Socioantropologia

muncii

- suport curs -

Cuprins
Introducere ........................................................................................................................ 2
Curs I: Munca în societățile "primitive". Modul de producție domestic ............................. 3
Sub-folosirea forței de muncă ..................................................................................................... 4
Elementele modului de producție domestic ................................................................................ 6
Cursul 2: Munca fizică - muncă intelectuală. Modurile de producție ale antichității ...... 9
Primele forme de producție și exploatare a surplusului ............................................................. 10
Civilizațiile Epocii Bronzului ....................................................................................................... 10
Civilizațiile Epocii Fierului .......................................................................................................... 12
Modul de producție sclavagist ................................................................................................... 15
Cursul 3. Modul de producție feudal (secolele 11-13) ....................................................... 17
Caracteristicile MPF ................................................................................................................... 17
Dinamica feudală ...................................................................................................................... 19
Orașul medieval ........................................................................................................................ 22
Criza generală ........................................................................................................................... 23
Cursul 4. Apariția relațiilor capitaliste ............................................................................... 24
Modelul comercial al dezvoltării economice .............................................................................. 25
Modelul demografic al dezvoltării economice medievale .......................................................... 26
Apariția capitalismului agrar ..................................................................................................... 29
Cursul 5. Tranziția la capitalismul industrial și măsurarea exactă a timpului .............. 33
Ceasul mecanic .......................................................................................................................... 34
Sfânta Luni ................................................................................................................................ 36
Problema tranziției la capitalismul industrial ............................................................................. 37
Școala ca agent disciplinator ..................................................................................................... 38
Constrângeri internalizate ......................................................................................................... 39
Cursul 6. Muncă industrială și consens productiv .............................................................. 40
Specificul procesului de muncă în capitalism ............................................................................. 40
Procesul muncii ca joc ............................................................................................................... 42
Formarea unei piețe interne de forță de muncă ........................................................................ 44
Formarea unei forme de guvernare (formă de stat) internă ....................................................... 45
Cursul 7. Forme de muncă non-tradiționale: Munca de acasă/telemunca ......................... 47
Telemunca ................................................................................................................................ 48
Emailul ...................................................................................................................................... 49
Munca neplătită ........................................................................................................................ 50
"Pregătirea mentală" pentru muncă .......................................................................................... 50
Noua si vechea muncă domestică .............................................................................................. 50
Munca de acasă și precarizarea muncii ...................................................................................... 51

1
 Introducere

Munca este o activitate centrală în viața celor mai mulți oameni (conferă identitate,
sens al apartenenței, program zilnic, produce abilități și îndemânări și asigură un venit).
Pentru că este o preocupare pentru fiecare individ, ea apare mai întâi ca o problemă
individuală; însă în cazul muncii aspectul social este precumpănitor: acest aspect ține de
chiar natura speciei noastre, este înscrisă în modul nostru specific de a fi și cauza pentru
care specia noastră s-a înstăpânit asupra celorlalte specii.
Pe de altă parte: succesul muncii noastre este adesea legat de succesul muncii
partenerilor noștri de muncă și de împărtășirea celor ce muncesc în comun a unor valori,
abilități, tehnici fără de care un rezultat al muncii nu ar fi posibil.
Munca este situată istoric. Tindem să privim munca prin prisma cerințelor legate
de muncă proprii timpului nostru, însă conținutul muncii, tipurile dominante de activități
lucrative, timpul de muncă etc. au fost foarte diferite de-a lungul istoriei.
Munca contemporană este intim legată de diferite aranjamente sociale anterioare
epocii noastre, precum și de tehnologii dezvoltate în trecut. Ca urmare, urmărim să
refacem o genealogie a formelor de muncă, uitându-ne pentru început la formele de
muncă din diferite epoci istorice și la transformările care s-au produs, unele cu necesitate,
altele accidental.
O perspectivă îngustă asupra istoriei muncii se uită doar la dezvoltarea
tehnologică ca motor al schimbării practicilor muncii; istoria dezvoltării umane a fost
mult timp citită prin grila acumulărilor tehnologice: de la arcul cu săgeți, metalurgie etc.
Schimbarea relațiilor sociale este însă mai importantă: vom încerca să clarificăm acest
lucru, în temelor dedicate modurilor de producție. "Tehnologiile individuale nu sunt
simple ustensile și tehnici neutre: ele pot reflecta, întări ori provoca diviziunea socială de
clasă, rolurile de gen și relațiile de putere" (Rudi Volti, An Introduction to the Sociology of
Work and Occupation, Sage, 201, p. ix).
Ne vom uita la subiectul muncii prin grila teoretică a sociologiei și antropologiei,
ceea ce înseamnă: prin teoretizările din aceste discipline, prin conceptele folosite prin
felul în care acestea au constituit istorii sociale ori au documentat etnografic aspecte
relevante ale proceselor muncii. De asemenea, vom privi munca din perspectiva
economiei politice, încercând constant să înțelegem, dincolo de un aranjament concret de
muncă, cum se configurează câmpul social de putere care are ca scop distribuția sau
aproprierea rezultatelor muncii.
Firește, activitățile asociate muncii presupun consum de timp. Faptul este mai
evident azi decât oricând, cel puțin datorită separației clare între "timpul muncii" și
"timpul liber". Această delimitare ne fac evidente două situații de contrast: fie aceea în
care munca nu este percepută ca o activitate separată de alte activități ale vieții (proprie
unor societăți ancestrale), fie cea în care societatea este astfel împărțită încât unii membri
ai ei muncesc continuu, variantă în care munca (percepută ca activitate separată de altele
posibile) ocupă întregul timp al vieții individuale. Dincolo însă de această distincție
trivială, vom încerca să clarificăm legătura mai intimă dintre timp, muncă și valoare care
este adânc înscrisă în organizarea socială. Legătura permite descifrarea aranjamentelor
sociale propriu-zise, fiind o cheie pentru mai buna înțelegere a socialului pur și simplu,
nu într-un mod abstract, ci mereu înscris în coordonate istorico-culturale.
Pe scurt: vom înțelege mari procese ale evoluției sociale uitându-ne la raporturile
dintre muncă și timp, și la felul în care acesta a fost diferit configurat de-a lungul istoriei.
Ne vom uita la cum s-a muncit de-a lungul timpului: de la societățile de vânători-
culegători, la cele dominante de munca sclavilor; ce ruptură istorică aduce inventarea

2
agriculturii și odată cu aceasta ce inovații tehnologice devin cu putință; cum apare o
diviziune a muncii tot mai sofisticată și cum, în Evul Mediu târziu, munca meșteșugărească
aduce în atenție raporturile dintre timp și muncă odată cu apariția ceasului mecanic, care
va transforma radical felul în care munca este structurată și organizată.



*

Curs I: Munca în societățile "primitive". Modul de producție domestic

[Sursa principală: Marshall Sahlins, Stone Age Economics, Routledge, 1974]

Opinia comună este că viața în paleolitic trebuie să fi fost foarte grea, fiind
dominată de lipsuri și de un efort continu pentru a obține cele necesare traiului de zi cu
zi. Istoriile dezvoltării economice iau epoca drept reper pentru pragul cel mai de jos al
eficienței, datorită economiei "de subzistență", sau datorită cantității mici de energie
produsă și folosită productiv pe cap de locuitor. In special antropologia evoluționistă, cu
promovarea unui curs al istoriei care presupune premisa evoluției progresive, a întărit
convingerea.
Primele mărturii antropologice despre presupusa viață mizerabilă a primitivilor
sunt de fapt limitate de condițiile cercetării: sunt scrutate populații aflate sub influență
colonială de câteva generații: eskimoșii studiați nu mai vânau balene, boșimanii din Africa
fuseseră deprivați de vânat, pădurile shoshonilor fuseseră transformate în cherestea iar
pășunile lor colonizate de crescători de animale alogeni (p.9).
M. Sahlins contestă această perspectivă: economiile primitive sunt, în fapt,
caracterizate de o bogăție [îndestulare] originară.
Care este însă criteriul unei societăți îndestulate? Nevoile membrilor ei sunt
satisfăcute cu ușurință. Vânătorii-culegătorii muncesc mai puțin decât oamenii moderni;
căutarea hranei este o activitate intermitentă, timpul liber este abundent, și numărul de
ore dormite pe timpul zilei este mai mare decât la orice altă populației cunoscută
(boșimanii, aborigenii australieni, p.14).
Contrar judecăților curente, neoliticul (și, ulterior, constant, evoluția
civilizațională) a adus o înrăutățire a situației muncii: odată cu agricultura se va muncii
mai mult, chiar și în cazul celor rămași la nivelul agriculturii pentru subzistență.
Sahlins analizează societățile de vânători-culegători și horticultori care au
supraviețuit până în epoca modernă (având un mod de viață asemănător paleoliticului și
neoliticului timpuriu - anterior și imediat următor revoluției agriculturii].
Aceste societăți sunt, este adevărat, sub-productive: forță de muncă nu este pe
deplin folosită, mijloacele tehnologice nu sunt angajate pe deplin, resurse naturale sunt
lăsate nefolosite. Subproducția este de fapt natura economiilor organizate pe baza
grupurilor domestice și a relațiilor de rudenie. Societățile care practică agricultura de tip
pârjolește și arde nu folosesc la maxim capacitatea terenurilor agricole pe care locuiesc,
iar potențialul de creștere necontrolată a populației este limitat prin intermediul unor
practici culturale (infanticid, senilicid, abstinență sexuală pe perioada alăptării).

3
 Definiția abundenței primitive se referă la situația în care un grup nu epuizează
resursele accesibile pe teritoriu locuit de-a lungul unui sezon.
În fapt, percepțiile culturale legate de ce este sau nu bun de mâncat sunt legate de
bogăția de resurse din anumită zonă. Anumite animale sau plante nu sunt consumate
pentru că nu este nevoie să o facă; sunt altele disponibile.
Datele colectate în cazul boșimanilor arată că munca unui bărbat (vânat și cules)
susține patru-cinci alte persoane. Producția lor de hrană era mai eficientă decât a mediei
fermelor franceze dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când 20% din populație
era implicată în producția de hrană. Necesarul de muncă al unui bărbat boșiman pentru
asigurarea hranei lui și a dependenților era de 2 zile și jumătate pe săptămână, cu 6 ore
de muncă pe zi (aprox. 15 ore/săptămână, sau 2 ore pe zi). /21

Sub-folosirea forței de muncă

Să pornim de la argumentul simplu că există societăți în care unii oameni muncesc cea
mai mare parte din viața lor, tot așa cum există societăți în care standardele de relaxare
sunt maximale, societăți care ar fi calificate după standardele europene drept leneșe.
Chiar și atunci când societăți diferite au același regim productiv, diferențele în ce privește
munca (și calitatea vieții) pot fi mari. De pildă comparația intre populația Lele și Bushong
din Congo, de mai jos, este sugestivă.
[Explicații: Lele practică poliginia, care este un apanaj al bărbaților mai în vârstă; aceasta
le permite celor tineri sa aibă mai puține responsabilități și să lucreze mai puțin; când
îmbătrânesc, pot muncii mai puțin datorită muncii soțiilor mai tinere. Un bun exemplu
despre cum relațiile sociale pot afecta decisiv practicile asociate muncii, regimul productiv,
bunăstarea etc.]

4




Exemplul Boșimanilor !Kung este, de asemenea, relevant (53). La aceștia obligația
de a asigura în mod regulat hrană nu este valabilă pentru adolescenți. Doar după ce se
căsătoresc și adesea doar după ce fac copii se așteaptă de la ei să lucreze în mod activ. De
precizat că fetele se căsătoresc între 15 și 20 de ani iar băieții între 20 si 25 de ani. Ca
urmare, nu e rară situația în care adolescenți activi și sănătoși își vizitează rudele din
tabără în tabără și se așteaptă ca rudele mai în vârstă să le asigure hrana fără ca ei să
desfășoare vreo activitate.
Ce ne interesează de fapt aici este variația în perioada de muncă pe parcursul vieții,
care poate fi foarte diferită în societăți diferite. În societățile despre care am vorbit mai
sus putem observa un dezechilibru în privința obligațiilor economice în raport cu
capacitățile fizice, tinerii adulți care sunt și mai puternici sunt în fapt dezlegați de
constrângerile productive, lăsând povara muncii sociale pe umerii celor mai în vârstă și
mai slabi.
Variația muncii în funcție de genuri se poate manifesta de asemenea: la populația
de vânători culegători Hadza, de exemplu, bărbații nu muncesc deloc pe parcursul
întregului sezon secetos, care durează șase luni (55).
Ceea ce dorește Marshall Sahlins să pună în evidență este că nu există niciun fel de
determinare universală în privința compoziției forței de muncă; aceasta este determinată
cultural în cea mai mare măsură. Problema teoretică interesantă aici se referă la faptul ca
în societățile arhaice, anumite corpuri, adesea cele care sunt cele mai apte de muncă, pot
fi sustrase din procesul productiv, lăsând alte corpuri să îndeplinească munca necesară.
Ceea ce faci ca efectivul total de posibil lucrători să fie mai mare decât efectivul
lucrătorilor reali, o bună parte din forța de muncă fiind astfel risipită. Cel mai probabil

5
acest lucru ține de unele aspecte funcționale, cum ar fi protejarea resurselor mediului
înconjurător. Rezultatul este ca aceste societăți tind să fie mai degrabă sub-productive.
Presupoziția ideologiei coloniale era că nativii sunt pur și simplu leneși de la
natură. Firește, nimeni nu mai crede asta astăzi, cea ce trebuie observat în schimb este că
procesul de muncă propriu modului lor de producție suferă interferențe dintre cele mai
diverse: munca poate fi întreruptă din motive foarte serioase precum este ritualul, sau
banale, precum repausul după efort. Ziua tradițională de muncă este mai degrabă scurtă;
ea poate fi uneori prelungită, dar de asemenea este adesea întreruptă; ea cunoaște de
asemenea ritmuri sezoniere. În cadrul societății de asemenea unii oameni muncesc mai
mult decât alții; per total însă, după cum afirmă Maurice Godelier, forța de muncă în
aceste societăți nu este o resursa rară, iar o importantă parte din ea rămâne neangajată.
Ziua de muncă în sezon pentru un bărbat poate fi în sezon de patru ore la Bemba,
Hawaieni sau Kuikuru sau de șase ore la Boșimanii !Kung ori la Kapauku. (56)
Munca este de fapt întreruptă nu într-un mod arbitrar, ci datorită altor obligații
văzute ca fiind la fel de importante: ceremonii, ritualuri, sociabilitate etc., care reprezintă
dimensiunea suprastructurală proprie dinamicii economice. Aceste activități "nu sunt pur
și simplu impuse asupra economiei dinafara, ci dinăuntru, ca discontinuități care sunt
proprii felului în care producția este organizată... o economie care are obiective concrete
și limitate"(65). Sistemul de producție este sub-utilizat, de exemplu, pentru că "nativii
sunt mândrii de abilitatea lor de a estima nevoile lor de consum imediat și de a produce
exact atâta taro cât au nevoie" (65-68).
In concluzie, în comunitățile primitive o fracțiune importantă a resurselor de
muncă este în exces pentru caracteristicile modului de producție (numit "mod de
producție domestic").

Elementele modului de producție domestic

Din punctul de vedere al bazei sociale, modul de producție domestic are drept
referință familia, în formele ei specifice și foarte diverse pe care aceasta le-a avut în
societățile premoderne (de la familia extinsă, așa cum o știm noi, până la forme complexe
de înrudire și conviețuire bazate pe grupuri de descendență).
Unitatea economică a modului de producție domestic este gospodăria, care
reprezintă un analog pentru ceea ce în modul de producție feudal este domeniul feudal,
iar în capitalism este corporația.
Plecând de la premisa că fiecărui mod de producție îi corespunde o tehnologie
anume, o diviziune a muncii, anumite obiective și finalități economice, forme specifice de
proprietate, diferite relații sociale și de schimb între membrii unităților productive,
precum și o serie de contradicții proprii, vom urmării în continuare ce este specific
modului de producție domestic (MPD).
Caracteristica centrală a MPD este că producția este adaptată la nevoile unității
productive (grupul de rudenie) și este realizată în beneficiul acesteia.


Diviziunea muncii

În privința diviziunii muncii formă dominantă și definitorie este cea bazată pe gen.
Aceasta nu înseamnă că specializarea muncii vine doar din această diviziune, există și
altele, legate de pozițiile relative ale indivizilor în familiile nucleare, de vârsta etc., însă
cea bazată pe gen epuizează tipurile de muncă diferențiate în cadrul unității productive.

6
Căsătoria, ca urmare, este cea care duce la formarea unui grup productiv, de unde și
importanța acordat acesteia în aceste societăți.


Relația primitivă dintre om și ustensile

Esențial aici este că toate uneltele pot fi manevrate de cei din grupul familial; cel
mai adesea acest lucru se realizează de către indivizi solitari. Același lucru este valabil
pentru abilitățile de muncă: în cadrul grupului familial sunt stăpânite toate tehnicile
necesare procesului productiv, de la extragerea materiilor prime, până la realizarea
produsului final.
Această simplă descriere ar putea lăsa impresia că instrumentarul și tehnicile
primitive sunt obligatoriu simple și nesofisticate: în fapt, ceea ce importă aici este
diversitate extrem de mare, ingeniozitatea, de adaptare a unor cunoștințe și tehnici la
sarcini diverse. " Ceea ce distinge cel mai prost arhitect", spunea Marx, "de cea mai bună
dintre albine este că arhitectul elaborează structurată sa în imaginație înainte de a o
realiza în realitate". [În fapt, abilitățile de manipulare scad odată cu diviziunea amplă a
muncii, și încă mai tare odată cu progresul tehnologic: la ce se "pricep" indivizii azi?]
"În relația primitiva a omului cu uneltele, balanța [între distribuția energiei,
abilități și inteligență] este în favoarea omului; odată cu apariția epocii mașinii, balanța
înclină decisiv în favoarea instrumentului" (80).
Această relație a omului "primitiv" cu uneltele ne dă prilejul să constatăm că
"pentru cea mai mare parte a istoriei umane, munca a fost mai semnificativă decât
instrumentul, eforturile intelectului producătorului mai importante decât simplul său
echipament. Întreaga istorie a muncii până de curând a fost o istorie bazată pe
îndemânare [calificare; abilități]. Doar un sistem industrial poate supraviețui cu un
număr atât de mare de muncitori necalificați, așa cum exista acum; în condiții similare
oamenii paleoliticului ar fi pierit. Iar principalele revoluții primitive, în special
domesticirea neolitică a resurselor de hrană, au fost pure triumfuri ale ingeniozității
umane: noi forme de relaționare la surse de energie existente ( plante și animale), mai
degrabă decât noi instrumente și căutarea de noi surse." (81-82)
Semnificativ aici este că societățile primitive nu sunt sub-productive datorită unor
limite tehnologice, ci datorită unor relații sociale, care sunt relații politice particulare.
Ceea ce apare în acest mod de producție este un câmp de posibilități între producția reală
și producția posibilă. Provocarea ce apare în orizontul istoric va fi cum poate fi muncă
intensificată, fie prin a-i face pe oameni să muncească mai mult, fie prin a obliga mai mulți
oameni să muncească. Caracteristicile MPD sunt refractare la sporirea producției, în
special datorită obiectivului principal al producției MPD, care este reproducerea vieții și
nimic mai mult.

Producția pentru reproducerea vieții

Afirmația după care producția în MPD are în vedere necesitățile unității
productive, altfel spus că produc doar pentru ei, nu înseamnă că schimbul în aceste
societăți este absent. Gospodăriile primitive nu sunt autosuficiente. Accentul important
însă trebuie pus pe faptul că producția nu este niciodată realizată pentru a fi valorizată
prin schimb, ci pentru împlinirea, de fiecare dată, a nevoilor de consum. Se vizează mereu
reproducerea vieții, nu profitul.

7
 Si mai specific: producția are în vedere valoarea de întrebuințare a obiectelor
produse ca bunuri, iar nu valoarea de schimb a acestora ca mărfuri.
În termenii economiei politice clasice, atunci când intervine schimbul avem de-a
face cu o circulație simplă a bunurilor, ce poate fi exprimată după bine-cunoscuta formulă
M → B → M'.
[Circulația simplă e specifică societăților țărănești, dar o regăsim și aici într-o formă
contractată, iar atât societățile primitive cât și cele țărănești se opun, din perspectiva
urmăririi valorii de întrebuințare, societății capitaliste, dominată de interesul
antreprenorului burghez pentru valoarea de schimb.]
Distincția M → B → M' față de B → M → B' este că dacă M' nu e necesar să fie mai
mare decât M, B' trebuie să fie în mod necesar mai mare decât B.
Care este consecința pentru practica muncii? Atunci când primitivul are asigurat
necesarul traiului, el poate întrerupe munca. Dimpotrivă, dacă scopul muncii este
producerea continuă de plusvaloare, munca nu trebuie, în mod ideal, niciodată
întreruptă.
Situația este formulată de Marx astfel: în situația antică, "omul este obiectivul
producției, în timp ce în situația modernă producția este obiectivul omului". Ca urmare,
în MPD producția nu constrânge către limitele fizice sau de acumulare prin muncă, ci,
dimpotrivă, este întreruptă temporar, atunci când nevoile de trai sunt îndeplinite.
Producția pentru întrebuințare este, prin urmare, discontinuă și neregulată, iar per total
economisește forța de muncă. Această clarificare a trăsăturilor producției în MPD,
elimină vechile prejudecăți ale unei antropologii vulgare, care fie presupunea că oamenii
acestor societăți trebuie să muncească constant, fie că nu muncesc destul și deci sunt
leneși.
Ceea ce ii este specific muncii acestui mod de producție este că munca nu este
intensivă, pentru că obiectivele economice sunt limitate, fiind definite în termeni
calitativi, ca mod de viața, iar nu cantitativ, ca bogăție abstractă. Munca este, ca urmare,
intermitentă și susceptibilă la a fi întreruptă sub presiuni culturale (diverse ceremonii cu
rol funcțional), sau impedimente (o simplă ploaie ușoară).
MPD este un mod de producție opus principiului surplusului și care economisește
muncă. Ii este caracteristică regula lui Chayanov: cu cât capacitatea de muncă relativă a
unei unități ("familii") crește, cu atât membrii acesteia vor munci mai puțin [sau, altfel,
intensitatea muncii variază după forța de muncă a unității].
Sintetic se poate spune că intensitatea productivă este invers proporțională cu
capacitatea productivă.
[Firește, bunăstarea familiilor poate fi foarte diferită, fiind dependentă de numărul de
membri, dar și de momentul în care se află în ciclul dezvoltării familiale.]

Relațiile de proprietate

Societățile bazate pe MPD au dezvoltat multiple forme de ierarhii sociale. Relațiile
de proprietate au fost afectate de aceste ierarhii, însă mai degrabă în dimensiune politică
decât economică. Și în aceste societăți existau mari proprietari, cei ce dețineau, precum
în Fiji, " pământurile și marea", însă proprietatea lor era mai degrabă inclusivă decât
exclusivă. Drepturile lor asupra lucrurilor produse provenea mai degrabă din
ascendentul lor de putere asupra oamenilor, decât din drepturile lor de proprietate
asupra mijlocelul de producție, ca în cazul proprietății burgheze.
Forma de proprietate asupra resurselor fundamentale rămâne aici în fapt
colectivă: terenurile agricole, pășunile, teritoriile pe care se vânează și pescuiește sunt

8
clamate drept proprietățile lor de către șefii unor clanuri sau lineaje, însă această
proprietate se manifestă indirect, prin suzeranitatea șefului asupra unui grup de
descendentă, iar nu direct, ca o formă de restricționare a accesului unor membri ai
acestui grup.
Ca urmare, membrii unității productive au acces direct la aceste resurse. Acolo
unde aceste resurse sunt individualizate, cei care le folosesc decid cum vor fi folosite, și
tot lor le revine dreptul de folosire a produselor muncii. Nicio autoritate nu poate depriva
grupul familial de bunurile necesare reproducerii vieții și de alocarea lor liberă.
Cel mai bine se înțelege această formă de proprietate prin regula economică care
face ca să nu existe în aceste societăți nicio clasă de pauperi lipsiți de pământ (pământul
este ca aerul sau apa; este inconceptibil ca cineva să fie privat de el). Formele de
expropriere care există nu sunt niciodată realizate prin mecanisme economice, ci de altă
natură: fie ca urmare a ierarhiei politice (prin îndatorarea față de șef care este codificată
cultural de logica acumulării de prestigiu), fie ca urmare a unor circumstanțe
nefavorabile, cum sunt luptele inter-tribale.
Pe scurt, în societățile primitive nu au existat forme de proprietate care să
permită unui grup mic un control exclusiv al resurselor, făcându-i pe ceilalți dependenți
de aceștia. Chiar și atunci când bogăția productivă se acumulează, ea este însoțită de
constrângerea culturală pentru redistribuire generalizată în scopul conservării puterii și
prestigiului (de pildă potlatch-ul).

Împărtășirea produselor muncii

Lewis Henry Morgan denumește economia domestică "comunism trăit", iar aceasta
pentru că rezultatele muncii sunt puse împreună și consumate colectiv de către membrii
familiei. Fiecare primește nu în funcție de cât a muncit, ci în funcție de cât este
îndreptățit să primească, în funcție de bunurile produse. Dacă membrii adulți sunt cei
care muncesc, tinerii, copiii, bătrânii, cei indisponibilizați vor primi și ei tot ceea ce au
nevoie, în termeni de bunuri sau servicii.
*
"Oamenii cei mai primitivi ai lumii au mai puține posesii, dar nu sunt săraci. Sărăcia nu
este dată de o anumită puținătate a bunurilor, și nu este nici doar o relație între mijloace
și scopuri; înainte de orice este o relație între oameni. Sărăcia este un statut social. Ca
atare este o invenție a civilizației."(37)


*

Cursul 2: Munca fizică - muncă intelectuală. Modurile de producție ale

antichității

[Surse principale:
Alfred Sohn-Rethel, Intellectual and manual labour : a critique of epistemology, Atlantic
Highlands, N.J : Humanities Press, 1977
Perry Anderson, Passages from Antiquity to Feudalism, NLB, 1974]

Putem avea impresia că diferența de venit între munca fizică și cea intelectuală are
o doză de arbitrar: oare minerul nu ar trebui plătit la fel ca medicul? Separația nu e

9
arbitrară și are o istorie veche: ea are la origine separația dintre cei ce produc și cei ce își
însușesc rezultatele muncii acestora, și apare doar atunci când în istorie se produce
separația dintre societățile producătoare și cele de apropriere.
Vom vedea legătura dintre măsurarea terenurile din Valea Nilului și inventarea
geometriei: aceasta (precum și scrisul etc) nu se datorează unor necesități instrumentale
ale omului productiv în relație cu natura, ci nevoilor aparatului birocratic de a prelua
surplusul productiv.

Am văzut în cursul anterior că societățile primitive nu au, ca regulă, un impuls
pentru supraproducție. Dimpotrivă ele tind să fie sub-productive, lăsând neutilizată pe
deplin forța de muncă, tehnologia și resursele pe care le au la dispoziție. Vom înainta
istoric punând acum în evidență ce schimbări vor aduce societățile antice, în care
producția va deveni intensivă, atât la nivelul relațiilor de producție, cât și pe plan cultural
sau civilizațional.
Termenul de apropriere se referă la însușirea produselor muncii de alți membri ai
societății decât producătorii. Odată cu survenirea acestei situații apare posibilitatea
societăților împărțite în clase sociale.
Inovația socială care trebuie semnalată pentru înțelegerea modurilor de producție
antice este cea de vasalitate și obligație (lordship and bondage): anumiți membri ai
societății se suprainstituie celorlalți, impunându-le un tribut sau jefuindu-i pur și simplu
în virtutea legăturii de subordonare, care cel mai adesea este justificată religios (ca drept
divin). Distincția dintre munca fizică și cea intelectuală va avea un rol semnificativ în acest
proces.


Primele forme de producție și exploatare a surplusului

Pentru ca cineva să-și poată apropria constant un surplus produs de alții trebuia
ca acest surplus să fie produs constant. Care au fost cauzele care au dus la apariția unei
producții constante de surplus? Marx credea că schimbul dintre comunități primitive
productive devine mai amplu la un moment dat, creând condițiile ca cei care realizau
schimbul efectiv să fie în poziție de a se suprainstitui treptat celorlalți.
Pe de altă parte, am văzut data trecută că numeroase societăți primitive pot
produce surplus din rațiuni ce țin de ordinea socială (acumularea de prestigiu prin
redistribuire), nu din motive de asigurare a reproducerii vieții. Este deci posibil ca o
inovație socială să fi dus de la acumularea pentru redistribuție generalizată, la o
acumulare privată.

Civilizațiile Epocii Bronzului

Primele forme de agricultura au apărut în zone fluviale datorită fertilității solului,
capacității de a lucra pământul cu instrumente de piatră și accesibilității apei necesare
irigațiilor.
Cazul Egiptului antic ne poate furniza unul dintre exemplele de trecere către un
sistem de producție intensiv și schimbările sociale asociate. In Egipt se dezvoltă o formă
de organizare socială cu două paliere: pe primul palier se găsesc țăranii/fermierii care
lucrează pământul și cresc animale, pe cel de-al doilea palier se găsesc membrii corpului
administrativ, birocratic și clerical al statului întruchipat de figura faraonului. Monarhul
este proprietarul absolut al pământului cultivabil, iar presupusele lui legături sacre cu

10
puterile naturii garantau, în ochii supușilor săi, reluarea constantă a ciclului vieții.
Aproprierea recoltelor este publică și este realizată de reprezentanții statului. În fapt
statul egiptean era o imensă mașinărie de colectare, depozitare și redistribuire a
surplusului. Schimbul nu era absent, însă era mai degrabă limitat la un comerț al statului
cu comunități vecine.

Apariția producției secundare.

Pe seama colectării acestui surplus agricol, se va dezvolta treptat o cultură materială care
dezvoltă tehnicile meșteșugărești apărute în Neolitic în sensul orientării și rafinării lor în
direcția obiectelor de lux pentru consumul faraonului și menținerea distincției clasei
dominante. De notat apariția acestor meșteșuguri de produse secundare și tipul de
obiecte pe care le produc: textile, tâmplărie complexă, fabricarea frânghiilor, cioplitul în
piatră, producția de cosmetice și bijuterii. Necesarul de materii prime pentru acestea se
va realiza prin comerțul cu produsele agricole colectate și depozitate sistematic. Acest
comerț va rămâne un "comerț internațional", ceea ce va permite obținerea de către statul
centralizat a unor ample resurse (inexistente în regat) care au făcut cu putință realizarea
unor enorme proiecte de clădiri publice, organizarea sistematică a mineritului,
organizarea de expediții de cucerire etc.
Esențial este însă faptul că acest comerț nu a penetrat ordinea interioară a
regatului. Atât producătorii cât și clasa superioară primesc cele necesare vieții lor prin
redistribuire (fermierii primesc o cantitate de grâne pentru munca lor; banii nu sunt
cunoscuți: schimbul "mic" se face prin schimb direct de produse, iar echivalarea între
bunuri se realizează printr-o unitate de greutate, din cupru sau argint, de aproximativ 90
de grame, numită Deben; egiptenii nu au cunoscut moneda decât foarte târziu, în perioada
elenistică; au împrumutat-o de la greci).
După Alfred Sohn-Rethel această situație de apropriere unilaterală a surplusului
productiv a condus la apariția primelor mijloace pentru operarea distincției viitoare între
munca manuală și munca intelectuală. Mai precis, rigurozitatea aproprierii a condus la
apariția unor instrumente de măsurare și înregistrare a surplusului anticipat, comandat
lucrătorilor și preluat de la aceștia: calculul matematic și diverse forme de măsurare,
tipuri de scriere - vor fi forme simbolice care vor servi nu producției (cum se crede
adesea), ci aproprierii, și vor fi mijloace eficace prin care se vor face taxări, se vor
înregistra datorii ale debitorilor faraonului, se vor lista tipuri de produse, se vor evalua
volume ale proviziilor etc.
Un caz care certifică susținerea de mai sus este legat de inventarea geometriei în
Egiptul antic. Papirusul Rhind (papirusul "matematic" de la British Museum) arată că la
origine geometria a fost strict legată de măsurare și de aparatul de apropriere. Aici se
arată că snopuri de frânghii sunt alocate, în perechi, către înalți oficiali ai faraonului
pentru a fi folosite pentru următoarele activități: parcelarea, pentru viitoarea exploatare
a lui de către țărani, a terenurilor agricole după inundații; măsurători pentru construirea
templelor, a silozurilor, a piramidelor și măsurători pentru pavarea drumurilor. Ca
urmare, geometria nu apare dintr-o nevoie a cultivatorilor în relația lor cu natura, ci din
necesități legate de natura relațiilor sociale ce au drept scop producția de surplus și
aproprierea acestuia.
Geometria egiptenilor va rămâne însă strict legată de măsurare: ea nu intră încă
pe deplin în repertoriul care distinge munca manuala de cea intelectuală (măsurarea
rămâne încă legată de manualitate). Ceea ce nu înseamnă că nu va rezolva probleme
relativ complexe: descoperă raporturile între unghiuri în cadrul triunghiului,

11
magnificarea și diminuarea volumelor, inclusiv ridicarea la pătrat, și chiar constanta pi,
evaluată la 3,164.
Una dintre cele mai vechi cărți de geometrie indiană, ce poartă titlul Arta Frânghiei,
arată că situația din Egipt nu este singulară, ci mai degrabă tipică pentru primele
organizări sociale bazate pe apropriere.
Astronomia egipteană, care a fost mult apreciată, este și aceasta legată de
considerente pragmatice de mare interes pentru clasa conducătoare, în special de
anticiparea cât mai exactă a inundațiilor Nilului. Toate aceste cunoștințe vor servi indirect
ca elemente suprastructurale (culturale) de dominație la care se vor adăuga unele mai
directe, precum "aducerea la viață" a zeităților din temple prin construirea unor sisteme
de pompare de aburi în altare (în ochii și gurile statuilor) etc.
Apar, iată, condițiile distincției între munca manuală și munca intelectuală, însă nu
vor rezulta încă într-o separație de la sine înțeleasă; ultima nu se poate autonomiza încă.
Distincția între cei ce produc și cei care calculează, măsoară etc. este încă o distincție
marcată în termeni de castă, iar nu de diviziune a muncii.
Un alt aspect de notat este distincția și similaritățile între aproprierea unilaterală
și schimbul de mărfuri. După cum spuneam, comerțul în Egipt era monopolizat de Stat în
relație cu parteneri externi. Ca urmare forma marfă a bunurilor, ca bunuri de piață,
rămâne marginală. Însă la fel ca în cazul mărfurilor, momentul aproprierii este distinct
față de momentul utilizării. Bunurile sunt stocate în vederea unei folosiri viitoare. Ele
înglobează muncă sustrasă, ca și în cazul muncii capitaliste, însă această muncă sustrasă
nu poate fi calculată de actorii individuali care sunt agenții aproprierii. Administratorii
faraonului cunosc (măsoară) cantitatea de surplus dintr-un anumit bun ("grâu"), dar le
scapă valoarea totală a producției de grâu, pentru că o parte din producție rămâne la cei
care l-au produs și care au rămas în contact cu mijloacele de producție. Ca urmare,
aproprierea nu se realizează, cum va fi cazul mai târziu, în producție, și, ca urmare
controlul social rămâne parțial (sclavia este moderată în Egipt; cel mai probabil
piramidele nu au fost construite cu sclavi, ci cu muncitori profesionalizați care puteau să
apară doar într-un astfel de stat centralizat).

Civilizațiile Epocii Fierului

Începând cu anul 1000 î.e.n., aproximativ, se intră într-o nouă eră metalurgică,
Epoca Fierului: accesibilitatea metalelor va duce la apariția unor noi civilizații în Bazinul
Mediteraneean: cele ale fenicienilor, grecilor, etruscilor și romanilor. Agricultura lor nu
mai este dependentă de solurile aluvionare. De asemenea, aceștia aveau nevoie de mult
mai puțin spațiu pentru producerea hranei; puteau popula terenurile deluroase, coastele
marine și insulele și puteau profita de pe seama acestei mobilități (94-95).
Din noile dispuneri geografice, populații de războinici vor ataca vechile imperii
hidraulice (legendele lor portretizează eroii unor astfel de incursiuni), însușindu-și
bogăția lor și continuând și perfecționând producția secundară de bunuri meșteșugărești.
Zeii se transformă și ei din figurile care legitimau o putere absoluta în protectori ai eroilor
civilizatori (politeismul și democrația greacă trebuie înțese pornind de la această
transformare în sistemul social și de producție).
Ceea ce se întâmplă semnificativ este ca producția agricolă se individualizează,
iar timpul de vedere politic nu mai sunt supuși unor lideri teocratici care își bazau
enorma lor putere pe un aparat de stat. Apare astfel posibilitatea unei importante
aproprieri private de bogăție care va facilita apariția schimbului extins, care la rândul lui
va duce la apariția banilor.

12
 Dacă producția civilizațiilor fluviale rămâne o producție colectivă, organizată de
stat, odată cu civilizațiile epocii fierului producția se individualizează și la fel aproprierea
surplusului productiv, astfel încât fiecare proprietar va putea produce pentru o piață
liberă. Așa a fost cazul polis-ului grecesc.
Ceea ce apare, în fapt, va fi prima formă de producție de mărfuri - bunuri produse
din start cu scopul de a fi vândute. Apare un sistem economic caracterizat de: 1.
introducerea monedelor de metal, și, odată cu acestea, de apariția capitalului bănesc, a
dobânzii și a cametei. Acest sistem va face de asemenea cu putință 2. apariția unei clase
noi, cea a negustorilor, care devin intermediari între producători. Apare de asemenea 3.
proprietatea privată asupra pământului și sistemul de arendare și, în fine, 4. munca cu
sclavi va deveni formă dominantă de producție.
Acesta este și momentul în care diviziunea între munca manuală și cea intelectuală
va căpăta prima formă precisă.
Diferența fundamentală între producția de mărfuri a lumii antice și cea capitalista
va fi aceea că producătorii vor rămâne proprietari ai mijloacelor de producție. Atunci când
ei pierd această proprietate, devin ei înșiși mijloace de producție, ca sclavi, posedați de
proprietarii de sclavi.
Istoric vorbind noul sistem social s-a format pornind de la o clasă războinică care
supune populații rurale, organizate încă colectiv (ginți), preluându-le proprietățile sau
solicitându-le tribut. Se acumulează astfel resursele necesare unor cuceriri mai extinse
și colonizărilor sistematice. Odată ce se formează o constelație de proprietari războinici,
grupați în câteva centre de putere situate pe țărmurile Mediteranei de Est (Egeea), apare
posibilitatea extinsă a schimbului amplu de mărfuri. Pentru un schimb de mari proporții
va fi nevoie însă de un numitor comun, valabil universal. Această nevoie va duce la
inventarea monedei, care apare în jurul anului 680 î.e.n. pe țărmul ionian al Mării Egee.
Această invenție va avea un puternic efect disruptiv asupra vechii organizări
sociale: relațiile sociale se monetarizează, ceea ce va duce la apariția unei structuri
sociale dominată de trei clase: nobili, meșteșugari (în orașe) și fermieri (în
hinterlanduri). Banii vor permite un nou tip de acumulare de bogăție. Concentrați în
orașe, nobilii vor face comerț, iar presiunea pentru acumulare băneasca va penetra
comunitățile rurale, dislocându-le organizarea comunitara tradițională. Mai exact,
organizarea pe baza proprietăților colective și a relațiilor de rudenie va fi demontată prin
mecanismul datoriei financiare (creditului) și a ipotecii pe pământ. Noua formă de
dominare se va exercita abstract, prin intermediul datoriilor (peisajul rural al Atticii era
dominat de coloane de piatră pe care erau însemnate datoriile fermierilor), care va
permite apropriere terenurilor agricole și transformarea lor în proprietăți private care
pot fi vândute și ipotecate. Același sistem al datoriilor va permite și transformarea unei
părți a forței de muncă în sclavi (dacă fermierul nu își poate plăti datoriile, își va da copiii
în schimb, ca sclavi, sau va deveni el însuși sclav). Bogăția orașelor antice grecești este de
fapt bogăția individuală a nobililor.
Ca urmare, esențial: acest sistem monetarizat de proprietate privată va permite
transformarea bunurilor în mărfuri (bunurile produse, terenurile, oamenii).
Producția, pe de altă parte, se transformă radical: de la producție colectivă, la o
producție individualizată (fie a marilor proprietari latifundiari, fie a fermierilor, fie a
meșteșugarilor), iar munca va fi dominată de munca sclavilor.
Desigur, există și muncă salariată în cetatea antică greacă sau romană. Însă aceasta
nu este legată decât marginal de producția de bunuri destinată pieței, fiind atașată mai
degrabă de sistemul de redistribuție statal: sunt plătiți cu salarii soldații și mercenarii,
meșteșugarii care lucrează pentru lucrările publice, birocrații și administratorii.

13
 Treptat, stratificarea socială devine foarte puternică, cu clase dominante (înalții
oficiali ai statelor, plus pătura capitaliștilor comerciali sau latifundiari), clase dominate
(țărani exploatați prin arendă sau credit, sclavii) si cu clase mijlocașe care trăiesc în orașe
prin redistribuire, care în anumite circumstanțe devin un proletariat urban pauper (vezi
Gustave Glotz, Cetatea antică, p. 377).
Nu este de la început evident, însă producția de mărfuri pentru schimb este legată
de apariția filozofiei în Grecia antică. Mai exact, gândirea filosofică liberă, a unor indivizi
care își susțin ideile ca fiind ale lor (spre deosebire de înțelepciunea anonimă transmisă
în Egipt de cler din generație în generație), reflectă noua situație a unor proprietari
autonomi care stăpânesc ei înșiși producția materială, stăpânesc surplusul și îl convertesc
în bogăție privată prin schimb. Perspectiva asupra lumii a egiptenilor sau babilonienilor
este condiționată de mesajul textelor sacre; ele constituie niște ortodoxii, menținute în
aceeași formă de preoți. Grecii nu vor avea cărți sacre; dimpotrivă, vor scrie ei înșiși cărți.
Odată cu proprietatea privată, moneda și schimbul, lumea se desvrăjește: Thales din Milet,
născut în 630 î.e.n. pe coasta ionică a Mării Egee (într-o arie unde comerțul a cunoscut o
mare amploare), va fi primul gânditor care va explica natură fără să facă apel la forțe
dinafara naturii.
Abstractizarea pieței mediată de bani va fi corelată de abstractizarea pe planul
gândirii. Grecii vor înlocui frânghia egiptenilor cu rigla și compasul, transformând arta
măsurătorii în ceva cu totul nou - matematica așa cum o înțelegem azi. Geometria grecilor
va avea un caracter pur intelectual - nu va mai fi legată de obiecte concrete - fiind cu totul
detașată de măsurătoare. Grecii trasează linii pe foaie, iar linia rămâne acolo; împreună
cu alte linii formează figuri geometrice permanente, care permit deslușirea teoremelor
geometrice. Combinațiile de linii nu sunt legate de niciun loc particular, iar mărimea lor
este infinit variabilă. Manualitatea măsurătorii este înlocuită de gândirea pură. Alfred
Sohn-Rethel crede că această situație a putut apărea doar ca urmare a generalizării
intrinseci comensurării monetare a valorii mărfurilor apărută odată cu moneda. Desigur,
această abstractizare nu a apărut imediat, iar ea și-a avut propria necesitate practică: de
pildă măsurarea distanței vaselor față de țărm nu putea fi realizată cu frânghia;
asemănarea triunghiurilor va rezolva problema.
Munca intelectuală se autonomizează, ca urmare, pe deplin, desprinzându-se de
manualitate, însă rămâne în legătură cu aproprierea (de astă dată prin intermediul
schimbului).
De remarcat: forma de capital a Greciei antice și apoi apoi a Romei antice nu
reușește să se socializeze: el rămâne capitalul obținut prin comerț și camătă, care
valorizează munca producătorilor individuali care muncesc cu sclavi (sclavii fiind doar o
formă de unealtă). Capitalul nu intervine în organizarea efectivă a producției, nu se
transmite muncii. Când munca cu sclavi intră în disoluție, nu rămâne în urmă o formă de
organizare colectivă a muncii în care aproprierea surplusului să se realizeze prin mijloace
economice. Antichitatea greco-romană duce la dispariția organizării comunitare
tradiționale (tribale sau gentilice), iar în momentul în care nu mai sunt comunități de
dezmembrat, ea intră în declin: Roma antica va adăposti spre final în jur de două milioane
de oameni care trăiesc din stipendii asigurate de marii latifundiari care își exploatează
proprietățile prin munca sclavilor, asigurând "pâinea și circul" pentru cetățenii
metropolei; producția nu se va transforma într-una bazată pe munca salariată. Munca
însăși își degradează valoarea, fiind identificată cu ceea ce este opus libertății: este ceea
ce fac sclavii.
Munca nu va mai fi re-umanizată decât odată cu creștinismul, care va genera o
nouă imagine a omului, ca "ființă interioară", care va permite o depășire a segregărilor

14
antichității, cu granițele lor rigide. Din acest punct de vedere, seniorul feudal, ca și țăranul
sau meșteșugarul, vor fi egalizați, în primă instanță, prin puterea botezului.
Reprezentarea despre muncă rămâne însă ambiguă, în prelungirea deprecierii ei în
antichitate.
Colapsul societăților antice vor duce la o revenire a organizării producției și muncii
la momentul de început al antichității, respectiv la situația în care țărani independenți fac
agricultură pe suprafețe mici, pentru subzistență, la care se adaugă producția
meșteșugarilor independenți.


Modul de producție sclavagist

Cultura spirituală a antichității a impresionat îndreptățit perioadele următoare;
după sfârșitul antichității nimic asemănător nu mai apare pentru o mie de ani.
Ceea ce rămâne însă mai puțin vizibil pentru perspectiva centrată pe spiritualitate
este ca economia antichității nu este deloc pe măsura: din contra, bogăția materială care
susținea vitalitatea civică și intelectuală a orașelor antice era aproape în întregime
extrasă din zonele rurale. Pe parcursul întregii existențe a acestor civilizații agricultura
rămâne activitatea centrală care produce bogăție.
Orașele grecești și romane nu au fost niciodată dominate de manufacturi, ateliere
sau comerț: ele erau fundamental comunități de proprietari de pământuri. Democratica
Atenă, la fel ca Sparta oligarhică sau Roma senatorială au fost dominate de proprietari
agricoli. Veniturile lor proveneau din cele trei importante mărfuri ale antichității, grâne
ulei și vin, produse pe proprietățile patricienilor, care erau situate în exteriorul
perimetrului orașelor.
Manufacturile urbane, pe de altă parte, au rămas puțin dezvoltate, producând doar
textile, veselă, mobilă. Tehnologia a rămas simplă, cererea de produse era limitată iar
transportul era exorbitant de scump (19).
Cu toate acestea, veniturile provenite din comerțul cu produse agricole au fost
mult superioare oricărei alte economii agrare. Acest fapt s-a datorat unei împrejurări
geografice: poziționarea acestor societăți în zone de coastă maritimă. Aceste orașe au
crescut pe țărmuri (inclusiv Roma, care avea ieșire la mare pe Tibru), din comerțul pe
Mediterană - cea mai întinsă mare de pe glob înconjurată terestru. "Combinația specifică
urban-rural care a definit lumea clasică a devenit operațională datorită lacului din centrul
ei" (20). Dincolo de acest aspect geografic, însă, inovația modului de producție al
antichității clasice a fost dat de munca bazată pe sclavi.
Trebuie subliniată originalitatea acestui fapt: sclavia a existat și în imperiile
hidraulice, dar mereu într-o formă juridic impură (legată de datorii neplătite și de muncă
penalizantă, și fiind asociată cu diferite alte tipuri de servitute). Însă ea nu a fost - anterior
monarhiilor elenistice - forma dominantă de extragere a surplusului. Sumerienii,
babilonienii, asirienii, egiptenii, statele riverane bazate pe exploatarea intensivă prin
irigații a agriculturii nu au fost economii bazate pe sclavie, iar sistemului lor legal le-a
lipsit concepția clară de proprietate mobilă. Grecii au transformat sclavia într-o formă de
exploatare absolută și dominantă. (Firește au existat și alte forme de muncă: țărani liberi,
arendași dependenți, artizani urbani.) Faptul a fost valabil pentru Grecia secolelor 5 și 4
î.e.n. și pentru Roma secolelor 2 î.e.n - 2 e.n. Raportul dintre sclavi și oameni liberi în Atena
lui Pericle a fost de 3:2.
Natura sclaviei a devenit absolută, fiind definită în termeni de absolută pierdere a
libertății, ceea ce a făcut cu putință (a polarizat) condiția de om liber absolut.

15
(Reprezentarea despre muncă și absența muncii prin prisma acestei opoziții tranșante:
omul liber nu muncește; cel care muncește se aseamănă sclavului. Libertatea și sclavia au
devenit indivizibile: fiecare era condiția structurală pentru cealaltă, într-o combinație fără
precedent istoric.
Ca urmare, civilizația antică este definită printr-un aranjament total opus celui
specific epocii feudale: orașul domină în întregime ruralul, în condițiile unei economii
masiv rurale.
Existența sclaviei a permis eliberarea proprietarilor de zonele de apropriere, și
relocarea lor în orașe. Munca era în așa mare măsură bazată pe sclavie că și
"managementul" producției (supraveghetorii, vătafii) e format din sclavi. Ca urmare,
extragerea surplusului devine posibil în absența prezenței nobililor în locul producției.
Sclavii înșiși, fiind o marfă nu sunt legați de loc: ei sunt cumpărați în piețele din
orașe, sunt duși în locurile de producție și pot fi relocați oriunde și de câte ori este nevoie.
Sclavia reprezintă, în fapt, cea mai radicală formă de degradare a muncii rurale
imaginabile. Sunt deprivați de orice drept uman: sclavii sunt considerați doar
instrumentum vocale, alături de animale folosite în muncă, instrumentum semi-vocale, și
de obiectele de muncă, instrumentum mutum.
De asemenea, reprezintă cea mai extinsă formă de comercializare a muncii - se
cumpără întreaga forță de muncă, pe viață, a posesorului ei. Prin intermediul muncii lor
orice piață liberă a forței de muncă putea fi controlată și parazitată: pentru orice activitate
pe care o poate desfășura un om liber (meșteșugar, fermier) în schimbul unei sume de
bani, există o formă de muncă ce o poate face mai ieftin.
Relațiile de producție bazate pe sclavie au pus însă o limită fatală de creștere
acestui mod de producție: unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte ale antichității este
distanța enormă dintre tehnologia acesteia și spiritualitatea sau suprastructura ei (pe
parcursul a aproximativ 800 de ani). Tehnologia antichității a rămas neînsemnată și
relativ primitivă, nu numai în raport cu posteritatea, ci și în raport cu firmamentul
intelectual al acesteia, care în cele mai multe aspecte a fost net superior celui medieval.
Odată ce munca manuală va fi echivalată cu pierderea libertății, nu va mai exista
niciun imbold social pentru inovație, iar această reprezentare a mucii se va răsfrânge
asupra muncii în ansamblul ei (toate formele de muncă vor fi afectate). Desigur, existau
sclavi foarte pricepuți în munca lor, ca și în cazul artizanilor, dar cu toții se orientau către
munca cea mai ușoară; grecii nici măcar nu au avut un cuvânt pentru a exprima conceptul
de muncă, nici ca funcție socială, nici ca comportament personal.
Pentru Platon, de pildă, munca "rămâne străină de orice valoare umană esențială
omului"; artizanilor trebuie să li se interzică dreptul de a locui în polis.
Rezultatul a fost că expansiunea tipică a satelor antice a fost mereu una în "lateral",
manifestată prin cuceriri geografice, iar nu prin dezvoltare economică: aceasta a avut un
caracter colonial - orașul-cetate celular se reproduce pe sine în altă parte, în faza sa de
ascensiune, prin război și colonizare, cu scopul de a jefui, a obliga la plata tributului și de
a obține sclavi. Sclavia nu numai ca a permis, dar a și amplificat această logică: munca cu
sclavi permitea existența unor cetățeni neocupați, care se angajau în războaie, ce aduceau
alți sclavi.
Au fost trei cicluri de expansiune imperială a antichității clasice: expansiunea
Ateniană, Macedoniană și Romană. Expansiunea nu a schimbat însă logica productivă; a
dus doar la o tot mai amplă extindere teritorială.
Geneza modului de producție feudal rezultă din colapsul a două moduri de
producție anterioare: cel "asiatic" și cel sclavagist; Evul Mediu va rezulta ca o sinteză care
păstrează și recombină într-o manieră hibridă elemente anterioare: o muncă ce păstrează

16
ceva din munca sclavilor, pe care se bazase enormul edificiu al Imperiului Roman, și un
tip de producție domestic, specific germanilor ce pătrund în teritoriile fostului Imperiu
Roman.


*

Cursul 3. Modul de producție feudal (secolele 11-13)

[Sursa principală: Perry Anderson, Passages from Antiquity to Feudalism, NLB, 1974]

Despre muncă știm în mod paradoxal mai multe din epoca primitivă și antichitate
decât din evul mediu. Analizele sistematice ale epocii se feresc de subiect, între altele
pentru că sursele scrise vorbesc covârșitor mai mult despre religie și viața cavalerească.
Feudalismul însumează (este o sinteză de) caracteristici ale modului de producție
primitiv-comunal sau domestic și ale modului de producție sclavagist. Vom avea astfel
atât fragmentarea specifică primului, cât și coercițiile muncii proprii celui de-al doilea.

Caracteristicile MPF

Contrar prejudecățile comune după care această perioadă a fost una stagnantă, voi
arăta că feudalismul vest european (pe care îl disting de cel est european datorită
diferenței că în cel vestic șerbia a dispărut mult mai devreme) a fost o perioadă de
dezvoltare accelerată a forțelor și relațiilor de producție, cu o evoluție aparte, o
intensificarea semnificativă a producției și un dinamism care a condus către așezarea
condițiilor pentru apariția capitalismului.
Feudalismul vest european a fost un mod de producție dominat de posesia asupra
pământului și de o economie naturală, în care nici munca nici produsele muncii nu au fost
tratate drept mărfuri.

Actorii

Producătorul direct, țăranul, era legat de mijlocul de producție, pământul, printr-
o relație socială specifică: șerbia - instituție feudală caracterizată prin starea de
dependență personală a țăranului față de stăpânul feudal.
Țăranul care ocupă și muncește pământul nu este proprietarul lui. Proprietatea
agricolă este controlată privat de o clasă de nobili feudali care extrage surplusul de la
țărani printr-o relație politico-legală de constrângere extra-economică. Această coerciție
extra-economică ia forma serviciilor de muncă, rentelor în bani sau altor îndatoriri
diverse, stabilite cutumiar, ale țăranilor către nobilii.
Munca pe care țăranii o fac se desfășoară pe terenurile deținute și administrate
direct de proprietarul feudal, pe terenuri luate de țărani în arendă și pe fâșii de pământ
alocate țăranilor în virtutea servitudinii feudale(virgate).
Situația este de fapt cea a unei amalgamări de exploatare economică și de
autoritate politică. Situația de vasalitate și obligație trebuie înțeleasă în termeni juridici:
țăranul este subiectul supus jurisdicției stăpânului său feudal. În același timp, drepturile
de proprietate ale nobilului asupra terenului său erau mai degrabă de grad: el avea aceste

17
drepturi în virtutea vasalității sale față de un nobil, sau mai mulți nobili superiori lui,
căruia/cărora le datorează obligații cavalerești - asigurarea de efective militare în caz de
război. Ca urmare, proprietățile lui trebuie înțelese în termeni de fief/feudă (adică tot în
termeni de vasalitate și obligație). Acest lanț de vasalități se extinde până sus către cel
mai înalt vârf al sistemului, care cel mai adesea este un monarh, care deține în principiu
toate terenurile. Lanțurile intermediare ale unei astfel de ierarhii au cuprins pozițiile
tipice de castelan, baron, conte și principe. Consecința unui astfel de sistem a fost aceea
că suveranitatea politică nu a fost niciodată concentrată într-un singur centru. Funcțiile
statului erau dezintegrate printr-o alocare verticală în jos, pe fiecare nivel existând o
integrare de relații politice și economice.
Această parcelare a suveranității a fost constitutiva pentru întreg modul de
producție feudal. Ea a avut trei consecințe importante:
1. A permis prezervarea terenurilor colective sătești și a loturilor țărănești specifice
modurilor prefeudale de producție - care nu au fost în întregime incompatibile cu timpul
feudal de proprietate (datorită faptului că diviziunea feudală a suveranităților în zone cu
granițe suprapuse și fără un centru universal de competență a permis existența unor
entități nereclamate în interstițiile sale). Aceste proprietăți comunale sau mici trenuri
private ale țăranilor, deși au fost adesea ținta extinderii jurisdicției nobililor, au
supraviețuit constant și au rămas un sector semnificativ de autonomie și rezistență
țărănească. În plus, chiar în sistemul manorial,, structura scalară de proprietate s-a
exprimat prin diviziunea dintre moșia nobilului, organizată de supraveghetorii lui și
cultivata de țăranii, și terenurile alocate în folosință personală țăranilor, de pe urma
cărora îi revenea o parte din surplus, dar a căror organizare și control a producției
rămânea în mâna țăranilor înșiși. Prin urmare nu exista o singură structură de
proprietate, univocă, concentrată în întregime în mâna nobililor. De asemenea, exista încă
o disjuncție în privința subordonării juridice a țăranilor: ei erau subordonați feudalului
local, dar și superiorului lui, a cărui jurisdicție era geografică, nu de domeniu. În plus,
domeniul feudal nu se suprapunea pe organizarea sătească: adesea pe suprafața unui sat
existau fragmente din fiefuri feudale diferite, care se intersectau. Prin urmare, țăranii
locuiau într-un spațiu social unde se intersectau jurisdicții diferite, cu solicitări și puteri
diferite, care adesea creau interstiții și discrepanțe ce ar fi fost imposibile într-un sistem
juridic și economic mai unificat.
2. Parcelarea suveranității a produs tipul specific de oraș vest-european. Modul de
producție feudal face cu putință, pentru prima dată, o dezvoltare urbană autonomă, în
cadrul unei economii natural-agrare. În orașele mult mai mari ale antichității sau ale
imperiilor asiatice, nobilii trăiesc în orașe dar nu pe seama acestora (din producția
urbană), ci din producția agricolă. Din contră, orașul paradigmatic vest european
reprezintă o asociere comunitară de meșteșugari și negustori care se auto-guvernează și
care sunt autonomi față de nobili și de biserică. Prin urmare, în MPF va rezulta o opoziție
dinamică între urban și rural: opoziția între o economie bazată din ce în ce mai mult pe
producția pentru piață, o economie controlată de negustori și organizată în bresle și
corporații, și o economie rurală a schimbului natural, controlată de nobili și organizată pe
domenii feudale, cu enclave comunale și proprietăți țărănești individuale. Preponderența
ultimului aspect societal și economic (agrar) este, firește, masivă.
3. Întreaga ierarhie feudală este relativ instabilă: nivelul cel mai de sus al ierarhiei
medievale de pe întreg cuprinsul Europei de Vest este diferit doar în grad, iar nu ca tip, de
straturile ierarhice inferioare: monarhul nu era altceva decât un suzeran în raport cu
vasalii săi, de care era legat prin relații reciproce de loialitate, iar nu un suveran situat
deasupra subiecților săi. Resursele lui economice constau exclusiv din veniturile de pe

18
propriul său domeniu feudal, în timp ce puterea sa asupra vasalilor se exercita strict din
punct de vedere militar. El nu avea niciun fel de acces politic la populația ca întreg,
jurisdicția lui asupra lor fiind intermediată de nenumăratele straturi inferioare. Ca
urmare, el era cu adevărat stăpân doar pe domeniul său, în rest fiind mai degrabă o figură
ceremonială. Stabilitatea acestei poziții era, în aceste condiții, problematică. Ea servea mai
degrabă intereselor clasei nobililor pentru prezervarea sistemului care conserva
privilegiile lor și pe care o anarhie a suveranităților individuale ar fi pus-o în primejdie.
Exista, ca urmare, o contradicție inerentă sistemului feudal: între tendința sa riguroasă
spre parcelarea suveranității și tendința opusă către centralizarea spre un un centru care
compune un întreg. Acest sistem politic face în mod necesar imposibilă o birocrație
extinsă, și, ca urmare
4. permite o existență specială a claselor dominate, cu regimuri ideologice relativ paralele.
Astfel, Biserica, care în antichitatea târzie a fost direct integrată în angrenajul statului
imperial, și subordonată acestuia, devine în spațiul politic medieval o entitate autonomă.
Fiind singura sursă de de autonomie religioasă, puterea ei asupra maselor era imensă,
însă organizarea ei instituțională era distinctă de nobilimea seculară și de monarhie. Iar
ca urmare a dispersiei coercițiilor specifice feudalismului, Biserica putea la rândul ei să
își urmărească propriile interese, uneori chiar pe baze teritoriale și prin intermediul unor
forțe armate proprii, ceea ce a dus adesea la conflicte instituționale endemice între
puterea seculară și cea religioasă, cu consecințe viitoare pentru separația dintre stat și
biserică.

Puterea seculară trebuie înțeleasă și ea în specificul ei feudal, care este dat de
exercitarea justiției, care a cunoscut o formă foarte diferită de cea capitalistă ulterioară.
Justiția a reprezentat, în fapt, modalitatea centrală de exercitare a puterii politice, în
condițiile în care un "executiv" (o conducere centralizată, exercitată permanent de un
aparat de stat) era inexistent (parcelarea suveranității l-a făcut atât nenecesar, cât și
imposibil). În același timp, nu exista nici o instituție legislativă - ordinea feudală nu a
posedat niciun concept de inovare politică pentru crearea de legi noi. Reprezentanții
regali nu fac altceva decât să prezerve și aplice legile tradiționale. Ca urmare, pentru o
perioadă istorică puterea politică se restrânge la funcția judiciară a interpretării și
aplicării legilor existente. In absența birocrației publice, administrarea și coerciția sunt
locale, exercitând funcții precum elaborarea de politici, aplicarea de amenzi, stabilirea
unor taxe, aplicarea unor pedepse. In concluzie, "justiția" medievală includea în fapt o
gamă mult mai largă de activități decât justiția modernă, pentru că ocupa o poziție
centrală în ansamblul sistemului politic. Echivala cu puterea însăși.


Dinamica feudală

Modelul descris anterior nu a existat niciunde într-o formă pură: formațiunile
sociale existente real au fost mereu compozite, cu diferite proporții și elemente anterioare
încă prezente: sclavia, de pildă, a existat în continuare pe parcursul întregului Ev Mediu,
tot așa cum țăranii liberi nu au fost niciodată transformați în totalitate în șerbi.
[Diferențe între trei mari regiuni: Europa Centrală, Europa Nordică, Europa Sudică.
Diferențele de evoluție dintre cele trei au condus la trei scenarii diferite ale genezei
capitalismului (Brenner - Anglia; Max Weber - Germania; Wallerstein, Bloch, Braudel? -
Italia)].

19
 Lăsând la o parte diferențele regionale, trebuie să evidențiem progresul social și
economic remarcabil al epocii.
Până în secolul 13, feudalismul european a produs o civilizație unificată și
dezvoltată în comparație cu peisajul rudimentar și fragmentat al epocii de tranziție de
după căderea Imperiului Roman. Voi enumera câteva aspecte ale acestei dezvoltări.
În primul rând a avut loc o creștere substanțială a producției de surplus agricol:
creșterea în productivitate a fost determinată de câteva inovații tehnice și organizatorice:
a fost perfecționat plugul cu lamă de fier, s-a trecut la aratul cu cai (posibil odată cu
inventarea unui sistem rigid de harnașament), puterea mecanica a fost multiplicată prin
utilizarea morilor de apă, pământul agricol a fost îngrășat cu o combinație de argilă și
calcar (marnă), iar cultivarea pământului s-a făcut prin sistemul de rotație cu trei parcele.
Însă aceste inovații nu au condus de la sine la creșterea productivității (le găsim
prezente ici și colo și în perioadele anterioare). Mult mai importante au fost schimbările
din câmpul relațiilor sociale de producție și a generalizării unor noi relații pe o scară mare.
Inovațiile tehnologice sunt și ele în parte determinate de aceste schimbări, fiind doar
expresii materiale ale dinamicii proprii acestui sistem de producție.
Modul de organizare feudal a generat pe de-o parte domeniul cavalerului, care este
un fief revocabil, și, pe de altă parte, la nivel de sat, a permis diviziunea pământului între
moșia nobilului și terenurile date în lucru țăranilor, asupra cărora existau pretenții de
preluare a surplusului din partea mai multor feudali, dispuși diferit ierarhic.
Această diviziune a produs forma duală a confruntării de clasă între nobili și țărani
în cadrul modului de producție. Interesul nobilului era acela de a maximiza serviciile de
muncă pe moșia lui precum și obținerea de dări în bunuri rezultate din munca țăranilor
pe terenurile proprii. În plus, introducerea noilor tehnici au depins de evoluarea nivelul
organizatoric al muncii pe moșii, precum și de impunerea unor monopoluri. Astfel, nobilii
au introdus morile de apă care au fost profitabile doar în condițiile impunerii obligației
țăranilor de a își măcina cerealele în morile lor. O serie întreaga de astfel de obligații,
numite banalités, care erau niște monopoluri de exploatare, au fost impuse. Ceea ce e
semnificativ aici este că nobilul feudal va avea la început un rol direct în producție și că
va dezvolta mijloace superioare de producție care vor fi controlate doar de el. Firește, pe
măsură ce producția de surplus crește, implicarea directă în organizarea și supervizarea
procesului de producție a marilor nobili scade, ei fiind treptat înlocuiți de vătafi și
arendași care vor administra ample proprietăți funciare în beneficiul unei nobilimi care
devine economic parazitare. Mica nobilime, pe de altă parte, va exercita o presiune
strânsă asupra terenului și a muncii pentru producerea unui surplus tot mai mare.
Importanța acestui strat pe parcursul Evului Mediu va crește constant. Începând de pe la
anul 1000 clasa aristocrată ca întreg a încercat să-și consolideze formele de transmitere
a proprietății, pentru a nu se fragmenta prea mult. În același timp se dezvoltă un apetit
tot mai mare pentru consumul de bunuri de lux, fapt care accelerează presiunea pentru
creșterea și aproprierea surplusului produs de țărani. Sunt imaginate de asemenea noi
forme de extracție, cum sunt plata dărilor în bani, care apare pentru prima dată spre
sfârșitul secolului 11.
Producătorii înșiși, țăranii, vor fi relativ impulsionați să crească productivitatea.
Feudalismul a creat acel spațiu minim de libertate pentru țăranii supuși de a își lucra
autonom terenurile alocate (sau puținele terenuri private), în limitele timpului de muncă
disponibil (adesea obligația de muncă pe moșia seniorului este de trei zile din săptămână,
la care se adăugau alte munci ocazionale, însă rămâne liber restul timpului pentru
cultivare în interes personal). Acest fapt a dus la o creștere constantă a producției de
cereale pe parcursul evului mediu dezvoltat, și la o treptată trecere către cultivarea

20
cerealelor mai "nobile" - grâul, în special, este cultivat în special de către țărani datorită
producerii alimentului principal al acestora, pâinea. Acest fapt a dus la eliberarea unor
mari suprafețe din cadrul moșiilor pentru cultivarea unor alimente superioare (vinul, de
pildă), care erau mai profitabile. Creșterea productivității conduce și la o sofisticare a
mijloacelor productive: tot mai multe sate încep să aibă propria producție de instrumente
de fier, pe măsură ce se dezvoltă meșteșugăritul rural.
Această evoluție a echipamentelor tehnice scade necesarul de forță de muncă pe
moșii, permițând o creștere a inputului de muncă al țăranilor pe propriile loturi, care
duce la o nouă creștere a productivității. Ca rezultat, va avea loc o creștere semnificativă
a populației, ce va determina o fragmentare tot mai mare a terenurilor individuale
țărănești. Treptat, surplusul productiv începe să se acumuleze și la nivelul țărănimii,
apărând un strat incipient de kulaci, care își organizează mai eficient munca și care îi vor
aduce pe țăranii mai săraci într-o stare de dependență de munca pe care le-o oferă ei.
Cu toate acestea, țăranii vor rămâne în ansamblu structural opuși clasei nobililor,
opoziție manifestă în lupta care se va da în jurul creșterii rentelor solicitate de nobili, care
uneori a dus la forme de rezistență - refuzul de a realiza obligațiile în muncă (proto-greve),
sau răscoale, chiar dacă mai rar în această perioadă. Fie că sunt laici sau ecleziastici, nobilii
vor încerca constant să pună noi taxe în bani, noi rente în bunuri, iar când nu le obțin
apelează la justiție, la coerciție violentă sau la confiscarea pământurilor. Acest conflict
între nobili și țărani va avea drept rezultat final o împingere înainte a întregii economii
agrare.
Una dintre sferele de conflict a fost în mod particular importantă pentru
dezvoltarea întregului mod de producție. Este vorba despre disputele dintre cele două
clase pentru terenurile comunale: în multe cazuri acestea nu erau terenuri agricole, iar
presiunea nobililor era pentru preluarea și transformarea agricolă a acestora. De
asemenea, anumite suprafețe de teren erau acoperite cu păduri virgine, erau mlaștini sau
pârloage. Faptul că o bătălie aprigă s-a dus în jurul acestora demonstrează elanul
expansionist al acestei epoci și sporirea substanțială a capacității productive a agriculturii
feudale. În fapt, această bătălie se duce între anii 1000 și 1250, iar la ea participă atât
nobilii cât și țăranii. Țăranii îndeobște procedează la defrișări și curățări de terenuri pe
suprafețe mici, aflate la limita terenurilor cultivabile, adesea pe seama pășunilor. Nobilii,
pe de altă parte, procedează sistematic pentru îmbunătățirea unor suprafețe mai mari,
care presupunea implicarea unor resurse mai ample, pe terenuri mai greu accesibile.
Succesul cel mai semnificativ l-au avut ordinele religioase, în special Cistercienii, care au
transformat suprafețe mari de teren aflate în zone mai îndepărtate și cu un relief dificil.
Rezultatele acestora s-au obținut pe parcursul mai multor generații, un efort pe care
nobilii nu erau stimulați să îl facă. Pentru a obține noi terenuri productive, uneori nobilii
eliberau o parte din țărani din starea de servitute pentru a-i folosi la aceste munci, ori
dădeau scutiri la obligația de recrutare militară. Alteori confiscau prin violență terenurile
eliberate anterior de țărani. Prin urmare, una dintre formele cele mai puternice ale
conflictului feudal de clasă va fi lupta pentru pământ.
Către sfârșitul perioadei (sfârșitul secolului 12, începutul secolului 13) apar o
seamă de evoluții notabile: terenurile moșiilor se contractă iar munca pe ele începe să
cunoască forma muncii sezoniere plătită salarizat. Terenuri ale domeniului feudal încep
să fie date în arendă, iar munca administrată de arendași sporește în defavoarea muncii
directe a pământului de către țărani. În anumite arii (în special în Nordul Franței)
comunități de țărani sau sate întregi se răscumpără din șerbie, datorită dorinței nobililor
de a face rost de bani lichizi. În alte regiuni se face simțită o tendință contrară: aceea de
întărire a servituții, prin deposedarea țăranilor de terenurile lor private (de către ordinele

21
religioase) și adâncirea dependenței lor de nobilii clericali. Aceste tendințe contradictorii
sunt expresia luptei dintre cele două clase pentru pământ și utilizarea acestuia, care a
condus la avansul economic al perioadei. Rezultatul net al acestor presiuni dinamice a fost
creșterea considerabilă a productivității totale. Evaluările realizate vorbesc despre o
dublare a producției agricole pe terenurile țăranilor între secolele 9-13, ceea ce reprezintă
singura creștere semnificativă în agricultură de până la revoluția agriculturii din secolele
18-19.
Ca urmare creșterea populației este pe măsură: populația Europei de Vest a crescut
în perioada 950-1348 de la aproximativ 20 mil., la aproximativ 54 mil. Speranța de viață
a crescut de la 25 ani în Imperiul Roman, la aproximativ 35 de ani în Anglia secolului 13.
Comerțul se reface și el pentru prima dată după antichitate, conducând la apariția
orașelor, ca centre unde se formează piețe și se dezvoltă producția manufacturieră. Chiar
dacă logica lor de funcționare este diferită de cea a orașelor antice, după cum am arătat
anterior, ele nu sunt separate de evoluția agriculturii din jurul lor. De asemenea, la origine,
ele nu sunt independente de nobilii feudali, multe dintre acestea apărând sub patronajul
acestora și cu scopul de a taxa în piețele locale aflate sub controlul lor profitul comercial
al comercianților care realizau negoț pe distanțe mari.

Orașul medieval

Cu toate acestea, după ce aceste orașe sunt fondate și încep să funcționeze, ele își
capă o relativă autonomie, care va lua o dimensiune politică clară. Dominate la început de
reprezentanți ai nobililor feudali (a căror rezidență rămâne rurală/castele/cavaleri etc.),
în Anglia, sau de o mică nobilime rezidentă, în Italia, orașele vor deveni treptat dominate
de un patriciat urban propriu-zis, format din rândurile servitorilor sau intermediarilor de
rang înalt ai feudalilor, sau de manufacturieri și negustori de succes. Acest strat va
controla economia urbană a cărei producție va fi strâns reglementată in cadrul breslelor,
care apar în ultimele decade ale secolului 12. În aceste corporații, nu a existat o separație
între producătorul artizanal și mijloacele sale de producție, iar meșterii formează o masă
de muncitori plebeiană (lucrează ei înșiși) situată imediat sub nivelul oligarhiei
manufacturier-negustorească (doar în orașele din Flandra și din Italia apare și o masă de
muncitori salariați, dominată de meșteri și având o identitate și interese proprii).
In unele orașe guvernarea locală va fi formată doar din marii negustori (Veneția,
Viena, Nuremberg, Lubeck), în timp ce în altele, precum Florența, Basel, Strasbourg,
Ghent, membrii ai breslelor vor face și ei parte din conducere.
Manufacturile mari vor fi concentrate în orașele din două regiuni Europene:
Flandra și Nordul Italiei. Profiturile cele mai mari se vor face din producția de textile
provenite din prelucrarea lânii, un sector care avansează foarte mult datorită apariției
războiului de țesut cu pedală orizontal, și masiv, din comerțul la mare distanță și din
camătă.
În plus, situația particulară a fuziunii economicului cu politicul le-a permis
patricienilor orașelor să utilizeze ei înșiși, la fel ca nobilii feudali, mijloace de apropriere
și constrângere dezlegate de economic: aceștia își vor forma armate cu care vor impune
monopoluri, vor face raiduri împotriva rivalilor, precum și campanii de introducere de
taxe și dări în zone rurale. Exemplul cel mai important a fost cel al orașelor italiene, care
vor folosi pe larg violența politică pentru controlul producției și schimbului și vor anexa
toate zonele rurale înconjurătoare.
Chiar dacă conflictele dintre orașe și seniorii feudali devin evidente și se vor
manifesta uneori prin conflicte deschise, aceasta nu înseamnă că puterea orașelor este

22
anti-feudală: orașele folosesc același mecanism de extragere de surplus specific epocii. Ele
vor reprezenta însă o evoluție semnificativă în raport cu aranjamentele feudale
anterioare, pentru că au fost în întregime orientate către producția de mărfuri și schimbul
mediat monetar. În felul acesta, patricienii urbani vor realiza profituri mult superioare
nobililor feudali, care se vor materializa în bănci, prin intermediul cărora vor reuși să
extorcheze, printr-o rată enormă a dobânzilor creditelor, nobili si principi feudali aflați în
nevoie de bani. Acești bani nu vor rămâne bani morți (care se capitalizează și consumă),
ci vor fi introduși în producția de mărfuri și în sporirea comerțului. Ca urmare a acestei
nevoi, la mijlocul sec 13 se reintroduce în Europa moneda de aur (în 1252 în cele mai
prospere orașe italiene, Genova și Florența).
Poate cel mai important aspect al acestei înfloriri economice va fi recucerirea
mărilor: cele mai importante porturi vor fi legate de înflorirea orașelor productive: în
Nord-Vestul și în Sudul Europei. Orașele italiene se vor dezvolta în paralel cu recucerirea
Mediteranei de Vest, de unde sunt alungate flotele islamice începând din secolul 11.
Treptat este cucerit și Estul Mediteranei, odată cu victoria din prima cruciadă, care va
permite comerțul pe mare al Europei de Vest cu Asia. La 1293, taxele maritime ale Genovei
vor de depăși de peste trei ori veniturile totale ale monarhiei franceze.
Emergența acestor noi forme de putere urbană au rezultat din structura specifică
- parcelată - a suveranității feudale. Ele și-au căpătat astfel autonomia politică și s-au putut
emancipa de sub controlul seniorial sau monarhic.
Pe acest fond caracterizat de progres al producției agricole rurale și de dinamism
economic urban au fost posibile importante edificări civilizaționale: catedralele gotice,
universitățile etc.

Criza generală

În următorii o sută de ani o criză generală va lovi întregul continent. Ca și în cazul
modului de producție sclavagist, criza feudalismului vest-european se datorează, cel mai
probabil, unei epuizări a posibilităților sale de creștere.
Formula de apropriere agricolă, în primul rând, își atinge limitele, atât prin raport
cu eșafodajul social, cât și cu cel fizic. Populația a continuat să crească în condițiile în care
producția agricolă se realizează pe terenuri care nu mai pot fi extinse geografic
(extinderile se mai pot face doar către terenuri puțin productive); în plus terenurile
utilizate își epuizează capacitatea productivă, în raport cu tehnologia epocii. La aceasta se
adaugă faptul că extinderile terenurilor cultivabile s-au făcut adesea pe seama pășunilor,
care a dus la o scădere a efectivului de animale care puteau îngrășa pământul.
Criza va fi deopotrivă demografică și ecologică. Anii 1315-1316 au fost primii ani
ai foametei, care au dus la depopulări rurale. Orașele au început să sufere la rândul lor.
Unul dintre aspectele importante ale crizei a fost legat de circulația banilor. Sunt mai
multe aspecte complexe și obscure aici, însă un fapt cert este că mineritul pentru
producția de aur și argint și-a atins limitele în Europa: nu existau tehnologii pentru a săpa
mai adânc și nici metode pentru a rafina minereul mai sărac în metal. În cele din urmă,
minele din Europa Centrală au atins niveluri ale pânzei freatice, s-au inundat și s-au închis.
Banii din metal nobil au fost înlocuiți cu bani din alte metale, ceea ce a produs o spirală a
inflației. Odată cu scăderea populației cerea de alimente scade, ceea ce duce la o prăbușire
a prețului grânelor, care va afecta decisiv veniturile nobililor. Aceștia se obișnuiseră deja
cu un consum de lux care devine tot mai costisitor - odată ce veniturile meșteșugarilor din
orașe scad - ceea ce va duce în final la reapariția masivă a tentativelor de extracție prin
violență: nobilii declanșează incursiuni violente pentru jafuri, care se vor prelungi ulterior

23
într-un șir lung de războaie inter-nobiliare, războaie civile și revolte țărănești. Va urma
Războiul de o Sută de Ani în Franța și Războiul Rozelor în Anglia.
La acest colaps se va adăuga apariția ciumei negre, care ajunge în Europa în 1348
din Asia (a avut același efect pe care l-au avut virușii duși de europeni în Africa și America
mai târziu), și care va decima populația Europei (au murit între 30-60% din locuitorii
continentului).
Rezultatul acestor catastrofe însumate a fost o diminuare masivă a forței de muncă
pe domeniile feudale. Nobilii, amenințați de datorii și inflație, vor încerca să lege mai
strâns țăranii de moșii, să crească obligațiile de muncă și plată ale acestora și, unde exista
situația, să scadă salariile. În coordonatele structurii ierarhice a suveranității, variați
nobili vor pune noi taxe asupra țăranilor. Aceștia, la rândul lor emancipați în perioada de
înflorire anterioară, vor răspunde cu o rezistență crescândă, care va conduce la mișcări
de revoltă și războaie țărănești: războiul țărănesc din Flandra în 1320, Marea Jacquerie
din Franța în 1358, revolta țăranilor din Anglia în 1381. Acestea vor avea în cele din urmă
ca țel politic abolirea șerbiei și a sistemului legal pe care se baza aceasta. Toate aceste
răscoale au fost în cele din urmă înfrânte, însă ele au reprezentat începutul procesului de
disoluție al sistemului șerbiei vest-european. Însă specificul sistemului dual, rural-urban
al acestui tip de feudalism, va permite și depășirea lui către un mod de producție superior.
Marile revolte țărănești au avut de fapt loc în proximitatea zonelor de puternică
dezvoltare urbană, care au monetarizat economiile rurale, au introdus relații de piață și
au extins schimbul de mărfuri. Aceste centre urbane vor permite adăpostirea fugarilor de
pe moșii și transformarea lor în lucrători urbani. La rândul lor, nobilii vor fi presați să își
obțină veniturile în formă bănească, ceea ce îi va obliga să slăbească legătura de șerbie și
să înlocuiască treptat șerbul cu țăranul care ia terenul nobilului în arendă și plătește în
bani. Procesul conduce la formarea de kulaci liberi, care au interesul de a cultiva eficient
pământul pentru a obține un profit personal cât mai mare de pe seama lui.
In cele din urmă șerbia va dispărea în întregime în Europa de Vest medievală,
începând cu primele decenii ale secolului 14 în Nordul Italiei și, pe parcursul următorului
secol, în Franța și Anglia.


*

Cursul 4. Apariția relațiilor capitaliste

[Surse principale:
Robert Brenner, 1976. Agrarian Class Structure and Economic Development in Pre-
Industrial Europe, in Past and Present No. 70
Ellen Meiksins Wood, 2002. The Origin of Capitalism, Verso]


După cum am văzut în cursul anterior, feudalismul dezvoltat în vestul european
intră în colaps la începutul secolului 14. De asemenea am observat apariția în orașul
medieval, în special cele din nordul Italiei și din Flandra, a unor instituții și activități
economice specifice capitalismului: intensificarea comerțului, monetarizarea economiei,
apariția băncilor etc.

24
 Cu toate acestea, nu vom putea vorbi încă de capitalism din mai multe motive:
orașul medieval dezvoltat utilizează în continuare logica feudală de extracție a
surplusului prin violență; capitalul se realizează prin comerț și dobânzi, nefiind socializat
semnificativ în producția de mărfuri; veniturile populației generale nu cresc și, ca urmare,
nu apare o piață importantă de consum internă (rămâne dominantă producția și comerțul
cu bunuri de lux destinate nobilimii).
Una dintre teoriile cele mai pertinente cu privire la dezvoltarea economică și
apariția capitalismului îi aparține lui Robert Brenner. Acesta va analiza dinamica feudală
prin prisma relațiilor dintre clasele sociale, încercând să demonstreze că dezvoltarea
economică medievală va depinde de transformarea acestora, care nu a fost uniformă în
Europa. El va contesta astfel, pe de-o parte, ideea că intensificarea comerțului va duce în
cele din urmă la capitalism și, pe de altă parte, va contesta modelul dominant al înțelegerii
dezvoltării economice occidentale pre-capitaliste pe seama modelului fluctuațiilor
demografice.

Modelul comercial al dezvoltării economice

Cel mai comun mod de a explica originile capitalismului este datorat presupunerii
că apariția sa este rezultatul natural la care societatea ajunge dacă se elimină anumite
bariere care stau în calea comerțului. Varianta tradițională a acestei explicații (specifică
economiei politice clasice, concepției Iluministe despre progres și diferitelor alte teorii
istorice moderne) pleacă de la premisa că omul are în mod genuin o înclinație către
schimb sau comerț, și că urmărirea rațională a propriului interes (în formularea celebră
a lui Adam Smith) l-a împins mereu pe om să se facă schimb de bunuri. Acest lucru ar fi
devenit tot mai specializat odată cu evoluția diviziunii muncii, care e acompaniată de
inovații tehnice ale instrumentelor de producției si deci de creșterea productivității
(determinismul tehnologic e mereu subînțeles în aceste explicații). Capitalismul, ca
urmare, sau societatea comercială, ori de piață, ce e văzută ca cel mai înalt stadiu al
progresului, nu ar reprezenta altceva decât maturizarea unor vechi practici comerciale și
eliberarea lor de constrângeri politice sau culturale. Capitalismul ar reprezenta, în
consecință, nu o ruptură cu forme productive și comerciale anterioare, ci doar o masivă
acumulare incrementală: o expansiune a piețelor și o amplă comercializare a vieții
economice. De ce s-ar fi întâmplat acest lucru doar în Occident? Pentru că deși în spațiul
antic mediteraneean a apărut deja o societate comercială, evoluția ei a fost întreruptă de
feudalism - o epocă întunecată în care viața economică a fost împiedicată de iraționalism
și de parazitismul politic al puterii nobililor. Explicația clasică a acestei întreruperi este
cea a invaziei Imperiului Roman de către barbarii din nord. Versiunea mai sofisticată (a
lui Henri Pirenne) e aceea că conturbarea civilizației comerciale mediteraneene a apărut
mai târziu, datorită invaziilor musulmanilor, care au distrus vechiul sistem comercial prin
blocarea rutelor comerciale pe Mediterană între est și vest. O economie dezvoltată bazată
pe schimb și condusă de o clasă profesionistă de negustori a fost înlocuită de o "economie
a consumului", economia bazată pe rente ale aristocrației feudale. Însă această economie
va fi în cele din urmă înlocuită din nou de una de piață, în momentul în care comerțul este
din nou accelerat odată cu creșterea orașelor și eliberare negustorilor din chingile
medievale. Orașul ocupă în această schemă explicativă un rol de la sine înțeles: el este
văzut mereu ca locul capitalismului embrionar; clasa burgher-ilor autonomi ar fi cea care
va elibera societatea odată pentru totdeauna de constrângerile culturale și de
parazitismul politic. Această eliberare a activității economice urbane, a comerțului și a
raționalității mercantile, acompaniată de progresele tehnice care apar natural odată cu

25
eliberarea comerțului, ar fi suficiente pentru explicarea apariției capitalismului modern.
Am avea deci o continuitate istorică a activității umane comerciale, întreruptă temporar,
reluată ulterior și maturizată odată cu capitalismul industrial.
Această perspectivă înțelege acumularea de capital necesară reinvestirii ca
rezultat al unui comerț constant, dublat de prudență și frugalitate. Atunci când
acumularea "primitivă" atinge o anumită masă sau prag, comerțul transformă societatea
într-o societate de piață. Burghezul urban este actorul acestui proces, iar istoria e un
progres continuu al claselor de mijloc.
Acest model este fals pentru că el nu dă seama de imperativele specifice
capitalismului: că el constrânge oamenii să se subordoneze forțelor pieței, că el
constrânge la reinvestiția surplusului, că el constrânge la eficientizarea producției prin
îmbunătățirea productivității muncii - nu înțelege legile competiției, maximizări profitului
si acumulării de capital. Ca urmare, adepții lui nu văd necesitatea de a explica specificul
relațiilor de proprietate și a modului specific de exploatare care produce
surplusul/profitul. In fapt, acest model nici nu are nevoie de o explicație a apariției
capitalismului. Pentru adepții lui, capitalismul este prezent, în potențialitate,
dintotdeauna. Max Weber și Fernand Braudel vor rafina modelul, fără a-i depăși limitele.
Modelul demografic intră și el în coordonatele trasate de acest model, ca descriere a unei
perioade istorice și a unui mecanism de impietare a forțelor pieței.


Modelul demografic al dezvoltării economice medievale

Modelul demografic a asumat o dezvoltare ciclică care s-a perpetuat din Evul
Mediu până în epoca industrializării.
Pe scurt, istoria poate fi analizată prin urmărirea felului în care fluctuațiile
demografice au afectat variațiile prețurilor, a veniturilor, a investițiilor și a salariilor.
Creșterea populației ar duce la creșterea prețurilor, la creșterea profiturilor agricole, la
scăderea veniturilor reale ale populației largi; cu diverse variații locale această situație ar
descrie situația secolelor 13, 16, prima parte a secolului 17 și ultima parte a secolului 18.
Perioadele intermediare ar fi caracterizate de descreșterea sau stabilitatea populației,
care ar duce la descreșterea profiturilor agricole, dar la creșterea veniturilor populației
largi. Teza, numită și a ciclurilor Malthusiene, a înlocuit teoria comercială (sau a "creșterii
progresive a piețelor"), devenind una dintre cele mai folosite de către istorici pentru a
explica evoluția și schimbarea socială în epoca preindustrială.
Teza a fost atrăgătoare pentru că pare logică: presupunând imposibilitatea de a
crește productivitatea agricolă, în condițiile tendinței naturale de creștere a populației
care subzistă în raport cu o suprafață agricolă relativ limitată, o teorie a distribuției
veniturilor pare să decurgă natural. Când productivitatea agricolă scade datorită scăderii
fertilității solului, cererea tinde să fie mai mare decât oferta: ca urmare cererea pentru
produsele industriale scade în favoarea cererii pentru produsele agricole, salariile scad,
prețurile alimentelor cresc iar rentele solicitate de nobili pentru folosirea pământului de
către țărani cresc. Rezultatul va fi o criză Malthusiană: în condiții de suprapopulare și de
scădere a resurselor de subzistență, urmează o perioadă de lipsuri și foamete, care
conduce la declin demografic și la inversarea distribuției veniturilor din perioada de
creștere (salariile cresc, rentele scad, piața bunurilor industriale crește, prețurile
produselor agricole scad, veniturile nobililor scad etc). Oferta tinde să crească, depășind
treptat cererea. Istoria curge, conform acestui model, ca o alternare a două faze, care se
repetă (motion biséculaire).

26
 După Brenner acest model nu face decât să ilustreze situația generală de stagnare
agricolă a celor mai multe societăți medievale din Evul Mediu târziu până la începutul
epocii moderne, dar nu explică creșterea economică reală care are loc într-unele dintre
aceste societăți și stagnarea de mai lungă durată a altora. Modelul descrie care sunt
elementele dezvoltării economice, dar nu explică în mod real cum a avut aceasta loc,
permițând depășirea momentului general de stagnare. În principal, explicația nu dă
seama de schimbarea relațiilor sociale care au făcut posibilă în fapt această depășire.
Modelul demografic nu poate da seama de realitatea factuală în mod consecvent.
Acesta presupune că criza din secolele 14-15 a urmat declinului productivității agricole,
care a condus la o catastrofă demografică ce a modificat radical densitatea umană
raportată la teritoriu. In aceste condiții scade puternic nivelul rentei dar și abilitatea
nobililor de a-i reține pe țărani pe feudele lor. Odată cu competiția dintre nobili pentru
forță de muncă, nobilii sunt obligați să slăbească, conform regulii cererii și ofertei,
presiunea asupra controlului fizic al țăranilor. Ca urmare, șerbia începe să dispară. Însă
această explicație este nesatisfăcătoare, conform lui Brenner, pentru motivul simplu că
rezultatul acestui proces va fi în realitate contradictoriu: în unele regiuni șerbia dispare;
în altele, dimpotrivă, ea se adâncește. Modelul teoretic demografic, bazat pe cerere și
ofertă, trebuie înlocuit cu unul care are în vedere fenomenul efectiv: conflictul dintre
clasele sociale.

Brenner pornește de la premisa că contradicția dintre dezvoltarea producției
țărănești și relația de extracție de surplus care definește relația de clasă de șerbie tinde să
conducă la o criză a acumulării țăranilor, o scădere a productivității țăranilor și în cele din
urmă la o scădere a mijloacelor lor de subzistență. Această criză a fost acompaniată de o
intensificare a conflictelor dintre cele două clase, conflicte care au avut însă rezultate
diferite în locuri diferite - fie prăbușirea vechii structuri a șerbiei, fie întărirea acesteia -
în funcție de balanța de forțe dintre cele două clase agrare opuse.
Acest rezultat diferit nu ține însă de arbitrar, ci este legat de anumite aranjamente
istorice specifice diferitelor societăți europene: de nivelul de solidaritate internă a lor, de
organizarea și conștiința lor de sine, de resursele lor politice, de relațiile lor cu clasele
neagrare (în special cu cele urbane), precum și cu statul.
De pildă situația că șerbia, după secolul 14, evoluează ascendent în estul Europei
și descendent în vestul Europei solicită o explicație mai elaborată asupra spațiului social
și dezvoltării economice diferite a perioadelor următoare.

Explicația divergenței dintre dezvoltarea din est și din vest, în special în legătură
cu ascendența șerbiei în estul Europei, s-a căutat în legătură cu nivelul de dezvoltare
diferit al orașelor. S-a argumentat că orașele mai dezvoltate din Vest au reprezentat o
alternativă pentru țăranii neliberi, care au dus la decăderea șerbiei aici. Însă argumentul
este fragil, după Brenner: aceste orașe erau încă mici după standardele ulterioare
(înglobau doar 10 la sută din populația totală în doar câteva regiuni din Europa de Vest).
Oportunitățile economice pe care le putea oferi migranților rurali erau încă modeste, iar
cetățenii orașelor, organizați în corporații închise, nu aveau multe motive să îi primească.
Mai mult, din rațiuni diferite, patriciatul urban avea tendința mai degrabă de a se alia cu
nobilimea împotriva țărănimii, fiind deopotrivă interesată în menținerea ordinii sociale și
în apărarea proprietății de care beneficiau ambele categorii prin schimbul comercial
dintre ele (unii dintre membrii acestui patriciat erau ei înșiși proprietari de mari terenuri
și, ca urmare, se găseau pe aceleași poziții ca nobilii). În fine, eliberarea țărănimii punea

27
în primejdie controlul urban al pieței muncii, ceea ce nu era în interesul altor categorii
urbane: artizanii, muncitorii salariați.
Brenner crede că accentul pus pe explicația diferenței est-vest pe seama
dezvoltării orașelor a pus în umbră o analiză mai importantă: evoluția diferită și
contrastantă a zonelor rurale.
În primul rând este notabilă solidaritatea și puterea acumulată de țărani din vest
la nivelul satului; comparativ, în est acestea sunt mult mai atenuate. Exemplu de manual
pentru aceste diferențe este cel al comunităților rurale de pe cele două maluri germane
ale Elbei: astfel, în mare parte din vestul Germaniei țăranii au reușit, către sfârșitul epocii
medievale, să instituie, printr-o luptă continuă desfășurată la nivel de sat, o rețea de
instituții sătești cu scop de reglementare economică și autoguvernare politică. Structura
economică a satelor i-a ajutat și ea: nevoia de a-și asigura dreptul de exploatare a
terenurilor colective, precum pășunile, ori de a realiza rotațiile anuale ale culturilor pe
terenuri colective, i-a împins să se organizeze eficient, iar această organizare a luat curând
o dimensiune politică: au făcut presiuni, care s-au bucurat adesea de succes, de a înlocui
primarii satelor, cu primari aleși de către ei (fapt posibil și datorită nesuprapunerii
regulate a domeniilor feudale cu satele). În unele locuri au reușit inclusiv să obțină dreptul
de a-și alege preotul. Toate acestea au micșorat marja de manevră a stăpânilor feudali.
Din contră, pe malul estic al Elbei, formele de autoguvernare țărănești și de solidaritate
au fost mult mai fragile, facându-i pe țărani mult mai puțin apți să reziste impunerilor
controlului feudal care a condus la întărirea șerbiei. La aceasta a contribuit și structura de
proprietate: aceste zone s-au format mai târziu, într-o manieră "colonială" (sunt terenuri
de extindere), cu o organizare mai artificială (fiind de la început impusă "de sus") și lipsită
de terenuri colective țărănești. Loturile primite de țărani în lucru au fost de asemenea mai
ample și mai clar delimitate decât în vest [localizate adesea în prelungirea
casei/gospodăriei țăranului: așa cum vedem și la sașii din Transilvania], spre deosebire
de fragmentarea "organică" din vest. De asemenea, aceste sate erau mai mici și mai puțin
populate decât cele din vest, cu suveranități nobiliare care nu se intersectează la nivel de
sat. Aceasta a făcut ca războaiele țărănești la est de Elba să fie mult mai puține și de mai
mică amploare. Chiar dacă războaiele țărănești au fost mereu înfrânte, solidaritatea și
organizarea satelor din vestul Europei au corodat treptat instituția șerbiei și au limitat
puterea nobililor.
In Est acest lucru nu a fost posibil, iar acest lucru a avut consecințe pe termen lung.
Structura de clasă de aici a influențat decisiv tipul de dezvoltare economică ce a urmat în
condițiile presiunii pieței de mărfuri: s-a ajuns la formula binecunoscută a "dezvoltării
subdezvoltării", o situație de limitare a creșterii productivității în general și a
industrializării în particular. Această situație poate fi descrisă pe scurt astfel:
1. Disponibilitatea de lucrători dependenți a căror muncă poate fi intensificată fără
încetare prin violență a descurajat introducerea de inovații în agricultură; 2. Extragerea
constantă a surplusului de către nobili a limitat apariția unei piețe interne de bunuri
industriale; 3. Controlul mobilității țăranilor a încetinit formarea unei forțe de muncă
industriale, inhibând industria și ducând la declinul orașelor și 4. Interesată fiind în
primul rând de dominația pe domeniile lor, nobilimea ca clasă a urmărit o politică anti-
mercantilistă, limitând marja de acțiune a negustorilor ca mediatori între urban și rural și
încurajând importurile industriale din vest, iar astfel a afectat și mai mult ceea ce a mai
rămas din organizarea orășenească și industrială. Ca urmare, posibilitatea unui echilibru
de dezvoltare est-vest a fost împiedicată, iar estul Europei a rămas subdezvoltat față de
vest pentru următoarele secole (45).

28
 Din punct de vedere teoretic se desprinde concluzia că subdezvoltarea economică
a Estului nu se datorează unor factori economici în primul rând - rezultatul dependenței
de comerțul cu bunuri primare către Vest - cum se asumă de obicei, ci este rezultatul unei
situații particulare a relațiilor de clasă. Dependența de importul de grâne a fost, de fapt,
rezultatul subdezvoltării, nu cauza acesteia, mai exact a situației că nu s-au putut forma
piețe interne datorită puterii de cumpărare foarte mici a populației, determinată de
productivitatea mică și de distribuția extrem de inegală a veniturilor din agricultură.

Apariția capitalismului agrar

In analiza apariției capitalismului agrar trebuie să plecăm de la premisa, susținută
de dovezile istorice, că dispariția relației de șerbie nu a condus automat la capitalism sau
la o dezvoltare economică de succes.
Evoluțiile au fost în primul rând diferite regional: cele care ne vor preocupa în
special vor fi cele din Anglia și Franța, două evoluții care vor fi divergente, cu rezultate pe
termen lung foarte diferite. Pe scurt: în Anglia tendința va fi către consolidarea moșiilor
de către nobili și darea acestora în arendă unor arendași capitaliști care le vor exploata
prin muncă salariată și care vor spori producția prin investiții și inovații tehnice. În Franța
moșiile vor rămâne controlate direct de către nobili, și vor fi lucrate pe parcele relativ mici
date în lucru unor arendași țărani, care vor face o agricultură stagnantă.
In esență în Anglia va apărea o exploatare de tip capitalist (și, în fapt, prima formă
de organizare capitalistă a muncii), în timp ce în Franța se va prelungi situația unei
producții clasice, realizată de țărani pe terenurile nobililor și ale lor înșiși.
În fapt diferența în stilul de organizare a producției și în capacitatea productivă a
fost determinat de o situație de clasă diferită între cele două zone, în urma situației
comune de disoluție a șerbiei.
În Anglia, la fel ca în mare parte din vestul Europei, țăranii își vor dobândi
libertatea până la mijlocul secolului 15. Eliminarea șerbiei a însemnat abolirea serviciilor
în muncă și a dărilor arbitrare în bani și în natură, provenite din munca pământului
propriu. In plus, renta de pe urma muncii țăranilor pe terenurile date în folosință de nobili
era stabilită cutumiar (in acord cu funcționarea justiției medievale), deci nu putea crește;
dimpotrivă, valoarea ei absolută a scăzut prin inflație. Deveniți liberi, țăranii aspirau la
proprietate mai amplă asupra pământului, la care nobilii au reacționat prin aproprierea
terenurilor feudale rămase nefolosite ca urmare a crizei demografice din secolele 14-15,
introducându-le în moșie. Astfel suprafețe mari de pământ au fost transferate din
domeniul cutumiar în domeniul arendabil, anticipând astfel și limitând suprafețele de
terenuri pe care țăranii (liberi) le-ar fi putut revendica. (Această mișcare nu a putut fi
făcută în aceeași perioadă în Franța.) În același timp, au reușit să le impună țăranilor
rămași pe terenurile cutumiare taxe tot mai mari de transmitere inter-generaționale sau
de vânzare a dreptului de folosință a terenurilor, ceea ce a dus, în final, la eliminarea
treptată a țăranilor de pe aceste terenuri.
Aceste forme de luptă de clasă nu s-au dus fără rezistență din partea țăranilor: pe
parcursul secolelor 15 și 16 răscoalele țărănești din Anglia au fost masive iar ele au fost
duse în special pe motivul asigurării continuității țăranilor asupra dreptului de muncă pe
terenurile feudale cutumiare. Aceste lupte au fost pierdute de către țărani, astfel încât la
sfârșitul secolului 17 clasa nobililor controla cea mai mare parte a terenurilor cultivabile
- în jur de 70-75% din total - cu consecința că relațiile capitaliste de producție agricolă vor
începe să se dezvolte. Mai exact, va apărea combinația nobil/ arendaș capitalist/ muncă

29
salariată, care va declanșa o transformare radicală a agriculturii din Anglia și o dezvoltare
economică ce va fi unică în epocă.
Datorită eșecului țăranilor de a-și impune controlul asupra pământului, nobilii au
fost capabili să acumuleze pământ, să îl consolideze și împrejmuiască, creând terenuri
agricole ample pe care le-au închiriat arendașilor capitaliști care și-au putut permite sa
facă investiții de capital. Aceasta a fost precondiția indispensabila pentru un progres
agrar semnificativ, devreme ce dezvoltarea agricolă depindea de investiții importante de
capital, implicând introducerea de noi tehnologii și a unei scale mai largi de acțiune.
Posibilitatea acestor investiții importante s-a datorat dezvoltării unei varietăți de
aranjamente de dare a terenului în arenda, care a presupus noi tipuri de relații între
posesorii de pământ și cei care au preluat pământul în arendă. Foarte important de
subliniat este că arendașii capitaliști vor intra într-un parteneriat cu seniorii feudali.
Acesta consta în garantarea de către nobili că o parte rezonabilă din veniturile sporite
prin investițiile lor de capital le va rămâne în posesie și nu va fi confiscată prin creșterea
rentei. Ca urmare ei au devenit liberi și motivați să introducă tehnici noi de exploatare
agricolă (sisteme de rotație ale terenurilor, desecări) și să facă investiții semnificative în
structura imobiliară a fermelor, care nu ar fi fost convenabile prin exploatarea terenului
neîmprejmuit de către țărani.
Este de remarcat că cultivarea unor terenuri ample nu garanta, doar ea,
dezvoltare agricolă; și în Franța au existat exploatații ample. Ceea ce a contat cu adevărat
a fost utilizarea productivă a surplusului agricol determinat de încetarea relației
tradiționale antagoniste prin care nobilii limitau inițiativa arendașilor, precum și apariția
unei simbioze între cele două părți, care a produs o cooperare mutuală în ce privește
investițiile și îmbunătățirile funciare.
La sfârșitul secolului 17 această dezvoltare agricolă a început să aibă efecte vizibile
asupra economiei Angliei: prețurile încep să rămână constante iar populația se
stabilizează și ea (se iese din ciclurile demografice Malthusiene). Mai important este
faptul că producția industrială începe să se dezvolte ascendent, iar pe seama acesteia are
loc o creștere a pieței interne. În această perioadă populația Angliei atinge nivelurile de
la începutul secolului 14 (când începe binecunoscuta criză) fără a cunoaște fluctuațiile
violente de prețuri sau crizele de subzistenta care au afectat atunci populația Franței și a
unei mari părți a continentului. "Criza secolului 17", la fel ca cea din secolul 14, a fost o
criza a producției agricole, rezultată din menținerea relațiilor de proprietate și a formei
de extragere de surplus anterioare. Anglia va ocoli această criză în mod precis datorită
transformării structurii de clasă agrare care i-a fost proprie.
Rezultatul acestei transformări agrare a fost că în Anglia la sfârșitul secolului 17
aproximativ 40% din populația Angliei a părăsit munca din agricultura, o parte din
aceasta îndreptându-se către industrie.
Industria dominantă a fost cea a țesăturilor, iar profiturile au au provenit în special
din exporturi, datorită unei cereri mari dinspre continent. Astfel de momente de cerere
importantă au mai existat însă în Europa, la care s-a răspuns din diferite regiuni cu o
intensificare a comerțului pentru export. Însă creșterea industrială nu a putut fi
menținută pe o perioadă mai lungă de timp, în principal datorită lipsei de elasticitate a
producției agricole: o populație mai amplă implicată în industrie însemna automat o
scădere a productivității agricole, urmată de creșteri masive de prețuri și chiar de
prăbușirea structurii de aprovizionare cu alimente, și, ca urmare, un recul al producției
industriale. Acesta a fost cazul declinului în secolul 17 al importantei producții industriale
din Beauvais, Franța. Același lucru s-a întâmplat cu producția meșteșugărească din
orașele Italiene, unde creșterea puternică a prețurilor alimentelor a dus la creșterea

30
costurilor vieții, a salariilor și, ca urmare, a prețurilor bunurilor finale, care nu au mai fost
competitive pe piețele dominate anterior de italieni în Estul Mediteranei. Olanda, a cărei
industrie a reușit să supraviețuiască mai puțin afectată de criza secolului 17, a avut o
situație asemănătoare în secolul următor, când, datorită dependenței ei de importurile de
grâne, a fost puternic afectată de creșterea masivă a prețului acestora după 1750.
Prin urmare, creșterea constantă a industriei Angliei la începutul epocii moderne
s-a datorat în principal structurii sale capitaliste din agricultură. Această transformare a
permis nu numai eliberarea din agricultură în folosul industriei a unei forțe de muncă din
ce în ce mai ample, ci și apariția și dezvoltarea progresivă a unei piețe interne de consum.
A avut loc, în fapt, o veritabilă revoluție agrară, determinată de apariția aici a unei clase
agrare capitaliste, care a permis stabilitatea de lungă durată a producției industriale și
creșterea importanței industriei până la a deveni principala ramură productivă.
Prin contrast, Franța aceleiași perioade eșuează în reformarea producției agricole,
datorită în principal continuității situației cutumiare de exploatare a terenurilor feudale
de către țărani. Succesele formelor de rezistență țărănească în fața nobililor - obținerea
de drepturi politice (eliminare șerbiei), sau economice (utilizare terenurilor comunale,
stabilitatea rentelor, asigurarea procedurilor de transmitere ereditară a terenurilor),
alegerea primarilor etc. au fost, aparent paradoxal, cauze inhibitoare pentru
revoluționarea agriculturii.
Prelungirea status quo-ului pe o perioadă lungă în Franța (de ce nobilii nu au reușit să
înfrângă rezistența țăranilor, ca în alte regiuni?) a fost legată, de unii autori, și de evoluția
particulară a monarhiei franceze. Mai precis, centralizarea statului în Franța a luat forma
analogă unei fenomen de diviziune de clasă: statul a devenit un extractor independent de
surplus, în virtutea puterii sale arbitrare de a taxa pământul. Această formă de extracție a
scăpat rezistenței țărănești, în principal pentru că aceasta a luat constant forma unei
rezistențe la nivel local: țăranii s-au agregat pe moșii, pentru a lupta concret împotriva
nobililor locali, cu scopul politic al eliberării din șerbie și al menținerii dreptului de muncă
asupra pământului. Puterea lor a rămas astfel puternic legată de organizarea lor locală.
Acest fapt i-a permis monarhiei să se dezvolte ca un competitor al nobililor, în raport cu
dreptul de extragere a surplusului productiv țărănesc. Ca urmare, a avut un interes în a
limita posibilitățile de creștere a rentelor de către nobili, pentru a-i putea obliga pe țărani
să plătească taxe mai mari către monarhie, și de a limita puterea nobililor de a face
reversibilă abolirea șerbiei și astfel de a produce condițiile de posibilitate pentru
aproprierea terenurilor țărănești.
Spațiul german a cunoscut o evoluție asemănătoare, chiar dacă la altă scară: spre
deosebire de centralismul monarhic francez, aici s-au dezvoltat "mini-absolutisme",
principate germane în care principii au urmărit o politică consecventă de sprijinire a
formelor de proprietate țărănești, în vederea asigurării unei baze cât mai precise de
taxare monarhică. Ca urmare, rentele către nobili vor fi stabilite prin lege (făcând
imposibile creșterile locale arbitrare), iar ereditatea transmiterii pământului este
garantată, însă fără posibilitatea diviziunii parcelelor. Rezultatul a fost că la sfârșitul
secolului 17 principii au reușit să întocmească o bază clară de taxare a tuturor terenurilor
țărănești, iar controlul productiv al țăranilor asupra pământurilor a ajuns spre 90% din
total.
Evoluțiile amintite au făcut ca structurile de clasă rurale la începutul epocii
moderne să fie foarte diferite în Anglia față de Franța și Germania. Revoltele țărănești au
dat bine seama de această diferență: în Anglia ele au fost orientate împotriva nobililor, în
încercarea de a împiedica destructurarea proprietăților țărănești prin aproprieri
capitaliste, în timp ce în Franța ele au fost direcționate împotriva statului, și au vizat

31
creșterile tot mai apăsătoare ale taxelor impuse de statul absolutist (care, în mod ironic -
notează Brenner - a avut un rol decisiv în păstrarea și consolidarea proprietății țărănești).
Prin urmare, în Franța statul absolutist și proprietatea țărănească extinsă s-au dezvoltat
în dependență mutuală. Statul și-a impus birocrația la nivel local, prin intermediul
intendenților, care erau administratori direcți ai intereselor monarhiei în provincii, și care
au acționat ca niște interpuși între nobili si țărani, apărând interesele celei de-a doua
categorii. Pentru că taxarea a fost directă, parlamentarismul a decăzut. Prin contrast, în
Anglia, centralismul monarhic se dezvoltă, începând cu sfârșitul secolului 15, în
dependență de clasa nobililor, ceea ce a dus la o dezvoltare a parlamentarismului (pentru
că țăranii pierd lupta pentru pământ cu nobilii, ei nu vor reprezenta o baza de taxare
pentru monarhia engleză). Ca urmare, va rezulta o formă monarhică mai slabă decât cea
franceză; nobilii vor fi interesați de centralizarea puterii în măsura în care o astfel de
putere centrală poate asigura ordinea și stabilitatea (pe care nobili-războinici locali le-ar
putea pune în primejdie) necesare dezvoltării capitalismului agrar.
Desigur, nobilii din Franța au fost și ei interesați de acumularea de pământ și de o
formă de exploatare diferită a acestuia. În condițiile protecției țăranilor de către monarhie
însă, ei nu aveau la dispoziție decât instrumentul răscumpărării terenurilor feudale pe
care țăranii le aveau în folosință prin dreptul cutumiar. Acest instrument nu a fost viabil
economic pe termen rezonabil, iar țăranii nu aveau o presiune suficientă pentru a face
acest lucru. Țăranii nu aveau în primul rând presiunea de a produce eficient, pentru a face
față unei competiții în scopul supraviețuirii, neexistând un astfel de competitor care să îl
"falimenteze"; el nu era obligat să își găsească locul într-un mediu dominat de piață, fie de
piața de mărfuri, fie de piața arendării terenurilor. Spre deosebire de arendaș, țăranul
proprietar nu este nevoit să producă o rentă mai mare decât poate asigura pentru nobil
un alt arendaș, condiție fără de care nu ar primi terenul în arendă. De asemenea, poziția
lui nu e similară celei a meșteșugarului care trebuie să producă bunuri pentru piață la
prețul la care acestea să se vândă cu un profit necesar asigurării subzistenței. El nu trebuia
decât să muncească atât cât era necesar pentru a-și asigura cele necesare familiei lui, să
plătească renta stabilită cutumiar, și să plătească taxele către rege - iar acestea puteau fi
realizate prin reglarea timpului său de muncă. Firește, acest lucru putea fi uneori greu de
realizat și cunoștea fluctuații (în special în timpul conflictelor militare, perioadelor de
secetă etc.), viața țăranilor francezi fiind adesea foarte grea. Însă supraviețuirea lui ca și
clasă este dovedită de faptul că la sfârșitul secolului 17 în jur de 50% din totalul de pământ
cultivat rămăsese încă în posesia țăranilor. În Anglia aceleiași perioade proporția nu
depășește 25%. În ce îi privește pe nobilii francezi, aceștia vor continua să își exploateze
moșiile proprii cu ajutorul unor arendași-țărani, pe loturi mai degrabă mici, cărora le vor
crește constant nivelul rentelor, pe măsură ce presiunea demografică crește și sunt tot
mai mulți competitori pe aceste poziții. Însă ei nu vor realiza o alianță de interese cu
aceștia similară situației din Anglia. Ca urmare, în Franța productivitatea agricolă crescută
- în absența căreia o piață internă, care să favorizeze producția industrială, nu este
posibilă - nu a survenit.
Concluzia surprinzătoare este că o libertate tot mai mare, însoțită de drepturi
stabile de proprietate asupra pământului a perpetuat în Franța sărăcia și subdezvoltarea.
În Anglia, din contră, tocmai absența acestor drepturi a facilitat debutul unei dezvoltări
economice progresive și accelerate.



*

32


Cursul 5. Tranziția la capitalismul industrial și măsurarea exactă a

timpului

[Surse principale:
E.P. Thompson, The Making of the English Working Class, Vintage Books, New York, 1968
E.P. Thompson, “Time, Work-discipline, and the Industrial Capitalism”, Past and Present,
No. 38, Dec 1967, pp. 56-97]


Trecerea de la capitalismul agrar la cel industrial nu s-a realizat fără dificultăți. Una
dintre cele mai importante a fost legată de practicile, atitudinile, obișnuințele asociate
muncii. Vom inventaria în continuare, urmându-l pe E.P.Thomsons, transformările
habitusurilor muncii în Anglia după revoluția agriculturii, în legătură cu o nouă percepție
a timpului, legată fundamental de timpul măsurabil cu ceasul mecanic.
Problema mai amplă va fi aceea a formării muncitorului: dilema reflectată în
scrierile a diferiți moraliști, la început, iar ulterior a teoreticienilor dezvoltării, va fi cum
se pot transforma țăranii, care lucrează după o ritmicitate dată de sarcinile muncii agrare,
și cu o anumită libertate a gestionării timpului de muncă, în muncitori disciplinați, care se
supun ritmurilor cerute de producția continuă si de ritmul impus de mașini.
Intre 1300 si 1650 timpul rămâne în bună măsură un timp natural, perceput prin
mișcarea astrelor, cântatul cocoșului, înșiruirea sărbătorilor etc. Treptat însă, încă din
această perioadă, bătaia ritmică a ceasului mecanic începe să se insinueze în rândul
oamenilor. Schimbarea are loc la început în mediul urban, cu ritmurile lui proprii de
muncă, specifice artizanului. Jacques le Goff descrie în detaliu dilemele legate de timp pe
care le va avea negustorul, care folosește în mod activ timpul (cumpără și vinde în
momente diferite, folosind timpul pentru sporirea profitului), opunându-se timpului
bisericii medievale.
In secolul 17 imaginarul timpului măsurat se extinde până când, cu Newton,
cuprinde întreg universul, care începe să fie văzut ca un aranjament de precizia
orologiului. Până la mijlocul secolului 18, ceasul mecanic și percepția timpului care îi este
corespunzătoare se insinuează în sferele cotidiene ale vieții. Știm că tranziția la munca
industrială a presupus o restructurare severă a proceselor muncii, a condus la apariția
unor noi motivații pentru muncă și a unei noi subiectivități umane. Întrebarea pe care o
va pune Thompson este cum va afecta această schimbare în măsurarea timpului
organizarea, disciplina și dinamica muncii, precum și cum va fi perceput timpul de către
cei care muncesc.
Analizând percepția timpului la Nueri (o populație "primitivă" de crescători de
animale din Africa) antropologul Edward Evans-Pritchard argumentează că la aceștia
percepția timpului este determinată de ritmurile impuse de turmele de vite și de sarcinile
specifice unei existențe pastorale. Momentele zilei sunt ritmate de succesiunea acestor
sarcini și de relația dintre acestea. La populația Nandi, succesiunea activităților se petrece
la aproximativ jumătate de oră: la 5:30 boii ies la păscut, la 6 sunt eliberate oile, la 6:30 a
răsărit soarele, la 7 s-a încălzit, la 7:30 caprele sunt scoase la păscut etc. În Madagascar
unitățile de timp sunt "gătitul orezului", care durează aproximativ jumătate de oră, sau
"prăjirea unei lăcuste", care marchează clipa. In secolul 17 timpul era măsurat în Chile
prin durata rostirii crezului; timpul de fierbere al unui ou echivala cu rostirea cu voce tare
a rugăciunii Ave Maria. Călugării din Burma se trezeau atunci când era suficientă lumină

33
pentru a-și vedea vinișoarele palmei. Pierre Bourdieu descrie atitudinea față de timp la
țăranii Kabyle din Algeria ca una nonșalantă față de trecerea timpului, pe care nimeni nu
are pretenția că ar putea-o controla; timpul nu se economisește, iar graba este văzută ca
o lipsă de stil. Ceasul este numit "moara dracului"; nu există momente precise ale meselor
și nici întâlniri fixate la momente precise.
Timpul este marcat la aceste populații (ca și la altele asemenea lor) de ritmurile
muncii impuse de constrângeri naturale: vânătorii trebuie să își așeze capcanele la
anumite momente ale nopții, pescarii trebuie să se adapteze la ritmurile mareelor etc. La
fel, în cazul agricultorilor, munca de la răsăritul până la apusul soarelui, în perioadele de
intensitate a muncilor agricole, este percepută ca firească, pentru că recoltatul grânelor
sau aratul necesită muncă continuă care trebuie încheiată înainte de schimbările vremii
sau anotimpurilor. Aceste ritmuri se pot extinde și în munca industrială incipientă: pentru
prelucrarea metalului, cărbunele trebuie să ardă constant și cere supraveghere continuă
etc.
Pe scurt, aceste percepții ale timpului țin de orientarea muncii de sarcinile
particulare care trebuie îndeplinite.
Trei observații despre munca legată de sarcină: 1. este mai ușor de suportat decât
munca legată de timpul măsurat; 2. o comunitate în care orientarea de sarcină este
comună manifestă o mai mică distincție între "muncă" și "viață"; conflictul dintre muncă
și trecerea timpului zilei este mai mic; 3. cei care sunt obișnuiți cu munca reglată de timpul
măsurat percep munca orientată de sarcină ca cheltuitoare de timp, risipitoare,
ineficientă.
Desigur că munca orientată de sarcină are în principal ca referință agricultorul sau
meșteșugarul autonom. În practică, însă, în unitatea economică în care ea se realizează
(gospodăria domestică; atelierul) există diviziuni ale muncii, alocări de roluri și, ca
urmare, încă de aici apare posibilitatea ca timpul să fie măsurat (ca "timpul să devină
bani") prin sarcinile alocate terților. Prin urmare, distincția dintre timpul orientat de
sarcina si timpul măsurat începe sa apară chiar in economia domestica, odată cu
diviziunea muncilor pe roluri in cadrul familiei.
Încă din secolul 17, marii arendașii încep să măsoare timpul muncii rurale în "zile
de muncă", simțindu-se nevoia unei măsurări mai exacte a timpului de muncă. Această
măsurare va implica o nouă relație: cei care sunt angajați vor experimenta o diferență
între "timpul lor" și "timpul angajatorului", iar angajatorul, la rândul său va urmări să
utilizeze cât mai bine timpul de muncă pe care l-a achiziționat: nu îndeplinirea sarcinii va
ghida treptat organizarea muncii, ci valoare timpului echivalabilă în bani. Altfel spus,
timpul de munca al angajatorului începe sa se separe de cel al muncitorului; primul
dorește sa folosească eficient timpul, nu sa îl “irosească”. Timpul devine moneda:
asemenea acesteia, timpul se cheltuiește.
Pentru ca acest lucru să fie cu putință, accesibilitatea timpului măsurat trebuia să
se generalizeze. Este ceea ce se va întâmpla prin introducerea graduală a diverselor
mijloace de marcare a trecerii timpului, între care introducerea ceasului mecanic va fi cea
mai importantă.

Ceasul mecanic

Începând din secolul 14, ceasurile publice își vor face tot mai mult simțită prezența,
fie prin ceasurile montate în turnurile bisericilor, fie prin turnuri cu ceas separate. La
sfârșitul secolului 16 majoritatea bisericilor din Anglia vor avea montate ceasuri. Timpul
pe care ele îl arătau rămâne însă foarte relativ; adesea ele reprezintă mai mult un element

34
de decor și prestigiu al parohiei, ceasurile mecanice fiind fixate după măsurătoarea
aproximativă a ceasurilor solare, care vor rămâne în uz, cu acest scop, chiar și în secolul
19. Marcarea sonoră a timpului rămâne încă mai relevantă decât marcarea lui vizuală:
tururile bisericilor vor fi dotate cu clopote, iar diferite alte tipuri de clopotnițe vor fi
ridicate în toate localitățile. Aceste vor marca în primul rând timpul orei de culcare și al
celei de trezire (care între septembrie și martie vor fi aproximativ ora 20:00 și ora 4:00),
pentru a regla eficient timpul muncii. In aceeași măsură, clopotele vor marca timpul
religios, înglobând timpul monoton și mundan al muncii în istoria mai cuprinzătoare a
învierii și judecății.
Evoluția măsurării timpului înregistrează progrese după 1650, când ceasul mare
cu pendulă începe să intre treptat în dotarea gospodăriilor înstărite. Urmărind acest ceas,
arendașul își trezește dimineața lucrătorii cu o mai mare precizie.
Ceasurile de mână încep și ele să devină treptat accesibile după 1674, când este
introdus arcul de balans; rolul lor rămâne însă preponderent ornamental și de status.
Probabil nu este întâmplător, considerând procesele de eficientizare capitalistă a muncii
specifice Angliei, că producția de ceasuri de aici va domina piața de ceasuri pe parcursul
întregului secol 18. Ceasurile vor fi produse de artizani urbani, care se vor exersa în
inovația tehnică, ce va avea un rol central în producția de mașini care a făcut posibilă
revoluția industrială. La 1796 producția de ceasuri era estimată între 120.000 si 190.000
pe an, din care o bună parte erau realizate pentru piețe externe. Producția crescândă a
coborât treptat prețurile, făcând ceasul mai accesibil.
Cu toate acestea (având în vedere că o bună proporție din total erau ceasuri de aur
și argint), este destul de sigur că cele mai multe dintre aceste produse vor fi destinate
claselor de sus. S-a presupus, ca urmare, că timpul măsurat a aparținut la mijlocul
secolului 18 în bună măsură nobilimii, arendașilor capitaliști, maiștrilor din manufacturi
și negustorilor. Cu toate acestea, o taxa pe ceasuri, pusă în ultimii ani ai secolului 18, arată
deopotrivă că numărul acestora a crescut foarte mult, oferind potențialul unui câștig de
taxare relevant, cât și că acestea rămân încă în mâna claselor mai avute, apte să plătească
aceste taxe.
Oricum, este cert că posesia unui ceas devine pe la 1790 semnul distinctiv al
bunăstării relative a posesorului său: este semnalată, de pildă, prezența ceasurilor în
casele țesătorilor din Lancashire și Manchester. Câteva decenii mai târziu, apare obiceiul
ca funcționarii din firmele mari să primească, cu ocazia pensionării, un ceas de aur gravat
din partea patronului.

Reîntorcându-ne la raportul dintre munca a cărei organizare e orientată de sarcină
versus munca măsurată orar, trebuie observat că la începutul epocii industriale prima
rămâne încă dominantă. Atât timp cât munca manufacturieră va fi organizată în atelierul
domestic sau de scară redusă, sincronizarea unor procese de producție separate nu
reprezintă o constrângere. Multe dintre etapele producției nu pot fi bine controlate:
vremea rea poate afecta țesătoriile - în care există nevoia întinderii țesăturilor pe
suporturi speciale la uscat în aer liber. Aprovizionarea cu materii prime nu este încă
regulată; există multe momente de așteptare, transportul materialelor este încă greoi.
Pozițiile de muncă nu sunt încă riguros delimitate, muncitorii îndeplinind sarcini diverse,
care adesea presupun părăsirea locului de muncă. Prin urmare, până la instalarea
mașinilor industriale mari, care le vor impune muncitorilor o formă de disciplinare nouă,
ritmurile de muncă rămân neregulate, iar timpul de muncă efectiv nu se standardizează,
ziua de muncă putând fi scurtată sau prelungită, după nevoie. Nici profilul ocupațional nu
devine univoc: muncitorii continuă să fie agricultori sezonieri sau pescari, ori să realizeze

35
alte munci paralel în același timp. De asemenea, tipurile de muncă pe parcursul
săptămânii și a anului rămân diferite. Pe scurt, ei nu sunt încă "doar muncitori".

Sfânta Luni

Inconsecvența muncii pe parcursul săptămânii pune în mod particular dificultăți
angajatorilor. O versiune satirică din 1639 este relevantă în acest sens:

You know that Munday is Sundayes brother;
Tuesday is such another;
Wednesday you must go to Church and pray;
Thursday is half-holiday;
On Friday it is too late to begin to spin;
The Saturday is half-holiday agen.

Ziua de luni ("sărbătorită" ca Sfânta Luni) pune în mod particular probleme.
Muncitorii nu se prezintă la muncă (adesea aceștia își beau la crâșmă venitul obținut
săptămâna anterioară), iar munca trenează, drept rezultat, și în ziua următoare. În
țesătorii atitudine dominantă față de munca din ciclul săptămânal era că lunea și marțea
era încă "timp suficient" (plenty of time) în timp ce invariabil joia și vinerea lucrul era
mereu în întârziere (a day t'lat).
Sfânta Luni era "sărbătorită" în mai toate ramurile manufacturiere; în fapt peste
tot unde producția se realiza încă la scară domestică sau în mici ateliere. Practica muncii
alterna, de fapt, cum este până azi cazul în ocupațiile în care indivizii au controlul asupra
muncii pe care o îndeplinesc, între perioade de muncă intensă și perioade de tânjală.
Patronii se adaptează adesea situației, rezervând ziua de luni pentru primirea comenzilor
sau activități secundare, ca și pentru activități de interes personal. În unele industrii
absența bărbaților lunea, și uneori și marțea, este compensată prin angajarea femeilor și
a copiilor. Obiceiul dispare treptat în ramurile în care se vor introduce mașini complexe
(în țesătorii), dar va trena pentru mult timp acolo unde acest lucru nu este posibil (de
exemplu în atelierele olarilor).
Iregularitatea muncii se asocia în bună parte cu practica băutului abundent de
alcool la sfârșitul săptămânii, ca urmare multe dintre perorațiile moraliștilor epocii se vor
axa pe acest viciu. Însă fenomenul a fost explicat și prin nevoia de evadare a muncitorilor
dintr-o practică a muncii abrutizantă, care adesea presupunea munca aproape continuă
pe parcursul a 12-18 ore de muncă pe zi, șase zile pe săptămână, sau chiar șapte zile
(sabatul s-a generalizat și a înlocuit treptat preferința pentru alte zile de odihnă -
îndeobște zile ale sfinților - de-abia în secolul 17), ani la rând. În fine, iregularitatea muncii
se datora, de asemenea, ritmului anual încă sacadat de sărbători diverse, la care se
adăugau zilele de târg.
Toate aceste sunt valabile pentru munca manufacturieră. Cum stăteau însă
lucrurile în agricultura în curs de transformare în agricultură capitalistă?
Firește, munca țăranului mic proprietar a rămas puternic determinată de sarcină.
Ca urmare, "sărbătorirea" Sfintei Luni nu era pentru acesta o opțiune disponibilă. Cu toate
acestea, el își poate păstra o anumită autonomie a gestionării timpului, care este reflectată
în continuele lamentări prezente în documentele scrise despre "indolența" țăranului,
imposibilitatea de a te baza pe un program fix al său, munca dezlânată - remarci ale celor
care ar dori să folosească forța de muncă a țăranilor liberi acolo unde nu exista suficientă
forță de muncă dependentă.

36
 Lucrătorii salariați din agricultură, sau servitorii din fermele arendașilor, pe de altă
parte, care sunt în întregime dependenți de vânzarea forței lor de muncă, vor fi supuși
unei intense presiuni de disciplinare a muncii în secolele 18 și 19. Plugarul se trezește la
ora 4, își spune rugăciunea matinală după care curăță grajdurile și își țesală caii până la
ora 6-6:30, când ia micul dejun, după care va ieși la arat până în jurul orei 14-15, oră la
care va lua o pauză de jumătate de oră pentru prânz. Se va îngriji de cai până pe la 18:30,
când se întoarce de la câmp pentru cină. După cină se va îngriji de alte munci agricole
(vântură grânele, bate inul sau cânepa), ori de treburile familiale. Ulterior vede din nou
de animalele din grajduri și, după ce rostește mulțumiri divinității pentru ziua de muncă,
se culcă la ora 20. Însă chiar și acest regim de muncă este mai ușor de îndurat decât cel
care se instalează în producția industrială, pentru că sarcinile rămân dependente de
anotimpuri, vremea rea poate întrerupe munca, animalele de tracțiune trebuie să se
odihnească etc. Fermierii vor avea, de asemenea, dificultăți în supravegherea muncii
lucrătorilor lor, care pot varia intensitatea muncii. În plus, dacă condițiile de muncă devin
de nesuportat, după contractul de un an ei vor putea căuta un alt fermier pentru care să
lucreze. De aici rezultă că munca fermierilor înșiși trebuie să fi fost foarte intensă: ei
trebuie să organizeze munca de ansamblu, să își țină angajații ocupați, să îi supravegheze
continuu etc. Iar cum scopul lor este acela de a obține profit, preocupările lor pentru
disciplinarea forței de muncă pentru a o folosi cât mai eficient vor crește, astfel încât în
secolul 19 și în agricultură angajarea forței de muncă salariate se va face, ca în industrie,
pentru o săptămână, iar timpul de muncă va deveni tot mai precis cuantificat.

Problema tranziției la capitalismul industrial

Contrar generalizărilor sociologice care vorbesc despre "industrializare" ca despre
un proces univoc, presupus neutru cultural datorită determinației lui tehnologice,
procesul efectiv este acela al tranziției unor societăți la capitalismul industrial, proces
care a luat forme diferite în spații sociale diferite. Ca urmare nu a existat o unică formă de
tranziție, ci forme diverse de rearanjare a relațiilor sociale, datorate unor configurații
cultural-sociale specifice. Aceste configurații vor opune rezistențe la schimbare sau vor
facilita tranziția, după caz.
În Anglia tranziția a fost în mod particular de lungă durată și însoțită de multe
conflicte sociale datorită faptului că nu exista niciun model de urmat, în aceeași măsură
în care nu existau elementele obiective care să justifice transformarea (nu existau
produsele industriale - fabricile de oțel, Cadillac-urile, radiourile etc. - care să facă vizibil
progresul pe care această transformare în organizarea muncii îl putea aduce). Ca urmare,
nu este întâmplător că în perioada premergătoare revoluției industriale în Anglia se
dezvoltă o puternică cultură populară a rezistenței, care s-a opus standardizărilor muncii.
Adepții disciplinării vor reacționa prin încercarea de a limita timpul pe care muncitorii l-
ar avea la dispoziție pentru activități "neproductive" sau care pot alimenta
comportamente defavorabile eficienței muncii (sunt constant criticate comportamente
precum obiceiurile populare, sporturile, frecventarea târgurilor, cafenelelor, birturilor) .
Nu este întâmplător, din această perspectivă, că timpul de muncă în primele faze ale
industrializării vor fi foarte lungi și că doar în perioadele mai târzii motivația muncii va fi
alimentată prin salarii mai mari, timp liber și consum. Programul de muncă se impune la
început în intervalele 5-20 sau 7-22 (15 ore), din care o oră și jumătate va fi dedicată
pauzelor de masă. Începând de la 1700 un sistem de evidență individual al prezenței se
va impune treptat, cu specificarea exactă a timpului sosirii si plecării muncitorului, cu
contabilizarea exactă a întârzierilor și cu un sistem de pedepse și recompense asociate.

37
Supraveghetorii muncii vor deveni din ce mai importanți, apărând, ca urmare, o diviziune
ierarhică între lucrători. În ramurile în care vor fi introduse mașini mari (cum vor fi
fabricile de bumbac), acestea vor regla, prin tempoul lor, și mai puternic timpul efectiv de
muncă.

Școala ca agent disciplinator

În strategia de a produce muncitorul disciplinat - nu atât instruit, cât obișnuit cu
programul regulat - un rol important îl va avea școlarizarea. Moraliștii se plâng că străzile
din Manchesterul secolului 18 sunt pline de copii zdrențuroși și inerți și recomandă
școlilor caritabile să cultive valori ca perseverența, frugalitatea, ordinea și punctualitatea.
La 1770 un autor (William Temple) recomandă ca copiii săraci să fie introduși de la vârsta
de patru ani în case de muncă, unde să fie obișnuiți cu munca manufacturieră și să facă
școală două ore pe zi, astfel încât activitățile de muncă să devină pentru ei obișnuințe în
care să își găsească satisfacția. Un alt autor (Powell) vedea în 1772 educația ca o "pregătire
în vederea industriei", astfel încât copiii să fie obișnuiți, la 6-7 ani, cu munca și oboseala.
Reverendul William Turner remarca deja la 1786 în Newcastle că, drept urmare a
școlarizării, copiii au devenit "mai ușor controlabili și mai obedienți, precum și mai puțin
certăreți și răzbunători". Accentul pus pe punctualitatea la școală și pe regularitatea
frecventării școlii este în mod evident în legătură cu formarea acestor deprinderi în
vederea muncii. De asemenea regimul cazon al școlii - cu ritmări ale proceselor de
învățare (repetări în cor, răspunsul la semnale etc.) - au produs treptat docilitatea dorită.

Asaltul continuu pentru controlul forței de muncă nu s-a petrecut fără rezistență
și luptă din partea lucrătorilor. Pe măsură ce se impune o nouă disciplină în raport cu
timpul, lupta semnificativă va fi dată în jurul orelor de muncă. La început ea va avea succes
doar în ramurile cu o forță de muncă mai calificată. În 1768 timpul de muncă al croitorilor
din Londra va fi redus, atât în privința timpului total de muncă, cât și al timpului dedicat
luării mesei, ceea ce va face ca ziua de muncă în ansamblu să fie scurtată. La sfârșitul
secolului 18 sunt ramuri ale producției (cele mai profitabile, și în momente de creștere
ale pieței) în care ziua de muncă se scurtează la 10 ore. In zonele din jurul Londrei, media
va rămâne însă în prima parte a secolului 10 în jurul a 12 ore (sistemul "de la 6 dimineața
la 6 seara").
In ramurile mai defavorabile, însă, unde competiția este acerbă, tendința va fi mai
degrabă inversă, de creștere a timpului de muncă, iar tentativele de opunere vor fi pe
măsură: în fabricile de textile sau în cele mecanice supraveghetorii vor încerca să îi
priveze pe muncitori de orice formă de măsurare paralelă a timpului de muncă. Doar
maistrul și fiul acestuia vor fi îndreptățiți să posede ceasuri; puținilor muncitori care le
posedau le erau confiscate în timpul serviciului. Rezultatul era acela că timpul de muncă
le rămânea necunoscut muncitorilor, fiind, conform unor mărturii, manipulat de
conducerea fabricilor, care dădeau ceasul întreprinderii (acolo unde acesta exista) înainte
dimineața si înapoi seara. Perioadele de repaos și masă aflate la dispoziția muncitorilor
erau constant "furate" de supraveghetori, conflictul dintre cele cele două părți ducându-
se de-acum în jurul minutelor. In fapt, clarifică Thompsons, după ce muncitorii au acceptat
categoriile care le-au fost impuse de superiori, au început să lupte înăuntrul acestora.
Concepția că timpul se echivalează în bani le devenise semnificativă și lor, dar o vor
înțelege în funcție de interesul lor specific, pe care au fost obligați să îl înțeleagă "pe pielea
lor".

38


Constrângeri internalizate

Pe lângă constrângerile externe, muncitorii vor fi supuși unor presiuni de
internalizare a unei percepții a timpului văzut ca resursă limitată și prețioasă venită
dinspre etica puritană. Aceste concepții nu erau, desigur, noi. Însă odată cu trecerea la
capitalismul industrial accentul asupra lor va fi pus mai apăsat; ele vor servi ca suport
ideologic pentru stabilizarea noilor relații din producție.
Confesiunea Metodiștilor, care este edificată în interiorul Bisericii Anglicane (de
care se separă ulterior) în prima parte a secolului 18, înscrie în propria ei identitate o
viziune asupra raportului dintre timp și viață: metodiștii vor promova ideea că statutul
de creștin nu este dat, ci se obține prin efort și aspirație continuă spre perfecțiune. John
Wesley, unul dintre părinții fondatori ai confesiunii, va folosi intens în predicile sale un
imaginar legat de timp și de valoarea acestuia: salvează cât de mult timp poți pentru scopul
cel mai nobil; răscumpără orice moment trecător din mâinile păcatului și ale satanei, din
mâinile leneviei, ușurătății, plăcerii, a treburilor lumești... Wesley le recomandă
credincioșilor să se trezească, asemenea lui, la ora 4 dimineața (și ordonă ca acest lucru
să fie făcut și de către copiii din școlile metodiste). În 1786 își publică una dintre predici,
cu titlul grăitor Datoria și avantajul trezirii dis-de-dimineață, în care îi învață pe creștini ce
se întâmplă cu ei dacă zăbovesc în pat după trezire: în pat corpul se macerează printre
așternuturile calde; carnea se aburește și devine moale și flască. Nervii, în același timp,
rămân destinși.
Legătura dintre pierderea vremii și pierderea mântuirii va fi un leitmotiv al
moraliștilor creștini: Întreaga greutate a eternității este agățată de firul subțire și fragil al
vieții... Aceasta e ziua noastră de muncă, ziua noastră de piață... O, domnule, dormi acum si
te vei trezi în iad, unde nu mai e salvare (Heywood, Meetness of Heaven, 1690).
Natura va furniza și ea variate metafore pentru viața ordonată și lucrativă: "mica
albină harnică", "soarele care răsare la timpul potrivit" etc.
Legătura dintre ultima judecată si evaluarea muncii va fi și aceasta făcută:
Când îi chem pe muncitori sâmbătă seara să îi plătesc, îmi apare adesea în minte ziua cea
mare a judecății, când atât eu, cât și tu, și noi toți, vom fi chemați pentru judecata mare și
înspăimântătoare... Când văd că unii dintre lucrătorii mei primesc mai puțin decât ar fi
putut, pentru că unul a lenevit la un târg iar altul a pierdut o zi cu băutura... nu pot să nu
îmi spun mie însămi: Noaptea vine; sâmbătă noaptea vine. Nicio părere de rău sau regret
din partea acestor bieți oameni nu mai pot răscumpăra o săptămână de lucru proastă.
Această săptămână e dusă pentru eternitate (Hannah More, The Two Wealthy Farmers,
London, 1830).

In concluzie, formarea forței de muncă necesare capitalismului industrial a fost
posibilă printr-o transformare disciplinatoare a percepției timpului de către lucrătorii
salariați, transformare care a avut loc în Anglia pe parcursul unei lungi perioade de
tranziție. Această transformare a presupus concursul a diferite acțiuni și agenți:
diviziunea mai extinsă a muncii, supravegherea muncitorilor, măsurarea timpului de
muncă cu clopote și ceasuri, impunerea unor precepte morale puritane, educația școlară,
ori interzicerea sau limitarea unor activități de divertisment consumatoare de timp
(festivități și târguri rurale și urbane, jocuri populare și sporturi etc.). Această disciplinare
a fost necesară peste tot unde procesele industrializării au avut loc, cu mijloace specifice

39
societăților respective (naționalismul sau stalinismul au avut funcții similare
metodismului englez) și în funcție de particularitățile socio-culturale proprii.

*

Cursul 6. Muncă industrială și consens productiv

[Sursa principală: Michael Burawoy, Manufacturing Consent, 1979, The University of
Chicago Press]

Una dintre întrebările importante ale sociologiei industriale este de ce muncitorii
nu muncesc mai mult chiar și atunci când există o motivație pentru aceasta. Răspunsurile
pe care le-au dat radicalii și conservatorii diferă în funcție de asumpțiile fiecărei tabere.
Radicalii explică faptul prin conștiința de clasă, prin conflictul dintre capital și muncă, ori
prin natura alienantă a muncii capitaliste. Conservatorii tind să dea explicații bazate pe
presupusa natură indolentă a muncitorilor, pe comunicarea greșită dintre manageri și
muncitori, pe desconsiderarea dimensiunii umane a muncitorilor sau pe "falsa conștiință"
a acestora, care nu înțeleg că interesele lor sunt identice cu cele ale managerilor.
Plecând de la cercetarea sa de teren realizată la nivel de atelier într-o fabrică de
produse industriale agricole, Burawoy crede că întrebarea care are mai sens decât prima
este de ce muncitorii muncesc în fond atât de mult? Întrebările adiacente care urmează
firesc acesteia vor fi: De ce muncitorii se spetesc pentru a promova interesele companiei?
De ce cooperează cu managementul, care se străduiește în fapt să "extragă" cât mai multă
muncă din ei?
Răspunsul pe care Marx l-a dat a fost coerciția, un răspuns adecvat epocii sale, când
muncitorii ce lucrau în sistemul "la bucată" suportau intensificarea arbitrară a muncii și
nu puteau rezista scăderii prețurilor pentru munca depusă, fiind concediați pentru
neîndeplinirea cotelor tot mai mari. Însă odată cu apariția sindicatelor și a protecției unui
număr minimal de drepturi ale muncii, amenințarea concedierii arbitrare sau scăderea
salariului sub un minim al subzistenței au fost gradual depășite. Ca urmare, în noile
condiții, doar coerciția nu poate explica singură menținerea sau sporirea ritmurilor de
muncă industrială. Pentru Burawoy este clar că activitățile productive contemporane
presupun o combinație de coerciție și consens între muncitori și management. Cercetarea
sa încearcă să descopere mecanismele constituirii acestui consens.

Specificul procesului de muncă în capitalism

Producția capitalistă este fundamental întemeiată pe munca salariată.
Salariatul își vinde forța de muncă unei firme capitaliste, iar în schimbul acesteia este
plătit, la perioade stabilite, cu un salariu. Salariul este fixat/negociat înainte ca salariatul
să intre pe porțile firmei, adică înainte de a îndeplini munca pentru care este plătit.
Aceasta înseamnă de asemenea că își primește salariul înainte ca firma să aibă ocazia de
a încasa valoarea produsului acelei munci (în piață). Câteva întrebări apar de aici: De ce
capitalistul se poate angaja să plătească un salariu înainte de realizarea valorii muncii?
Cum stabilește acesta salariul care să nu fie nici mai mare decât valoarea pe care o obține
în piață pentru produsul muncii muncitorului și nici mai mic decât limita subzistenței
muncitorilor și familiilor lor, sub care nu ar mai atrage muncitori? În plus, pentru că

40
scopul capitalistul este realizarea profitului, cum este organizată munca astfel încât să fie
garantată producția de surplusului?
Asumând că surplusul provine majoritar din munca neplătită salariatului
(salariul reprezintă doar o parte din valoarea totală a muncii salariatului), capitalistul va
avea nevoie de continuitatea muncii salariate în condițiile libertății formale a
muncitorilor. Însă această libertate este relativă la un capitalist, nu însă și la clasa
capitaliștilor în ansamblu. Ca urmare, pentru Marx, surplusul poate fi asigurat prin
creșterea timpului de muncă (neplătit), sau, după introducerea legislațiilor restrictive în
acest sens, prin intensificarea muncii (prin scurtarea timpilor de muncă, plata pe bucată,
sau mecanizare). La Marx, de fiecare dată, obținerea de surplus este garantată doar prin
coerciția muncitorilor. În teoria sa nu există loc pentru consens (acord între muncitori și
management) în producție, ceea ce, fără a fi o poziție legitimă, este de înțeles în condițiile
organizării muncii din secolul 19. Cu trecerea timpului, însă, ca urmare a luptelor dintre
clase, salariul a devenit tot mai independent de cheltuirea individuală de efort, iar poziția
salariatului a devenit mai puțin precară în raport cu angajatorul (drepturile de muncă
colective au temperat arbitrarietatea deciziilor managementului și puterea de coerciție),
ceea ce a produs un spațiu pentru edificarea unui consens între cele două părți.
Ca urmare, în condițiile în care diversele forme de coerciție nu au dispărut cu
totul, asigurarea surplusului productiv (care îi permite capitalistului să plătească
muncitorii în avans, înainte de a presta munca și totodată de a realiza profit) în condițiile
producției capitaliste contemporane presupune o combinație de coerciție și consens.
Producerea consensului este intim legată de invizibilitatea muncii care
produce surplusul (munca neplătită salariaților). O comparație cu munca care produce
surplusul în feudalism este relevantă în acest sens: în feudalism munca ce produce
surplusul (zilele de muncă ale șerbilor pe moșie) este fixă, stabilită dinainte și ia o formă
vizibilă nemijlocit și consumabilă nemijlocit. În capitalism, munca ce produce surplusul
nu este nici vizibilă, nici consumabilă nemijlocit. În fapt, originea profitului în munca
neplătită este disimulată într-o varietate de moduri, atât pentru capitalist, cât și pentru
muncitori.
În primul rând, capitalistul își sporește în mod uzual profiturile prin
introducerea de noi tehnici, și, în mod particular, prin noi mașini productive, ceea ce
înseamnă prin investiții de capital. Ca urmare, capitalul apare ca o putere în sine - puterea
de a genera profit. Din punctul de vedere al capitalistului, variația intensității muncii
contribuie doar la o variație a ratei profitului în jurul unui profit mediu. Ca urmare, din
perspectiva celor care conduc procesul de producție, sursa profitului este capitalul, nu
munca.
În al doilea rând, plusvaloarea este realizată ca profit doar în urma vânzării
mărfurilor pe piață. Prețurile pe care le pot obține pentru mărfuri sunt de obicei dincolo
de controlul unui capitalist luat individual. Mărimea profitului ca urmare, apare ca fiind
determinată de forțele pieței (cerere și ofertă), iar nu de cantitatea de muncă neplătită
"conținută" de mărfuri. Chiar dacă capitalistul știe că există o legătură între prețul mărfii
și timpul de muncă integrat într-un produs, această legătură îi este obscură capitalistului
individual. Pentru acesta profitul este realizat doar în piață, și îi apare capitalistului ca
avându-și originea acolo. Însă, pentru că el nu poate controla piața, asigurarea producerii
surplusului îi este de asemenea invizibilă.
Sursa plusvalorii (în munca neplătită) îi rămâne însă la fel de invizibilă și
muncitorului: dacă acesta ar înțelege mecanismul, situația ar fi cea a modurilor de
producție pre-capitaliste: ar fi necesare forme extraeconomice de coerciție pentru a-l
obliga pe muncitor să muncească.

41
 Întrebarea este cum e mistificată munca neplătită pentru muncitor? În primul
rând, în organizarea capitalistă a muncii nu mai e vizibilă distincția între munca necesară
și munca în surplus. În feudalism, șerbul muncea în surplus pe moșia feudalului, ceea ce îi
conferea dreptul de a realiza munca necesară subzistenței sale pe terenurile primite
pentru folosință proprie. Distincția dintre cele două tipuri de muncă era vizibilă. În
condițiile muncii capitaliste el muncește într-un singur loc, iar salariul care îi asigură
subzistența (răsplata pentru munca necesară), nu face vizibilă existența muncii în surplus.
Pentru că în procesul productiv el produce doar o fracțiune a unui produs, pe care el
adesea nici nu îl vede în formă finală, și care nu îi revine lui la finalul procesului productiv,
el este despărțit de procesul valorizării muncii sale. În plus, datorită separației
instituționale din fabrica modernă dintre cei care sunt proprietarii fabricii (capitaliști) și
cei care controlează procesul productiv (manageri), lui îi apar ca imediate doar relațiile
din producție, iar nu relațiile de producție (care sunt relații de proprietate).
Marx credea că această invizibilitatea a sursei plusvalorii în munca neplătită
(și, ca urmare, relația antagonică dintre cele două clase productive) va fi înțeleasă de
muncitori, pe măsură ce apare muncitorul colectiv și pe măsură ce munca se
omogenizează, la care se adaugă lupta de clasă. Istoria a arătat însă ca Marx s-a înșelat.
Muncitorii (și, mai general, salariații) nu atribuie propriei lor munci diferența dintre ceea
ce produc și ceea ce primesc. Noțiunea de exploatare și de muncă neplătită sunt mai
străine muncitorilor contemporani de cât erau în timpul lui Marx.
Dar dacă muncitorii nu privesc munca lor drept sursa profitului, la ce
concepție subscriu? Concepțiile comune sunt că profitul reprezintă o formă de acumulare
posibilă datorită unor sacrificii din trecut sau rezultatul unor investiții de capital riscante.
Alături de acestea se mai opinează că profiturile se obțin în piață, în mod particular
datorită manipulării prețurilor. Aceste concepții, susține Burawoy, arată mai degrabă o
convergență decât o divergență aparentă de interese între capitaliști și muncitori în
capitalismul contemporan. În măsura în care muncitorii își văd viața viitoare ca depinzând
de menținerea și expansiunea angajatorului lor capitalist, ei ajung să își însușească
concepțiile despre profit care reflectă experiența capitalistului care caută obținerea
profitului prin vânzarea de mărfuri.
S-au dat multe răspunsuri la întrebarea de ce le rămâne sursa profitului străină
muncitorilor, răspunsuri care au avut în vedere rolul pe care îl au în mistificare statul,
școala, familia, industria culturală. Unul dintre răspunsuri explică această mistificare prin
consensul care se produce între salariați și capitaliști sau reprezentanții lor chiar la
nivelul producției. Consensul se realizează prin chiar organizarea activităților de muncă,
care îi produce impresia angajatului că are un spațiu de autonomie, un spațiu în care poate
opta pentru o variantă sau alta, chiar și atunci când acest spațiu este foarte restrâns.
Participarea la aceste alegeri este acțiunea prin care se realizează consensul între cele
două părți implicate în producție.

Procesul muncii ca joc

Marxismul secolului 20 l-a redus cel mai adesea pe muncitorul salariat la
nivelul unui obiect manipulabil, al unei simple mărfi vândută și cumpărată pe piață, al
unei abstracții incapabile de rezistență sau simplă victimă a proceselor de acumulare
capitalistă. În raport cu aceste perspective, sociologia industrială a restaurat momentul
subiectiv al muncii și a adus în atenție rezistența muncitorilor de zi cu zi. Concentrându-
se pe dimensiunea subiectivă a muncii, a tins să abandoneze preocuparea pentru cadrul
obiectiv în care muncitorul este inevitabil prins. Mai concret, a tins să reducă analiza la

42
felul în care muncitorii adoptă o "atitudine de rol pragmatică", care este o formă de
resemnare în fața a ceea ce pare inevitabil: o muncă adesea repetitivă, plictisitoare și grea,
pe care trebuie să o facă pentru a-și asigura traiul în condițiile lipsei altor resurse.

Ceea ce această literatură a omis, însă, este că, în orice context, muncitorii
rămân oameni, deci ființe cu abilități de a își reinventa situația în mod creativ, chiar și în
condiții de deprivare. Realitățile muncii (condițiile fizice, repetitivitatea, rutina) dau
naștere la forme de deprivare (plictiseală, oboseală, grijă); această deprivare poate da însă
naștere la satisfacții relative (obișnuințe, ușurătatea îndeplinirii unei sarcini, satisfacții
ale îndeplinirii sarcinii). Aceste satisfacții relative, după cum mulți analiști au observat,
iau adesea forma unor jocuri, care reduc stresul unor serii de mișcări nesfârșite și lipsite
de sens. Jocurile apar ca inițiative ale muncitorilor, în încercarea de a contracara formele
de subordonare și control impuse de management. Aceste jocuri îi asigură muncitorului
o stăpânire psihologică și socială a situației, dar, ca orice joc, creează opoziții de interese
în procesele de muncă, atât între muncitori, cât și - imaginând noi reguli și practici ale
muncii - între muncitori și management. Aceasta nu însemnă că managementul nu este
obligat să le tolereze, până la un anumit prag. Mai mult, crede Burawoy, reprezentanții
managementului, în special cei de rang inferior (maiștrii, controlorii), devin ei înșiși actori
în aceste jocuri - pentru că adesea ele sprijină munca, reprezentând o variantă negociată
între părți a regulilor muncii prin chiar procesul productiv. Jocurile muncii se înscriu de
fapt în logica satisfacțiilor relative, sau cum le numește Herbert Marcuse, în cea a
satisfacțiilor represive.
In fapt, arată Burawoy, participarea la aceste jocuri ale muncii contribuie la
reproducerea relațiilor capitaliste și la expansiunea producției de plusvaloare.
Unul dintre efectele jocurilor muncii este acela că ele îl poziționează pe
muncitor în procesul muncii mai degrabă ca individ decât ca membru al unei clase care se
distinge printr-o relație particulară cu mijloacele de producție. Sistemul de recompense
asociat jocurilor (simbolice sau materiale - ultimele reprezentând premieri sau câștiguri
suplimentare pentru depășirea cotelor etc.), reorientează conflictul dintr-o direcție
ierarhică, într-una laterală, poziționându-i pe muncitori în situații de conflict sau de
competiție între ei, ceea ce maschează eficient apartenența lor la aceeași clasă de agenți
ai producției care își vând forța de muncă pentru un salariu, spre deosebire de clasa celor
care își apropriază munca lor neplătită.
Simpla participarea la jocurile muncii generează acordul față de respectarea
regulilor (nu poți să joci un joc și în același timp să contești regulile).
Regulile jocurilor - care devin adevărate reguli ale organizării producției - sunt
evaluate prin obținerea satisfacțiilor relative, și nu au în vedere (sau le scapă din vedere)
consecințele sistemice, cum sunt generarea profitului, reproducerea relațiilor capitaliste,
reproducerea subordonării etc. De fapt, prin jocuri, subordonarea muncitorilor (față de
superiorii ierarhici, management, mașini productive), este disimulată și trăită exact pe
dos: ca o relativă eliberare. Faptul că jocul încorporează alți muncitori, superiori ierarhici,
chiar management produce asentimentul muncitorilor față de relațiile sociale de
subordonare și control înscrise în procesul muncii. Prin urmare, participarea la jocurile
muncii fac obscure relațiile de producție în raport cu care s-au constituit.
Încălcarea individuală a regulilor jocurilor sunt sancționate cu pedepse rituale,
care au ca efect o întărire a consensului față de valabilitatea regulilor, adică față de
activitățile și relațiile productive. Ele permit, de asemenea, manifestarea unor forme de
aparentă rezistență colectivă: dacă managementul solicită temporar cote mai mari, de
exemplu, muncitorii se revoltă că în acest fel managementul încalcă regulile jocului;

43
indiferent dacă se supun sau nu, ei vor reîntări legitimitatea regulilor și deci a relațiilor
din producție. Mai mult, prin consimțământul astfel obținut, cealaltă formă de obținere a
surplusului, coerciția (concedierea celor care nu îndeplinesc sarcinile de muncă) scade în
importanță (chiar dacă ea rămâne mereu în fundal; în fapt, capitalistul are nevoie să își
conserve forța de muncă, în limitele necesare asigurarea plusvalorii).
Rezultatul jocurilor muncii poate conduce uneori la depășirea cotelor și, ca
urmare, acolo unde salariul e legat de plata la bucată, la creșterea veniturilor muncitorilor.
Cu toate acestea, după cum mulți autori au arătat, co-interesarea materială nu este
neapărat ceea ce îi interesează pe muncitori. Numeroase cazuri arată că atunci când
muncitorii au putut opta pentru o creștere a veniturilor prin creșterea volumului de
muncă au preferat să refuze. Recompensa jocurilor de muncă în fabrică trebuie văzută
mai degrabă în legătură cu factori legați direct de procesul de muncă, cum ar fi reducerea
oboselii, o trecere mai ușoară a timpului de muncă, înlăturarea plictiselii, ori înlăturarea
stigmei ce apare ca urmare a neîndeplinirii unor sarcini de muncă.
Apare, ca urmare, un interes comun reprezentanților muncii și celor ai
capitalului în prezervarea jocurilor de muncă și a condițiilor care le fac posibile. Atâta
timp cât interesele specifice sunt de asemenea îndeplinite - un salariu rezonabil, pentru
muncitori, și un profit minim pentru capitaliști - status quo-ul negociat al relațiilor din
producție se menține. Atunci când aceste interese nu mai sunt îndeplinite, apar crize
interne ale organizației.
In concluzie, prin organizarea muncii ca o serie de jocuri - care permit o sumă
de alegeri limitate - munca capitalistă devine terenul pe care se obține consensul asupra
unei forme de muncă considerată legitimă, care va fi considerată ca dată și imuabilă. Orice
deliberare democratică asupra intereselor divergente pe care această formă de muncă le
produce este eliminată.
Cu cât mai extinse sunt jocurile la nivelul unității de producție, cu atât ele fac
mai obscură asigurarea și menținerea muncii neplătite (reduc marja conștientizării de
către salariați a exploatării muncii). Dimpotrivă, cu cât regulile muncii sunt mai strict
impuse (sau cu cât negocierea lor prin jocuri e mai limitată) cu atât posibilitatea
transparentizării antagonismului de clasă e mai mare. Pentru stăpânirea acestei situații
de conflict, întreprinderea capitalistă contemporană a produs două inovații: formarea
unei piețe interne de forță de muncă și edificarea unui stat intern al întreprinderii.

Formarea unei piețe interne de forță de muncă

Diferența dintre o piață a forței de muncă internă organizației și una externă
este că în timp ce prima stabilește prețul și alocarea muncii prin decizii administrative,
cea de-a doua stabilește aceste elemente prin variabile economice. In timp ce economiștii
care au analizat diferența au în vedere criterii legate de eficiența uneia sau a celeilalte, ca
opțiuni ale întreprinderilor, sociologii critici sunt interesați de felul în care o piață internă
are capacitatea de a masca și stabiliza extracția de plusvaloare.
Funcția unei piețe a forței de muncă este de a repartiza indivizi pe locuri de
muncă. O piață externă clasică se confruntă cu fenomene precum locuri de muncă
neocupate sau cu indivizi pentru care nu se găsesc locuri de muncă. Reglarea alocării se
face prin cerere și ofertă. În contrast, o piață internă de forță de muncă repartizează
indivizii existenți deja în cadrul firmei pe pozițiile de muncă, după anumite criterii, în
funcție de abilitățile lor existente sau dobândite și de vechimea în firmă. Asigurarea forței
de muncă noi se face de pe piața externă, dar intrările se fac doar pe la baza ierarhiei. O
piață de muncă internă perfect închisă presupune angajări doar din familiile muncitorilor

44
existenți. Comportamentul firmei care cultivă o piață internă este să se asigure că angajații
nu pleacă la alte firme și că, în ocuparea noilor pozițiilor din firmă, vor avea prioritate
angajații acesteia. Acest model de mobilitate poate fi realizat fie prin coerciție, fie prin
promovarea unor forme de recompensare sau aranjamente instituționale speciale (de
tipul promovării odată cu vechimea).
Funcționarea unei piețe interne presupune întocmirea de proceduri clare
pentru mobilitatea pe posturi și cursuri de calificare la locul de muncă. Diverse forme de
recompensare pentru loialitate și reducerea incertitudinii angajaților se vor impune de
asemenea, cum sunt sistemele de pensii de servici, pensii anticipate, compensații pentru
șomajul temporar, creșterea concediilor odată cu vârsta etc.
Între consecințele introducerii pieței de muncă interne se numără promovarea
mobilității (verticale, dar și laterale) a muncitorilor în cadrul firmei și reducerea
mobilității lor între firme. În același timp, reașază competiția dintre muncitori de la
nivelul pieței externe în interiorul întreprinderii (făcând ca interesele individuale ale
muncitorilor pentru ocuparea unor posturi mai bune să fragmenteze unitatea acelei
categorii de muncitori). De asemenea, detensionează conflictele de muncă din cadrul unei
unități productive (atelier, birou, secțiune, departament etc.), devreme ce muncitorii
nemulțumiți sau care ridică probleme pentru management se pot transfera sau sunt
transferați în alte unități productive. În acest fel se dispersează posibilitatea coagulării
conflictelor și a unei acțiuni de grup a muncitorilor care își urmăresc colectiv interesele
(interesele muncitorilor apar ca interesele unui agent împotriva altui agent, iar nu ca
interese ale unei clase față de altă clasă). Cursurile de formare a abilităților sunt și ele
instanțe prin care muncitorii sunt individualizați. Daca anterior ei formau un grup cu
abilități relativ asemănătoare, formate în afara întreprinderii, în urma cursurilor ei
dobândesc abilități specifice unor posturi sau sarcini, fiind astfel selecționați pentru
redistribuția muncii, poziționare în firmă, promovare etc.
Ca urmare, formarea unei piețe interne deplasează semnificativ conflictele de
muncă de la nivel vertical la nivel lateral și, prin promovarea individualismului, dislocă
unitatea grupului de muncitori. Prin piața internă se asigură de asemenea baza materială
pentru imaginarea intereselor companiei ca fiind interesele tuturor. În fapt,
întreprinderea devine o "lume în mic", în care se dă importanță vârstelor, în care
stabilitatea locului de muncă crește considerabil, în care se pot obține beneficii diverse și
în care se poate acumula prestigiu de status. Situația generează loialitate din partea
muncitorilor și mobilizează eforturi pentru supraviețuirea și dezvoltarea întreprinderii.
Această reformulare a intereselor muncitorilor îi leagă și mai puternic de sistemul de
constrângeri ale muncii specifice organizării capitaliste și contribuie și ea la naturalizarea
regulilor acesteia.

Formarea unei forme de guvernare (formă de stat) internă

Termenul de stat intern se referă la un set de instituții care organizează,
transformă, ori reprimă luptele duse în cadrul relațiilor de producție în cadrul
întreprinderilor. La fel cum piața forței de muncă este internalizată în întreprinderi,
problemele sociale vor fi privite ca probleme interne și se va încerca o rezolvare a lor nu
prin dezbateri politice la nivelul societății mai largi, ci prin negocieri extra-politice între
diferitele părți implicate în producția industrială. Sub presiunea luptelor muncitorești din
prima parte a secolului 20, managementul firmelor a devenit mai conștient de drepturile
salariaților și a fost obligat să integreze această conștientizare în rutina vieții cotidiene de

45
fabrică. Administrația "lucrurilor" s-a transformat tot mai mult într-un proces de
"guvernare a oamenilor" (110).
În esență este vorba despre o trecere - în urma consolidării organizațiilor
sindicale și a apariției corporațiilor mari, cu acționariat colectiv - de la un "despotism"
managerial, care a fost specific capitalismului inițial, în care funcționa un raport de tipul
"stăpân-slugă", la o formă de guvernare internă care, în același timp în care menține
puterea managementului de a coordona producția, impune limite acțiunii discreționare a
acestuia și stabilește drepturi și obligații ale muncitorilor.
Prin apariția acestui stat intern, reprezentanții muncii - sindicatele - primesc
un rol, chiar dacă limitat, în organizarea muncii. Sindicatele vor avea un cuvânt de spus la
nivelul întreprinderilor în măsura în care vor fi destul de puternice pentru a asigura
reprezentativitatea intereselor muncitorilor, dar suficient de slabe pentru a nu pune în
pericol prerogativele managementului în organizarea și controlul proceselor de muncă.
Situația a fost că între 1945 și 1975 încrederea muncitorilor în sindicate a crescut
constant, în timp ce provocările puse de acestea managementului s-au diminuat tot mai
mult.
Principalul rol al sindicatelor este de a negocia drepturi colective ale
salariaților și de a limita acțiunile discreționare sau arbitrare ale managementului care
afectează muncitorii. Pentru a fi legitime, sindicatele trebuie să aleagă lideri care sunt
independenți de management. Acesta din urmă este de asemenea interesat să cultive
această independență (sau aparența ei), pentru a avea parteneri legitimi de negocieri în
cazul conflictelor de muncă. În afara negocierilor sau grevelor, puterea sindicală este
puțin vizibilă - limitată fiind la supravegherea respectării drepturilor negociate.
Această internalizare a politicii muncii în cadrul întreprinderii a dus la
formarea unui "cetățean industrial", membru al unui "stat" intern, cu drepturi și obligații
specifice, rezultate în urma negocierii unui "contract social", și unde funcționează o
"justiție industrială". Viața politică a muncitorilor, în acest aranjament, se desfășoară, în
principiu constant, în arena democrației sindicale.
Problemele survenite în perioada de glorie a sindicalismului nu au fost puține:
adunările sindicale au fost slab frecventate când drepturile negociate au fost respectate;
liderii sindicali au fost mereu susceptibili de corupție, de colaborare cu managementul
peste capul muncitorilor, de indolență; aparatul sindical s-a birocratizat.
Rolul sindicatelor în producerea consensului a fost semnificativ: negocierile
colective au dislocat, în primul rând, conflictele de muncă dintre diferiți agenți de la
nivelul unității productive, unde puteau produce perturbări ale proceselor muncii,
mutându-le la nivele superioare, și le-au reconstituit, în al doilea rând, ca ca și conflicte ce
pot fi rezolvate prin negociere. Această negociere colectivă se poartă în cadrele agreate
anterior ale unui interes comun al sindicatelor și managementului pentru menținerea și
dezvoltarea întreprinderii. În acest fel, lupta dintre clase este temperată la forma
negocierii, care are obiective limitate, și care nu schimbă esențial natura relațiilor
capitaliste. Dimpotrivă, arată Burawoy, ca rezultat al negocierilor unor schimbări limitate
a raporturilor de muncă, relațiile capitaliste de proprietate și control redevin obiecte ale
consensului. Altfel spus, ele sunt o variație situată pe un plan superior a jocurilor de
muncă. Firește, eșuarea negocierilor colective într-o întreprindere poate duce la
chestionarea mai adâncă a relațiilor capitaliste de muncă, însă această chestionare
rămâne locală, fără un efect mai general, în condițiile în care în alte întreprinderi
negocierile mențin status quo-ul.
În ce privește puterea sindicatelor de a obține avantaje relative pentru
muncitori, aceasta a fost eficientă în condițiile aranjamentelor fordiste; odată cu

46
globalizarea și consecințele ei asupra organizării muncii - de-teritorializare, out-sourcing,
mobilitate a capitalurilor și muncitorilor - această putere intră în declin. Altfel spus, atunci
când rata profitului se menține constantă sau crește, negocierile colective pot fi realizate;
când acestea scad, posibilitatea acestora dispare.

In concluzie, piața internă a forței de muncă și statul intern al întreprinderii au
avut aceeași funcție: aceea de a prezerva interesele managementului pentru conservarea
relațiilor de muncă care permit producerea și aproprierea surpluslui, în condițiile
presiunii muncitorilor pentru obținerea unor drepturi. Prin constituirea muncitorilor ca
indivizi (cetățeni industriali cu drepturi și obligații) ele au mascat relațiile inegale ale
producției capitaliste și au obturat percepția că aceștia sunt membri ai unei clase cu
interese specifice. În plus, au servit la realizarea consensului care a permis continuarea
muncii și realizarea constantă a profitului.



*

Cursul 7. Forme de muncă non-tradiționale: Munca de

acasă/telemunca

[Sursa principală: Melissa Gregg, Work Intimacy, Polity Press, 2011]


Muncitorul se simte el însuși doar în afara muncii sale, iar în timpul muncii se simte
în afara lui însuși. Este acasă atunci când nu muncește, iar când muncește nu este acasă
(Karl Marx).

Această asumpție a lui Marx în legătură cu munca tinde să nu mai fie valabilă odată
cu organizarea post-fordistă a muncii. În anumite ramuri economice, în special cele din
sectorul terțiar, munca de acasă, în special cea care presupune procesare de informații,
este practicată tot mai mult.
Munca de acasă reprezintă una dintre formele de așa-zisă "flexibilizare" a muncii
în epoca contemporane, împreună cu munca realizată cu normă redusă ("part-time"), cea
finanțată temporar ("project-based"), cea realizată în regim de auto-angajare
("freelancing") și altele.
Regimul muncii salariate realizată la domiciliu implică transformări majore ale
raportului salariatului cu timpul de muncă, cu spațiul muncii, cu alte tipuri de muncă decât
munca salariată, precum și schimbarea caracteristicilor socializării prin muncă.
Investigația asupra fenomenului arată că în general salariații aleg această formă de
muncă din considerente diverse, între care: eliminarea navetismului sau a timpului lung
de transport la locul de muncă, lipsa supravegherii directe a muncii, posibilitatea propriei
planificării a muncii în raport cu alte activități zilnice, posibilitatea combinării vieții
domestice cu munca, eliminarea stresului cauzat de "cultura de birou" (care este adesea
percepută ca nesănătoasă și neproductivă).

47
 In interviuri, respondenții care au optat pentru munca de acasă subliniază, contrar
simțului comun, că acest tip de muncă este în primul rând mai productivă, ei putând să se
concentreze asupra sarcinilor muncii, în contrast cu munca la birou, care presupune
constrângeri inutile - cum ar fi respectarea unui cod vestimentar - și distrageri inutile.
Este evident că acest tip de muncă presupune o puternică internalizare a
consensului salariatului în legătură cu raporturile sociale de muncă (vezi cursul 6),
precum și revenirea puternică a muncii desfășurată în raport cu o sarcină (iar nu în raport
cu timpul măsurat, vezi cursul 5).
Posibilitatea îndeplinirii sarcinilor de îngrijire (e.g. creșterea copiilor mici)
favorizează în mod deosebit opțiunea pentru munca de acasă, asigurând o importantă
motivație. Femeile sunt în mod deosebit ținta discursurilor care promovează acest tip de
muncă, iar salariatele aflate în această situație specifică la rândul lor această facilitate ca
motiv al opțiunii. Cu toate că această organizare a muncii permite, în principiu, o mai
echitabilă distribuție a muncii de reproducție - și prin urmare un rol mai egal distribuit
între genuri - numărul salariaților femei care lucrează în acest regim tinde să fie dominant,
fiind adesea cuplat cu un regim de muncă part-time sau cu alte forme de "flexibilitate".

Telemunca

Munca de acasă a devenit posibilă pe scară largă datorită progreselor semnificative
din industria telecomunicațiilor și a accesibilității largi a tehnologiei periferice asociate
acesteia. Combinând funcționalitatea muncii cu cea a entertainmant-ului, PC-ul a devenit
mijlocul de producție pe care salariații și-l procură adesea din banii lor și, odată cu acesta,
alte servicii și device-uri asociate computerului care deservesc procese de muncă
(legătura de internet, copiatoare, scanere, ecrane secundare). Dacă PC-ul mai este încă
relativ legat de un loc fizic, telefonia mobilă, cu transformarea acesteia din simplu mijloc
de comunicare vocală în mijloc de receptare și procesare de date complexe a dislocat încă
mai mult anumite tipuri de muncă de un anume loc fizic.
Prin urmare, costuri importante legate de mijloacele tehnologice pe care
angajatorul le suporta în mod tradițional fie au ajuns în sarcina angajatului, fie - atunci
când acestea sunt puse la dispoziția salariatului de angajator - sunt evaluate de către
angajat, datorită posibilității de a le folosi în afara timpului muncii pentru divertisment
sau chiar ca obiecte de status, ca recompense personale.
Această nouă situație a "democratizării" accesului la tehnologia de procesare a
informației a creat, pe de-o parte, condițiile pentru o muncă în întregime autonomă (vezi
cazul freelacer-ilor care produc conținut media pe care îl valorizează direct pe piață), fie,
pe de altă parte, condițiile pentru un nou tip de control al proceselor de muncă și o
dislocare a programului reglementat de muncă. Mai concret, apare posibilitatea unui
control ubicuu, odată ce timpii de lucru pot fi observați direct prin programe de computer
dedicate, prin timpul în care angajatul este online în rețeaua firmei etc., precum și
posibilitatea utilizării angajatului (prin telefonia mobilă) oriunde s-ar afla și de câte ori
este nevoie.
Fără îndoială munca de acest tip (desfășurată în afara spațiilor formale ale muncii
și în afara unui program fix) a fost și anterior proprie anumitor domenii, cum sunt
jurnalismul, educația și cercetarea, anumite profesii liberale, sau micii producții
manufacturiere. Ceea ce este însă nou este extinderea acestui tip de muncă spre ramuri
dintre cele mai diverse, care altădată erau strict legate de un loc fizic și de un program
normat - extindere făcută cu putință de inovațiile tehnologice din domeniul comunicării,
precum și apariția unor domenii noi de muncă.

48

Beneficii și dificultăți ale telemuncii

Salariații care practică telemunca subliniază beneficii psihologice și o generală
creștere a calității vieții, legată de timpul mai lung avut la dispoziție, precum și o viață de
familie sau cuplu mai satisfăcătoare.
Pe de altă parte, telemunca presupune o re-negociere a spațiilor domestice,
astfel încât munca eficientă să poată fi realizată (ceea ce este mai dificil dacă spațiul
domestic este restrâns). În situația existenței unui cuplu în care ambii parteneri prestează
munca la domiciliu apare situația de "supraexpunere" a prezenței celuilalt în momentele
de stres asociate muncii, care poate conduce la conflicte.
Apare de asemenea tendința de procrastinare, care împinge programul de lucru
către ore târzii, sau către o preocupare constantă față de sarcinile de muncă, ce par a nu
se mai finaliza niciodată.
Accesibilitatea continuă a mijloacelor de muncă - un laptop care este disponibil
oricând și, prin conexiune wireless, în orice loc al spațiului domestic - pune o presiune
suplimentară, putând produce supramuncă, procrastinare activă (faci ceva la calculator,
dar nu ce ar trebui), verificare compulsivă a mesajelor etc.
Acolo unde munca este bazată pe proiecte realizate în echipe, verificarea
constantă a fluxului de informații produs de ceilalți membri ai echipei, după propriul lor
program, face munca ubicuă.

Emailul

Verificarea emailului devine adesea obsesivă: salariații investigați vorbesc
despre teama că apar informații cu care nu țin pasul, că apar urgențe, că volumul de
sarcini transmise prin email crește necontrolat dacă nu sunt rezolvate în permanență -
ceea ce duce la o constantă verificarea preventivă, și adesea la o muncă permanentă.
Salariații care lucrează de acasă în regim part-time sunt în mod particular
obsedați că nu țin pasul cu ceea ce se întâmplă la sediul firmei, că nu află informații pe
care ceilalți le știu și că din acest motiv șansele de a realiza eficient sarcinile, de a fi
remarcați și promovați scad.
Regimul email-ului nu este reglementat în legislațiile muncii sau în
reglementările interne ale companiilor, ceea ce face ca timpul de muncă asociat acestora
să rămână necuantificat, fiind o formă de muncă neplătită.

Cred că sunt puțin obsedată de emailuri. Un pic dependentă. Iar asta în parte pentru că nu
vreau ca emailurile să mă îngroape. Dacă petrec un weekend offline, lunea s-ar putea să am
o cutie poștală enormă./47

Cred că sunt puțin dependent sau compulsiv în legătură cu emailul.... Mi-e teamă că aș putea
rata un eveniment la care trebuie să particip, și mi-e teamă că dacă nu îl verific o zi, în ziua
următoare voi avea 60-70 de emailuri... Ca urmare emailurile mele sunt o sarcină cu totul
sisifică. Pur și simplu nu se opresc niciodată. E ca un To do list. Reduc cele 70 de lucruri de
făcut la 30, dar apoi cele 30 continuă să revină ... sunt mereu 30 de rezolvat./47

Salariații aflați în pe trepte inferioare sau mijlocii ale ierarhiei companiilor tind
sa fie mai activi în această privință, sau chiar să arate un exces de zel, producând
informație redundantă.

49

Munca neplătită

Întreținerea funcționalității tehnologiei informatice poate fi de asemenea
neacoperită de angajator: rămâne adesea la latitudinea salariatului să își rezolve
problemele de software, să își formeze abilități de muncă cu aparatura informatică -
pentru care se apelează fie la alți membri ai familiei sau prieteni (o altă formă de muncă
neplătită de angajator) sau la firme specializate ale căror servicii sunt plătite de salariat.
Intruziunea muncii în spațiul intim familial poate fi, de asemenea, neconvenabil.
Dacă pentru persoanele singure, telemunca nu are consecințe asupra altor persoane, în
cazul cuplurilor sau familiilor aceasta duce la dedicarea și ocuparea unor spații ca spații
ale muncii, care necesită un regim special (de ordine, liniște, separare).
Chiar și atunci când munca continuă să se desfășoare în spații ale muncii dedicate,
munca incidentală de acasă sau din alte locuri decât biroul tinde să primească proporții
tot mai însemnate. Telefonul mobil și emailul poziționează angajatul în postura de a fi
mereu disponibil pentru a răspunde la o însărcinare nouă, a rezolva o urgență etc. În fapt,
disponibilitatea constantă a antreprenorului pentru muncă este distribuită asupra
salariaților.
Atunci când sunt întrebați dacă muncesc de acasă, salariații aflați în postura
amintită tind să răspundă ca nu, probând astfel tendința tot mai amplă de extinderea a re-
semnificării muncii în raport cu sarcina și desconsiderând astfel eforturile de relaționare
în muncă și de transmitere a informațiilor de organizare ca parte a muncii însăși.

"Pregătirea mentală" pentru muncă

Parcurgerea mesajelor în timpul liber este resimțită subiectiv ca o datorie pentru
a fi mereu pregătiți pentru ceea ce urmează să se muncească propriu-zis: este o formă de
prelungire în spațiul muncii a "temelor pentru acasă" din programul școlar (formă
cultivată subiacent de sistemul meritocratic și concurențial actual), o "preparare mentală"
pentru muncă, care dau impresia unui control psihologic al situației.
În cazul muncitorilor de acasă incertitudinea față de ceea se întâmplă în firmă,
teama că nu țin pasul cu ceilalți, că ar putea fi oricând înlocuiți, că nu vor obține noi
proiecte etc. se constituie ca un fond de insecuritate ce îi obligă la supramuncă. Această
precarizare economică și psihologică a făcut ca competitivitatea general capitalistă
(dintre firme și capitaliști) să fie transferată și la nivelul salariaților, care au un statut
asemănător antreprenorilor - din punct de vedere al riscurilor reale sau imaginate.
Semnificativ este faptul că "pregătirea pentru muncă" prin "preparare mentală" și
prin parcurgerea constantă a fluxului de informații și mesaje sunt percepute de salariați
ca fiind doar preocupări și griji individuale - iar nu drept ceea ce reprezintă cu adevărat:
schimbări structurale ale organizării muncii în capitalismul târziu (proprii "economiei
online", "cunoașterii" sau "de rețea"). Preocuparea și grija de a ține mereu pasul cu ce se
întâmplă, precum și insecuritatea și competiția perpetuă sunt în fapt simptome ale unui
nou tip de subiectivare a muncitorului.

Noua si vechea muncă domestică

În cazul femeilor, munca de acasă pune probleme teoretice particulare,
considerând faptul că muncile asociate reproducției sociale le-au fost tradițional alocate

50
acestora. Spațiul domestic a fost mereu locul muncii pentru femei, în speță al muncilor de
îngrijire, întreținere, afective etc., munci neremunerate și adesea nerecunoscute ca atare.
În legătură cu această situație - pe care feminismul a supus-o atenției critice - telemunca
aduce noi ambiguități: pe de-o parte ea răspunde solicitărilor venite din partea femeilor
pentru oportunități de carieră care consideră situația femeilor ca mame, oportunități ce
pot fi realizate acum și de acasă, pe de altă, în absența unei distribuții mai echitabile între
genuri a muncilor domestice, prin telemuncă femeile sunt relocate din nou în spațiul
domestic, având de data aceasta o dublă încărcătură de muncă: atât muncile de
reproducție cât și munca salariată.
În fapt, istoriile personale, ca și așteptările construite cultural, legate de munca
domestică, le face pe acestea în mod deosebit țintele acestui tip de încadrare în muncă.
Studiile realizate până acum arată că profilul cel mai comun al salariatului de acasă este
femeia de vârstă mijlocie, situată în zonele de mijloc


Munca de acasă și precarizarea muncii

În contextul transformărilor contemporane ale muncii, munca de acasă reprezintă
de multe ori o opțiune consolatoare în fața diverselor forme de precarizare ale muncii,
cum sunt angajarea temporară sau norma redusă.
De asemenea, prin munca de acasă se realizează extragerea de mai multă muncă
cu costuri mai mici de către angajatori, prin presiunea pe angajat de a lucra mai mult
(după mecanismele expuse anterior) și prin reducerea plăților corespunzătoare
angajatului care lucrează în sediul firmei, a contribuțiilor la sistemele de asigurări, a plății
pentru riscurile sociale etc. - corespunzătoare normei întregi sau angajării pe durată lungă
sau nedeterminată.
Formele de angajare temporară au crescut numeric constant în Franța din anii '80:
în 1978 - 500.000; 1989 - 1. 200.000; 1995 - 1.600.000 (Boltanski/227). Norma redusă
este reprezentată în Franța în anii '90 în proporție de 82% din total de angajate femei. Si
această formă de angajare se găsește într-o continuă evoluție ascendentă (1982 - 9,2%
din populația activă; 1995 - 15,6%).
O bună parte dintre contractele temporare sunt și cu normă redusă, sporind și mai
mult precaritatea acestor angajați.
Adesea muncitorul care prestează munca la domiciliu nu mai este un angajat cu
contract de muncă, ci cu un contract de prestări servicii, salariatul fiind astfel înlocuit cu
"persoana fizică autorizată", statut care evită în întregime îndatoririle clasice ala
angajatorului - taxarea de către stat a utilizării muncii și contribuțiile diverse pentru
securitatea salariatului. Toate aceste forme de taxare/asigurare intrând în această
situație în sarcina directă a muncitorului.

51