lor cu banii şi trimit foarte mulţi bani şi
atunci cei care îi cresc fac cumpărături exce-
sive şi inutile sau îi poartă pe unde e mai....nu
56
ştiu ce să spun...” (Interviu cu C.D., emigrant
Italia, 36 ani)
Cinci dintre părinţi au sesizat faptul că copiii
lor au suferit schimbări fizice, la nivel afectiv,
la nivel de comportament, atitudine şi rela-
ţional. Aceste schimbări au devenit vizibile
după o perioadă de absenţă a părinţilor din
viaţa copiilor.
„De fiecare dată când veneam acasă copilul
meu era mai schimbat. Era mai slab, mai pa-
lid, era rece cu mine, îi trebuiau vreo două,
trei zile să se obişnuiască cu mine, nu îmi po-
vestea ce făcea la şcoală, ce prieteni avea, mă
respingea când încercam să fiu mai aproape
de el. De multe ori se închidea în camera lui
fără să îmi spună nici două vorbe.” (Interviu
cu R.B., emigrant Italia, 39 ani)
„Nu ştiu ce se întâmplă cu copiii mei cât
sunt plecată…doar mama are mare grijă de
ei. Însă de multe ori îi simt reci şi distanţi.
Faptul că sunt plecată nu le face bine copii-
lor mei, sunt conştientă, dar ce să fac în ţară.
Lipsa mea îi schimbă pe copii şi devin rău-
voitori câteodată. Mi-au spus la un moment
dat: de ce vii doar câteva zile şi pleci? Nu-
mai ne obişnuieşti cu tine şi pleci iar…ne faci
numai rău aşa.” (Interviu cu S.A., emigrant
Spania, 41 ani)
Şapte persoane au realizat faptul că, odată ce
sunt plecaţi singuri în străinătate, iar partene-
rul şi copiii au rămas în ţară, apare o ruptură
între membrii familiei, fiecare dintre aceştia
suferind schimbări în mediul în care se află.
Ca urmare, finalitatea în cele mai multe cazuri
este separarea, divorţul - distrugerea unităţii
familiei şi schimbarea la nivel educaţional,
afectiv şi social a copiilor. În aceste situaţii,
patru dintre emigraţii intervievaţi au decis să
se stabilească (temporar sau definitiv) cu fa-
milia în străinătate, considerând că ar fi solu-
ţia la problema familială:
,,Mi-am dat seama că aşa, cu copiii şi so-
ţia departe nu era bine, iar să las copiii la
părinţi nu era o soluţie. De asta mi-am luat
familia cu mine. Nu este o soluţie să fii în-
tre casa din ţară şi să investeşti acolo şi între
casa din Italia unde tu stai în chirie câte 10
persoane într-o locuinţă. Dacă vrei să îţi fie
bine, fie rămâi în ţară şi te descurci cum poţi
lângă familia ta, fie laşi totul în urmă şi îţi
faci o nouă viaţă în ţara pe care ai ales-o.
Aşa nu o să-ţi găseşti niciodată locul şi devii
un nimeni care se învârte mereu între două
ţări şi te distrugi şi tu şi familia.” (Interviu cu
F.C., emigrant Italia, 38 ani)
Problemele cu care s-au confruntat familiile
care s-au stabilit în ţara de migraţie au fost
cu privire la adaptarea şi integrarea copiilor.
Unii dintre ei s-au adaptat sau au acceptat
noul mediu social, însă sunt copii care nu au
reuşit să se integreze din cauze diverse, do-
rind să se întoarcă în ţară. Copiii care nu se
puteau integra au devenit mai retraşi, mai
trişti, mai sensibili, afectaţi de faptul că nu
pot vorbi limba ţării de migraţie şi din cauza
atitudinii de excludere şi etichetare din partea
colegilor de şcoală, grădiniţă. În aceste situa-
ţii părinţii consideră că la un anumit moment
copiii se vor obişnui şi se vor integra în ţara
de migraţie. O singură familie şi-a adus unul
dintre copii în ţară, la bunica maternă care s-a
ocupat până atunci de creşterea şi îngrijirea
lui. Părinţii s-au reîntors în Italia cu un singur
copil. În astfel de situaţii, schimbările apar la
nivelul dezvoltării psiho-afective şi la nivelul
identităţii personale a copiilor.
Printre emigranţii intervievaţi, sunt persoane
care au născut şi crescut copii în străinătate.
La reîntoarcerea în ţară, în vizită sau cu inten-
ţia de a se reîntoarce definitiv acasă, au apărut
probleme de adaptare şi integrare în ţara de
origine. Copiii nu vroiau să vorbească româ-
neşte, deşi înţelegeau în cea mai mare parte
şi le spuneau mereu părinţilor că vor să plece
,,acasă”, pentru ei acasă fiind ţara de migra-
ţie.
Rezultate:
În urma analizei interviurilor se observă fap-
tul că cei care au cel mai mult de suferit sunt
copiii. Pe de o parte sunt traumatizaţi din ca-
uza destrămării familiei ca urmare a separării
părinţilor şi indirect a altor probleme conexe,
iar pe de altă parte sunt afectaţi din cauza lip-
sei părinţilor care sunt plecaţi în străinătate.
De altfel, copiii care au plecat împreună cu
părinţii în străinătate au suferit din cauza lip-
sei familiei lărgite, a prietenilor, a mediului
şi a locului natal. Toate aceste lipsuri se fac
vizibile în reacţiile lor, în percepţii, în aspec-
tul fizic, în plan psihic şi afectiv, în compor-
tamentul şi atitudinea lor. Sistemul normativ
–valoric derutant, slaba gestionare de către
părinţi a problemelor şi nevoilor copiilor, in-
suficienta lor dezvoltare psihică şi emoţiona-
lă, noile reprezentări sociale au produs confu-
zie între adaptare şi mal-adaptare. Pe fondul
acesta,
- şapte dintre aceşti copii au dezvoltat
scindări comportamentale;
- doi copii au prezentat comportament
deviant din cauza asociaţiilor diferenţiale,
anturaj necorespunzător vârstei, absenteism
şcolar, frecventarea unor cluburi şi discoteci,
consumul de droguri uşoare;
- trei copii îi percep pe cei care au grijă
de ei ca şi părinţi, iar pe părinţi îi percep ca
fiind cei care ,,le dau bani şi cadouri”;
- în cazul altor zece copii s-a realizat că
dezvoltarea fizică, relaţională, de ataşament
şi de afectivitate au fost periclitate;
Concluzii:
Modelele influenţează în atitudini, valori,
credinţe. Rolul modelelor este definitoriu în
formarea individuală deoarece nici normele
logice nici normele morale nu sunt înnăscute
în conştiinţa personală, iar dezvoltarea logi-
că şi morală a copilului depinde de mediul în
care trăieşte.
După cum am mai spus, factorii de risc în
dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor afectaţi
de fenomenul migraţiei internaţionale ies în
evidenţă din momentul plecării părinţilor în
străinătate, sau o dată cu deplasarea întregii
familii în afara graniţelor ţării. Se observă
la copil schimbări în plan comportamental,
educaţional, fizic şi în plan emoţional-afectiv.
Copilul este privat de tot ceea ce îi poate ofe-
ri părintele plecat (dragoste, educaţie, sprijin,
înţelegere) şi i se atribuie roluri şi responsa-
bilităţi pe care nu le avea până în momentul
57
 emigrării părinţilor. Aceşti copii sunt privaţi
de o viaţă de familie normală în care se pot
dezvolta armonios din punct de vedere psiho-
afectiv şi educaţional.
1. În situaţia emigrării părinţilor împreună cu
copiii, factorii de risc în dezvoltarea psiho-
afectivă a minorilor se regăsesc în cadrul ţă-
rii de migraţie: un mediu necunoscut, o nouă
limbă, lipsa rudelor şi a prietenilor din ţara de
origine, posibile reacţii de marginalizare din
partea populaţiei autohtone. În acest context
copiii riscă să devină nesiguri, suspicioşi, ne-
prietenoşi şi neîncrezători în propria viaţă.
Prin studiul realizat am surprins percepţia pă-
rinţilor plecaţi în străinătate faţă de reacţiile
copiilor care au rămas acasă sau au plecat îm-
preună cu ei în străinătate. S-a constatat fap-
tul că la o parte dintre copiii rămaşi acasă
atitudinea şi respectul faţă de părinţi au avut
de suferit în favoarea bunurilor materiale, iar
imaginea de ansamblu asupra vieţii de fami-
lie a prezentat distorsiuni substanţiale.
2. Cu privire la copiii care au emigrat cu fa-
milia, deşi nu sufereau din cauza lipsei părin-
ţilor, aceştia erau marcaţi de faptul că nu se
puteau integra foarte uşor în noul mediu so-
cial, devenind mai retraşi, mai trişti, mai sen-
sibili, afectaţi de handicapul pe care îl repre-
zintă necunoaşterea limbii ţării de migraţie şi
din cauza atitudinii des întâlnite de excludere,
etichetare şi marginalizare.
Familia reprezintă primul mediu pe care îl
cunoaşte copilul, astfel părinţilor le revine nu
doar datoria de a creşte, educa şi de a susţine
dezvoltarea lui, ci şi de a căuta să nu peri-
cliteze interesul superior al acestuia. Uneori
responsabilitatea parentală şi cea socială sunt
greşit înţelese. Insuficienta educare a părinţi-
lor şi incoerenţa politicilor sociale agravează
acest fapt. Ce tip de actor social va fi copilul
de azi la maturitate şi ce fel de politici soci-
ale va elabora la rândul său depind în mare
măsură de modelele familiale şi sociale ce îi
sunt oferite acum. Este obligaţia noastră sa ne
implicăm activ atât în perfecţionarea sisteme-
lor cât şi în repoziţionarea rolului asistentului
58
social în societate.
Bibliografie
Boudon, R. (1997). Sociology Treaty,
Humanitas Publishing House, Bucharest.
Bouton-Jeangros, C., Widmer, E., Lalive
d’Epinay, C. (2007). Interactions familiales
set constructions de l’intimité, L’Harmattan,
Paris.
Brundl, P., Kogan, I. (2006). Childhood
beyond trauma and boundaries, Foundation
Generation Publishing House, - EFG.
Bulai, T. (2006). The phenomenon of migration
and family crisis, Lumen Publishing House,
Iaşi.
Chelcea, S. (2007). The Methodology of
sociological research. Quantitative and
qualitative methods, Economical Publishing
House, Bucureşti.
Ciofu, C. (1998). Interaction parents-
children, Medical Publishing House Amaltea,
Bucharest.
Ghebrea, G. (2000). Socio-political regime
and private life, University Publishing House
from Bucharest.
Ilut, P. (1997). Socio-human arts – an
qualitative approach, Polirom Publishing
House, Iasi.
Lupu, A. L. (2006). Home alone! Study taken
in Iaşi area about children separated by one
or both parents as a consequence of their
parents leaving abroad, Socia Alternatives
Association, Iaşi.
Luca, C. S., Gulei, A. (coord.) (2007).
Methodology. Social, psychological and legal
assistance of the children remained alone
at home as a consequence of their parents
leaving abroad, Terra Nostra Publishing
House, Iaşi.
Mănoiu, F., Epureanu, V. (1997). Social Care
in Romania, Bucureşti.
Munteanu, M., Tudor, E. (2007). The Impact
of parents’ migration upon the children left
at home, Save the Children Organization,
Bucharest.
Neamţu, G. (coord.) (2010). Studies and
practices in occupations from Social Care,
PIM Publishing House, Iaşi.
Singly, F., Blanchet, A., Gotman, A.,
Kaufmann, J.C. (1998). The inquiry and its
methods: the questionnaire, the interview of
data generation, the comprehensive interview,
Poliron Publishing House, Iasi.
Toth, G., Toth, A., Voicu, O., Ştefănescu, M.
(2007). The effects of migration: children
left at home, Soros Foundation, Romania,
Bucharest.
Voinea, M. (1993). The Sociology of
the family,University Publishing House,
Bucharest.
59
 Evaluarea relaţiei de
ataşament în copilăria mică:
revederea instrumentelor de
evaluare

Paola Molina1 Marta Casonato2

Abstract
Obiective: Studiul de faţă îşi propune să facă o trecere în revistă a măsurătorilor care se folosesc
la evaluarea ataşamentului în cercetările în adopţie. În special vrem să prezentăm un nou
instrument de evaluare a dezvoltării relaţiei de ataşament la copiii adoptaţi: aşa cum sugerează
studii recente în domeniu (Palacios & Brodzinsky, 2010), avem nevoie de instrumente care să
ne îngăduie să evaluăm atât rezultatele adopţiei cât şi procesele construirii relaţiilor.
Metode: Vom trece în revistă măsurătorile existente în evaluarea ataşamentului la loturile de
copii adoptaţi, cu prezentarea unor argumente specifice pro şi contra. Apoi ne vom concentra
pe un instrument diferit, Parent Attachment Diary (PAD: Stovall & Dozier, 1996). Această
măsurătoare se bazează pe raportul părintelui şi permite descrierea proceselor timpurii de
dezvoltare a ataşamentului copilului faţă de părinţii adoptivi.
Concluzii : printre instrumentele de măsurare a ataşamentului care sunt disponibile, PAD pare
un instrument util pe lotul copiilor adoptaţi, integrând instrumentele existente şi care sunt mai
validate.
Implicaţii practice: PAD pare un instrument util de aplicat în intervenţiile pos-adopţie: pe de
o parte, ajută părinţii să reflecteze cu privire la comportamentul copilului şi pe de altă parte,
poate evidenţia de timpuriu orice perturbare de ataşament

Cuvinte cheie: copilăria timpurie, adopţie, evaluarea ataşamentului, PAD.

1
Psiholog, Profesor în Psihologia Dezvoltării, Departamentul de Psihologie, Universitatea din Turin (Italia);
E-mail: paola.molina@unito.it;

2
Psiholog, Drd., Departamentul de Psihologie, Universitatea din Turin (Italia), E-mail: marta.casonato@gmail.com.

60
Introducere
Palacios şi Brodzinsky, doi dintre cei mai mari
experţi în domeniul adopţiei, descriu evoluţia
cercetării în acest domeniu şi evidenţiază trei
etape ale procesului (2010). Studiile de înce-
put se carcaterizau prin abordări comparative:
confruntau copiii adoptaţi cu cei care cresc în
cadrul familiilor naturale; al doilea curent,
se centrau pe adopţie ca factor de protecţie
şi subliniau procesele de recuperare după ad-
versităţile timpurii cu care s-a confruntat co-
pilul. În acord cu autorii, cercetătorii de azi în
domeniul adopţiei se preocupă de înţelegerea
complexităţii proceselor de ajustare (Palacios
& Brodzinsky, 2010): majoritatea studiilor în
adopţii analizează rezultatele ajustărilor, pe
când acum este o nevoie urgent de centrare pe
procesele de ajustare la care ia parte copilul
adoptat (Palacios & Brodzinsky, 2010).
Psihologia adopţiei a subliniat mereu valoa-
rea recuperatorie a acestei practici care nu
doar că ajută dezvoltarea fizică (Judge, 2003;
Rutter & ERA-Study-Team, 1998), dar pro-
movează în acelaşi timp o mai bună ajustare
socio-emoţională. Legat de ultimul aspect,
o problemă cheie este ataşamentul copilului
faţă de părinţii adoptivi: multe studii au arătat
descreşterea frecvenţei ataşamentului dezor-
ganizat şi creşterea celui securizat după ad-
opţie, susţinându-se astfel idea că relaţiile de
calitate pe care copilul le trăieşte în familia
adoptivă pot ajuta la o reconstrucţie poziti-
vă a reprezentărilor ataşamentului (Internal
Working Models – IWM: (Hodges, Steele,
Hillman, Henderson, & Kaniuk, 2005; Pace,
Castellano, Messina, & Zavattini, 2009; Riva
Crugnola, Sagliaschi, & Rancati, 2009; van
den Dries, Juffer, van IJzendoorn, & Baker-
mans-Kranenburg, 2009).
În ciuda interesului celor din domeniul aca-
demic faţă de consecinţele adopţiei, noi tot
nu avem teste specifice şi instrumente care să
ţintească evaluarea acestui construct în fami-
liile adoptive. Adopţia prezintă anumite parti-
cularităţi clare: în familiile biologice, primele
luni şi ani constituie experienţele pe care se
vor baza reprezentările ataşamentului faţă de
îngrijitorul de bază al copilului; în adopţie,
aceste prime momente împărtăşite lipsesc,
iar copilul nu a fost crescut în permanenţă
de acest îngrijitor. Când copilul îşi întâlneşte
părinţii săi, el şi-a adunat deja un ‘bagaj de
relaţii’ constituit în diferite experienţe: relaţi-
ile construite în perioada de pre-adopţie (care
pot fi pozitive sau traumatice) şi ruptura se-
parării (Dozier & Rutter, 2008). Cu cât e mai
mare copilul, cu atât modelul sau internalizat
de funcţionare a lumii (IWM) va fi mai afec-
tat de aceste relaţii. Acesta, la rândul său, are
un impact asupra reprezentărilor ataşamentu-
lui la părinţii adoptivi  : după cum se petrec
lucrurile tipic în familie, modul în care copi-
lul reacţionează faţă de îngrijitor, reactivează
la părinte reprezentările ataşamentului proprii
(Bowlby, 1969).
Într-un cadru complex ca acesta, devine difi-
cil să foloseşti instrumente de evaluare bazate
pe relaţii de ataşament construite în continu-
itate, care nu iau în considerare experienţele
frecvente de deprivare şi separare la care sunt
adeseori expuşi copiii adoptaţi (Solomon &
George, 2008). Mai mult încă, adeseori copiii
adoptaţi au trecut prin instituţionalizare şi au
trăit experienţe de neglijare şi/sau abandon,
şi de aceea este atât de important să reduci
stresul legat de separare, maxim cu putin-
ţă (Dozier & Rutter, 2008; Farnfield, 2009).
Din aceste motive ar trebui dezvoltat pentru
familiile adoptive un instrument specific de
evaluare, valid din punct de vedere ecologic
(Solomon & George, 2008).
Dacă luăm în considerare procesele de adap-
tare la noua familie, instrumentele de evalu-
are sunt încă şi mai sărace: cu toate acestea,
această perioadă furnizează ocazii preţioase
pentru a investiga mai profund construirea
ataşamentului într-o perspectivă longitudina-
lă şi micro-genetică (Lavelli, Pantoja, Hsu,
Messinger, & Fogel, 2005; Siegler, 1995).
Mai mult încă, înţelegând mai bine procesele
ataşamentului, putem ameliora practica cli-
nică, putem ajuta şi forma mai bine părinţii
candidaţi pentru adopţie: în mod specific, ar
fi cu putinţă să ne centrăm intervenţia pe fac-
61
 torii protectivi parentali pe care sprijinindu-i,
dezvoltarea ataşamentului securizant va avea
şanse mai mari. De exemplu, copiii care tră-
iesc un abandon sau o separare au nevoie să
înţeleagă că noii părinţi nu-i vor părăsi la rân-
dul lor, pentru că astfel să-şi poată dezvolta
încrederea în noii părinţi (Roberson, 2006).
În această perspectivă, lucrarea noastră va
discuta mai întâi instrumentele de evaluare
existente, analizând utilizarea lor posibilă cu
familiile adoptive, mai ales în cazul copiilor
mici şi în primele luni după adopţie. Apoi ne
vom centra pe noul instrument care ne îngă-
duie descrierea construcţiei ataşamentului
faţă de noua familie.
Măsurătorile ataşamentului care sunt
folosite în cercetarea în adopţii
Evaluarea ataşamentului în copilăria mică
impune evaluarea tiparelor de interacţiune, de
aceea cea mai cunoascută evaluare, bazată pe
procedurile de separare-reunire, este Strange
Situation Procedure (SSP: (Ainsworth, Ble-
har, Waters, & Wall, 1978); sunt şi instrumen-
te de observare cum ar fi Attachment Q-Sort
(AQS: (Waters & Deane, 1985). Recent, Zea-
nah and colleagues au propus un instrument
bazat pe un interviu parental: Disturbance At-
tachment Interview (DAI: (Smyke, Dimitri-
escu, & Zeanah, 2002), specific orientat către
dezvoltarea unui ataşament patologic.
Pentru a evalua securitatea ataşamentului la
copiii mici adoptaţi, van den Dries and col-
leagues (van den Dries et al., 2009) au co-
lectat 39 de studii din literatura de cercetare.
Majoritatea (21) folosesc procedura separare-
reunificare (mai ales SSP), în timp ce 13 stu-
dii evaluează ataşamentul prin proceduri de
observare, cum ar fi AQS (7 studii) or versiu-
nile sale mai scurte (6 studii). Studiile rămase
au folosit măsurători pe copii mai mari sau
adolescenţi sau pe reprezentarea parentală.
Van den Dries et al. (2009) a realizat trei me-
taanalize pe un sublot de 17 studii, adecvat
din p.d.v. metodologic, şi nu au găsit nici o
diferenţă între cele două instrumente deoare-
ce numărul de studii AQS cuprinse în meta-
62
analiză (2) nu a fost suficient pentru a analiza
acest aspect. Totuşi autorii sugerează că nu
sunt diferenţe între mărimea efectelor în sub-
seturi, (van den Dries et al., 2009).
Astfel am ajuns la concluzia că SSP şi AQS
sunt cele mai utilizate instrumente în cercetă-
rile asupra ataşamentului în general şi a ad-
opţiei. Vom prezenta aceste instrumente mai
în detaliu. Apoi vom prezenta un instrument
desemnat să evalueze tulburările de ataşa-
ment, DAI, pentru că acesta este din punct de
vedere teoretic, relevant pentru cercetarea în
adopţie.
Procedurile de separare-reunire
SSP (Ainsworth et al., 1978) este instrumen-
tul principal de evaluare a ataşamentului în
copilăria mică şi constă în opt episoade de
câte trei minute timp în care se fac două sepa-
rări şi reuniri cu părintele. Scopul instrumen-
tului este acela de a evidenţia echilibrul dintre
ataşament şi comportamentul de explorare în
condiţii de stres moderat. Pe baza comporta-
mentului demonstrat de copil faţă de părinte,
relaţiile lor sunt categorisite în una din cele
trei grupe (securizat, anxios-evitant, anxios-
ambivalent) la care autorii au adăugat o a pa-
tra categorie, legată de comportamentul dez-
organizat (M. Main & Solomon, 1990).
SSP se aplică la copii cu vârste între 12 şi 20
de luni. Unele studii au utilizat un SSP adap-
tat, cu un sistem de codare ca cel numit sis-
temul Cassidy–Marvin (Cassidy, Marvin, &
Attachment, 1989-1992), the Main–Cassidy
Attachment Classification for Kindergarten-
Age Children (M. Main & Cassidy, 1988), şi
Preschool Assessment of Attachment (PAA:
(Crittenden, 1992), crescând astfel nivelul de
vârstă.
Deşi procedura de separare – reunificare este
cea mai folosită, inclusiv în studiile pe adop-
ţii, ea ridică câteva probleme.
Mai întâi, în adopţii trebuie să fim mai rezer-
vaţi cu aplicarea procedurilor de separare-
reunificare. Copiii adoptaţi au trăit adeseori
înainte de adopţie în instituţii, sau cel puţin
au trăit experienţe de deprivare, separare sau
chiar abuz şi neglijare: din acest motiv ar fi
de recomandat să nu creăm stres de separare
pentru a evalua ataşamentul copilului adoptat,
mai ales în perioada primului an după adop-
ţie (Chase Stovall & Dozier, 2000; Farnfield,
2009; Solomon & George, 2008). Mai mult
încă, nu-i clar dacă procedurile de separare-
reunire evaluează relaţiile dintre îngrijitor
–copil sau modul în care copilul e obişnuit
să se comporte cu adultul respectiv; această
limită devine mai puternică, dacă evaluarea
se face la începutul procesului de adopţie. Un
alt aspect critic priveşte dezorganizarea ata-
şamentului: lipsa de strategii de ataşament,
mai frecventă la copiii adoptaţi (Hodges et
al., 2005; Marcovitch et al., 1997; van den
Dries et al., 2009), poate avea diferite sensuri
la aceşti copii (în relaţie cu experienţele ante-
rioare de separare) şi diferite forme, pe care
aceste proceduri nu le vor identifica sau înţe-
lege (Solomon & George, 2008). În al doilea
rând, procedura de laborator şi codarea sunt
foarte costisitoare şi e greu de utilizat în prac-
tica clinică. În sfârşit, nu e de dorit o aplicare
a ei în vederea evaluării construcţiei noii le-
gături dintre copil şi îngrijitor. Pentru evalua-
rea procesului trebuie să fim capabili să repe-
tăm măsurătorile pentru a confrunta diferite
rezultate şi a înţelege ce şi cum se schimbă:
SSP are o valoare joasă de confidenţialita-
te la test-retest, poate datorită sensibilizării
subiecţilor cu procedura şi se cer cel puţin 6
luni între două administrări succesive ale pro-
cedurii (Solomon & George, 2008).
Măsurătorile de tip Q-sort ale
ataşamentului
Aşa cum am mai spus, un mod mai puţin in-
truziv de măsurare a ataşamentului este AQS
(Waters & Deane, 1985) un chestionar de tip
Q-sort compus din 90 de itemi. AQS îşi pro-
pane măsurarea echilibrului dintre compor-
tamentul de căutare a proximităţii şi cel de
explorare pe care copilul îl are acasă, faţă de
îngrijitorul său. Chestionarul trebuie comple-
tat de un expert care a observant câteva ore de
interacţiune sau direct de către îngrijitor. Pro-
cedura cere o ordonare a unor itemi listaţi pe
diferite cartonaşe de la “cei mai descriptivi ai
copilului” la “ mai puţin descriptivi ai copilu-
lui”. Scorul final reprezintă nivelul de securi-
tate observat în relaţia respectivă, fără a face
nici o referire la diferite tipuri de insecuritate
şi/sau dezorganizare.
Comparat cu SSP, AQS apare ca fiind mai
economic şi mai puţin intruziv, iar în plus se
aplică la o paletă mai largă de vârste (până
la 5 ani). Cu toate acestea, slăbiciunea in-
strumentului se datorează stabilităţii în timp
nedovedite, precum şi unei validităţi conver-
gente cu SSP nedovedite (Solomon & Geor-
ge, 2008). Corelaţia dintre scorurile ASQ şi
SSP este modestă mai ales după vârsta de 18
luni şi dacă este completat de către îngrijitor.
Aşa cum s-a văzut din metaanaliza făcută de
către University of Leiden (van IJzendoorn,
Vereijken, Bakermans-Kranenburg, & Rik-
sen-Walraven, 2004), corelaţiile dintre SSP
şi AQS sunt satisfăcătoare dacă testul este
completat de către un expert (r=.31, p<0.01),
şi descresc dacă cel ce filtrează datele este în-
grijitorul (r=.14, p<0.5). Astfel putem spune
că scorurile AQS sunt de încredere doar când
sunt raportate de către un expert bine format
pentru a observa relaţiile de ataşament.
Dacă se aplică pe un eşantion de copii adop-
taţi, mai ales dacă se aplică de mai multe ori,
AQS poate indica progrese spre un nivel de
securitate mai bun, deşi acest rezultat are ne-
voie de un mare număr de studii asupra sta-
bilităţii măsurătorilor AQS la diferite vârste
(Solomon & George, 2008). Mai mult, atunci
când e completat de către părinţi, instrumen-
tul prezintă dificultăţi legate de chestiona-
rele părinte-copil ((Molina & Bulgarelli, în
press)); dacă e completat de către un expert,
este o procedură mai scumpă, mai ales când
procesul impune un mare număr de observaţii
repetate în timp.
Disturbance Attachment Interview (DAI)
Disturbances of Attachment Interview (DAI:
(Smyke et al., 2002) a fost dezvoltat în dome-
niul clinic pentru diagnosticarea manifestări-
lor de Reactive Attachment Disorders (RAD),
aşa cum au fost concepute de către unul din-
63
 tre autori, Charles Zeanah (Boris & Zeanah,
1999). În definiţia lor, termenul de “tulburare
de ataşament” indică o situaţie în care copilul
mic nu manifestă preferinţă pentru nici un în-
grijitor. Un astfel de copil poate să fie sociabil
şi să abordeze adulţii fără a discrimina între
cei familiari sau mai puţin familiari; alterna-
tiv, pot fi izolaţi emoţional şi nu cer ajutorul
nimănui. Deşi nu există încă o acceptare ge-
nerală a acestei definiţii a RAD, meritul au-
torilor este acela că au extins conceptual de
tulburare de ataşament dincolo de definiţia
comună manualelor de psiho-diagnostic: au
oferit o abordare mai largă a tulburărilor de
ataşament, ţinând seama atât de situaţiile în
care copiii nu au ocazia de a-şi structura ata-
şamentul ca şi de acele situaţii în care apar
relaţii distorsionate şi/sau un ataşament care
există deja este înterupt brusc.
DAI este un interviu alcătuit din 12 întrebări
adresate de clinician îngrijitorului, prin care
se investighează trăsăturile inadecvate deve-
lopmental, tulburate ale relaţionărilor copilu-
lui mic. Nu am găsit nici un studiu de validare
a acestui instrument, a cărui utilitate diagnos-
tic este larg recunoscută: DAI îngăduie iden-
tificarea oricărei dificultăţi timpurii în struc-
turarea unei noi legături de ataşament.
Parent Attachment Diary
Aşa cum au evidenţiat Solomon şi George
(2008), evaluarea copiilor clinici şi atipici
(care au trăit deprivare în relaţie cu figura
de ataşament sau separări frecvente, majore,
ca în adopţii) are nevoie de o procedură cu
două dimensiuni: o nouă privire aruncată in-
strumentelor standard şi dezvoltarea unor noi
proceduri, valide ecologic, pentru această po-
pulaţie specifică.
Din a doua perspectivă, Parent Attachment
Diary (PAD: (Dozier & Stovall, 1997) pare un
instrument inovativ, desemnat să ofere o eva-
luare specific orientată spre analizarea proce-
selor de ataşament construit în noua familie.
PAD a fost creat pentru a evalua dezvoltarea
ataşamentului în familiile americane foster,
care sub numeroase aspecte sunt similar celor
64
adoptive. Foster care-ul şi adopţia sunt bazate
pe parentalităţi diferite şi adeseori copiii care
beneficiază de astfel de practici au un trecut
asemănător, mai întâi de toate, ruptura legătu-
rilor de ataşament.
PAD a fost creat pentru a pune în evidenţă di-
ferenţele individuale în comportamentele de
ataşament în timpul situaţiilor de stres, într-
un mod mai ecologic. Prin observaţii zilnice,
îngăduie evaluarea proceselor ataşamentului
şi dezvoltarea şi furnizează multe informaţii
despre schimbările semnificative care apar în
comportamentul de ataşament în timp.
În jurnal părinţilor li se cere să-şi amintească
trei incidente relevante pentru ataşament care
apar tipic în orice zi: momentul în care copi-
lul e rănit, speriat, şi separat de părinte. După
autori, aceste comportamente sunt tipice pen-
tru activarea sistemului de ataşament, în viaţa
de zi cu zi: (Chase Stovall & Dozier, 2000).
Pentru fiecare incident, părintele scrie o mică
descriere a situaţiei şi raportează secvenţe-
le comportamentelor copilului pe o foaie de
check-list (vezi examplu, Figura 1).
Figura 1: Exemple de itemi şi cotarea la
PAD
Situaţia: răspuns la separarea de părinte (Gân-
deşte-te la un moment al zilei în care ai fost
separat de copilul tău – de preferat, într-un
moment în care copilul tău a fost supărat sau
trist. Pot intra momente în care plecai sau ai
mers în altă încăpere sau pur şi simplu l-ai
respins pe copil, etc. Aici nu intra momente
în care –l pui pe copil la culcare)
•Evitarea:
– A continuat să facă ce făcea şi înainte (nu
mi-a dat atenţie)
• Securitate:
– Cauta proximitatea/ încearcă să menţină
contactul:
• A semnalat că vrea în braţe, că vrea să fie
ţinut în braţe, m-a căutat
– Abilitatea de a fi liniştit, calmat:
• Dacă era supărat, se lăsa uşor calmat, liniştit
de mine
• Rezistenţa:
– Nu mă lăsa să-l iau în braţe cu uşurinţă, ră-
mânea supărat (de exemplu, se arcuia pe spa-
te, punea mâinile între noi, ca să nu se lipeas-
că de mine).
Pentru situaţiile în care copilul e rănit sau
speriat, părinţii indică comportamentul iniţi-
al al copilului de a căuta ajutor (partea A), şi
răspunsul copilului la comportamentul părin-
telui (part B). Pentru situaţii care implică se-
pararea, părinţii raportează reacţiile copilului
şi apoi la reunificare.
Cotarea se bazează doar pe comportamentul
manifestat de către copil, în timp ce povestea
şi acţiunile şi intervenţia părintelui nu trebuie
cotate, dar pot fi luate în considerare pentru a
verifica şi înţelege mai bine ceea ce se întâm-
plă. Comportamentul copilului este apreciat
în funcţie de una din categoriile: căutarea pro-
ximităţii/menţinerea contactului; abilitatea de
a se lăsa calmat; evitarea şi rezistenţă.
În mod specific, primele două categorii au
în vedere ataşamentul securizant şi include
comportamente de a merge către părinte, a-şi
solicita atenţia, a semnala că vrea să fie ţinut
în braţe, şi abilitatea de a fi rapid calmat şi
liniştit, fără a opune rezistenţă. Comporta-
mentele de evitare sunt cotate atunci când
copilul acţionează ca şi cănd nu s-ar fi întâm-
plat nimic, îi ignoră pe părinţi sau se izolează
singur în momente dificile. Ultima categorie
include comportamente rezistente, aşa că
atunci când copilul arată furie faţă de părinţi
(de ex. îi muşcă, îi loveşte, îi împinge) şi/sau
incapacitatea de a se lăsa calmat. Rezistenţa
se leagă de inabilitatea de a fi calmat de către
îngrijitor, dar în comparaţie cu evitarea, aici
copilul arată nevoia de ajutor, chiar dacă nu-i
capabil să accepte ajutorul adultului sau nu-l
poate folosi pentru a se calma. Dimpotrivă,
evitantul întotdeauna se pune la distanţă, nu
caută proximitatea şi menţinerea contactului.
PAD nu are ca scop măsurarea directă a com-
portamentului dezorganizat de ataşament. Cu
toate acestea, o identificare timpurie a dezor-
ganizării ataşamentului poate fi la un nivel de
consistenţă mai scăzut prin care copilul mic
pune în funcţie o anumită strategie comporta-
mentală atunci când e supărat.
Cotele zilnice de comportamente securizate,
evitante şi rezistente se raportează pe un gra-
fic care arată tendinţele, care poate fi analizat
în diferite moduri, de la simple corelaţii cu
timpul (evaluarea schimbării sau a stabilităţii
în timp) până la analize sofisticate ale tendin-
ţelor (Taylor, 2000).
PAD îngăduie atât analiza individuală a unui
subiect cât şi compararea subiecţilor şi a dife-
ritelor traiectorii. La analiza la nivel de grup,
traiectoria individuală este încadrată de re-
gresia ierarhică, cu scopul de a testa diferite
ipoteze cu privire la variabilele influenţe cum
ar fi vârsta în momentul plasamentului, sau
factorii de risc anteriori.
Validitatea PAD se bazează pe un acord com-
plet între cotări (100%) la comportamente-
le de evitare, 0.88 la cele securizante şi 0.86
pentru cele rezistente, aşa cum apare în (Cha-
se Stovall & Dozier, 2000).
Studiul de validare s-a făcut pe jurnale ţinute
de 31 de mame biologice şi 11 mame foster,
cu copii având vârstele între 8 şi 20 de luni.
Părinţii au ţinut jurnal 7 zile consecutive şi
au participat cu copiii la Strange Situation în
timp de 3 săptămâni (pentru diadele biolo-
gice) sau cinci luni (pentru diadele de foster
care), după cum arată (Chase Stovall & Do-
zier, 2000).
Cotările cu SSP şi PAD arată corelaţii bune,
obţinându-se o concordanţă semnificativă în-
tre raporatele părinţilor şi cele ale observato-
rilor. Copiii mici clasificaţi că evitanţi cu SSP
aveau cote semnificativ ridicate la rezistenţă
în jurnal decât copiii securizaţi şi evitanţi.
Reciproc, cotarea ataşamentului securizant
de către părinţi în jurnale corelează pozitiv
cu cotarea căutării apropierii şi a menţinerii
contactului şi corelează negativ cu evitarea la
Strange Situation (Chase Stovall & Dozier,
2000).
65
 S-au făcut validări mai aprofundate prin com- Farnia, & Lojkasek, 2010), care au evaluat
pararea mediiilor generale la comportamen- construirea ataşamentului pe un lot de 32 de
tele de securitate, evitare şiţă, măsurate prin copii adoptaţi din China. Ei au folosit o for-
jurnal cu scorurile Strange Situation (vezi mă adaptată a Parent Attachment Diary, un
Tabel 1). interviu examinând la fiecare două săptămâni
Tabel 1. Corelaţii între Parent Attachment observaţiile mamelor asupra comportamente-
Diary şi scalele Strange Situation (adaptat lor de ataşament ale copiilor în primele şase
după Stovall-McClough şi Dozier, 2004) luni după adopţie. După această perioadă cu
Scale Strange Situation noile lor familii, copiii adoptaţi intrau în faza
Căutarea Menţinerea
proximităţii Contactului
Evitarea Rezistenţa de construire a ataşamentului şi demonstrau
Securitatea în jurnal .590** .377a -.410* -.139 o sporire a comportamentelor securizate şi o
Evitarea în jurnal -.691** -.604** .509* -.018 descreştere a celor evitante, ca răspuns la fri-
Rezistenţa în jurnal .321a .302a -.270 .173 că, panică, separare (Pugliese et al., 2010).
Note: Pearson correlation coefficients
Versiunea italiană a PAD
(N=20)
În Italia utilizăm în mod curent PAD în pro-
a Marginally significant at p < .10.
iectele de cercetare având ca scop evaluarea
* p < .05.
creării legăturilor de ataşament în eşantio-
** p < .01.
nul copiilor adoptaţi internaţional şi lund în
considerare şi alte constructe cum ar fi re-
Analiza făcută de Dozier şi Chase-Stovall pe
prezentările ataşamentului părinţilor, stresul
date colectate la nivel individual pe copii în
parental, şi temperamentul copilului. În acest
foster care a arătat schimbări majore în timp,
studiu vom testa aplicabilitatea versiunii ita-
la compararea celor 3 tipuri de ataşament
liene PAD pe un lot de adoptaţi, şi vom folosi
şi apariţia unor tipare stabile de ataşament
diferite metode de analiză a datelor într-un
(Chase Stovall & Dozier, 2000).
design micro-genetic. Scopul studiului mi-
cro-genetic este analiza eventualelor procese
Într-un alt studiu, (Chase Stovall-McClough
mai ascunse, printr-o densitate mare de ob-
& Dozier, 2004), autorii compară 38 diade
servaţii.
prin procedura Hierarchical Linear Models
(Bryk & Raudenbush, 1992), folosind date
Traducerea italiană a PAD a fost revizuită de
din jurnal, colectate cam pe o perioadă to-
către un coleg vorbitor nativ de limba engle-
tală de 60 de zile. Scopul a fost examinarea
ză. Pentru a testa comprehensibilitatea tutu-
datelor longitudinale, şi să se estimeze astfel
ror itemilor, aceeaşi persoană a folosit PAD
tendinţa relaţiei de ataşament în timp, luân-
pe o perioadă de câteva săptămâni, cu copilul
du-se de asemenea în calcul unele variabile
ei mic. În final, versiunea-concluzie a instru-
care intervin. Puţine din aceste variabile au
mentului a fost discutată cu Mary Dozier (co-
fost găsite ca fiind asociate cu schimbările în
municare personală, February 15, 2010).
comportamentul de ataşament după primele
2 luni de plasament. Nici vârsta la momen-
Concordanţa cotarilor făcute de grupul Mary
tul plasamentului şi nici ataşamentul părinţi-
Dozier şi autorii italieni s-a calculat pe 8 jur-
lor foster nu erau factori de predictibilitate ai
nale americane, obţinându-se o concordanţă
schimbării în timp, în vreme ce factori de risc
de 98% la cotarea fiecărui item.
cum ar fi maltratarea copilului păreau a avea
Eşantionul nostru este recrutat din ARAI -
un efect subtil negativ în dezvoltarea ataşa-
Regiunea Piemonte, un corp acreditat Italian
mentului.
pentru adopţiile internaţionale. Cercetătorul a
prezentat PAD cuplului, înainte de plecarea
Aceeaşi procedură statistică a fost folosită de
copilului din ţara de origine, explicând cum
către Pugliese şi colegii săi (Pugliese, Cohen,
să fie completat şi dându-li-se un exemplu

66
de jurnal completat. Li s-a cerut părinţilor să
completeze zilnic jurnalul pe o perioadă de
3 luni, din momentul în care copilul soseş-
te acasă. Această diatanţă mai mare în timp,
comparativ cu studiile anterioare, a fost alea-
să pe baza consideraţiilor autorilor originari
cu privire la perioada optimă ca lungine de
completare PAD (Chase Stovall-McClough
& Dozier, 2004).
Rezultatele preliminare confirmă utilitatea
PAD pentru descrierea proceselor de dezvol-
tare a ataşamentului către noile lor familii, şi
de a diferenţia profile individuale.
Concluzii
Azi există o literatură vastă cu privire la ata-
şamentul copiilor adoptaţi, şi se folosesc di-
ferite instrumente pentru evaluarea construc-
tului. Aşa cum am mai spus, procedura de se-
parare-reunificare precum şi AQS sunt printre
cele mai utilizate, dar se simte nevoia unor
instrumente noi pentru a evalua mai bine spe-
cificul acestor copii şi pentru a analiza proce-
sele de dezvoltare a ataşamentului. Utilizarea
procedurilor de separare-reunificare cu copi-
ii adoptaţi este critică şi nu-i de dorit pentru
procesul de evaluare. Dimpotrivă, AQS com-
pletat de experţi ar fi mai adecvat pentru dez-
voltarea ataşamentului, dar stabilitatea lui nu
a fost încă suficient de elucidată.
Construirea relaţiei de ataşament în primele
luni după adopţie, constituie un context privi-
legiat de observaţie, atât din punct de vedere
teoretic cât şi clinic. După plasament, putem
înţelege foarte bine modul în care se dezvol-
tă ataşamentul, şi asta duce nu doar la o mai
bună cunoaştere a mecanismelor ataşamentu-
lui, dar dă şi valoroase informaţii cu privire
la modalităţi în care pot fi sprijiniţi părinţii
adoptivi (Fava Vizziello, Boccanegra, Si-
monelli, Calvo, & Petenà, 1999; Roberson,
2006).
PAD pare un instrument util pentru o analiză
mai profundă a acestui proces. Permite o ana-
liză micro-genetică a construcţiei ataşamen-
tului, ca şi o descriere făcută cu acurateţe a
tendinţei de dezvoltare.
Din punct de vedere teoretic, utilizarea dife-
ritelor instrumente de evaluare pentru un sin-
gur construct este o temă foarte importantă:
ne permite să testăm astfel validitatea şi nive-
lul de încredere al unei măsurători, precum şi
forţa constructului în sine.
Pe baza aplicaţiilor PAD în cazul unor familii
adoptive din Italia (vezi Molina & Casonato,
submitted), pare şi un instrument util pentru
intervenţiile post-adopţie: pe de o parte, ajută
părinţii să reflecteze cu privire la comporta-
mentul copilului, şi pe de alta, scoate în evi-
denţă orice tulburare de ataşament.
Desigur, PAD cere o lungă colaborare şi devo-
tament din partea părinţilor: la sfârşitul unei
zile, când ei sunt adeseori epuizaţi, trebuie să
completeze jurnalul. Pe de altă parte, această
sarcină cere un efort reflexiv care-i ajută pe
părinţi să se concentreze pe comportamentul
copilului şi să reflecteze asupra schimbărilor
apărute în timp. Cu adevărat, PAD nu doar că
oferă o mare cantitate de date care pot fi ana-
lizate statistic pentru a identifica schimbările
în comportamentul de ataşament, dar permite
părinţilor să recunoască în poveştile lor, vari-
aţiile apărute în timp. Părinţii adoptivi care
folosesc PAD par să fie mai sensibili la com-
portamentele de ataşament. De exemplu, ei
recunosc faptul că un copil înspăimântat care
cere adultului să intervină nu e mai slab de-
cât un altul care nu arată nevoia de ajutor, ba
dimpotrivă, primul consideră că îngrijitorul
este o sursă de încredere pentru reconfortare.
Mai mult încă, capacitatea PAD de a evidenţia
comportamentele insecurizante şi lipsa strate-
giei de ataşament face din el un instrument
util pentru o detectare timpurie a oricărei tul-
burări de ataşament.
Bibliografie
Ainsworth, M., Blehar, M. C., Waters, E., &
Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A
psychological study of the strange situation.
Hillsdale: Erlbaum.
Boris, N. W., & Zeanah, C. H. (1999). Distur-
bance and disorders of attachment in infancy:
An overview. Infant Mental Health Journal
67
 20, 1-9.
Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss. I:
Attachment. London (GB): Hogath Press.
Bryk, A., & Raudenbush, S. (1992). Hierar-
chical linear models for social and behaviou-
ral research: Applications and data analysis
methods. Newbury Park: Sage Publications.
Cassidy, J., Marvin, R. S., & Attachment, t.
M. C. o. (1989-1992). Attachment Organi-
zation in Three- and Four- year olds: Coding
Guidelines. University of Virginia.
Chase Stovall-McClough, K., & Dozier, M.
(2004). Forming attachments in foster care:
Infant attachment behaviors during the first 2
months of placement Development and Psy-
chopathology, 16, 253-271.
Chase Stovall, K., & Dozier, M. (2000). The
development of attachment in new relation-
ships: Single subject analyses for 10 foster
infants. Development and Psychopathology,
12, 133-156.
Crittenden, P. (1992). Quality of attachment
in the preschool years. Development and Psy-
chopathology, 4(2), 209-241.
Dozier, M., & Rutter, M. (2008). Challenges
to development of attachment relationships
faced by young children in foster and adop-
tive care. In J. Cassidy & P. Shaver (Eds.),
Handbook of attachment: theory, research
and clinical applications (2nd Ed.) (pp. 698-
717). New York: The Guilford Press.
Dozier, M., & Stovall, K. (1997). Parent Atta-
chment Diary. University of Delaware.
Farnfield, S. (2009). A modified Strange Si-
tuation Procedure for use in assessing sibling
relationships and their attachment to carers.
Adoption & Fostering, 33(1), 4-17.
Fava Vizziello, G., Boccanegra, T., Simonel-
li, A., Calvo, V., & Petenà, I. (1999). Adozio-
68
ne e attaccamento: studio di modelli di attac-
camento in adolescenti adottati. Psichiatria
dell’infanzia e dell’adolescenza, 66(6), 647-
658.
Hodges, J., Steele, M., Hillman, S., Hender-
son, K., & Kaniuk, J. (2005). Change and
Continuity of Mental Representations of At-
tachment after Adoption. In D. Brodzinsky
& J. Palacios (Eds.), Psychological Issues in
Adoption (pp. 93-116). Westport: Praeger.
Judge, S. (2003). Developmental Recovery
and Deficit in Children Adopted from Eastern
European Orphanages. Child Psychiatry and
Human Development, 34(1), 49-62.
Lavelli, M., Pantoja, A., Hsu, H., Messinger,
D., & Fogel, A. (2005). Using microgene-
tic designs to study change processes. In D.
Teti (Ed.), Handbook of research methods in
developmental science (pp. 40-65). Oxford:
Blackwell.
Main, M., & Cassidy, J. (1988). Categories of
response to reunion with the parent at age 6:
predictable from infant attachment classifica-
tions and stable over a 1-month period. Deve-
lopmental Psychology, 24, 415-426.
Main, M., & Solomon, J. (1990). Procedures
for identifying infants as disorganised/diso-
riented during the Ainsworth Strange Situa-
tion. In M. T. Greenberg, D. Cicchetti & E.
M. Cummings (Eds.), Attachment in the Pre-
school Years (pp. 121-160). Chicago: Univer-
sity of Chicago Press.
Marcovitch, S., Goldberg, A., Gold, A., Wa-
shington, J., Wasson, C., Krekewich, K., et al.
(1997). Determinants of behavioural proble-
ms in Romanian children adopted in Ontario.
International Journal of Behavioral Develo-
pment, 20(1), 17-31.
Molina, P., & Bulgarelli, D. (in press). The
contribution of parents in the evaluation of
children’s early communication competence.
TCTP.

Pace, C., Castellano, R., Messina, R., & Za-
vattini, G. (2009). Le relazioni riparano le
rappresentazioni? Un’indagine sui modelli
di attaccamento in madri adottive e bambini
late-adopted. Psicologia Clinico dello Svilup-
po, 3, 485-514.
Palacios, J., & Brodzinsky, D. (2010). Adop-
tion research: trends, topics, outcomes. Inter-
national Journal of Behavioral Development,
34(3), 270-284.
Pugliese, M., Cohen, N., Farnia, F., & Loj-
kasek, M. (2010). The emerging attachment
relationship between adopted Chinese infants
and their mothers. Children and Youth Ser-
vices Review, 32(12), 1719-1728.
Riva Crugnola, C., Sagliaschi, S., & Rancati,
I. (2009). Qualità dell’attaccamento ed elabo-
razione delle esperienze infantili avverse in
preadolescenti adottati. Psicologia Clinico
dello Sviluppo, 3, 515-542.
Roberson, K. (2006). Attachment and caregi-
ving behavioral systems in intercountry adop-
tion: A literature review. Children and Youth
Services Review, 28(7), 727-740.
Rutter, M., & ERA-Study-Team. (1998). De-
velopmental catch-up, and Deficit, Following
Adoption after Severe Global Early Privation.
Journal of Child Psychology and Psychiatry,
39(4), 465-479.
Siegler, R. S. (1995). How does change oc-
cur: A microgenetic study of number conser-
vation. Cognitive Psychology, 28, 225-273.
Smyke, A. T., Dimitriescu, A., & Zeanah, C.
H. (2002). Attachment disturbances in young
children I: The continuum of caretaking ca-
sualty. Journal of the American Academy of
Child and Adolescent Psychiatry, 41(8), 972-
982.
Solomon, J., & George, C. (2008). The mea-
surement of attachment security and related
constructs in infancy and early childhood.
In J. Cassidy & P. Shaver (Eds.), Handbook
of attachment: theory, research and clinical
applications (2nd Ed.) (pp. 383-416). New
York: Guilford Press.
Taylor, W. (2000). Change-Point Analyzer
(Version 2.0). Libertyville: Taylor Enterpri-
ses.
van den Dries, L., Juffer, F., van IJzendoorn,
M., & Bakermans-Kranenburg, M. (2009).
Fostering security? A meta-analysis of attach-
ment in adopted children. Children and Youth
Services Review, 31, 410-421.
van IJzendoorn, M., Vereijken, C., Baker-
mans-Kranenburg, M., & Riksen-Walraven,
M. (2004). Assessing Attachment Security
With the Attachment Q Sort: Meta-Analy-
tic Evidence for the Validity of the Observer
AQS. Child Development, 75(4), 1188-1213.
Waters, E., & Deane, K. (1985). Defining
and assessing individual differences in atta-
chment relationships: Q-methodology and
the organization of behavior in infancy and
early childhood. In I. Bretherton & E. Waters
(Eds.), Growing points of attachment theo-
ry and research. Monographs of the Society
for Research in Child Development (Vol. 50,
209, pp. 41-65).
69
 „A fi sau a nu fi “- Percepţia
părinţilor asupra rolului
în prevenirea consumului de
droguri şi alcool

Dr. Hagit Levy1

Abstract
Cercetările sunt legate de domeniul psihologiei sociale parentale şi studiază, prin intermediul
paradigmei calitative, fenomenul percepţiei părinţilor şi rolul jucat în prevenirea consumului
de droguri şi alcool. Fondul teoretic al rolului părintelui şi stilului educaţional (parental),
accentuează provocări în contextul secolului 21 şi în lumina tendinţei adolescenţilor de a
experimenta drogurile şi alcoolul. De-a lungul fenomenologiei ca demers de „cercetare
calitativă”, teoria şi abordarea narativă pentru colectarea şi analiza datelor, se bazează pe
interpretarea datelor colectate de la 24 de părinţi (subiecţi), se dezbate faptul că percepţiile
părinţilor asupra rolului de prevenire, reflectă o fluctuaţie între părintele ‚prezent’ şi cel
‚absent.’ Educaţia este percepută sub patru aspecte diferite, trei stiluri parentale diferite şi trei
fire narative principale care demonstrează faptul că părinţii doresc să instituie un model eficace
de educaţie, dar, în acelaşi timp, simţindu-se incapabili să implementeze acel model. Discuţia
care demonstrează construirea percepţiei rolului parental în identitatea parentală, care este
influenţată nu numai de percepţiile tradiţionale socio-culturale între generaţii şi interiorizate,
ci mai degrabă, de factori interni şi externi, cum ar fi relaţia bidirecţională cu copiii şi un
sentiment de neputinţă şi absenţă a eficacităţii.

Cuvinte cheie: părinţi, adolescenţi, comportamente de risc, consumul de alcool şi droguri, pre-
venire

1
Şcoala de Asistenţă Socială, Colegiul Academic Ashkelon, Hebrew University of Jerusalem;
E-mail: hagitlev@gmail.com.

70
Cadrul teoretic
Cadrul teoretic analizează aspectele psihoso-
ciale parentale şi aspectele adolescenţei, atât
în​​ contextul rolului părinţilor adolescenţilor
cât şi în “relaţia şi rolul părinţilor în preve-
nirea comportamentului de risc”. Este explo-
rat modul în care literatura de specialitate se
referă la rolul de părinte; construcţia socială
parentală, modificări, evoluţii şi dileme, în
rolul educaţiei adolescentului, modelul sti-
lului parental ca o platformă pentru înţele-
gerea urmărilor asupra copilului, importanţa
autorităţii părinteşti versus prezenţa parentală
şi rolul părinţilor în consumul de droguri şi
alcool al copiilor. În plus, este legat de com-
portamentul de risc (care prezintă un risc) al
adolescenţilor, inclusiv consumul de alcool şi
droguri ca o provocare principală a părinte-
lui.
Construcţia socială parentală se referă la ro-
lul părinţilor ca rol primordial în familie dar,
cu toate acestea, educaţia adolescenţilor este
cercetată ca un subiect distinct, care se poa-
te distinge de alte studii referitoare la copii
de vârste diferite şi este considerată o zonă
de curând cercetată (Bar Yosef, 1996; Cohen
, 2007; Holmbeck, Paikoff & Brooks-Gunn,
2002).
Este accentuat faptul că impactul educaţiei
parentale privind socializarea copiilor inclu-
de un spectru larg de influenţe psiho-sociale
şi modele de comportament, valori şi motiva-
ţie, încurajarea stabilităţii emoţionale şi suc-
cesul şcolar, precum şi structurarea mediului
copilului, stimularea şi asigurarea unei cone-
xiuni sociale (Brandy, 2007; Grusec & Has-
tings, 2007; Maccoby, 1992, 2007). Modelul
stilului parental clarifică faptul că educaţia se
realizează în conformitate cu diferite stiluri,
care furnizează indicatori fiabili de funcţiona-
re a educaţiei, care pot prezice bunăstarea co-
piilor într-un spectru larg de dezvoltare a co-
pilului (Baumrind, 1966, 1967, 1989, 1991a,
1991b; Darling şi Steinberg 1993; Maccoby
& Martin, 1983). Un model de stil parental
se bazează pe factorul de control şi se referă
la o măsură autoritară de care se foloseşte o
mamă, în scopul de a realiza educaţia.
Chiar dacă modelul de părinte autoritar a fost
legat de rezultate pozitive, de-a lungul ani-
lor, părinţii au arătat o capacitate diminuată
de a stabili autoritatea, nu numai ca urmare
a schimbării rolului după adolescenţă, ci mai
degrabă a schimbării mediului socio-cultural.
(Amit, 2006; Holden, 2010; Elkind, 1994;
Omer, 2000, 2002, 2008).
Se arată că părinţii au acceptat pluralismul,
care caracterizează societatea modernă ca o
axiomă (Omer, 2000). Această renunţare la
educaţia tradiţională a contribuit la deterio-
rarea continuă a autorităţii parentale (Alon
& Omer, 2005, Omer, 2000, 2008). Sesizabil
este faptul că, în tranziţia de la o societate tra-
diţională la o societate modernă, ​​părinţii au
pierdut “codul de ghidare” legat de modul de
comportare în diferite situaţii (Amit, 1997).
Deşi „părintele autoritar” a fost deseori con-
siderat un instrument eficient (Steinberg,
2001), abordările moderne nu relevă un inte-
res în creşterea copiilor într-un mod tradiţio-
nal autoritar dar, cu toate acestea, nu este clar
ce alternativă ar trebui implementată (Omer,
2000).
În timp ce relaţia părinte-copil este conside-
rată o resursă socială şi emoţională pentru
dezvoltarea adolescenţilor în timpul adoles-
cenţei (Carlo et al, 2011;. Collins & Laur-
sen, 2004; Jager, şi Garrett, 2001, Steinberg,
2001), relaţia lor se confruntă cu o tranziţie
stresantă (Belsky, 1984; Bronfenbrenner,
1979; Kuzynski, 2002, Amit, 2006). Se pre-
supune că educaţia progresează printr-o serie
de şase etape psihologice din care a cincea,
etapa interdependentă - copilul ajunge la ado-
lescenţă - părintele este confruntat şi trebuie
să interacţioneze cu un “nou” copil. Astfel,
toate aspectele relaţiei anterioare trebuie din
nou abordate şi renegociate (Galinsky, 1987;
Levinson 1978, 1986).
Răspunsul la întrebarea ce pot face părinţii
pentru a preveni consumul de droguri şi de
alcool arată faptul că monitorizarea şi urmă-
rirea atentă a copiilor poate îndepărta (com-
71
 portamentul de risc) tentaţia, în timp ce o
monitorizare superficială atrage după sine
un comportament deviant (Dishion & Mc-
Mahon, 1998; Kerr & Stattin, 2000; Resni-
ck et al, 1997). Deşi influenţa reciprocă este
crucială în iniţierea consumului de substanţe
în rândul adolescenţilor, atitudinea părinţilor
şi practicile nu sunt mai puţin semnificative
(Coombs, Paulson, şi Richardson, 1991;. Fal-
lu et al, 2010). În plus, influenţa părinţilor în
ceea ce priveşte stima de sine – starea de bine
a copiilor lor nu poate fi mai puţin importantă
decât cea a colegilor, chiar în timpul adoles-
cenţei (Armsden & Greenberg, 1987; Gre-
enberg et al, 1983; Lasko et al,.. 1996; Leung
& Leung, 1992; Paterson et al, 1994).
Literatura de specialitate care se ocupă cu
adolescenţa include diferite teorii care ex-
plică caracteristicile unice şi consecinţele
acestei etape din viaţă (Erikson, 1956; Fre-
ud, 1966; Hall, 1904; Lerner, 1987; Muuss,
1990, Petersen, 1988; Piaget, 1962; Bandura,
1977). Modificările cu care adolescenţii se
confruntă şi, ca urmare, provocările pe care le
plasează în faţa părinţilor lor, sunt consecinţe
ale unui spectru larg, de la schimbările biolo-
gice la factorii socio-culturali, ecologici. Ca
parte a procesului de dezvoltare, adolescenţii
au tendinţa de a experimenta comportamen-
te de risc, printre care consumul de alcool şi
droguri (Burt & Resnick, 1996; Jessor, 1998,
1987; Jessor & Jessor, 1977; Donovan et al
1991).
Ca urmare a analizei termenilor de comporta-
ment de risc şi stare de risc, s-a arătat că starea
de risc cuprinde patru indici, care funcţionea-
ză interdependent: factori de risc, iniţiatori ai
riscului, comportamente de risc şi rezultatele
riscului. Sunt, de asemenea, acte, cum ar fi
un “risc în lanţ”, prin care diverşi factori de
risc cunoscuţi, conduc spre anumite riscuri
comportamentale, care se traduc în rezulta-
te ale riscului (Burt & Resnick, 1996; Kirbi
& Fraser, 1997). Unele teorii au încercat să
analizeze şi să explice tendinţa adolescenţi-
lor de a folosi droguri şi alcool ca un com-
portament funcţional, ce serveşte nevoilor
72
lor de dezvoltare (Donovan, 1996; Jessor &
Jessor, 1977, Jessor, 1987). Similar cu orice
comportament învăţat, acesta este obiectivul
principal şi folosit ca un instrument de reali-
zare a obiectivelor. Drogurile şi alcoolul ajută
la obţinerea obiectivelor legate de experien-
ţe, norme şi expectanţe de zi cu zi. Atributele
adolescenţilor cu privire la consumul de al-
cool şi droguri poartă o semnificaţie specială
prin aceste obiective, modelele, şabloanele,
modul în care percep propriile trăiri şi efecte-
le substanţelor. Este, de asemenea, cunoscut
faptul că adolescenţii au tendinţa de a dez-
volta comportamente de risc, în etape, de la
risc mediu până la risc ridicat (Kandel, 2002;
Kandel, 1982; Kandel, 1975). Comportamen-
tele de risc sever apar treptat şi pot începe cu
fumatul. Consumul de alcool şi ţigări s-au
demonstrat ca fiind “comportamente poar-
tă” (gate behaviours) la consumul de droguri
ilicite (Hoffrage et al, 2003;. Kandel, 2002;
Kandel, 1982; Kandel, 1975; Zhang Wieczo-
rek şi 1997).
Cu toate acestea, chiar dacă copiii care fac
parte din acest grup de vârstă au tendinţa de
a atribui un nivel ridicat de importanţă soci-
ală relaţiei lor cu grupuri de colegi de ace-
eaşi vârstă, s-au observat rezultate pozitive
în ceea ce priveşte prevenirea consumului de
droguri şi alcool (Coombs, Paulson, şi Ri-
chardson , 1991; Fallu et al, 2010;. Macaulay
et al, 2005;. Resnick et al, 1997).
Metoda şi analiza
Cu siguranţă este firesc ca experienţa şi punc-
tul de vedere al părinţilor să fie esenţial şi
important. Având în vedere că rolul părintelui
este unul influenţat de factori intrapersonali
psihologici şi de un sistem ecologic interper-
sonal, studiul actual consideră că este necesar
să se examineze construcţia rolului parental
în contextul unei realităţi fireşti a părinţilor şi
să-l studieze direct de la ei . Ca urmare, acest
studiu a vizat două obiective (importante): de-
scriptiv şi interpretativ, pentru a descrie rolul
şi percepţia părinţilor şi să le înţeleagă. Prin
urmare, obiectivele sunt de a studia modul în
care părinţii percep rolul lor în ceea ce priveş-
te prevenirea consumului de droguri şi de al-
cool, şi pentru a demasca eventuale provocări
în procesul de prevenire a consumului.
În mod corespunzător, două întrebări de cer-
cetare au fost ridicate: cum percep părinţii
rolul parental, în general, şi în special în ceea
ce priveşte fenomenul consumului de droguri
şi de alcool? Şi cum simt că ar trebui să ac-
ţioneze un părinte şi ce face propriu zis, în
scopul de a preveni consumul de droguri şi de
alcool în rândul copiilor lor?
Metodologia se bazează pe paradigma calita-
tivă constructivă (Guba & Lincoln, 1985) care
a rezultat din cadrul teoretic, pe obiectivele
de cercetare şi întrebări. Din aceleaşi moti-
ve, se bazează pe abordarea fenomenologică
- narativă, care subliniază o atitudine globală
faţă de fenomenele umane (Stake, 1995) şi
importanţa de a asculta poveştile oamenilor
“autentici, relatat de ei înşişi, în mediul lor
natural (Şabăr Ben-Yehoshua, 2006; Denzin
& Lincoln, 2005). Modul în care paradigma
constructivă prezintă datele, organizate într-
un mod multidimensional, în conformitate cu
evenimentele şi interacţiunile care sunt legate
unele de altele într-o tapiserie complexă de
semnificaţii şi (Shkedi, 2006, 2010), de ase-
menea, de un subiect stabilit de studiul actu-
al.
Cadrul teoretic redă parentalităţii un rol com-
plex, influenţat de experienţele anterioare,
precum şi de cele prezente şi imediate, nu
neapărat legate numai de ei înşişi, dar, de
asemenea, de exemplu, de colegii de aceeaşi
vârstă, mass-media, şi de factorii socio-cultu-
rali. Ca urmare a complexităţii fenomenului
parental, paradigmei calitative, profunzimea
a fost folosită ca un instrument de cercetare,
(Gubrium & Holstein, 2001; Seidman, 1991)
(grounded theory) (Glaser & Strauss, 1967 ;
Shkedi, 2006, 2010) ca abordare principală
de analiză, metodă narativ-holistică (Leibli-
ch, Tuval-Mashiach & Zilber, 2010, 1998).
Deoarece unele cercetări s-au remarcat ca fi-
ind de o importanţă deosebită, intervievarea
cuplurilor (Babbie, 2004; Ledyard & Morri-
son, 2008, Seymour, Dix, şi Eardley, 1995;
Whisman, Uebelacker & Weinstock, 2004),
precum şi toate interviurile au fost efectuate
în acest fel (interviuri Conjoint). S-a consi-
derat ca fiind necesară o dezbatere şi o anali-
ză a problemelor comune în prezenţa ambilor
părinţi Această metodă a contribuit la o mai
bună înţelegere privind (Ledyard & Morri-
son, 2008;. P. 242) colectarea de datelor.
Un total de 24 de persoane au participat la cer-
cetare, 10 cupluri căsătorite, 3 părinţi mono-
parentali (1 tată divorţat şi 2 mame divorţate),
şi o mamă recăsătorită. Media de vârstă a fost
de 39-53 de ani, în timp ce media de vârsta
a copiilor a fost între 6-27 ani. Toţi părinţii,
în afară de o mamă şi un tată, au schimbat o
varietate largă de profesii. 14 părinţi au diplo-
mă de liceu, în timp ce 10 au educaţie acade-
mică. Participanţii au răspuns la următoarele
premise: a fi părinţi/părinte cu cel puţin un
copil care, la momentul interviului avea vâr-
sta de 12-18 de ani, deoarece în acest grup de
vârstă există probabilitatea de a experimenta
consumul de droguri şi alcool. Era important
de a descoperi relatările autentice ale părin-
ţilor, bazate pe experienţe reale şi actuale, şi
nu numai cele redate de memorie sau de ima-
ginaţie, astfel, imaginea creată ,devenea una
relevantă la momentul interviului. Al doilea
criteriu reflectă evitarea subiecţilor care pu-
teau fi participanţi ai unei alte cercetări. Stu-
diul trebuie să fie lipsit de orice interes per-
sonal sau de nevoia părinţilor, dorindu-se şi
evitarea transformării interviului într-o formă
de tratament.
Procesul de cercetare a inclus o sesiune pre-
liminară ce conţinea două interviuri în scop
informativ care au confirmat şi mai mult im-
portanţa studiului în desfăşurare. Aceste in-
terviuri informative au ilustrat interesul pă-
rinţilor în a împărtăşi povestea lor, în ciuda
problemelor delicate care încurajează o oare-
care reticenţă.
Între aprilie 2009 şi iulie 2010 au avut loc 14
interviuri în detaliu cu 10 cupluri şi 4 părinţi
monoparentali. Toate interviurile, în afară
73
 de unul, au avut loc la reşedinţele acestora.
În scopul stabilirii unui nivel de încredere
şi pentru a permite părinţilor să se exprime
liber, interviul s-a realizat conform dorinţe-
lor şi nevoilor participanţilor. Pentru a spori
calitatea obiectului de cercetare, au fost rea-
lizate acţiuni relevante pentru validarea şi fia-
bilitatea concluziilor. În acest context, au fost
folosiţi termeni alternativi pentru măsurile
tradiţionale de validitate şi fiabilitate aşa cum
sunt definiţi de Lincoln şi Guba (1989), fiind
utilizate: “credibilitatea”, pentru validitatea
internă, ​​“transferul”, pentru validitatea exter-
nă şi “conformarea”, pentru obiectivitate.
În urma înregistrării interviurilor, transcrierii
şi parcurgerii repetate a datelor, au urmat 2
etape de analiză de conţinut pentru a descoperi
ceea ce s-a spus (Shkedi, 2010). Prima etapă
cuprinde 2 faze iar din prima rezultă 4 aspec-
te diferite şi din a doua rezultă 3 stiluri diferi-
te de educaţie. În etapa a 2-a a fost efectuată
o analiză globală, din care s-au născut 3 fire
narative. Prima etapă a analizei de conţinut a
inclus 4 nivele, nivelul 1, analiza amorsă - co-
dificarea detaliată a datelor. Nivelul 2, analiza
de cartografiere - categorii detaliate prezente
în fiecare interviu. Nivelul 3, analiza focală
- categorii principale, care ilustrează modul
în care participanţii conceptualizau rolul pa-
rental în prevenirea consumului de substanţe
a copiilor, şi de nivelul 4, analiza teoretică - a
produs cadrul teoretic al conceptualizării. A
fost realizată o analiză suplimentară în faza 2
pentru a dezvolta cele 4 aspecte care au fost
găsite în faza 1.
Această analiză a fost utilizată interpretativ,
cu scopul de a înţelege percepţiile părinţilor
şi rolul acestora în cadrul prevenirii consu-
mului. Aceasta reflectă o interpretare a aspec-
telor ca reprezentări ale stilurilor parentale ce
caracterizează experienţa părinţilor. În a doua
etapă de analiză, cea holistică, (Leiblich, Tu-
val-Mashiach & Zilber, 2010, 1998) s-a exa-
minat modul în care participanţii au răspuns
la întrebări.
Au fost găsite trei fire narative principale ca-
racterizând modul în care a fost relatată po-
vestea: fir narativ temporal, de cauzalitate şi
74
de generalitate.
1. Dificultăţi
Aspecte cu pri- 2. Funcţionare
Faza 1
vire la educaţie 3. Relaţie
4. Parteneriat
Prima etapă
Analiza de fond
(Ceea ce s-a spus)
1. Părinţi protectori
2. Paralizie parentală
Faza 2 Stil parental
3. Părinţi neparticipativi, în
așteptare
A doua etapă 4. Temporal
Formă de analiză holistică Fir narativ 5. Cauzalitate
(forma relatării) 6. Generalitate
Procesul de cercetare a fost susţinut în funcţie
de considerente etice. Consimţământul liber,
exprimat ca instrument de etică, a fost folosit
cu scopul de a garanta (participanţii au eva-
luat pentru ei înşişi) fezabilitatea participării
(Sabar-Ben Yehoshua, 2006). Intimitatea şi
anonimatul au fost, de asemenea, instrumente
menite să asigure conservarea eticii în reali-
zarea studiilor.
Concluzii
Rezultatele sunt prezentate, în funcţie de ana-
liza datelor, în două etape. Prima etapă pre-
zintă două faze, relatările părinţilor ilustrând
în mod firesc percepţia asupra rolului. Aces-
te experienţe sunt, de asemenea, redate prin
folosirea unor categorii de „hărţi”descriptive
care relevă aspecte ale rolurilor parentale. A
doua fază a arătat o tipologie de stiluri pa-
rentale ce au fost interpretate şi integrate.
Etapa a doua din cadrul concluziilor prezen-
tate dezvăluie o abordare holistică - anali-
ză sub formă a trei fire narative exprimate,
descrise prin prisma cuvintelor părinţilor.
Prima fază a primei etape a analizei de fond
a sugerat faptul că percepţiile părinţilor asu-
pra rolului lor se manifestă prin patru aspecte
principale. Aceste patru aspecte constituie ca-
tegoriile principale care au fost găsite în ana-
liza de fond cu privire la educaţie:
1. Dificultăţi întâmpinate
A. Funcţionarea
B. Relaţia părinţilor cu copiii
C. Parteneriat (sistemul educaţi-
onal şcolar, mediul)
Sub aspectul dificultăţilor întâmpinate, pă-
rinţii percep performanţa în ceea ce priveşte
interpretarea rolului ca fiind dificilă, provoca-
toare şi aproape imposibil de pus în aplicare.
Dificultăţile au fost caracterizate prin angoa-
sa de pierdere sesizabilă a autorităţii părin-
teşti. Părinţii au declarat că frica şi pierderea
autorităţii îi îndepărtează de modelul parental
ideal imaginat de ei.
Aspectul de funcţionare. Părinţii caracterizaţi
de acest aspect, se percep ca jonglând între
rolurile de supraveghetor şi salvator. Au de-
scris rolul lor în termeni de acţiune, de exem-
plu: paza, salvarea, descurajarea şi insuflarea
fricii.
Aspectul relaţiei lor cu copiii. Caracteristici-
le importante au fost îndoiala şi confuzia în
ceea ce priveşte identitatea lor parentală, în-
trebându-se ei înşişi dacă ar trebui să devină
prietenii copiilor lor. Mai mult, ei s-au descris
ca fiind paralizaţi în timpul confruntărilor cu
copiii. Acest lucru reprezintă o manifestare
a auto îndoielii şi sentimentului de a fi “de
prisos”.
Ultimul aspect care exprimă percepţia părinţi-
lor în ceea ce priveşte rolul parental în cauză,
este nevoia de parteneri pentru a facilita inter-
pretarea rolului parental. Acei părinţi percep
rolul lor ca fiind doar parţial, de importanţă
scăzută, probabilitatea de a influenţa copiii fi-
ind, de asemenea, scăzută. Ei percep şcoala,
cadrele didactice şi autorităţile de stat în cali-
tate de potenţiali parteneri care deţin puterea.
În acelaşi timp, paradoxal, invocă dezamăgi-
rea provocată de acei “parteneri”.
A doua fază aprofundează analiza de fond pre-
zentând o tipologie care indică faptul că părinţii
pot fi clasificaţi conform a trei stiluri parentale:
A. Părintele protectiv, derivat din di-
ficultăţile şi aspectele de funcţionare
B. Paralizia parentală, derivată din dificultă-
ţile şi aspectele de relaţionare părinte-copil.
C. Părinţii în aşteptare, derivaţi din relaţia şi
rolul cu partenerii.
Esenţa experienţei stilului parental protector
este nevoia părinţilor de a acţiona ca gardă de
corp pentru copiii lor, manifestând sentimen-
te de frustrare şi neputinţă. Părinţii care au
exprimat acest stil, au înţeles rolul lor ca fiind
unul autoritar, dar neavând mijloacele nece-
sare de a-l îndeplini. Aceşti părinţi adoptă in-
strumente care au fost derivate din experien-
ţele lor generale ale realităţii contemporane,
mai degrabă decât să recurgă la o analiză care
ar identifica rolul parental în esenţă.
Stilul parental paralizat a fost manifestat în
principal, de o experienţă emoţională, carac-
terizată prin frică şi un sentiment de pierdere
a autorităţii şi paralizie. Părinţii au descris
teama ca un factor tot mai prezent, care a
afectat în mod decisiv viaţa şi relaţia lor cu
copiii . Pe de o parte, au perceput-o ca fiind
inevitabilă, având în vedere actuala realitate
socio-culturală, şi pe de altă parte, aceasta
angoasă stimulând motivaţia de a lua măsuri
educative, care contrazic percepţiile lor de
bază. Părinţii au descris acest conflict ca fiind
paralizant.
Esenţa stilului parental ‘’ în aşteptare “ dez-
văluie o reflectare despre actualitatea şi rele-
vanţa părintelui ca o sursă de autoritate legi-
timă, care deţine roluri tradiţionale, sociale şi
acceptabile. Cu alte cuvinte, participanţii au
sesizat rolul lor ca fiind unul important, dar
nereuşind să identifice elementele definitorii
ale acestui rol. Aceşti părinţi au exprimat o
nevoie de asistenţă în creşterea şi îndruma-
rea copiilor lor, având dificultăţi în abordarea
provocărilor şi admiţând o responsabilitate ce
le revine aproape exclusiv. Părinţii văd şcoa-
la şi instituţiile statului ca o forţă importantă
în ceea ce priveşte prevenirea consumului de
droguri şi alcool, dar în acelaşi timp, expri-
mându-şi dezamăgirea, aceştia eşuând în a-şi
îndeplini misiunea.
În a doua etapă de analiză, cea holistică s-au
găsit trei principii importante (fire narative):
fir narativ cu caracter temporal, adică eveni-
mente redate în trei dimensiuni ale timpului;
75
 un fir narativ cu caracter de cauzalitate, în care
povestea a fost explicată în repetate rânduri;
şi un fir narativ cu caracter generic, în care
povestea s-a transformat într-un ansamblu de
evenimente comune.
În general, s-a constatat că participanţii tind
să tranziteze între categoria de părinţi pre-
zenţi şi părinţi absenţi. Pe de-o parte, părinţii
şi-au exprimat dorinţa de a realiza o educaţie
activă pentru a preveni consumul de alcool şi
droguri. Cu toate acestea, în acelaşi timp, ei
au perceput rolul de prevenire ca fiind dificil
de realizat, manifestând frustrare legată de
pierderea autorităţii parentale şi astfel sfâr-
şind prin absenţă în procesul de educaţie.
Discuţii şi Concluzii
Discuţia se axează pe formarea identităţii
parentale ca un proces în curs de dezvoltare.
Este sugerat faptul că a face faţă rolului pa-
rental în prevenirea consumului de droguri şi
de alcool a constituit identitatea părinţilor, în
general. Astfel, rezultatele studiului conchid
experienţele ca un ansamblu, în special, în
ceea ce priveşte relaţia cu adolescenţii care
reflectă alcătuirea identităţii participanţilor.
Discuţia se concentrează pe construirea iden-
tităţii parentale şi a surselor sale de influen-
ţă în funcţie de teoria identităţii şi a rolului
(CAST, 2004; Kuzminsky & Kloyer, 2010;
Stryker & Burke, 2000), abordarea narativă
(Bruner, 1999, 2004; Freeman , 1993), teoria
determinării de sine (Decizia & Ryan, 2000,
2002, Ryan & Decizia, 2000) şi abordarea efi-
cacităţii personale (Bandura, 1989, 1977). Pe
baza rezultatelor de cercetare, a fost realizat
un studiu al factorilor care afectează consoli-
darea identităţii parentale. Epilogul discuţiei
dezvăluie asemănările dintre rolul parental şi
rolul de lider. În cele din urmă, discuţia exa-
minează limitele studiului.
În conformitate cu teoria identităţii, identita-
tea individului este creată de internalizarea
rolului şi semnificaţiile expectanţelor, care
sunt “externe”, şi asociate cu poziţiile struc-
turii sociale (Stryker & Burke, 2000). În acest
sens, percepţia părinţilor asupra rolului lor
76
poate fi văzut ca un produs al structurării so-
ciale, care s-a dezvoltat într-un context inter-
generaţional şi este, de asemenea, influenţat
de schimbările socio-culturale. Aceste schim-
bări zdruncină bazele care compun această
structură şi, astfel, confuzia care caracterizea-
ză identitatea parentală.
Modelul parental (părintele) reprezintă o iden-
titate funcţională, bazată nu numai pe simplul
fapt al naşterii copilului, ci mai degrabă pe
relaţia dintre părinte şi copilul său. Identita-
tea părintelui este condiţionată de copiii săi
şi este influenţată de relaţia pe care o are cu
aceștia (Stuve & Pleck, 2001). Studiul actual
indică faptul că percepţiile părinţilor asupra
rolului lor, sunt influenţate direct de relaţia
părinte-copil. Acest tip de relaţie este, de ase-
menea, rezultatul influenţelor unor factori di-
feriţi, care nu sunt în mod specific bazați pe
personalitate, ci mai degrabă sunt bazați pe
evoluţiile culturale, sociale şi tehnologice. În
acest sens, identitatea parentală se confruntă
cu un conflict între definiţia socială şi aştep-
tările părintelui cât şi capacitatea sa de a im-
plementa aceste aşteptări.
Identificarea individului cu un grup crează
identitatea socială şi constituie baza percepţiei
individului (Doise, 1993; Moscovici, 1994).
Definiţia unui grup, cum ar fi cel a părinţilor
aduce recunoaşterea identităţii unice şi prin
urmare, întregii reprezentări a relaţiei sociale.
Reprezentările sociale nu sunt numai scheme
de informaţii, ci mai degrabă, “un ghid de
acţiune”, iar rolul lor este de a oferi scenarii
de comportament în diferite situaţii. Ca atare,
rezultatele studiului arată că structura actuală
a matriţei cognitive şi emoţionale a părinţilor
include mai mult decât o identitate parentală
funcţională. Participanţii se percep ca părinţi,
dar şi ca prieteni, precum şi detectivi, respec-
tiv, gărzi de corp.
În acest fel, există o situaţie în care părinţii de-
ţin simultan mai multe “relaţii sociale”, care
sunt identităţi sociale diverse ce nu se com-
pletează reciproc în mod obligatoriu. “Aces-
te identităţi multiple” furnizează o explicaţie
pentru percepţiile de dezorientare, confuzie şi
neputinţă prezentate de către părinţi şi poate
constitui o bază pentru dezvoltarea identităţii
“prezent-absent”.
Abordările narative relevă identitatea copilu-
lui în curs de dezvoltare pe tot parcursul vieţii,
din copilărie fiind influenţat de experienţele
personale şi sociale. Studiile axate pe părinţi
subliniază faptul că rolul parental se instituie
împreună cu tranziţia copiilor. Ca atare, de-
vine clar că formarea identităţii părinţilor ca
o identitate “prezent-absent” se bazează pe
evenimentele din viaţa lor.
Participanţii au prezentat un dialog constant
între diferitele tipuri de părinţi si abordări,
adică educaţia primită de la proprii părinţi şi
educaţia cu caracter evolutiv şi spontan.
Conform teoriei autodeterminării, participan-
ţii la studiu prezintă o deteriorare a aspectelor
interioare legate de motivare şi angajament,
care sunt consideraţi factori semnificativi în
stabilirea rolului parental. Se poate observa
că cele trei nevoi psihologice: necesitatea
pentru stabilirea unei relaţii; apartenenţa; se-
curitatea; independenţa (autonomia), de care
depinde o dezvoltarea optimă, ​​nu sunt mul-
ţumitoare. Motivaţia internă a părinţilor de a
influenţa copiii, pentru a le schimba compor-
tamentul şi de a preveni consumul de droguri
şi de alcool este labilă din pricina unor împre-
jurări cu caracter imprevizibil.
În general, se arată că tipologia stilului pa-
rental (Baumrind, 1966, 1989), care serveşte
până în zilele noastre chiar în discutarea ca-
lităţii de părinţi şi, respectiv, influenţele sale
asupra rezultatelor şi urmărilor nu mai este
suficiente. Chiar dacă factorii de control şi ai
autorităţii părinteşti sunt consideraţi în con-
tinuare esenţiali, acest considerent rămâne
“teoretic”, părinţii neavând mijloacele să-l
stabilească. Acest lucru conduce la concluzia
cea mai importantă a studiului actual, care
prezintă părintele “absent”, care nu reuşeşte
să-şi realizeze obiectivul, prevenirea compor-
tamentelor de risc al copilului.
Epilogul care evidenţiază legătura dintre
educaţia parentală şi rolul funcţiei de „lider”
demonstrează că similar educaţiei parenta-
le, fenomenul de „conducător” este, de fapt,
povestea liderului, cu caracteristicile sale şi
comportamentul specific acestuia (Popper,
2009; Yukel & Van Fleet, 1992). Aşa cum
denotă cele mai multe teorii în domeniul le-
adershipului, descrierea influenţelor liderului
asupra adepţilor săi, este valabilă şi în do-
meniul educaţiei parentale. Cercetătorul stu-
diului actual doreşte să evidenţieze faptul că
această percepţie, similară cu cea a părintelui,
conduce la o relaţie bidirecţională de lider-
adept. În această lumină, este nevoie a se lua
în considerare ambele părţi, precum şi influ-
enţele reciproce într-un context unic. Poate fi
remarcat faptul că educaţia parentală, asemă-
nătoare fenomenului de lider, trece printr-un
proces de redefinire, prin care componentele
centrale ale acestei definiţii sunt factorii care
afectează aceste roluri.
Contribuţia studiului este demonstrată în mai
multe domenii. În primul rând şi având în ve-
dere tipologia clasică a stilului parental, re-
zultatele indică faptul că există diferite stiluri
de educaţie derivate din percepţia de sine a
părinţilor. Studiul ilustrează faptul că există
o mare importanţă în a asculta vocile ineren-
te ale părinţilor, în mediul lor natural, şi de a
învăţa nu numai prin prisma urmărilor, ci mai
degrabă, direct de la ei. Astfel, se poate con-
chide prin faptul că stilurile parentale pot fi,
de asemenea, conceptualizate de percepţia de
sine a părinţilor şi ca rezultat, realizarea unor
programe adecvate de consultanţă.
O altă contribuţie reflectă o consolidare a
abordării lui Kuczynski şi lui Parkin (2009)
care prezintă un dialog nu numai între părinţi
şi copii ci, de asemenea, cu ei înşişi în ceea ce
priveşte relaţia bidirecţională cu copiii. Ob-
servând evoluţia relaţiei, aceştia o percep mai
degrabă ca pe o sursă centrală de frustrare,
decât de satisfacţie.
Consecinţele legate de practică şi de inter-
venţie cu părinţii indică faptul că atât tera-
77
 pia familială cât şi cea de politică generală
a serviciilor relevante ar trebui să ia în con-
siderare nu numai nevoile copilului, ci mai
degrabă nevoile părinţilor de a face faţă pro-
blemelor întâlnite. Cu atât mai mult, în vreme
ce părinţii tind să nu coopereze întotdeauna
cu programele de prevenire, atenţia ar trebui
îndreptată spre motivele pentru care aceştia
aleg abandonul nu doar din pricina motivelor
tehnice (calendar, cost), ci mai degrabă din
perspectiva atitudinii faţă de program şi pen-
tru a identifica nevoile specifice.
În acest context, este necesar de a consolida
modelul parental ca “instituţie” şi, în special,
încrederea în sine a părinţilor pentru a-i ajuta
în a se “reconecta” şi re-identifica, cu rolul de
părinte, în funcţie de percepţia proprie.
Implicaţiile tratamentului includ dezvoltarea
de modele practice de intervenţie, cu privire
la nivelurile iniţiale, secundare şi terţiare de
prevenire. Prevenirea iniţială este, în princi-
pal, de educaţie, de creare a unui climat bun
şi condiţii eficiente care să prevină crearea
de posibile probleme. Prevenţia secundară ar
trebui concepută pentru tratarea problemelor
în etapele iniţiale pentru a preveni degradarea
în etape mai dificile. Prevenirea terţiară ar tre-
bui destinată tratării unor probleme în etapele
sale complexe, inclusiv o intervenţie externă
realizată de către un profesionist. Procesele
de stimulare a educaţiei preventive ar trebui
să înceapă în etapele preliminare, care înso-
ţesc educaţia şi ajută la formarea unei identi-
tăţi funcţionale.
Aspectele problematice ale unui viitor studiu
se pot concentra pe nivelul percepţiei copiilor
asupra rolului părintelui pornind de la rezul-
tatele prezentului studiu şi în general. Se evo-
că întrebarea dacă copiii îi percep pe părinţi
aşa cum se percep părinţii pe ei înşişi, dacă
îi percep diferit, şi modul în care percepţiile
părinţilor pot influenţa perspectiva copiilor.
Studii aprofundate pot, de asemenea, trata
înţelegerea efectului deosebit şi importanţei
poziţiei adolescentului în familie din prisma
78
percepţiei părinţilor, de exemplu: dacă el este
cel mai mare sau mai mic copil din familie.
Din studiu devine clar că dificultăţile şi ex-
perienţele descrise, chiar dacă acestea sunt în
stil familial, sunt adesea descrise într-un mod
diferit, cu o intensitate diferită în diferite fa-
milii. Este necesar a se examina dacă diferen-
ţa este în legătură cu confruntarea iniţială.
Se propune studierea relaţiei dintre copil şi li-
der, părintele, putând fi remarcat asemănător
unui rol care necesită abilităţi de conducere.
Datele studiului relevă faptul că acestea sunt
în căutarea rolului, dar, în acelaşi timp, nu se
simt în legitimitatea de a-l pune în aplicare.
Studiind această relaţie, se contribuie la re-
definirea educaţiei parentale şi consolidarea
prin corelarea cu abilităţile de lider.
În concluzie, o sferă suplimentară, care pare
fi adecvată unui viitor studiu se referă la în-
trebarea: În ce parte se îndreaptă educaţia? În
ce fel se pot redefini obiectivele sale şi, astfel,
să devină un rol mult mai uşor de identificat.
Studiul actual arată că educaţia (părinte şi fa-
milia) este într-o continuă schimbare, ca parte
a procesului social istoric evolutiv. Cercetă-
torii recomandă argumentarea studiilor din
punct de vedere sociocultural contemporan
analizând în acelaşi timp modificările cu pri-
vire la relaţiile părinte-adolescent.
Bibliografie
Alon, N., & Omer, H. (2005). Demonization
in personal relations. Israel: Books Publicati-
on (In Hebrew).
Amit, H. (2006). Parents as leaders. Israel:
Modan Publishing House, Ltd. (In Hebrew).
Amit, H. (1997). Parents as humans. Israel,
Tel Aviv: Sifriyat Poalim Publishing House
Ltd. (In Hebrew).
Armsden, G., & Greenberg, M. (1987). The
Inventory of Parent and Peer Attachment:
Individual differences and their relationship
to psychological well-being in adolescence.
Journal of Youth and Adolescence, 16, 427-
454.
Babbie, E. (2004). The practice of social re-
search (10th ed.). Belmont, CA: Wadsworth.
Bandura, A. (1989). Social cognitive theory.
In R. Vasta (Ed.), Annals of child develop-
ment, Vol.6. Six theories of child development
(pp. 1-60). Greenwich, CT: JAI Press.
Bandura, A. (1977). Social learning theory.
N.J.: Prentice-Hall.
Bar-Yosef, R. (1996). Family sociology in
light of social and biotechnological changes.
Megamot, Behavioural Sciences Journal, 38,
5-29 (In Hebrew).
Baumrind, D. (1966). Effects of authoritative
control on child behaviour. Child Develop-
ment, 37(4), 887-907.
Baumrind, D. (1967). Child care practices an-
teceding three patterns of the preschool beha-
viour. Genetic Psychology Monographs, 75,
43-88.
Baumrind, D. (1989). Rearing competent
children. In: W. Damon (Ed.), Child develop-
ment today and tomorrow (pp. 349-378). San
Francisco: Jossey-Bass.
Baumrind, D. (1991a). Effective parenting
during the early adolescence transition. In: P.
A. Cowen, & E. M. Petherington (Eds.), Fa-
mily transitions (pp. 11-163). Hillsdale, N.J.:
Lawrence Erlbaum.
Baumrind, D. (1991b). The influence of pa-
renting style on adolescent competence and
substance use. Journal of Early Adolescence,
11(1), 56-95.
Belsky, J. (1984). The determinants of paren-
ting: A process model. Child Development,
55(1), 83-96.
Bronfenbrenner, U. (1979). The ecology of
human development. Cambridge, MA: Har-
vard University Press.
Bruner, J. (2004). The narrative creation of
self. In: L. E. Angus, & J. McLeod (Eds.),
The handbook of narrative and psychothera-
py: Practice, theory, and research (pp. 3-14).
Thousand Oaks, CA: Sage Publications.
Bruner, J. (1999). Narratives of aging. Journal
of Aging Studies, 13(1), 7-9.
Burt, M. R., & Resnick, G. (1996). Youth at
risk: Definitions and implications service de-
livery. American Journal of Orthopsychiatry,
66(2), 172-188.
Carlo, G., Mestre, M. V., Samper, P., Tur,
A., & Armenta, B. E. (2011). The longitudi-
nal relations among dimensions of parenting
styles, sympathy, prosocial moral reasoning,
and prosocial behaviours. International Jour-
nal of Behavioural Development, 35(2), 116-
124.
Cast, A. D. (2004). Well-being and the transi-
tion to parenthood: An identity theory approa-
ch. Sociological Perspectives, 47(1), 55-78.
Cohen, E. (Ed.). (2007). The parenthood ex-
perience: Coping and development. Israel,
Haifa: Ach Publisher (In Hebrew). 
Collins, W. A., & Laursen, B. (2004). Parent-
adolescent relationships and influences. In: R.
M. Lerner, & L. Steinberg (Eds.), Handbook
of adolescent psychology (pp.331-363). N.Y.:
John Wiley & Sons inc.
Coombs, R. H., Paulson, M. J., & Richardson,
M. A. (1991). Peer versus parental influence
in substance use among Hispanic and Anglo
children and adolescents. Journal of Youth
and Adolescence, 20(1), 73-88.
Darling, N., & Steinberg, L. (1993). Paren-
ting style as context: An integrative model.
Psychological Bulletin, 113(3), 487–496.
Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The
79
 “what” and “why” of goal pursuits: Human
needs and the self-determination of behavio-
ur. Psychological Inquiry, 11(4), 227-268.
Deci, E. L., & Ryan, R. M. (Eds.), (2002).
Handbook of self-determination research.
Rochester. N.Y.: University of Rochester Pre-
ss.
Denzin, N. K., & Lincoln, Y. S. (2005).
The sage handbook of qualitative resear-
ch. London: Sage publications.
Dishion, T. J., & McMahon, R. J. (1998). Pa-
rental monitoring and the prevention of child
and adolescent problem behaviour: A concep-
tual and empirical formulation. Clinical Child
and Family Psychology Review, 1(1), 61-75.
Doise, W. (1993). Debating social represen-
tations. In: G. M. Breakwell, & D. V. Canter
(Eds.), Empirical approaches to social repre-
sentations (pp. 157-170). Oxford: Clarendon
Press.
Donovan, J. E. (1996). Problem behavio-
ur theory and the explanation of adolescent
marijuana use. Journal of drug issues, 26(2),
379-404.
Donovan, J. E., Jessor, R., & Costa, F. M.
(1991). Adolescent health behaviour and
conventionality – unconventionality: An ex-
tension of problem behaviour theory. Health
Psychology, 10(1), 379-404.
Elkind, D. (1994). Ties that stress: The new
family imbalance. Cambridge, Mass: Harvard
University Press.
Erikson, E. (1956). The problem of ego iden-
tity. Journal of the American Psychoanalytic
Association, 4(1), 56-121.
Fallu, J. S., Janosz, M., Brière, F. N., Des-
cheneaux, A., Vitaro, F., & Tremblay, R. E.
(2010). Preventing disruptive boys from be-
coming heavy substance users during adoles-
cence: A longitudinal study of familial and
80
peer-related protective factors. Addictive Be-
haviours, 35(12), 1074-1082.
Freeman, M. (1993). Rewriting the self: His-
tory, memory, narrative. N.Y.: Routledge.
Freud, A. (1966). The ego and the defense
mechanisms. In: G. Tadmor (Ed.). (A. Avner,
Trans.). Israel, Tel-Aviv: Dvir Publication.
Galinsky, E. (1987). The six stages of paren-
thood. Cambridge, MA: Da Capo Press.
Gergen, K. J., & Grgen, M. M. (1988). Nar-
rative and the self as relationship. In: L. Ber-
kowitz (Ed.), Advances in experimental so-
cial psychology (Vol. 21, pp. 309-320). San
Diego: Academic Pres.
Glaser B. G., & Strauss A. L. (1967). The
discovery of Grounded theory: Strategy for
qualitative research. New York: Adline Pu-
blishing Company.
Gubrium, J. F., & Holstein, J. A. (2001).
Handbook of interview research: Context &
methods. London: Sage publication.
Hair, E. C., Jager, J., & Garrett, S. B. (2001).
Background for community-level work on so-
cial competency in adolescence: Reviewing
the literature on contributing factors. Wa-
shington, D.C.: Child Trends.
Hall, G. S. (1904). Adolescence: Its psycho-
logy and its relation to physiology, anthropo-
logy, sociology, sex, crime, religion, and edu-
cation Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Hoffrage, U., Weber, A., Hertwig, R., & Cha-
se, V. M. (2003). How to keep children safe
in traffic: Find the daredevils early. Journal
of Experimental Psychology: Applied, 9(4),
249-260.
Holden, G. W. (2010). Parenting: A dynamic
perspective. California, Thousand Oaks: Sage
Publications.
Holmbeck, G. N., Paikoff, R. L., & Brooks-
Gunn, J. (1995). Parenting adolescents. In: M.
Bornstein (Ed.), Handbook of parenting (Vol.
1, pp. 91-118). Hillsdale, N.J.: Erlbaum.
Jessor, R. (1987). Problem-behaviour theory,
psycho-social development, and adolescent
problem drinking. British Journal of Addic-
tion, 82, 342-331.
Jessor, R., & Jessor, S. L. (1977). Problem-
behaviour and psychosocial development: A
longitudinal study of youth. N.Y.: Academic
Press.
Jessor, R., (Ed.). (1998). New perspective on
adolescent risk behaviour. Cambridge: Uni-
versity Press.
Kandel D. B. (Ed.). (2002). Stages and pa-
thways of drug involvement examining the
gateway hypothesis. Cambridge: Cambridge
University Press.
Kandel, D. B. (1975). Stages in adolescent
involvement in drug use. Science, 190(4217),
912-914.
Kandel, D. B. (1982). Epidemiological and
psychosocial perspectives on adolescent drug
use. Journal of the American Academy of Cli-
nical Psychiatry, 21, 328-347.
Kerr, M., & Stattin, H. (2000). What parents
know, how they know it, and several forms of
adolescent adjustment: Further support for a
reinterpretation of monitoring. Developmen-
tal Psychology, 36(3), 366-380.
Kuczynski, L., & Parkin, M. (2009) Pursu-
ing a dialectical perspective on transaction:
A social relational theory of micro family
processes. In: A. Sameroff (Ed.), Transactio-
nal processes in development (pp. 247-268).
Washington, D.C.: American Psychological
Association.
Kuzminsky, L., & Kloyer, R. (2010). The
construction of professional identity of tea-
chers and their teachers in a changing reality.
Dapim: Journal of research in education, 49,
11-42 (In Hebrew).
Lasko, D., Field, T., Gonzalez, K., Harding, J.,
Yando, R., & Bendell, D. (1996). Adolescent
depressed mood and parental unhappiness.
Adolescence, 31, 49-57.
Ledyard, M. L., & Morrison, N. C. (2008).
The meaning of weight in marriage: A pheno-
menological investigation of relation factors
involved in obesity. Journal of Couples and
Relationship Therapy, 7(3), 230-247.
Lerner, R. (1987). A Life span perspective for
early adolescence. In: R. Lerner, & T. Foch.
(Eds.), Biological-psychological interacti-
ons in early adolescence (pp. 9-34). Hillside,
N.J.: L. Erlbaum Associates.
Leung, J.P., & Leung, K. (1992). Life
satisfaction, self-concept, and relationship
with parents in adolescence. Journal of Youth
and Adolescence, 21, 653-665.
Levinson, D.J. (1978).  The Seasons of a
Man’s Life.  New York: Knopf. 
Levinson, D.J. (1986). A conception of adult
development.  American Psychologist, 41,
3-13. 
Lieblich, A., Tuval-Mashiach, R., & Zilber,
T. (1998). Narrative research: Applied social
research methods series (Vol. 47). Thousand
Oaks, C.A.: Sage.
Lieblich, A., Tuval-Mashiach, R., & Zilber,
T. (2010). Reading, analysis and interpretati-
on of qualitative material: between the whole
and its parts, between content and form. In:
L. Kasan, & M. Krumer-Nevo (Eds.), Data
analysis in qualitative research (pp. 21-43).
Israel, Beer Sheva: Ben-Gurion University
Press (In Hebrew).
Lincoln, Y. S., & Guba E. G. (1985). Natura-
listic inquiry. London: Sage publications.
81
 Maccoby, E.E. (1992). The role of parents
in the socialization of children: An historical
overview. Developmental Psychology, 28(6),
1006-1017.
Maccoby, E. E. (2007). Historical overview
of socialization research and theory. In: J. E.
Grusec, & P. D Hastinge (Eds.), Handbook of
socialization: Theory and research (pp. 13-
41). N.Y.: Guilford.
Maccoby, E. E., & Martin, J. A. (1983). So-
cialization in the context of the family: Pa-
rent–child interaction. In: P. H. Mussen (Se-
ries Ed.), & E. M. Hetherington (Vol. Ed.),
Handbook of child psychology: Vol. 4. Socia-
lization, personality, and social development
(4th ed., pp. 1-101). N.Y.: Wiley.
Moscovici, S. (1994). Social representations
and pragmatic communications. Social Sci-
ence Information, 33(2), 163-177.
Muuss, R. E. (1990). Adolescence behavio-
ur and society : A book of readings (4th ed.).
N.Y.: McGraw-Hill.
Omer, H. (2000). Parental presence. Israel:
Modan Publishing House (In Hebrew).
Omer, H. (2002). The struggle against
children’s violence. Israel: Modan publicati-
on House Ltd. (In Hebrew).
Omer, H. (2008). The new authority: Family,
school and community. Israel: Modan Publi-
shing House Ltd, Ben-Shemen (In Hebrew).
Paterson, J., Field, J., & Pryor, J. (1994).
Adolescents’ perceptions of their attachment
relationships with their mothers, fathers, and
friends. Journal of Youth and Adolescence,
23, 579-600.
Piaget, J. (1962). Play, dreams, and imitation
in childhood. N.Y.: Norton.
Resnick, M. D., Bearman, P. S., Blum, R.
W., Bauman, K. E., Harris, K. M., Udry, J.
82
R. (1997). Protecting adolescents from harm:
Findings from the national longitudinal study
on adolescent health. Journal of the American
Medical Association, 278(10), 823-832.
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Self-deter-
mination theory and the facilitation of intrin-
sic motivation, social development, and well-
being. American Psychologist, 55(1), 68-78.
Sabar Ben-Yehoshua, N. (Ed.). (2006). Gen-
res and traditions in qualitative research (pp.
14). Israel: Kinneret, Zmora-Bitan, Dvir- Pu-
blishing House Ltd.
Seidman, I. E. (1991). Interviewing as quali-
tative research. N.Y.: Teachers college press.
Seymour, J., Dix, G., & Eardley, T. (1995).
Joint accounts: Methodology and practice in
research interviews with couples. N.Y.: Uni-
versity of York, Social Policy Research Unit.
Shkedi, A. (2006). Words of meaning, qua-
litative research: Theory & practice. Israel:
Ramot publication, Tel Aviv University.
Shkedi, A. (2010). Constructing principles
for narrative grounded theory. In: L. Kassn,
& M. Krumer-Nevo (Eds.), Data analyzing
in qualitative research. Israel, Beer-Sheva:
Ben-Gurion University of the Negev Press.
Stake, R. (1995). The art of case research.
Thousand Oaks, C.A.: Sage Publications.
Steinberg, L. (2001). We know some things:
parent-adolescent relations in retrospect and
prospect. Journal of Research on Adolescen-
ce, 11, 1-19.
Stryker, S., & Burke, P. J. (2000). The past,
present, and future of identity theory. Social
Psychology Quarterly, 63(4), 284-297.
Whisman, M., Uebelacker, L., & Weinstock,
L. (2004). Psychopathology and marital sa-
tisfaction: The importance of evaluating both
partners. Journal of Counseling and Clinical
Psychology, 72(5), 830-838.

Zhang, L., Wieczorek, W. F., & Welte, J. W.

(1997). The impact of age of onset of substan-
ce use on delinquency. Journal of Research in
Crime and Delinquency, 34(2), 253-268.

83
 Copiii de azi sunt părinţii de
mâine
Instrucţiuni pentru autori
Scurtă prezentare a revistei
Revista Copiii de azi sunt părinţii de mâine
(CASPM), apare din 1999. Ea este destinată
tuturor celor care lucrează în domeniul copi-
lăriei. Revista este tematică, aducând în dis-
cuţie, cu fiecare număr, subiecte ce privesc
prevenirea oricăror forme de violenţă împo-
triva copilului. Celebrând cei 10 ani de apari-
ţie, revista CASPM, ajunsă la numărul 28, in-
clusă în baza de date internaţională EBSCO,
supune atenţiei autorilor câteva recomandări
privind prezentarea articolelor spre publica-
re.
Tipuri de contribuţii aşteptate:
Vor fi luate în discuţie doar articole care nu au
mai fost publicate anterior şi nici nu au fost
admise spre publicare de către o altă publi-
caţie.
Contribuţii originale, teoretice şi
empirice:
Prezentarea trebuie să fie conformă cu norme-
le APA (Manualul de Publicare al American
Psychological Association), cu un rezumat
între 100-280 de cuvinte. Articolul trebuie să
includă o frază introductivă privind scopul; o
scurtă prezentare a literaturii existente în do-
meniu, acolo unde e cazul; descrierea metodei
şi a domeniului investigat; o prezentare com-
pletă a rezultatelor; scurte comentarii/discuţii
a semnificaţiei rezultatelor şi corelaţii cu alte
date din literatură; o secţiune cu interpretări şi
relevanţa sau implicaţiile posibile; un sumar
prescurtat ce poate include discuţiile. Este
obligatorie secţiunea de bibliografie.
Comunicări scurte:
Articole scurte de 5- 7 pagini (cu rezumate şi
bibliografie, opţionale).
Articole din practica clinică:
Autorii vor face o scurtă prezentare a teoriilor
clinice cunoscute, într-o manieră organizată
şi adusă la zi, distinctă de materialul clinic
privind cazul în discuţie. Materialul privind
84
cazul clinic, nu va ocupa mai mult de o trei-
me din articol. Prima treime a materialului va
include doar teoriile relevante din domeniu,
iar ultima treime, va discuta datele descripri-
ve ale materialului cazului clinic pe fundalul
teoriilor existente precum şi modificarile ne-
cesare pentru creşterea adecvării materialului
clinic.
Revederea textelor:
O primă revedere va fi făcuta rapid de către
secretariatul revistei. O a doua revedere a re-
zumatelor va fi făcută de către Comitetul Şti-
inţific al revistei. Acceptarea materialului în
aceste două instanţe va conduce la expedierea
lui către evaluatorii textelor. Fiecare material
va fi evaluat de către 1-2 evaluatori care îşi
vor exprima opiniile în cadrul formularului
specific acestei operaţii. Materialele nu pot fi
trimise direct de către autori către evaluatori,
dacă acest lucru nu este cerut de către Comi-
tetul Ştiintific al revistei.
Cerinţe de prezentare:
Articolul trebuie să prezinte un rezumat şi
să aibă în întregime între 15-20 de pagini. În
acord cu interesul pentru subiectul prezen-
tat, articolul poate depăşi această lungime.
Pentru a facilita munca evaluatorilor, autorii
sunt sfătuiţi să pregătească o primă pagină cu
datele de identificare ale autorului şi să nu
includă aceste date în manuscriptul ce va fi
trimis evaluatorilor.
Se preferă articole trimise prin e-mail. Vă ru-
găm să trimiteti un manuscript electronic la
adresa: anamuntean25@yahoo.com.
Întreaga corespondenţă, inclusiv anunţurile
făcute de coordonatorul numărului de revistă
dat, precum şi cele privind revederea artico-
lului, are loc pe cale electronică.
Manuscriptul poate fi trimis în una din lim-
bile: română, franceză, sau engleză. Autorul
va fi anunţat cu privire la limbile de publicare
a numărului dat din revistă şi i se va solicita
sprijinul pentru traducerea articolului.
Când autorii includ în articolele lor materiale
din alte publicaţii, ei trebuie să obţină dreptul
de copyright pentru acesta.
Editorul îşi rezervă dreptul de a refuza orice
manuscript şi de a face sugestii privind modi-
ficările necesare în vederea publicării. Autorii
au obligaţia de a prezenta materialele într-o
formă finală, pentru a fi publicate; materia-
lele care nu se conformează regulilor, vor fi
inapoiate autorilor pt a fi reluate şi prezentate
conform normelor cerute.
Rezumatele:
Rezumatul va avea o structură (obiective,
metode, rezultate, concluzii, aplicaţii prac-
tice) şi nu va depăşi 280 de cuvinte. Va ����������
fi pre-
zentat în fraze complete iar acronimele vor fi
scrise explicit, denumirea completă, la prima
menţiune.
Referinţe bibliografice:
Stilul şi formatul bibliografiei citate în text
sau prezentate la sfârşitul articolului se vor
conforma normelor APA. Bibliografia va fi
prezentată în ordine alfabetică. Nu se admit
abrevieri ale titlurilor de reviste, în bibliogra-
fie.
Tabele/Figuri:
Se numerotează clar în text fiecare tabel sau
figură. Tabelul trebuie prezentat pe o singură
pagină având un titlu clar, ce să poată fi în-
ţeles fără a lectura întregul text. Figurile din
text trebuie să fie realizate de calculator şi să
nu fie mai mult de una pe o pagină, cu legen-
da explicativă aferentă. Tabelele şi figurile
vor fi prezentate ca fişiere separate: tabele şi
figure.
Citări în text:
Citările în text trebuie făcute cu maximă co-
rectitudine. Se vor menţiona toţi autorii, dar
dacă sunt mai mulţi de şase, în prezentarea
bibliografiei, după numele celui de al şaselea
autor se poate completa cu “et.al”, incluzân-
du-i astfel şi pe ceilalţi autori ai lucrării. În
text, se va menţiona primul autor adăugân-
du-se “ et al.” şi anul (Jones et al., 2009) atât
pentru prima referire cât şi pentru cele ulte-
rioare.
Pentru citarea din lucrări cu trei sau patru au-
tori se listează prima data toţi autorii iar la
citările ulterioare doar primul autor şi “et al.”.
Când sunt doi autori ai lucrării aceştia vor fi
menţionaţi de fiecare dată când se fac citările.
Dacă se fac citări multiple din aceiaşi autori
şi acelaşi an, se listează atâţia autori cât e ne-
cesar pentru a se diferenţia citările şi apoi se
continuă cu “et al.”.
Când sunt două sau trei citări cu aceeaşi au-
tori, în aceeaşi ordine, din acelaşi an, se vor
folosi: 2009a, 2009b, etc. pentru a respecta
corectitudinea referinţelor bibliografice.
Dacă referinţa e în paranteză, folosiţi “&” cu
semnificaţia de “şi”. Dacă citarea nu e în pa-
ranteză se foloseşte “şi”.
Citări în Referinţele bibliografice:
Utilizarea lui “et al.” nu e permisă la capi-
tolul bibliografie. Nu se permite abrevierea
numelui revistelor. Acestea se menţionează
integral. Citările vor apărea în ordine alfabe-
tică. Atenţie la punctuaţie şi iniţiale, mai ales
în cazul unei şiruiri de autori, sau a volumului
revistei, apariţia, dacă e cazul tema revistei,
numărul paginii.
Exemple de menţionări bibliografice
la capitolul Bibliografie ( sau Referinţe
Bibliografice):
Articole de reviste:
Egeland, B. (2009). Taking stock: Childhood
emotional and developmental psychopatho-
logy. Child Abuse and Neglect. Vol. 33, Nr 1,
pp. 22-27
Cărţi de autor:
Sroufe, L. A., Egeland, B., Carlsson, E A. &
Collins, W. A. (2005). The Development of
the Person. The Minnesota Study of Risk and
Adaption from Birth to Adulthood. New York:
The Guilford Press.
Cărţi cu editori:
George, C. & Solomon, J. (2008). Attach-
ment and caregiving behavioral system. In
J. Cassidy & P.R. Shaver (Eds.), Handbook
of attachment: Theory, research, and clinical
applications.Second edition. New York: Gu-
ilford Press.
Capitole în cărţi:
Cicchetti, D. & Valentino; K. (2006). An Eco-
logical-Transactional Perspective on Child
Maltreatment: Failure of the Average Expec-
table Environment and Its Influence on Child
85
 development I D. Cicchetti & D.,J. Cohen
(Eds.). Developmental Psychopathology. Vo-
lume 3: Risk, Disorder and Adaptation. Se-
cond Edition. New York: John Wiley & Sons,
Inc.
Citări on-line:
Ascione, F. R. (2001). Animal abuse and yo-
uth violence. Juvenile Justice Bulletin. Wa-
shington, DC; Departement of Justice. Offi-
86
ce of Juvenile Justice and Delinquency Pre-
vention. Retrieved September 26, 2003 from
http://www.ojjdp.ncjrs.org
Prezentări la conferinţe:
Lundén, K. (2007). To identify children at
risk for maltreatment Paper presented at the
Second International Forum on Psychologi-
cal safety, Resilience and Trauma, September
2007, Timişoara, România.
 Anunţuri

Comitetul Ştiinţific al Revistei: Copiii de azi sunt părinţii de mâine este profund recunoscător
următorilor colegi pentru munca lor de evaluare a articolelor incluse în numerele Tendinţe mod-
erne în delincvenţa juvenilă – Rezilienţa copilului delincvent (nr. 29) şi Copiii şi trauma (nr.
30-31) apărute pe parcursul anului 2011:
 
1. Lect. dr. Anca Bejenaru – Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, România.

2. Drd. Stephanie Habersaat –Universitatea din Lausanne Departamentul de Psihiatrie a

Copilului şi Adolescentului, Centrul de cercetare SUPEA, Elveţia.

3. Dr. Mihai Bogdan Iovu – Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi

Asistenţă Socială, Cluj-Napoca, România.

4. Dr. Annemarie Jost – Prorector la Universitatea de Ştiinţe Aplicate, Lausitz, Cottbus,

Germania.

5. Dr. Karin Lunden – Profesor şi Cercetător la Departamentul de Asistenţă Socială, Uni-

versitea din Goteborg, Suedia.

6. Dr.  Ioana Popa – Cercetător, Departamentul de Ştiinte Aplicate ale Sănătăţii, Facultatea
de Medicină, Universitatea din Pavia, Italia.

7. Dr. Danièle Robin – Psiholog, Spitalul E. Gourmelen, Quimper, Franţa.

8. Prof. dr. Maria Roth - Profesor în Psihologie şi Asistenţă Socială, Şef al Departamentu-
lui de Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România.

    

87
 FIRST ANOUNCEMENT

Social work department, Babeş-Bolyai University Cluj-Napoca,

Balkan Epidemiology Study on Child Abuse and Neglect Network (BECAN)
Association of Schools of Social Work Romania
European Network of Masters in Children’s Rights

Organize the International Conference:

Children rights, wellbeing and protection
April 27-29, 2012
Babeş-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania
Conference secretariat: Mihai-Bogdan Iovu, PhD.
iovu_mbogdan@yahoo.com
The conference will cover a large area of subjects in the area of children’s rights, their protection in case of abuse,
neglect, trafficking, and exploitation, looked after children, their quality of life and other topics researched by
participants.
WE INVITE REASEARCHERS, SOCIAL WORKERS, PSYCHOLOGISTS AND OTHER PROFESSIONALS TO
PRESENT PAPAERS AND PROPOSE WORKSHOPS. In order to be able to attract funds for the conference, please
send your abstracts (maximum 300 words) to the conference secretariat, until January 15th, 2012.

88
Making the connections: Attachment, Adoption & Children, 24th April, Cardiff
After Adoption will be holding its national conference on 24th  April 2012 in Cardiff,
which will focus on the issue of attachment in adoption, looking at research that in-
forms practical parenting and attachment theory.
Confirmed keynotes are:
• John Timpson, Chairman of Timpson, adoptive parent and former foster carer;

• Louise Bomber, Attachment Support Teacher Therapist

• Jill Hodges, Joint Head of Psychotherapy at the Department of Child and Ado-

lescent Mental Health

• Louis Sydney, Child and Adult Psychotherapist.

       There will also be a range of workshops allowing time for discussion on the day. We
will be once again taking submissions for poster presentations on the issue of attach-
ment and children, submission deadline is 21st February 2012. We’re also offering a
range of promotional opportunities for those wishing to exhibit at the event or include
material in the goody bags.
Delegate rate is £125 with a 3-4-2 offer for commissioning local authorities and partner
agencies including CVAA/CASA. £99 concessionary rate available for students and
those attending in a personal capacity as adoptive parents.
See the programme attached or visit our website for more information – www.afteradop-
tion.org.uk/conferences
The conference is kindly supported by Chrysalis Associates.
Kind Regards
Sarah McNally
--
Sarah McNally
After Adoption
sarahmcnally@afteradoption.org.uk
0161 830 2028
Marketing and Communications Officer 

89
 TALON DE ABONAMENT
Abonaţi-vă la revista COPIII DE AZI SUNT PĂRINŢII DE MÂINE, revistă
tematică de specialitate, editată de
Societatea Naţională pentru Copilul Abuzat şi Neglijat ( SN-CAN)
şi
Centrul de cercetare a interacţiunii copil-părinte (CICOP)
Universitatea de Vest Timişoara

Costul abonamentului: 35 euro/persoană juridică

25 euro/persoană fizică

Revista apare de trei ori pe an şi conţine informaţii la zi în domeniul preve-

nirii violenţei împotriva copilului.

La cerere, puteţi obţine de la redacţie numere tematice anterioare abona-

mentului.

ABONAMENT

COPIII DE AZI SUNT PĂRINŢII DE MÂINE

NUME………………………………………………………………..
ADRESA POSTALĂ (pt expedierea revistei) :
..............................................................................................................................
..........................................................................................................
TAXA (35 euro sau 25 euro)..........................................................

Cont SN-CAN: Banca Comercială Română, Timişoara

RO22RNCB0255008315690001

SEMNATURA...................................................................................

Expediaţi talonul completat, împreună cu copie după ordinul de plată, la adresa:

Prof.univ.dr.Ana Muntean
Universitatea de Vest Timişoara
Calea Bogdăneştilor, nr.32/A, Timişoara

90