Dezvoltarea calitatii motrice – viteza

Definitie: capacitatea de a executa o miscare data sau o suita de miscari intr-un timp cat mai scurt. Cu cat
perioada de timp in care se executa miscarea este mai scurta, comparativ cu alte executii ale aceleasi
miscari, cu atat este viteza mai mare. Capacitatea sportivului de a efectua eforturile specifice de viteza
pe toata durata intrecerii, contribuie in mod hotarator la castigarea acesteia, in mod deosebit in probele
de sprint si sarituri din atletism, in ciclism, box, lupte, judo si scrima, ca si in majoritatea jocurilor
sportive.

Carei calitati i se datoreste imbunatatirea performantei in unele probe de-a lungul unei perioade de
aproape un scol ? Rezistentei ? In parte da ! Dar aceasta nu s-a datorat faptului ca omul a putut alerga
sau inota o distanta mai mare, ci capacitatii de a parcurge aceeasi distanta mai repede, cu o viteza mai
mare. Deci, in primul rand s-a dezvoltat viteza, acesta fiind scopul principal al oricarei pregatiri, in profida
dificultatilor sporite si a limitelor biologice ale organismului uman. Aceasta nu exclude insemnatatea
rezistentei si a altor factori tehnici, organizatorici si materiali definitorii pentru modelul de antrenament.
Subliniem doar ca scopul final al pregatirii este dezvoltarea unei viteze de executie cat mai mari, obiectiv
care poate fi realizat prin multiple mijloace.

Teoretic, daca discutam despre componenta de viteza prezenta in orice miscare, evident in combinatie cu
alte calitati motrice, pornim de la premisa ca forma ei pura se manifesta numai atunci cand
energogeneza miscarii respective este anaeroba, deci in absenta aportului de O2. Dupa opinia generala a
specialistilor, viteza pura se manifesta in conditiile unui effort brusc cu intensitate maxima in primele 5-6
s. Dupa aceste 5-6 s., organismul continua efortul pentru a putea incepe sa foloseasca O2 din atmosfera.
Ca atare, eforturile inceteaza sa mai fie pur anaerobe, fiind influentate de factorul viteza, indiferent de
ramura de sport in care s-ar produce. Sportivii manifesta, de regula, la sfarsitul oricarei probe
competitionale in conditiile unei bune pregatiri, a unei adversitati crescute in lupta pentru victorie o
concentrare si o capacitate maxima de efort si efectuand un impetuos final si o intensificare a actiunilor
motrice complexe solicitate de concursul respectiv. Acest „finis” se poate realiza fara aport de O2, efortul
fiind anaerob, deci efectuat in regim de viteza pura. Intre aceste doua momente de viteza pura, de la
inceputul si sfarsitul concursului, cu o durata mai mare de 5-6 s. exista o viteza de deplasare, care tinde
sa asigure fiecarui sportiv posibilitatea de a-si desfasura activitatea competitionala.

Deci, tendintei de dinamizare a efortului competitional i se raspunde pe plan metodologic prin cresterea
vitezei de executie a mijloacelor de baza (tehnico-tactice) care imprima caracteristica probelor sportive.
Ca atare, procesul de dezvoltare a vitezei de executie (fara ca eficienta si exactitatea procedeelor tehnice
sa scada, ci, dimpotriva, sa creasca) capata o insemnatate tot mai mare in strategia si tactica abordarii
concursului modern. Indiferent de profilul acestuia (individual, pe echipe, intre echipaje, cu adversitate
directa sau indirecta), este necesar ca sportivul sa poata executa efortul competitional cu mare viteza. El
are nevoie de rezerva de viteza raportata la tempoul de concurs. Aceasta creste proportional cu
posibilitatile maxime de viteza in executarea mjloacelor specifice. Pornind de la acest adevar al
concursului actual, trebuie reevaluata conceptia despre rolul si locul vitezei in programarea
antrenamentului, ca o conditie a optimizarii performantei sportive.

Bazele fiziologice si biochimice ale vitezei si formele ei de manifestare.

In cadrul diverselor miscari, viteza se manifesta sub forma si aspecte diferite, insa intotdeauna una dintre
ele este dominanta in realizarea actului motric. Se deosebesc urmatoarele forme de manifestare a
vitezei:

- viteza de reactie, sinonima cu timpul de reactie sau perioada latenta a reactiei motrice elementare;

- viteza de executie a unor miscari mai complexe sau a unei faze dintr-o miscare complexa ce
caracterizeaza o ramura sau proba;

- viteza de repetitie, prezenta in efectuarea unor acte motrice ciclice, de exemplu, frecventa pasilor in
unitatea de timp sau frecventa loviturilor la box;

- viteza de deplsare sau viteza integrala – care se manifesta de obicei in conditiile specifice unor ramuri
sau probe, cum sunt: alergarile de viteza, viteza elanului sau a jucatorului pornit la contraatac;

- viteza de optiune, manifestata prin alegerea rapida a variantei optime de raspuns la actiunile
adversarului, care exprima inteligenta sportivului in unele ramuri de sport ca: boxul, luptele, judoul,
tenisul, iar in jocurile sportive in general capata o pondere din ce in ce mai mare;
- viteza de angrenare, caracterizata prin capacitatea de a ajunge rapid la viteza maxima.

Aceste forme de manifestare a vitezei se caracterizeaza printr-o independenta relativa. Inregistrand

timpul de reactie cu ajutorul unei aparaturi moderne, specialistul italian Madellal A. a constatat lipsa
unei corelatii statistice semnificative intre timpul de reactie si performanta la 100 m. din atletism. Fiecare
dintre formele de manifestare a vitezei are la baza mecanisme fiziologice si un substrat biochimic aparte.
Astfel, viteza de reactie se bazeaza pe procesele complexe ce realizeaza depolarizarea membranei
receptorilor, pe viteza transmiterii eferente si aferente a mesajului codificat sub forma de impuls nervos,
pe timpul necesar elaborarii raspunsului si generalizarii excitatiei in muschi. Un astfel de ciclu complet
masoara in medie cca. 200 ms., din care 50% se consuma la nivel central, pentru analiza si sinteza
mesajului si pentru eliberarea raspunsului. Trebuie retinut ca tocmai aceasta parte a impulsului de
reactie este cea mai dinamica si deci perfectibila prin exersare.

Viteza de executie exprima timpul necesar efectuarii integrale a unui act motric, care, pe langa
componentele amintite anterior, contine si elementul de executie a miscarii complexe. In activitatea
sportiva, viteza de executie este declansata de cele mai multe ori de catre un obiect in miscare (mingea,
tinta la proba de mistret etc.), ceea ce reprezinta o ingreuiere serioasa a partii aferente a reactiei
motrice, dar si a analizei centrale a parametrilor temporali si spatiali ai obiectului aflat in miscare. Date
recente in domeniul neurofiziologiei demonstreaza ca, in cazul aparitiei neasteptate a unui stimul, timpul
de executie este semnificativ prelungit. Observarea si identificarea obiectului in zbor reclama o dubla
acomodare vizuala: o acomodare cinetica, obtinuta prin miscarea de convergenta a celor doi globi
oculari si o acomodare dioptrica la distanta, impusa de distanta obiect-sportiv. Acomodarea cinetica se
realizeaza in cca. 175-225 ms., iar acomodarea dioptrica necesita o perioada de cca. 200-400 ms., care se
impune perfectionarii capacitatii sportivilor de a identifica rapid parametri de zbor. Practica ne arata ca
aceasta capacitate se poate perfectiona prin exercitii judicios selectionate si metode esalonate in cadrul
ciclului saptamanal de antrenament. Se recomandain acest scop mai ales jocurile dinamice, in care
sportivul este pus in situatia sa raspunda rapid la aparitia unei mingi sau a altui obiect aruncat din pozitii
variabile si cu traiectorii si viteze diferite, respectand regula „de la usor la greu”. Atunci cand privirea
sportivului fixeaza obiectul aruncat inainte de a-si lua zborul, reactia motrica si implicit viteza de executie
sunt corespunzatoare.

Viteza de repetitie exprima numarul maxim de miscari simple sau mai complexe, efectuate in unitatea de
timp si are la baza mobilitatea sau labilitatea functionala a sistemului nervos central, care emite comenzi
succesive in mod repetat, iar efectorul muscular raspunde prompt la aceasta in functie de propria viteza
de contractie si de relaxare. In cazul in care timpul de executie a miscarilor repetate rapid se prelungeste,
intervine in sens limitativ oboseala placii motorii, la nivelul careia au loc sinteza si activitatea
mediatorilor chimici. O data cu solicitarea extrema a mobilitatii functionale a proceselor corticale,
oboseala survenita la nivel central determina diminuarea performantei motrice repetate cu mare
frecventa.

Viteza de deplasare, ca forma complexa de manifestare a vitezei, are cea mai mare importanta in sport,
deoarece oglindeste posibilitatile concrete ale sportivului de a parcurge distanta data cu maximum de
viteza. In probele atletice de viteza ea este esentiala pentru victorie, iar in multe ramuri de sport, ca
fotbalul, tenisul de camp, rugbyul, baschetul etc., viteza de deplasare mare poate crea avantaje
incontestabile in anumite faze ale intrecerii sportive. Viteza de deplasare, ca forma complexa de
manifestare a vitezei, se afla intr-o relatie dialectica de interdependenta relativa cu formele elementare
ale vitezei.

Analiza performantelor sportive in probele de viteza arata ca doua forme de manifestare a vitezei
prezente in viteza de deplasare – capacitatea de accelerare rapida si aceea de a mentine nivelul relativ
constant al vitezei (viteza medie specifica) sunt independente una de cealalta. Sportivul care acumuleaza
repede viteza in timpul startului poate realiza un rezultat mai slab pe distanta de alergare, decat cel care
se lanseaza ceva mai incet, dar poseda, o viteza mai mare si constanta pe parcurs. Explicatia rezida in
faptul ca alergatorul are de rezolvat sarcini diferite in cele doua faze ale alergarii: in faza de start, scopul
este dobandirea rapida a unei viteze cat mai mari, conditionata in special de forta in regim de viteza,
forta exploziva (dupa Baroga L.), in timp ce pe parcursul alergarii de 100-200 m. hotarator este nivelul
vitezei medii – viteza in regim de rezistenta. Coordonarea fina a miscarilor joaca un rol important in
ambele faze. In unele ramuri de sport, accentul principal se pune pe accelerarea rapida (baschet, fotbal,
handbal, tenis etc.), in timp ce in probele de viteza ambele componente sunt importante.

Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare rapiditate au la baza repetarea cu mare
viteza a comenzilor nervoase transmise catre muschii efectori. In conditiile vitezei maxime de deplasare,
semnalele senzitive proprioceptive cu punct de plecare din muschi tendoane-aponevroze, capsule
articulare etc., nu pot interveni in corectarea eventualelor greseli de coordonare, deoarece mecanismele
feed-back nu dispun de timpul suficient pentru aceasta. De aceea, specialistii Verhosanski J. s.a.
recomanda evitarea executarii cu viteza maxima a miscarilor rapide insuficient stapanite. De altfel,
neurofiziologia moderna stabileste fara echivoc faptul ca bombardarea placii motorii cu salve de
impulsuri de mare frecventa duce la micsorarea treptata a intervalului de timp ce sta la dispozitia
muschiului pentru efectuarea contractiei. Apare, in acest context, starea de tetanie incompleta, in care
muschiul se relaxeaza din ce in ce mai greu si mai putin , apropiindu-se de lucrul in regim izometric.
Aceasta reduce din ce in ce mai mult amplitudinea miscarii, o data cu ea micsorandu-se si viteza de
deplasare. Alergarea „crispata” reprezinta exemplul clasic al tetanizarii muschiului, pentru eliminarea ei
fiind necesare multe exercitii de relaxare. Din punct de vedere biochimic, viteza depinde de rezervele din
muschi de acid adenozintrifosforic (ATP) si fosfocreatina (PC) si de regimul de mobilizare a energiei
chimice. Ca urmare a lucrului cu intensitate maxima se creaza o datorie mare de O2 iar cantitatea de acid
lactic din sange creste dupa efort.
Metodele moderne de dezvoltare a vitezei de deplasare se bazeaza pe repetarea cu viteza maxima (sau
aproape maxima) a unor portiuni relativ scurte, exercitiul fiind efectuat integral cu mare intensitate. In
functie de gradul de pregatire, perioada de antrenament, conditiile materiale si de mediu, distanta si
intervalul de odihna variaza. Este deosebit de important ca intervalul de odihna sa fie astfel stabilit, incat
sa permita refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort anaerob-alactacid, iar in scopul mentinerii la un
nivel ridicat a excitabilitatii sistemului nervos central in timpul pauzei, sportivul trebuie sa execute in
continuare alergare usoara sau mers vioi, eventual sa faca exercitii de gimnastica respiratorie si de
relaxare, toate acestea in scopul asigurarii prospetimii nervoase atat de necesara pentru atingerea vitezei
maxime. Astfel, fiecare dintre eforturile de viteza repetate la intervale relativ scurte va gasi sistemul
nervos central si in special scoarta cerebrala intr-o stare de excitabilitate usor crescuta (faza de exaltare),
ce favorizeaza realizarea vitezei maxime sau chiar supramaxime. Din punct de vedere biochimic nu exista
contraindicatii in efectuarea eforturilor repetate de viteza. Doar daca efortul de viteza se prelungeste
peste 15 s. se cupleaza in torentul energogenetic glicoliza (descompunerea anaeroba a glucozei), care nu
favorizeaza atingerea vitezei maxime, iar prin acumularea in muschi a acidului lactic se influenteaza
negativ viteza contractiei lui. In cazul distantelor scurte de 50 m., parcurse cu viteza maxima, intervalul
optim de odihna se situeaza intre 3:30-5 min., iar dupa 100 m. parcursi cu viteza maxima este necesara o
perioada de minimum 7-8 min. pentru revenire.

Din cauza numarului mare de repetari ale exercitiilor specifice de viteza (cu viteza maxima), volumul
mare de lucru devine monoton si stereotip si duce cu timpul la fixarea caracteristicilor temporare si
spatiale ale miscarii ciclice specifice alergarilor scurte, determinand in cele din urma aparitia „barierei de
viteza”. Lungimea pasilor reprezinta caracteristica spatiala a efortului de viteza, iar frecventa pasilor si
viteza de executie a unui ciclu integral constituie caracteristici temporare ale efortului de viteza. Fixarea
caracteristicilor spatiale si de timp ale efortului, efectuat in mod repetat intr-o maniera similara, creeaza
cu timpul o adevarata „bariera” in calea imbunatatirii vitezei maxime.

Bariera de viteza apare si se fixeaza ca rezultat al contradictiei interne a metodicii de antrenament ce

preconizeaza un mare numar de repetari cu viteza maxima sau apropiata de cea maxima. Metodica
respectiva face imposibila mentinerea pe tot acest interval a prospetimii sistemului nervos central,
ceruta de legile fiziologiei efortului in vederea realizarii oricarui progres in eforturile specifice de viteza.
Antrenorul, cunoscand foarte bine legea de baza a dezvoltarii vitezei, conform careia „viteza se dezvolta
prin viteza”, opteaza pentru repetarea multipla a efortului in conditii de viteza maxima, cazand in
capcana fixarii unui stereotip dinamic specific de viteza, in cadrul caruia caracteristicile de timp si de
spatiu ale miscarii s-au legat atat de strans intre ele, incat miscarea devine quasi-automata, invariabila,
constanta. In asemenea situatii, marirea volumului de lucru in lectiile de antrenament are ca efect fixarea
si mai puternica a tuturor parametrilor alergarii. O astfel de situatie ar putea fi chiar favorabila in
conditiile atingerii unei viteze foarte mari, asigurand suprematia alergatorului de viteza consacrat sau a
unui alt sportiv, de exemplu a unui fotbalist care joaca pe postul varfului de atac sau de extrema si a atins
o viteza de alergare pe 100 m. de 10.3-10.5. In schimb, unui tanar sportiv cu reale posibilitati de a stabili
o performanta exceptionala, o astfel de stabilizare la jumatatea drumului constituie un handicap sau o
nerealizare. Instalarea barierei de viteza poate fi evitata prin utilizarea mijloacelor variate de pregatire,
intercalate cu exercitii specifice de sprint, inlaturarea monotoniei pregatirii prin introducerea unor jocuri
de miscare, exercitii pe teren variat, jocuri sportive etc.

Mijloacele de dezvoltare a vitezei.

Ozolin N.G. diferentiaza 3 grupe de exercitii aplicate in dezvoltarea acestei calitati:

Exercitii de dezvoltare generala a vitezei, care constau din miscari simple, executate cat mai repede
posibil, de genul rotarilor, sprinturilor, intoarcerilor, la care se adauga jocurile sportive cu o larga
raspandire in practica sportiva. Datorita marii lor accesibilitati din punct de vedere motric si emotional
aceste mijloace sunt incluse in majoritatea antrenamentelor pentru dezvoltarea vitezei incepatorilor,
copiilor si juniorilor.

Exercitii specifice pentru viteza din propria ramura de sport (apropiata ca structura de cea
competitionala) diferentiate, la randul lor, de autor in 3 grupe:

- exercitii ciclice: alergare pe 100 m. cu sprijin, deplasari prin sarituri, salturi, pasi mariti, toate efectuate
rapid, deci cu o frecventa cat mai mare sub forma de repetari si cu o amplitudine redusa;

- exercitii aciclice: impingeri, loviri, sarituri, realizate de asemenea cu viteza maxima;

- exercitii combinate: sarituri si aruncari cu elan, actiuni tehnico-tactice din jocurile sportive.

Exercitii de viteza din alte ramuri de sport, cum sunt alergarile pe distante scurte folosite in toate jocurile
sportive, de halterofili si aruncatori.
Prin folosirea exercitiilor specifice de viteza din propria ramura sau din altele se favorizeaza pregatirea
tehnica concomitent cu dezvoltarea acestei calitati. La alegerea mijloacelor trebuie sa se tina seama de
faptul ca transferul pozitiv al calitatii vitezei de la o miscare la alta opereaza cu usurinta atunci cand
structura lor cinematica si dinamica este asemanatoare. De exemplu, alergarea de viteza pentru toate
jocurile sportive reprezinta actiunea motrica indispensabila evidentierii bagajului tehnico-tactic, insa
numai cu conditia mentinerii unei stabilitati a stereotipurilor dinamice (procedeelor tehnice specifice,
implicate in alergare).

Efectuarea unui exercitiu de viteza reclama intreruperea lui in momentul scaderii involuntare a frecventei
executiei, semn al instalarii iminente a starii de oboseala. De fapt, in legatura cu structura mijloacelor de
dezvoltare a acestei calitati motrice trebuie retinute cateva reguli esentiale: viteza fiind caracterizata de
spatiul parcurs, printr-o miscare data, intr-un timp anumit (distanta timp) reclama trecerea cat mai
rapida de la starea de repaus total sau relativ la cea de actiune pentru efectuarea miscarii date (ciclice
sau aciclice) in scopul obtinerii unei eficiente masurate in finalul ei. Totodata, trebuie subliniata corelatia
dintre viteza si celelalte calitati motrice. Pentru a efectua o miscare in viteza este nevoie, inainte de
toate, de manifestarea unei forte care sa invinga starea de repaus, de inertie. Viteza se manifesta pe
fondul unei mari capacitati de concentrare, in conditiile unui control al executiei corecte si oportune a
deprinderii motrice specifice fara consum inutil de energie, prin angajarea exclusiva a grupelor
musculare solicitate de efectuarea miscarii. Pe temeiul acestor cerinte apreciem, de asemenea, ca la
nivel de inalta performanta, efortul de viteza este tot mai mult conditionat de o pregatire fizica generala,
menita sa valorifice integral zestrea genetica a sportivului la capitolul viteza.

Metodele de dezvoltare a vitezei.

Metodologia dezvoltarii acestei calitati mai putin perfectibile in raport cu cele analizate anterior, reclama
cunoasterea unor mecanisme interne cu rol reglator. Pentru aceasta este nevoie sa se stabileasca o
relatie optima intre intensitate, durata si volumul efortului de viteza. De asemenea, depasirea barierei de
viteza, relaxarea si crearea rezervei de viteza constituie regulile principale ale metodologiei de lucru in
domeniul acestei calitati motrice.

Intensitatea excitatiei poate fi submaximala, maximala si supramaximala. Frecventa motrica si

amplitudinea miscarii optime sunt decisive, asadar e absolut necesar ca tehnica sa fie perfecta. Pana la
obtinerea acesteia se recomanda ca in antrenamente intensitatea excitatiei sa fie medie si submaximala
pentru a nu perturba perfectionarea stereotipului dinamic si a preveni accidentele musculare. Desigur
manifestarea intensitatii maximale a excitatiei depinde de starea sistemului nervos. Din aceste
considerente se recomanda ca nivelul intensitatii sa reprezinte 80% din posibilitati, iar pauzele dintre
repetari sa fie cat mai scurte pentru a se incadra in perioada de excitabilitate crescuta a sistemului
nervos central. Daca urmarim obtinerea unor efecte pe plan muscular, se impune ca pauzele sa fie mai
lungi, intrucat repetarile sunt mai solicitate din punct de vedere energetic, fapt ce reclama un timp mai
mare pentru refacerea partiala a organismului in intervalul dintre repetari. De altfel, o asemenea
metodologie se bazeaza pe datele fiziologiei efortului, potrivit carora perioada excitabilitatii sistemului
muscular este mai lunga decat cea a sistemului nervos central. Pentru aceasta se recomanda ca
antrenamentul de viteza sa preceada alte activitati motrice obositoare.

Durata excitatiei (efortului) ramane un parametru mai usor controlabil, regula ei de baza fiind: nici prea
lunga, nici prea scurta, in functie de lungimea fazei de accelerare, pana la atingerea vitezei maxime.
Limita maxima a duratei excitatiei nu este inca precizata. S-a constatat ca daca este prea lunga nu duce la
efectul scontat, efortul capatand un profil de rezistenta, iar daca este prea scurta se obtine o
imbunatatire a capacitatii de accelerare, nu insa si indicatorii de viteza maxima. Durata excitatiei optime
este proprie fiecarui sportiv in parte si implicit fiecarei probe. In literatura de specialitate se arata ca
viteza maxima se obtine intre secundele 5-6 in proba atletica de alergare pe 100 m.

Indubitabil, durata si eficienta excitatiei depind de frecventa ei in intervalele dintre eforturi, necesare
refacerii capacitatii de lucru. In acelasi timp, intervalul nu trebuie sa fie prea lung pentru a nu reduce
excitabilitatea sistemului nervos, observatiile efectuate indicand ca o durata de 4-6 min. este suficienta.

Volumul excitatiei este si el subordonat legitatilor reactivitatii sistemului neuromuscular. Cu cat

solicitarea acestuia este mai mare, cu atat volumul excitatiei optime pentru dezvoltarea vitezei este mai
mic. Practic, intr-un antrenament se repeta de 5-6 ori exercitiile cu intensitate maxima.

Depasirea barierei de viteza ramane o conditie a dezvoltarii ei. Zatiorski identifica bariera de viteza ca o
consecinta a unor antrenamente unilaterale care constau exclusiv din exercitii de sprint. N.G. Ozolin
sustine ca dezvoltarea acestei calitati motrice este ingreuiata de formarea unui anumit stereotip motric.
De aceea, se recomanda aplicarea unor antrenamente complexe (multilaterale si speciale), in conditii
usurate (exercitii de alergare cu micsorarea rezistentei aerului sau prin folosirea unor aparate de
tractiune, care amplifica frecventa si o amplitudine a miscarilor. De asemenea, folosirea unor aparate
electronice in antrenamente sau participarea la concursuri in compania unor adversari cu performante
mai bune contribuie la depasirea barierei de viteza.

Plafonarea vitezei este deseori intalnita, caracterizandu-se prin obtinerea unor rezultate relativ stabile,
inferioare insa celor realizate anterior de sportiv. De multe ori ea apare indiferent de eforturile depuse in
antrenament, pentru inregistrarea unui nou salt in dezvoltarea acestei calitati. Momentul este extrem de
dificil de suportat si de catre sportiv, si de catre antrenor, generand neincrederea in posibilitatile
sportivului de a obtine un spor de viteza.

Plafonarea vitezei intervine in cazul in care parametrii importanti (directi si indirecti) ai antrenarii
acesteia (exercitiile de viteza, detenta, forta, rezistenta) se mentin la valori aproximativ egale, pe
perioade de timp mai indelungat. O alta explicatie o constituie obisnuirea organismului cu mijloacele
specifice de viteza folosite, care inceteaza sa mai fie factori superexcitanti, capabili sa solicite
reactivitatea biologica a sportivului peste posibilitatile lui de moment, diminuate ca urmare a utilizarii
indelungate a aceleiasi metodologii.

Pentru depasirea momentului de plafonare a vitezei, in general, se recomanda:

a) renuntarea pentru o perioada de timp la exercitiile specifice de viteza;

b) marirea tempoului de executie, a numarului de miscari pe unitatea de timp, in cadrul unor miscari
simple de viteza;

c) aplicarea unor modalitati de influentare indirecta a vitezei, prin intermediul unor mijloace nespecifice,
cum ar fi de pilda exercitiile de detenta, forta exploziva, rezistenta specifica de viteza, forta.

Dupa reducerea in mod deliberat, pe o anumita perioada de timp, a solicitarilor in executarea exercitiilor
de viteza (a) sau a celorlalte mijloace recomandate (b si c), antrenamentele de viteza specifica se reiau la
parametrii crescuti din punct de vedere al volumului , intensitatii si mai cu seama al frecventei miscarilor.

Rezerva de viteza reprezinta diferenta dintre nivelul maxim individual al vitezei si cel atins in concurs.
Proportional cu durata efortului competitional trebuie sa creasca si rezerva de viteza. De regula, nu se
solicita dintr-o data intreaga capacitate de viteza de care este capabil sportivul. Efortul competitional se
desfasoara la un nivel inferior vitezei maxime, rezervele pe care si le pastreaza sportivul (cu exceptia
probelor de viteza cu o durata de pana la 10-15 s din diferite ramuri de sport), permitandu-i sa execute
relaxat procedeele tehnico-tactice intr-o gama mai larga de viteze. In finalul concursului cand se pune
problema mentinerii avantajului dobandit sau a recuperarii a celui pe care il detine adversarul rezerva de
viteza este hotaratoare. Cerinta devine cu atat mai obiectiva, cu cat se prelungeste durata concursului.
Ca atare, metoda actuala reclama mentinerea unei viteze maxime cat mai ridicate si solicitarea
capacitatilor submaximale si medii ale sportivului, raportate la durata maxima a concursului, pentru a-i
permite sa actioneze adecvat si oportun, apeland la rezerva de viteza ce conditioneaza obtinerea
victoriei.

Dezvoltarea vitezei este corelata cu pregatirea volitionala, aspect care trebuie avut in vedere la
elaborarea metodologiei de lucru. Se afirma ca actualele recorduri mondiale se afla la limita medie a
posibilitatilor umane. In general fiziologia considera ca un sportiv bine antrenat poate sa foloseasca
maximum doar 75% din posibilitatile sale. In concursul sportiv, chiar si in conditiile dobandirii unui
record, sportivul nu-si valorifica tot potentialul de care dispune. De aceea, actionarea pe plan volitiv
constituie resortul si totodata modalitatea aproape unica de a mobiliza integral potentialul biologic al
participantului la concurs.

Actele de vointa (de initiativa, de curaj, de perseverenta, de control sustinut) se pot manifesta fie sub
forma de concentrare si mobilizare sinergica a intregii fiinte a sportivului pentru efortul fizic pe care
urmeaza sa-l depuna in sporturile individuale bazate pe start, pe comanda sonora sau vizuala, ori printr-o
participare activa si totala in efortul solicitat de jocurile sportive.

Conditia participarii psihice a sportivului este determinata in manifestarea efortului de viteza. In acelasi
plan se incadreaza si crearea unei ambiante de antrenament menite sa contribuie la dezvoltarea acestei
calitati motrice.

Un climat apasator care genereaza plictiseala sau indiferenta are efecte negative asupra procesului de
dezvoltare a vitezei, diminuandu-i considerabil eficienta. Dispunerea mentala, pe fondul odihnei si
refacerii complete a sportivului constient de necesitatea angrenarii sale biologice si psihice, constituie
un imperativ de ordin didactic ce contribuie, alaturi de ceilalti factori amintiti, la realizarea acestui
obiectiv de importanta majora pentru optimizarea performantei sportive. Munca didactica reclama
deopotriva informatie stiintifica si priceperea valorificarii ei in conditiile concrete ale lucrului cu sportivul.

In concluzie, metodele de dezvoltare a acestei calitati motrice nu sunt la fel de elaborate ca cele
prevazute anterior dar ele se bazeaza totusi pe cateva elemente care nu trebuie tratate separat, ci strans
corelate, in interiorul aceluiasi proces. Astfel, repetarea unui exercitiu ciclic cu accelerare influenteaza
pozitiv trecerea pragului vitezei maxime. Spre exemplificare, Ozolin N.G., se refera la alergarea accelerata
pe 60-80 m. pe care sportivul o realizeaza gradat pana la limita maxima a vitezei sale, incercand apoi „din
elan”, fara crispare (atat de daunatoare), sa o depaseasca. La aceasta ar trebui adaugata precizarea ca
sportivul se va stradui sa mentina viteza limita atinsa fie chiar si pe o distanta mica. Pentru ca durata
actiunii asupra organismului este scurta, efectul scontat se poate obtine prin repetarea accelerarilor de
mai multe ori (4-6 ori).

Metoda alternativa se bazeaza pe efectuarea miscarilor de mare intensitate (executate in decurs de 4-5
s) urmate de cele de intensitate mai mica. O astfel de alternanta (realizata prin cateva repetari
consecutive) contribuie la dezvoltarea vitezei maxime fara suprasolicitarea organismului. Ciclistii,
sprinterii, luptatorii, boxerii, judocanii si practicantii jocurilor sportive folosesc cu precadere aceasta
metoda.

Metoda handicapului stimuleaza dezvoltarea sprinterilor, semifondistilor, inotatorilor, patinatorilor,

ciclistilor pusi in situatia de a efectua actiunea motrica specifica prin acordarea unui avantaj de spatiu
sau (mai rar) de timp partenerilor mai slab pregatiti. Asa-zisa „plasa” a sportivului mai slab fata de cel
mai bun, inlocuita cu „iepurele” sau „ogarul electronic”, se transforma intr-un obiectiv concret si
stimulator pentru sprinter, saritor sau inotator, constituind, de fapt, o varianta a metodei handicapului cu
substrat psihologic.

Metoda „din mers”, aplicata in pregatirea de viteza a atletilor, patinatorilor si ciclistilor consta in
parcurgerea rapida a unei distante scurte, dupa un elan prealabil. Se recomanda ca distanta sa fie
suficient de lunga pentru a putea fi parcursa in cel mult 10-15 s.

Metoda repetarilor, frecvent folosita in pregatirea de viteza, consta in executarea succesiva a efortului
ciclic si aciclic, cu viteza maxima, in conditii usurate si cu viteza superioara celei maxime. Exercitiul, in
totalitatea lui, se repeta in aceste conditii. De fapt, toate celelalte metode pot fi inglobate in metoda
repetarilor, intrucat orice exercitiu de viteza se reia de nenumarate ori.

Toate metodele amintite mai sus include o suita de reguli esentiale pentru dezvoltarea vitezei si stabilirea
parametrilor efortului adecvat, dintre care amintim cateva:

- durata exercitiului ciclic neintrerupt este optima in cazul in care acesta se efectueaza fara reducerea
vitezei maxime (5-6 s) si submaxime (10-12 s);
- repetarile exercitiului ciclic neintrerupt (de exemplu, alergarea 5 x 30 m.) trebuie efectuate fara
reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeste o medie eficienta si accesibila pentru
majoritatea sportivilor;

- intensitatea eforturilor de viteza incepe de la circa 80% din posibilitatile maxime si cu incercari de a
depasi aceasta limita;

- eforturile de viteza pot fi extinse pe distante cu 10-12% mai mari decat cele de concurs;

- numarul si natura pauzelor dintre repetari depind, in principiu, de posibilitatea sportivului de a repeta
exercitiul fara sa reduca viteza. Atingerea limitelor ei maxime determina aparitia imediata a datoriei de
O2 pentru „plata” careia este nevoie de mai multe minute de repaus. De exemplu, dupa o alergare de
100 m., pulsul revine la normal in 40-50 min., iar cantitatea de O2 obsorbit necesar reechilibrarii,
aproximativ in minutul 40. Aceasta informatie nu trebuie sa determine o prelungire a pauzelor de
odihna, care au drept consecinta reducerea vitezei miscarilor, intrucat se micsoreaza excitabilitatea
sistemului nervos central concomitent cu scaderea temperaturii corpului obtinuta prin exercitiile
pregatitoare din incalzire si efortul anterior de viteza;

- durata pauzei depinde, de asemenea, de timpul exercitiilor, de nivelul de pregatire al sportivilor, de

varsta si conditiile antrenamentului si de senzatiile subiective care sugereaza atat apropierea instalarii
starii de oboseala, cat si a posibilitatii de reluare a efortului.

Planificarea exercitiilor de dezvoltare a vitezei.

In economia planificarii ciclului anual, dezvoltarea vitezei se inscrie permanent in dozari si forme diferite.
Astfel, in prima etapa a perioadei pregatitoare se programeaza ca dezvoltarea ei sa aiba loc pe fondul
unui lucru pentru rezistenta aeroba, indemanare si mobilitate, folosind mijloacele generale si specifice
acestei calitati. Dintre mijloacele generale, jocurile sportive sunt cele mai eficiente si, deci, cel mai
frecvent folosite in majoritatea ramurilor si probelor sportive. Perfectionarea tehnica reclama viteze
diferite. In cazul accelerarilor si schimbarii vitezei (frecvente in fartlek) se recomanda ritmicitatea si alura
relaxata a miscarilor. Nivelul de insusire a procedeelor tehnice impune regimuri de viteza menite sa
contribuie si la formarea si stabilirea deprinderii motrice specifice.
In etapa a doua a perioadei pregatitoare, cea mai mare importanta trebuie acordata mijloacelor specifice
pentru dezvoltarea vitezei propriu-zise si a celei in regim de rezistenta. Volumul si intensitatea
submaximala si maximala cresc comparativ cu etapa anterioara, apropiindu-se si uneori depasind viteza
necesara in executarea eficienta, planificata a procedeelor tehnico-tactice in conditiile concursului.
Numarul repetarilor se mareste in ciclu diurn si in cel saptamanal.

In perioada precompetitionala si competitionala, indicatiile de mai sus pentru partea a doua a etapei
pregatitoare cresc ca intensitate, volum si specificitate, apropiindu-se de cerintele modelului de concurs.
Totodata, prin participarea sportivilor la probele de control si la concursurile amicale si oficiale (in medie
30-40 intr-un ciclu anual) se asigura o intensitate crescuta eforturilor de viteza.

In ceea ce priveste frecventa mijloacelor necesare dezvoltarii vitezei se inregistreaza tendinte de crestere
atat in regimul ciclului diurn, cat si in cel saptamanal. Se planifica, de-a lungul mai multor etape (2-3)
includerea mijloacelor specifice de dezvoltare a vitezei atat in lectia a.m. cat si in cea p.m. Ozolin
aminteste de experimentul lui Koval-Petrenko care au demonstrat ca frecventa pasilor intr-o alergare de
20 s a crescut intr-un procent mai mare ca efect al includerii mijloacelor de viteza de doua ori pe zi, fata
de planificarea lui o data pe zi sau la doua zile. Frecventa poate fi sporita si la 3 „momente” de viteza
intr-o zi, cu conditia ca durata lor sa fie scurta. Planificarea zilnica a dezvoltarii vitezei este posibila numai
in situatia in care intensitatea efortului este submaximala. O asemenea regula este impusa de faptul ca
efortul de viteza maxima determina un mare consum de energie nervoasa, pentru a carei refacere este
nevoie de 2 zile de pauza intre 2 tipuri de eforturi cu astfel de profil.