3.

3 Monitorizarea efortului şi rolul ei în dirijarea acestuia

Monitorizarea efortului în sport este o noțiune care a devenit din ce în ce
mai importantă odată ce s-a conturat tot mai evident că antrenamentul are un
puternic caracter individual fapt ilustrat și argumentat pe larg în capitolul 7,
punctul 7.2
Astăzi monitorizarea efortului din punct de vedere al consecințelor
biologice generate de stimuli asupra organismului se desfășoară pe trei niveluri:

a. Nivelul energetic – este nivelul care monitorizează reacțiile generatoare

de energie, costul metabolic al acestora și dezechilibrele metabolice. Acest nivel
utilizează doi parametrii de bază: pulsul și concentrația de acid lactic.
Prima încercare de a măsura dezechilibrele generate de efort a fost
determinarea valorilor de puls. Pulsul a reprezentat primul și cel mai ușor de
determinat parametru care a fost pus în legatură cu răspunsul organismului la
efort. La început el a fost determinat manual apoi au apărut ceasurile care
înregistrau automat pulsul (puls testerere) apoi gama de determinări
cardiovasculare s-a extins tot mai mult astfel încât astăzi avem aparate de
mărimea unei cutii de chibrituri care înregistrează automat EKG-ul de efort
chiar și în apă pentru înotătorii profesioniști.
Un al doilea parametru care a putut oferi informații foarte utile despre
intensitatea efortului a fost acidul lactic. Pe baza determinării concentrației
acestuia s-au putut caracteriza treptele de intensitate de efort având la bază
reacția generatoare de energie. Utilitatea acestui parametru este subliniată și de
faptul ca aparatura de determinare a acidului lactic a fost miniaturizată până la
dimensiunile unui cronometru și la un preț mai mult decât accesibil. Aceste
aparate au devenit de uz individual și sunt indispensabile mai ales în sporturile
care depind de condițiile de mediu (schi fond, kaiac-canoe, ciclism, canotaj,
maraton, biatlon etc.). Un astfel de aparat (Lactate-Pro) este prezentat în partea
a III-a a lucrării, capitolul 6.
În sfârșit, stabilirea corelațiilor între puls și lactat, respectiv între
reactivitatea cardiovasculară și reactivitatea metabolică, a reprezentat
desăvârșirea monitorizării energetice a antrenamentului. De fapt, pentru
antrenament, cele mai semnificative sunt neconcordanțele între puls și lactat
[TOCITU D., 2000 p. 145-148]1 după cum urmează:
- Puls ridicat – lactat mic este cazul care corespunde situației în care inima
nu susține corect intensitatea efortului și antrenamentele corective trebuie să
vizeze pregătirea cardiacă. Astfel, dacă un sportiv este capabil să execute un
efort de intensitate 80% cu un lactat de 6,5 mmol/l (VO2 max) dar la un puls de
180 bătăi/minut (O2LA), este evident că inima lui nu este pregătită să suporte
optimal o asemenea intensitate. Desigur, sportivul poate să execute exercițiile la
timpii ceruți, dar va plăti, din punct de vedere fiziologic, mult mai mult decât ar
fi normal pentru o asemenea intensitate. Lucrând cu costuri mărite, în scurtă
vreme va apărea o stagnare în evoluția performanței departe de atingerea
potențialului cu care este creditat. Ori de câte ori apare o asemenea situație este
preferabil să renunțăm la lucrul intensiv, înlocuindu-l cu lucrul în zona aerobă
(O2S) și în zona de prag aerob-anaerob (OR) și alegând distanțele mai lungi ale
zonei.
- Puls mic – lactat ridicat corespunde situației în care pregătirea
cardiovasculară este adecvată dar sistemul muscular nu este capabil să susțină
intensitatea cerută de treapta de efort. Astfel, sportivul nostru este capabil să
execute un efort de intensitate 80%, cu un puls de 165 bătăi/minut (OR) dar are o

1
TOCITU D., 2000, Echilibrul acido-bazic la sportivii de înaltă performanţă. Aspecte biochimice în controlul şi
dirijarea antrenamentului sportiv. Universitatea Bucureşti, Facultatea de Biologie, teza de doctorat, p. 145-148
concentrație de acid lactic de 10 mmol/l (VO2 max). Dacă în acest caz nu este
vorba de executarea unor antrenamente pe fond de nerefacere musculară (5-6
mmol/l acid lactic în stare bazală la un pCO2 normal), înseamnă că volumul de
antrenament în zona de prag aerob-anaerob (OR) a fost incorect executat (numai
cu adresa cardiovasculară nu și metabolică) sau prea mic. În acest caz sportivul
trebuie să abandoneze antrenamentele din zona mixtă (VO2 max și OLA1) și să
lucreze la extremități (O2S și OR pe de-o parte și LA și forță pe de altă parte).
Neregulile de pregătire sunt și mai evidente dacă la o intensitate de efort de 65%
și un puls de 148 bătăi/minut (O2S), sportivul are un lactat de 6,5 mmol/l.
- Puls ridicat – lactat ridicat la o intensitate de efort <75% corespunde
lipsei de antrenament sau dorinței de a lucra tot timpul foarte tare în speranța
obținerii mai rapide a adaptărilor. Dacă la o anumita intensitate de efort și pulsul și
lactatul sunt ridicate, dar sportivul realizează timpii ceruți în antrenament, acest
lucru se întâmpla numai datorită calităților volitive și în scurt timp gradul de uzură
va fi atât de mare încât, de cele mai multe ori, anul de pregătire este complet ratat.
În acest caz după o diagnoza biochimică complexă trebuie refăcut planul de
pregătire (volume, distanțe, pauze între repetări etc.).
- Puls mic – lactat mic la o intensitate de efort >75% corespunde unui
biologic extrem de valoros, capabil să introducă rapid în lucru mecanismul de B-
oxidare lipidică. Aceste cazuri, mai rar intâlnite, sunt caracteristice sportivilor cu
un număr mare de ani de pregătire (OPTIMAL). Randamentele de transformare a
energiei chimice în energie mecanică sunt foarte bune datorită faptului că sursele
de energie chimică se succed fără întreruperi prea mari în susținerea unui anumit
tip de efort. În plus, datorită caracterisicilor genetice individuale, antrenamentele
au avut mereu costuri metabolice mici, ceea ce a determinat un grad mic de uzură.
Un argument în favoarea acestei idei este creșterea continuă a vârstei marilor
performeri și menținerea lor un număr mare de ani în vârful ierarhiilor mondiale.
Aceste cazuri, care de regulă necesită structuri de antrenament, mediacție și
alimentație de un tip special, sunt unicate și necesită discutii și analize pentru
fiecare în parte. De regulă, când întilnim o astfel de situație ne aflăm în apropierea
unui rezultat foarte bun.

b. Nivelul enzimatic – este descris în partea a III-a la capitolul 6.4 și în afara

dezechilibrelor musculare este implicat și în stabilirea corectă a raportului aerob-
anaerob (LDH) precum și a fazelor adaptării (compensare și supracompensare)
[SALGĂU S., 2004, p.170-177]2. Este o certitudine faptul că procesele
adaptative au în principal o condiționare enzimatică, deci proteică în cele din
urmă.

c. Nivelul hormonal este un nivel foarte complex al monitorizării

antrenamentului și se bazează pe stabilirea încărcăturilor stimulilor din
antrenament după nivelul concentrației diferiților hormoni. Este o metodă foarte
precisă dar extrem de costisitoare și care presupune o tehnologie de vârf.

2
SALGĂU S., 2004, Repere metodologice și biologice privind fenomenele de compensare și supracompensare în
dirijarea eforturilor de antrenament la înotătorii de mare performanță Universitatea Pitești,Facultatea de
Educație Fizică și Sport, teza de doctorat, p. 170-177