Introducerea elevilor în tehnica elaborării unei compuneri

(stabilirea subiectului, realizarea documentării şi întocmirea planului,

redactarea sau expunerea orală)

Prof. Cornelia Banu

Şcoala de Arte şi Meserii Băiuţ, Maramureş

În condiţiile în care şcoala contemporană deplasează accentual de pe memorarea unei

cantităţi de cunoştinţe pe dezvoltarea gândirii creatoare, pe însuşirea metodelor şi tehnicilor
muncii intelectuale, pe dobândirea deprinderilor de muncă independentă, elevul devine
participant activ la propria formare, iar profesorul se situează pe o poziţie nouă, aceea de
îndrumător al elevului; el îi transmite noţiunile fundamentale, îl înarmează cu metode şi tehnici
de studiu, îl învaţă cum să înveţe.

Din această perspectivă, compunerea, ca obiect de învăţământ, capătă sarcini sporite. Pe

lângă însuşirea exprimării corecte, orale şi scrise, a elevilor, activităţile specifice disciplinei
vizează dezvoltarea imaginaţiei şi gândirii acestora, formarea deprinderii de a-şi ordona logic
ideile, de a le dezvolta, de a crea, după posibilităţile fiecăruia, contribuind astfel, alături de
celelalte obiecte, la formarea personalităţii copiilor.

Priceperile şi deprinderile care se formează în orele de compunere nu vin numai în

ajutorul însuşirii temeinice a limbii şi literaturii române, ci constituie un sprijin valoros în
înţelegerea şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la alte discipline.

Compunerile sunt comunicări reduse sau ample, rezultate în urma unui proces de
elaborare, prezentate oral (expuneri) sau scris (compuneri propriu-zise), prin care se asigură
transmiterea unui volum de informaţii.

După gradul de participare al elevilor, compunerile se clasifică în:

Compuneri colective (planul şi redactarea sunt realizate cu participarea întregii clase);
Compuneri semicolective (planul este realizat colectiv, dar redactarea este individuală) ;
Compuneri individuale (planul este realizat colectiv, dar redactare este individuală) ;
Compoziţiile (planul şi redactarea se realizează individual).

Compoziţiile se eşalonează pe cicluri de învăţământ, clase, în funcţie de particularităţile

psihice ale elevilor şi de gradul de dificultate, prin îmbinarea principiului concentric cu cel
liniar.

Programele de învăţământ prevăd ca activitatea profesorilor să înceapă cu operaţiunile

de antrenare a elevilor în exerciţii pregătitoare, continuând cu introducerea lor în tehnica
elaborării de compoziţii propriu-zise, apoi cu corectarea şi discutarea acestora şi terminând cu
evaluarea lor.

Dobândirea deprinderilor de a compune nu e posibilă decât punând elevii sistematic în

situaţia de a exersa, de a-şi formula gândurile în mod explicit în propoziţii, în texte coerente.

1
 Tehnica elaborării compoziţiilor nu se însuşeşte prin învăţarea unor noţiuni teoretice, ci
punând elevii să lucreze, să opereze, să exerseze continuu în conformitate cu propria lor
individualitate şi originalitate.

Iniţierea în tehnica elaborării compunerii presupune stimularea gândirii independente, a

viziunilor personale, a sentimentelor elevilor, ei fiind îndrumaţi în a observa, a aprecia cu
sensibilitate şi a reflecta asupra celor observate pentru a reuşi să exprime cât mai bine ceea ce
observă, simt şi gândesc.

Iniţierea şi exersarea în tehnica compunerii este un act de durată şi implică:

a) iniţierea în tehnica compunerii şi a adunării materialului pentru a compune;
b) iniţierea în tehnica dispunerii şi a aranjării (înlănţuirii) materialului într-o comunicare
scrisă sau orală, în tehnica stilizării sau rostirii acesteia;
c) iniţierea în modalităţile de elaborare a diferitelor tipuri de compunere.

Această activitate se concretizează în practica şcolară printr-o pregătire indirectă cu

caracter permanent şi printr-o pregătire directă sistematică privind înarmarea elevilor cu
cunoştinţe despre structura compunerilor şi elaborarea lor.

Pregătirea indirectă are un aspect permanent şi constă în efectuarea zilnică la lecţie a

următoarelor activităţi mai importante:
- formarea la elevi a deprinderilor de a observa şi de a compara fenomenele observate
pentru a le putea aprecia;
- formarea la elevi a capacităţii de a generaliza, de a formula singuri concluzii;
- dezvoltarea vocabularului elevilor;
- formarea şi dezvoltarea gustului pentru citit şi a deprinderilor de muncă independentă;
- efectuarea de diferite exerciţii pentru dezvoltarea vorbirii elevilor, pentru a-şi putea
exprima observaţiile şi concluziile.

Pregătirea directă sistematică urmăreşte transmiterea de cunoştinţe teoretice despre

structura unei compuneri, îndrumări despre tehnica elaborării compunerilor. Se realizează prin
lecţii speciale despre compuneri şi structura lor sprijinindu-se pe studiul unor bucăţi de lectură,
pentru a porni de la exemple concrete pe baza cărora elevii îşi dezvoltă observaţia şi apoi
capacitatea de generalizare.

Lecţiile speciale despre tehnica elaborării unei compuneri abordează următoarele

probleme:
a) Cerinţele generale ale oricărei compuneri:
- tema sau subiectul;
- documentarea (sprijinirea pe un volum de observaţii, fapte, idei);
- unitatea compoziţională;
- exprimarea corectă.
b) Părţile componente ale unei compuneri şi conţinutul fiecărei părţi:
- introducerea care conţine scurte informaţii asupra problemei sau subiectului ales;
- cuprinsul în care se dezvoltă subiectul sau tema prin înlănţuirea faptelor, a aspectelor;
- încheierea care cuprinde scurte aprecieri, concluzii personale despre cele tratate în
cuprins.
c) Proporţia unei compuneri:
- necesitatea realizării unui tot armonios printr-o dozare a părţilor componente
(introducerea şi încheierea ocupă un loc mai restrâns decât cuprinsul).

2
 În lecţiile de familiarizare a elevilor cu structura unei compuneri se recomandă alcătuirea
unui plan dezvoltat pe baza unor texte studiate în care să fie marcate părţile componente ale
textului respectiv.

Elevii asistă la demonstraţii practice în care se elaborează în clasă compuneri, profesorul,

prin metoda expunerii, dând indicaţiile necesare pentru fiecare etapă ce trebuie parcursă.

Etapele privind elaborarea unei compuneri şi indicaţiile necesare ce se pot da sunt

următoarele:
1. Alegerea, formularea şi analiza subiectului
Alegerea subiectului constituie punctul de plecare în elaborarea unei compuneri.
Subiectul fie că este impus, fie că este liber ales, trebuie să stârnească interesul celui ce
trebuie să elaboreze compunerea. Formularea subiectului trebuie să fie clară, căci el indică
liniile directoare ale tratării lui.

Citind şi recitind subiectul, elevii trebuie să înţeleagă bine ceea ce se cere prin
formularea lui, trebuie să se hotărască asupra conţinutului, să ştie ceea ce vor să spună în
tratarea lui. Ei trebuie să înţeleagă sensul literal al formulării subiectului şi să surprindă
problemele care vor constitui pilonii de susţinere în activitatea de investigare a ideilor.

Înţelegând bine subiectul, elevii pot trece la etapa următoare a elaborării compoziţiilor.
2. Documentarea şi căutarea ideilor, activitate care în tratatele clasice se numeşte
invenţiune.

Documentarea constă în căutarea faptelor, a exemplelor necesare pentru a răspunde la

solicitările subiectului; presupune adunarea observaţiilor, gândurilor, sentimentelor, părerilor,
cunoştinţelor în legătură cu subiectul stabilit şi formularea lor sub forma unor idei, a unor
propoziţii.

Învăţând zi de zi la toate obiectele, elevii îşi îmbogăţesc cunoştinţele, se documentează.

Din aceste cunoştinţe şi din altele obţinute din lecturile cărţilor, din spectacolele pe care le-au
văzut sau ascultat, din observaţiile lor, elevii le vor alege pe acelea de care au nevoie în
alcătuirea compunerii cerute.

Documentarea sau strângerea materialului în legătură cu un anumit subiect se poate face

în mai multe feluri:
a) citind (recitind) cartea, lecţia, notiţele sau vizionând filmul, spectacolul în care se
găsesc cunoştinţele de care au nevoie. Lectura trebuie să fie activă, orientată
permanent de problemele generale conturate deja în minte când s-a analizat
formularea subiectului. În momentul în care s-a întâlnit o informaţie, un exemplu, în
legătură cu problemele aflate în atenţia elevului, aceasta se notează pe fişă (pe
maculator) sub forma unei propoziţii sau grupuri de propoziţii. În cazul în care pe
parcursul lecturii se întâlnesc cuvinte cu sens necunoscut sau neclar este indicată
cercetarea dicţionarelor.
b) alegând din memorie impresii, amintiri cu privire la subiectul compunerii.

Valorificarea experienţei personale constituie o sursă de documentare pentru orice

tip de subiect şi mai ales pentru acelea care se bazează pe observarea realităţii

3
 înconjurătoare. A folosi experienţa personală în documentarea pentru o compunere
însemnă a şti să se interogheze această experienţă în legătură cu problema pusă în
discuţie, loc important avându-l în acest sens şi imaginaţia.

c) observând cu atenţie faptele, obiectele, fenomenele naturii, fiinţele despre se vrea să

se scrie.

Materialul adunat, precum şi gândurile şi sentimentele elevilor sunt notate sub

forma unor idei în ordinea în care au fost găsite ele. De pildă, pentru o compoziţie cu
titlul “A venit toamna” elevii îşi vor nota ideile referitoare la:

- schimbările ce au loc în natură:

se întunecă repede;
dimineţile şi nopţile sunt mai răcoroase;
frunzele îşi schimbă culoarea şi cad.
- preocupările oamenilor:
strîngerea recoltelor;
deschiderea şcolilor.

Materialul adunat trebuie ordonat după un plan, deci elevii pot trece la următoarea
etapă a elaborării compunerii.

3. Alcătuirea planului sau dispoziţiunea

Faptele, ideile descoperite în timpul documentării trebuie ordonate edupă un plan, astfel
încât compunerea să aibă trei părţi: introducere, cuprins şi încheiere.

Introducerea trebuie să stârnească interesul, curiozitatea cititorilor, dar să şi

pregătească povestirea întâmplărilor care urmează. Înrt-o compunere narativă, introducerea
indică, de regulă, timpul, locul unde se petrec faptele, principalele personaje.

Cuprinsul este partea cea mai dezvoltată şi cea mai importantă a unei compuneri.
Faptele trebuie prezentate în mod logic, gradat, într-o anumită ordine încât desfăşurarea
întâmplărilor să stârnească interesul. În această parte a compunerii un rol foarte important îl au
amănuntele semnificative.

Profesorul trebuie să le atragă atenţia elevilor că personajele şi întâmplările dintr-o

compunere nu trebuie să se confunde cu cele din realitate, căci ei (ca autori ai compunerii) au
adăugat elemente noi, rezultate al imaginaţiei lor, sentimente şi gânduri proprii.

Încheierea este ultima parte a unei compuneri, de obicei fiind foarte scurta, care
conţine soluţionarea întâmplărilor povestite în cuprins, păreri, sentimente proprii în legătură cu
subiectul tratat.

Planul de idei trebuie să fie unitar, ideea generală fiind plasată în centrul compunerii,
asigurând astfel claritate şi armonie compunerii.

Alcătuirea planului de idei şi mai ales organizarea acestora, fiind o operaţie originală,
trebuie să izvorască din subiectul compunerii şi să aibă o înlănţuire logică, firească, naturală.

Un posibil plan pentru o compunere cu titlul “Prima zi de şcoală”:

4
 Introducere:
- cum au aşteptat elevii prima zi de şcoală;
- cu ce gânduri s-au trezit în acea dimineaţă.

Curpins:
- când, cu cine, pe unde au mers spre şcoală;
- ce făceau elevii şi părinţii lor în curtea şcolii;
- cum s-a desfăşurat festivitatea de deschidere a noului an şcolar;
- ce au făcut elevii după ce au intrat în clase.

Încheiere:
- ce i-a impresonat mai mult în acea zi;
- gânduri de viitor.

După etapa ordonării ideilor într-un plan, elevii se află în faza finală a procesului de
elaborare a compunerii, aceea de dezvoltare a ideilor în cuvinte, a redactării compunerii.

4. Elocuţiunea sau stilizarea

Este etapa de elaborare propriu-zisă.

În cazul în care compunerea se elaborează şi se susţine oral, vorbim despre elocuţiune. În
cazul în care compunerea se elaborează (se redactează) în scris, într-o formă corectă, coerentă,
artistică vorbim despre stilizarea compunerii.
Practica şcolară trebuie să folosească ambele modalităţi, având în vedere disponibilităţile
lor formative .
Elaborarea orală a unei compuneri dezvoltă la elev capacitatea de a vorbi liber în public,
care se formează în timp, prin repetate exerciţii. De asemenea, dezvoltă încrederea elevilor în
forţele proprii, curajul. Elaborarea orală are şi unele efecte negative, căci poate favoriza graba,
neatenţia, nerespectarea regulilor gramaticale, aspecte care pot fi prevenite cu tact,
pedagogic, de către profesor.
Elaborarea scrisă avantajează mai mult elevii, creându-le un climat mai puţin tensionat şi
oferindu-le posibilitatea de a relua ideile, în scopul clarificării lor şi a expresiei. Formularea în
scris a ideilor, în cuvinte, propoziţii, fraze, presupune respectarea mai multor cerinţe:
- folosirea unui vocabular adecvat în funcţie de conţinutul compunerii şi ceea ce exprimă
(consultarea dicţionarelor);
- respectarea normelor gramaticale, a normelor ortografice şi de punctuaţie (folosirea
îndreptarului ortoepic, ortografic şi de punctuaţie);
- în cazul folosirii citatelor sau a unor cuvinte, expresii ce aparţin unor autori, punerea lor
între ghilimele;
- adoptarea unui stil potrivit, în concordanţă cu subiectul compunerii; folosirea unei
exprimări clare, corecte, îngrijite prin alegerea potrvită a substantivelor, adjectivelor şi
verbelor, prin evitarea unor construcţii de fraze prea lungi, a repetiţiilor supărătoare.

În legătură cu aşezarea textului în pagină, li se atrage atenţia elevilor asupra esteticii

compunerii:
- scrierea titlului la mijlocul rândului, în partea de sus a paginii;
- gruparea ideilor ce pot conţine mai multe propoziţii sau grupuri de propoziţii în câte un
aliniat nou;
- scrierea literelor, cuvintelor, corect şi citeţ, fără ştersături şi pete;

5
- evitarea prescurtărilor de cuvinte (doar abrevierile menţionate în îndreptar).

Practica redactării compunerii în scris confirmă că la o primă formulare a ideilor

textul este imperfect, el putându-se îmbunătăţi prin recitire şi corectare. De aceea se
recomandă ca prima redactare a compunerii să fie efectuată pe maculator, după care, citind
şi recitind textul, se pot corecta eventualele greşeli de ortografie, se pot elimina repetiţiile
supărătoare, se pot îmbogăţi unele idei.
După ce textul a fost recitit, corectat, îmbunatăţit, se poate transcrie.
În timpul redactării, profesorul are rolul de a supraveghea elevii, de a-i îndruma individual şi
discret.
Majoritatea lecţiilor de compunere fiind lecţii în care se exersează tipuri de
compuneri studiate, nu se impune efectuarea în clasă a tuturor etapelor amintite.
Astfel, în clasă pot fi discutate titlul şi formularea subiectului, poate fi adunat
materialul şi elaborat planul, urmând ca redactarea să se efectueze acasă. Alte ori, elevii
consultă materiale, elaborează planul compunerii şi îl consultă pe profesor înainte de a trece
la redactare.
Atunci când deprinderile de la compuneri sunt formare, întreaga activitate de
compunere este trecută pe seama elevului, profesorului revenindu-i sarcina controlului şi
evaluării.