Copilăria în perioada comunistă

Copilăria în comunism era cu mult diferită faţă de cea de acum. Mulţi susţin astăzi că erau
mai fericiţi atunci decât copiii din prezent, dar acest lucru este valabil doar prin raport la
aşteptările şi provocările din aceste perioade de timp. Cert este că, în lipsa tehnologiei şi a
programelor TV, copiii de dinainte de 1989 erau obligaţi să petreacă mai mult timp împreună,
afară, la joacă.

Copilăria în comunism nu a fost deloc uşoară. Iar cel mai bine cunosc acest lucru foştii
pionieri ai patriei, care acum îşi dau seama că pe vremea aceea ideologia era mai importantă
decât copilăria. ”Omul Nou” al comunismului, unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte ale
acestei ideologii în România, era construit şi clădit încă de pe băncile grădiniţei. Chiar dacă
erau încurajaţi şi li se spunea mereu ce viitor frumos aveau în faţă, copii comunismului erau
încă din primii ani de viaţă incluşi într-un plan ce includea spălarea pe creier în favoarea
partidului.     În anul 1976 în România a apărut organizaţia Şoimii Patriei, care înregimenta
copii încă de la fragedă vârstă de doar 4 ani. Ciudat este că niciunde în lume, nici măcar în
ţările din blocul comunist, nu a existat o astfel de organizaţie. Ca totul să fie perfect pentru
partid, micile detalii şi accesorii precum cravată roşie sau insignele au fost înserate tot cu
intenţia de a manipulă creierele care erau în plină formare pentru a-i putea modela în scopuri
propagandiste. Cert este că nimic nu a fost lăsat la întâmplare, iar proiectul ”Omul Nou” al
comunismului a schimbat nu doar viaţa oamenilor în toată firea, ci şi copilăria celor mici.
Propaganda pentru copii funcţiona chiar mai eficient decât industria publicităţii de astăzi. 
După ce se tremina gradinița și păna la vârsta de 14 ani copii era în rândurile „ Pionerilor”
altă organizație,acerst lucru se întampla deobicei în clasa a-II-a, copii fiind primițt în
rândurile Pionerilor de catre elevii de clasa a-IV-a. Când se întampla asta intrarea se făcea
sub jurământ: "Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă
angajez să-mi iubesc patria, să învaţ bine, să fiu harnic si disciplinat, să cinstesc cravata rosie
cu tricolor".

Pionerii aveau şi ei uniformă: nelipsita cravată roşie cu inel, cămaşă albă, fustă sau pantaloni
negri.

Când se intra la liceu , copiii deveniţi adolescenţi intrau în Uniunea Tineretului Comunist. Nu
orice elev de liceu ajungea însă în UTC. Puteau deveni membrii elevi din clasa a VIII-a, cu
merite deosebite la învăţătură, iar în clasa a IX-a şi a X-a puteau fi primiţi şi cei mai slabi la
învăţătură. Odată admis în UTC, un elev trebuia să accepte regulile şi îndatoririle ce i se
cuveneanu. Cei care nu se comportau conform cerinţei de partid riscau excluderea. Pentru un
licean din vremea lui Ceauşescu, excluderea din UTC însemna excluderea de la viaţa socială,
marginalizarea şi monitorizarea intensă de către informatori.

Deorce nu era acesul la tehnologie sau cine știe ce programe TV, copii din perioada
respectivă petreceau mult mai mult timp împreună. De aceea mulți adulţii de azi susţin că au
avut o copilărie mult mai fericită. Era, de fapt, o fericire falsă, ”sărăcită” de marile probleme
cu care se confrunta populaţia: lipsa produselor alimentare, lipsa energiei electrice, frigul,
lipsa benzinei etc. Tot ce se cumpăra era doar pe cartelă, iar copiii stăteau de multe ori în
locul părinţilor la cozile de la magazine. Copiii jucau pe atunci jocuri cum ar fi ”Raţele şi
vânătorii”, Elastic, ”Ţara, ţara vrem ostaşi!”, Castelul, Ţările sau Şotron. Revistele destinate
copiilor erau Cutezătorii, cunoscuta revistă comunistă, dar  circulau pe piaţă şi titluri străine
cum ar fi Piff şi Rahan, care au devenit marfă de contrabandă. ”Pif Gadget”, cum se numea
de fapt, a apărut începând din anul 1969. Succesul revistei s-a datorat unei idei de marketing
de pionierat pentru acea vreme: fiecare număr era însoţit de un gadget, un cadou pentru copii.
De la cărţi de joc cu eroi de benzi desenate, sucuri, personaje de pluş, până la jucării care
trebuiau construite colecţionând mai multe numere: microscop, catapultă romană, aparat foto,
etc.

La început,revista Pif intra in țară puţin peste 9.000 de exemplare, printr-o înţelegere cu
comuniştii francezi. Acestea erau distribuite/vândute cel mai adesea pe culoarele de partid, pe
bază de relaţii şi abonamente, în mod similar cu Pepsi sau ciocolata chinezească. De multe
ori, gadgeturile nu ajungeau la cititori ci erau luate şi revândute pe piaţa neagră de băieţii
deştepţi ai vremii. Banii rezultaţi în urma vânzării revistelor şi gadgeturilor nu erau returnaţi
francezilor, astfel încât, într-o zi, aceştia s-au supărat şi au cerut compensaţii.

Băiuțeii de Filip Florian și Marian Florian este o carte despre miracolele de linga noi, despre
copilarie si naivitatile ei, despre jocuri si prietenie, despre fotbal si dorinte, dar, mai ales,
despre tarimul familiei, cu toate ritualurile, iubirile, asteptarile si dezamagirile lui. In dialogul
dintre autori, un fel de muzica la doua instrumente, afirmatiile unuia sint repozitionate si
reformulate de celalalt, istoriile capata mize diferite in functie de unghiul din care sint privite,
personajele, dupa o scurta „cariera” intr-un capitol, sint demascate ironic in urmatorul... O
literatura plina de farmec, in care peste oameni si omuleti (de la cei fantastici, precum Stim si
Stam, pina la cei „reali”, in masura in care realul inseamna un compromis intre viziuni
diferite) se pliaza nostalgia, una sustinuta si compensata, cu virtuozitate, de umor, de sarcasm
blajin si de gustul dulce-amarui al unor povesti ce stirnesc in fiecare dintre noi pofta
intoarcerii la propria copilarie.

Băiuțeii  nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și

specificul traiului comunistîn toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale. Comunitatea
strânsă a vecinilor de la bloc, aniversările cu Cico și tort făcut în casă, joaca „de-a mama și
de-a tata”, construcția blocurilor noi și jocurile aferente printre molozuri,
cucerirea maidanelor sau a fetelor prin săruturi furate în subsoluri, sunt doar câteva dintre
reperele unei lumi în care socializarea se făcea afară, și nu doar din spatele unor ecrane de
calculator.

O altă dimensiune importantă a jocului în fața blocului o constituie și meciurile de fotbal,

rememorate cu patos prin prisma simpatiei față de echipa Dinamo și mai apoi Steaua, datorită
vecinătății cartierului Drumul Taberei cu stadionul Ghencea. Cotidianul vieții anilor ’70-80
este redat și prin micile bucurii ocazionale precum mersul la cinematograf, emisiunile de
teatru radiofonic sau colecționarea revistelor cu Rahan. Un episod intens și puternic
emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea
unui meci important de-al lui Dinamo.

Băiuțeii este o carte a copilăriei văzute prin două perechi de ochi (una cu ochelari), cu
protagoniști ce pendulează între banal și insolit: un frate mai mare (Filip) obsedat de
pierderea părului, un frate mai mic (Matei) urmărit de spectrul lui Bau-Bau, dar cu un
atașament evident pentru misticismul și miraculosul copilăriei, un frate și mai mic (Mircea)
cu abilități precoce de alpinist, o mamă care nu gătește niciodată ciorbe și plăcinte, un tată
nestatornic mai mult absent, o mătușă (Uca) care descoperă dragostea la o vârstă înaintată (și
nu așa cum ne-am aștepta), un bunic genial, amator de drumeții montane, și multe alte
personaje secundare, printre care și viitorul fotbalist Dan Petrescu.

Filip este un povestitor excepțional, un maestru al detaliilor și al micilor poveşti savuroase -

așa cum l-am cunoscut și în ”Degete mici”. Stilul său direct, mucalit, străbătut de o poezie
fină bine dozată, a fost mai aproape de sufletul meu, la fel ca personalitatea pe care am
întrevăzut-o prin și dincolo de cuvinte: un băiat cald, sufletist, cu momentele lui de răzvrătire,
dar în fond un copil bun, care o ajută pe mamă la treburile din casă, tânjește după momentele
de apropiere paternă și se topește după fratele mai mic.

Matei, care recuperează în mod uimitor vocea vârstei de odinioară (mai puțin candoarea
aferentă), ne povestește totul cu acea logică de neînțeles a copiilor, care fac conexiuni bizare
și relatări sinuoase, repetând, mistificând și plăsmuind până când își pierd auditoriul pe
cărările întortocheate și ireale ale unei lumi pe care adulții au uitat-o. Filip, cu unsprezece ani
mai mare decât Matei, joacă rolul de tălmaci pentru amintirile nebuloase ale fratelui mai mic,
suspendate adeseori între real și fantastic.
Pe lângă prietenii copiilor Filip și Matei, galeria de personaje a romanului este întregită de
figura mamei extrem de frumoase, dar și a tatălui absent, plecat mereu pe șantiere. Relațiile
afectuoase cu bunicul matern Mircea și mătușa văduvă Uca contribuie la mistificarea
perioadei copilăriei, acel tărâm magic în care adulții au puteri supranaturale, iar poveștile lor
sunt o sursă de încântare și cunoaștere.

Copilul visător și cu un imaginar fabulos ascunde însă un miez dur și violent, gata de luptă și
ripostă atunci când îi este încălcat teritoriul. Cu o mină grandomană și lăudăroasă (tipică unui
copil, dar nu mai puțin enervantă), Matei ni se înfățișează drept un mucos adulat la grădiniță
și un învingător în confruntările cu inamicii. Totuși, l-am iubit pe Matei pentru Știm și Ștam,
cei doi prieteni imaginari răsăriți dintr-un borcan de muștar, care dădeau telefoane
interurbane la duș și vorbeau întotdeauna amabil despre nevestele lor. Mi-a mers la inimă și
sensibilitatea cu care vorbește despre miracolele copilăriei, atât de firești la o anumită vârstă
când nu s-a instaurat încă inerția tipică adultului, iar lucrurile nu sunt percepute într-un singur
fel. 

Băiuțeii, publicat prima dată în 2006, este printre primele scrieri ce vorbește despre perioada
comunistă din perspectiva copilăriei, recuperând aspectele pozitive ale acelor vremuri.
Dincolo de adunările pionierilor, joaca de-a „Elena și Nicolae Ceaușescu” sau lipsurile
materiale, Matei și Filip Florian adună în paginile acestei cărți părțile bune ale „Epocii de
Aur”.