Degradarea terenurilor

Eroziunea în suprafaţă şi în adâncime

Eroziunea în suprafaţă şi adâncime = procesul de desprindere şi transport a

particulelor de sol prin acţiunea apei, care se scurge pe versant sub forma de pânze sau de
şiroaie instabile, care-şi modifică mereu traseul.
Surse de provenienţă ale apei:
- ploi, atunci când cantitatea de apă căzută este mai mare decât apa infiltrată
- topirea zăpezii, atunci când solul este îmbibat cu apă sau îngheţat
- pânzele subterane, în locul în care intersectează versanţii.
Cauze ale declanşării eroziunii:
- naturale: - precipitaţiile
- constituţia geologică (roci neconsolidate)
- înclinarea pantei
- antropice: - despăduririle
- păşunatul intensiv
- utilizarea unor tehnici agricole neadecvate
- construcţia de drumuri pe versant
Procese şi forme de eroziune:
a) în suprafaţă
- pluviodenudarea = la impactul cu solul picăturile de ploaie împrăştie particule din
acestea; o ploaie obişnuită înlătură 2–3 t de sol / ha
- eroziunea provocată de scurgerea de suprafaţă, rezultând şiroaie elementare
(microcurenţi), cu adâncimi de 2-3 cm şi rigole mici (3-20 cm adâncime), efemere, ce
dispar la primele lucrări agricole, dar care cu timpul pot îndepărta orizontul superior de
sol (culoare mai deschisă după arătura de primăvară).
b) în adâncime
- în şiroaie, rezultând: - rigole mari (0,2-0,5 m)
- ogaşe (0,5-2 m adâncime
- ravene (peste 2 m adâncime)
- torenţi (cursuri de apă temporare cu mare putere de eroziune).
Atunci când terenul este erodat pe mari suprafeţe se formează badlands-urile (terenuri
rele).
Măsuri antierozionale:
- arături în lungul curbelor de nivel
- utilizarea unor culturi agricole ce protejează versanţii şi alternanţa acestora cu benzi
înierbate
- terasarea versanţilor
- reînpăduriri (eroziunea este redusă cu zece până la sute de ori)
- construcţia unor mici baraje în talvegul ravenelor şi torenţilor.
Efecte:
- prin îndepărtarea a 0,5 cm de sol prin eroziune, recolta se reduce cu 15%; dacă
adâncimea depăşeşte 200 mm, se pierde 40% din recoltă, iar la o adâncime de 300 mm
chiar 75%
- pierderea capacităţii solului de a absoarbe apa

1
- scoaterea din circuitul productiv a unor importante suprafeţe de teren
Aproximativ 2000 mil. ha de terenuri (15% din suprafaţa uscatului terestru) sunt
afectate de eroziunea cauzată de apă (56%), de vânt (28%), degradare chimică (12%) şi
fizică (4%). 1,1 mld ha de teren sunt erodate datorită implicării directe a omului. De pe
terenurile agricole se pierd anual în lume 23 mld t de sol, din care 11,8 mld t/an în SUA,
China, CSI, India (52%).
În România, 20,6% din terenurile agricole sunt afectate de procese intense şi
foarte intense de eroziune, cu un potenţial de eroziune de 8-16 t/ha/an, 19% de procese cu
intensitate medie (2-8 t/ha/an), iar 3% de procese cu intensitate redusă (sub 2 t/ha/an).
42,6% din totalul terenurilor agricole sunt afectate de eroziune.
Eroziunea solurilor totalizează la nivelul ţării 126 mil t/ha/an 1 (păşuni – 45 mil t,
arabil – 28 mil t, terenuri neproductive – 29,8 mil t/ha/an). Media ponderată pentru
terenurile agricole (63% din suprafaţa ţării) este de 16,28 t/ha/an. Cele mai afectate
terenuri sunt în Subcarpaţii Curburii (30 – 45 t/ha/an), Podişul Bârladului, Subcarpaţii şi
Podişul Getic, Depresiunea Transilvaniei.
În Podişul Bârladului există peste 9000 de ravene, prin ravenare au fost
îndepărtate 274 mil. m³ de sol şi rocă într-un interval de 100-300 de ani, iar ratele medii
de creştere a ravenelor sunt de 0,5-2m/an.

Alunecările de teren

Definiţie. Alunecările de teren reprezintă deplasări în masă ale terenurilor

superficiale de pe suprafeţe înclinate, condiţionate în principal de acţiunea forţei de
gravitaţie, combinată cu cea a apelor subterane.
Cauze:
a) naturale
- relieful preexistent (energia de relief, fragmentarea reliefului, înclinarea versanţilor)
- litologia substratului (alternanţa de roci permeabile şi impermeabile)
- trăsăturile formaţiunilor superficiale (grosimea, granulometria şi plasticitatea deluviilor)
- mişcările verticale ale scoarţei şi cutremurele
- regimul precipitaţiilor
- acţiunea fizico-mecanică şi chimică a apelor de suprafaţă şi a celor subterane
- influenţa vegetaţiei
b) antropice
- evoluţia suprafeţelor cu păduri
- evoluţia suprafeţelor construite
- supraîncărcarea versanţilor cu construcţii, halde
- modificarea pantei versanţilor prin lucrări de agroterasare, construcţia de drumuri
- vibraţii datorate traficului şi exploziilor
- prezenţa cuvetelor lacustre
Morfologie:
- coroana (zona de desprindere)
- suprafaţa de alunecare (patul alunecării)

1
Este eroziunea totală, care reprezintă suma dintre eroziune în suprafaţă, eroziunea în adâncime şi
alunecările de teren.

2
- corpul alunecării (deluviul)
- baza alunecării
- piciorul alunecării
Clasificare:
a) după grosimea deluviului
- alunecări superficiale (sub 1,5 m adâncime)
- alunecări de profunzime (1,6 – 10 m)
- alunecări de profunzime mare (peste 10 m)
b) direcţia de deplasare a alunecării
- glisante (încep de la piciorul versantului spre partea superioară)
- detrusive (îşi au originea în partea superioară a versantului şi se extind treptat spre
zonele joase)
- mixte
c)după poziţia suprafeţei de alunecare faţă de stratificaţia versantului
- consecvente (conform cu înclinarea versanţilor, pe feţele de strat)
- insecvente (suprafaţa de alunecare intersectează structura geologică sub un unghi
oarecare)
- asecvente (pe terenurile lipsite de stratificaţie)
d) forma materialului deplasat
- alunecări în brazde (superficiale)
- alunecări lenticulare (lupe de alunecare)
- alunecări în movile sau monticuli (în ţiglăi, gruieţi, glimee)
- alunecări în pseudoterase sau în trepte
- alunecări curgătoare
- alunecări-surpări
În România, alunecările de teren vechi (stabilizate) şi noi (active) ocupă areale
extinse în Subcarpaţi, Carpaţii flişului, Podişul Moldovei şi Depresiunea Transilvaniei.
Alunecările sunt grupate mai ales în arealele dezvoltate pe formaţiuni argiloase, argilo-
marnoase pe care repauzează depozite permeabile.

Alte tipuri de deplasări în masă:

- prăbuşirile
- rostogolirile
- curgerile
- creepul
- mixte.

Bibliografie:
1. Bălteanu Dan, Alexe Rădiţa – „Hazarde naturale şi antropogene”, Editura Corint,
Bucureşti, 2000;
2. Ioniţă Ion – „Geomorfologie aplicată. Procese de degradare a regiunilor deluroase”,
Editura Univ. A.I. Cuza, Iaşi, 2000.