Universitatea de Stat din Comrat

Facultatea Cultură Națională

Catedra Filologie Română

Referat

La disciplina “Literatura universală”

Tema: “Michel de Montaigne-reprezentatul prozei filosofice franceze”

Autor: Jadan Leonid

gr.Re-17

Coordonat: Mititelu Oxana, conf. uni.,dr.

Comrat-2018
 Conținutul

1.Viață lui Michel de Montaigne.

2. Creația lui Montaigne.

3. Michel de Montaigne - reprezentatul prozei

filosofice franceze. Contribuție la literatură.

4.Bibliografie
 Michel de Montaigne

Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (n. 28 februarie 1533 - d. 13

septembrie 1592) a fost unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii.

Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru
ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu
caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna
propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria
literaturii occidentale. Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori
variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-
Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.

Pe timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de
stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre
anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât
o inovație, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost privit de către
scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”. Cu timpul, însă, Montaigne va fi
recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul
său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa. Rămânând,
într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de
a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a
făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor
renascentist. Literatura non-ficțională modernă își datorează în mare parte nașterea
lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să se inspire din opera lui
Montaigne, datorită îmbinării reușite a culturii și a autobiografiei.

Montaigne s-a născut în regiunea Aquitania din Franța, în cadrul moșiei familiei
sale, într-un orășel care în prezent se numește Saint-Michel-de-Montaigne, nu prea
departe de Bordeaux. Familia lui era deosebit de înstărită : bunicul său, Ramon
Eyquem, făcuse avere ca negustor de heringi și cumpărase moșia în 1477. Tatăl
său, Pierre Eyquem, a fost pentru un timp soldat romano-catolic în Italia,
dobândind acolo o concepție progresistă despre educație; de asemenea ajunsese
primar în Bordeaux. Mama sa, Antoinette de Louppes, era fiica unui spaniol de
origine evreiască convertit la protestantism și a unei mame romano-catolice. Deși a
trăit mare parte din viața sa în apropierea fiului său, murind în urma acestuia,
Michel de Montaigne n-o menționează deloc în operele sale. În schimb, relația lui
Michel cu tatăl său a jucat un rol important în viața și scrierile celui dintâi.

Încă din primii ani de viață, educația lui Michel de Montaigne s-a bazat pe un plan
pedagogic elaborat de tatăl său, care era consiliat de prietenii săi umaniști. La puțin
timp după naștere, Michel a fost trimis într-o căsuță pentru a trăi primii trei ani de
viață în cadrul unei familii de țărani, „pentru ca”, conform tatălui său, „băiatul să
fie aproape de popor, să cunoască în mod direct condițiile de viață a oamenilor
din popor, care au nevoie de ajutorul nostru”. După acești ani „spartani” alături de
cei defavorizați, Michel a fost readus la castel. Prima sa obligație a fost să
învețe latină.

În jurul anului 1539, Michel de Montaigne a fost trimis să studieze în cadrul

prestigioasei școli private Collège de Guyenne, iar mai apoi a studiat Dreptul
în Toulouse și și-a început cariera în sistemul legislativ. A fost consilier al Court
des Aides of Périgueux, iar în 1557 a fost numit consilier în Parlamentul
din Bordeaux (o instanță înaltă). Din 1561 până în 1563 a trăit la curtea lui Carol al
IX-lea al Franței. În timpul activității sale la Parlamentul din Bordeaux, s-a
împrietenit cu scriitorul umanist Étienne de la Boétie, a cărui moarte din 1563 l-a
influențat profund pe Montaigne.

Montaigne s-a căsătorit în 1565; a avut cinci fiice, dar numai una dintre ele a ajuns
la vârsta maturității.

La cererea tatălui său, Montaigne a început lucrul la traducerea operei „Theologia

naturalis” a călugărului spaniol Raymond Sebond, pe care avea s-o publice
în 1568, la un an după moartea tatălui său. Michel a moștenit Château de
Montaigne, unde s-a stabilit începând cu 1570. Una dintre realizările literare ale lui
Montaigne anterioare publicării eseurilor sale a fost editarea postumă a operelor lui
Boétie.
În 1571 s-a retras din viața publică, refugiindu-se în Turnul Château-ului, așa-
numita „citadelă” a lui Montaigne în care s-a izolat de problemele sociale și
familiale. A început munca la „Eseurile” sale (publicate pentru prima dată în 1580)
retras în biblioteca sa enormă.

În 1578 Montaigne, a cărui sănătate fusese întotdeauna excelentă, a început să

sufere de pietre la rinichi, o boală ereditară în cazul său. În 1580 și 1581,
Monaigne a călătorit în Franța, Germania, Austria, Elveția și Italia, în parte pentru
a se vindeca. A ținut un jurnal detaliat, în care a înregistrat diverse episoade și
diferențieri regionale. Avea să fie publicat mult mai târziu, în 1774, cu titlul
„Jurnal de călătorie”.

În timp ce se afla la Roma, în 1581, Montaigne a aflat că fusese ales primar

în Bordeaux; s-a întors în Franța și și-a luat în primire funcția, pe care a ocupat-o
până în 1585, mediind între catolici și protestanți. Către sfârșitul mandatului său a
avut loc o epidemie de ciumă.

Michel de Montaigne este reprezentantul prozei filosofice franceze, un scriitor care

iniţiază, în literature universală, forma literară a eseului.

Eseurile sale (din care prima ediţiea fost publicată în 1580) reprezintă cea mai de
seamă creaţie a umanismului târziu în Franţa. Această operă literară şi filosofică
sintetizează o copleşitoare erudiţie, ale cărei surse principale suntstoicismul,
scepticismul şi epicureismul antichităţii greco-latine.Aceste surse diverse sunt
asimilate printr-o interpretare personală, ce pune în centrul său observaţia şi
meditaţia morală asupra fiinţeiumane. Principiile pe care le promovează Montaigne
sunt: stăpânireade sine, autocunoaşterea şi căutarea înţelepciunii,
necesitateanecontenitei autoperfecţionări, elanul spre absolutul cunoalterii şi
altrăirii etc.

Redactându-şi lucrarea, Montaigue nu o scrie sub forma unei confesiuni sau a unor
memorii, ci sub forma unui portret.Eseurile lui Montaigue sunt, de fapt, o suită de
autoportrete, decontemplări în oglinda textului a propriei conştiinţe,
autoportreteremarcabile, în primul rând, prin sinceritatea lor. Autorul se ia pe
sineca model pentru întreaga umanitate, pentru că, în viziunea sa, oriceexperienţă
particulară poate servi drept bază unei generalizări care să-icircumscrie pe toţi
oamenii, esenţa umanităţii, regăsindu-se în toţi.

Fiind scrise la diverse intervale de timp, autoportretele luiMontaigue lasă să se

întrevadă în ele diferenţe notabile de gândire şide simţire. Astfel, pe plan filosofic,
gândirea lui Montaigne trece printrei faze distincte: la început, sub influenţa
lecturilor din Seneca,Montaigue se dovedeşte a fi un admirator şi un adept fervent
alstoicilor, el evoluând apoi spre scepticism, pentru a deveni în final unepicureic.
Stoicii propovăduiau, în linii generale, concepţia conformcăreia omul trebuie să
îndure orice suferinţă şi, pentru a se obişnui cuspectacolul dezolant al morţii,
trebuie să se gândească neîncetat la ea.Autorul vede însă că oamenii simpli, pentru
care moartea e un lucrufiresc, nu-i acordă nici o importanţă, şi nu se pregătesc
niciodată înmod special în vederea ei.

Această primă îndoială e întărită de observaţia că judecata şicomportamentul

oamenilor sunt foarte diferite de la o naţionalitate laalta, şi de la o ţară la alta,
morala fiind aşadar o noţiune relativă, de ungrad mai mare sau mai mic de
arbitrarietate. Această relativitate atuturor lucrurilor îi provoacă autorului o stare de
îndoială profundă.Doctrina filosofică a scepticismului îl face pe Montaigne să
considereomul o fiinţă slabă, de o fragilitate a conştiinţei vădită, o fiinţă, în cele
din urmă, lipsită de discernământ şi incapabilă de adevăratacunoaştere.

Îndoindu-se de capacitatea raţiunii umane de a găsi o starede bucurie, de echilibru

sufletesc mai bună decât cea existentă,Montaigne rămâne, pe plan politic şi
religios, un adept al tradiţiei. Pe plan moral, Montaigne caută o linie de mijloc,
realizată printr-ocunoaştere aprofundată a propriului eu şi a naturii exterioare, care
trebuie să fie un adevărat model, un tipar de conduită existenţială.

Concluzia la care ajunge Montaigne e aceea a moderaţiei şiechilibrului, ce nu

exclude însă valorificarea plăcerilor vieţii. Tipul deom pe care îl preconizează
Montaigue e acel “gentilom” ce arecunoştinţe din toate domeniile, fără a-şi face
din ştiinţă o preocuparespecială sau exclusivă, care va avea o exprimare aleasă şi o
conduităelegantă în societate. După Montaigne, omul se schimbă mereu, înraport
cu împrejurările morale sau materiale. Sub influenţa acestor circumstanţe se
schimbă ideile şi sentimentele lui, după cum simţurilesale sunt nesigure, iar
raţiunea sa e incapabilă de a vedea întotdeaunalimpede. Concluzia aceasta „jalnice
stări” a omului e că nu trebuie săavem o încredere definitivă, absolută în faptele şi
ideile noastre, căciaceasta ar duce la un dogmatism tiranic. Scepticismul lui
Montaignenu înseamnă însă negarea posibilităţilor cunoaşterii, scepticismul său
edoar o atitudine critică şi prudentă, o metodă de gândire prin care se pot evita
absurdităţile dogmatismului şi ale intoleranţei.

Idealul filosofului e acela al unei vieţi liniştite, moderate,retrase, marcată de

echilibru ontologic şi gnoseologic, dusă în cultulforţelor naturii şi dedicată
plăcerilor spiritului. În privinţa educaţiei, înlocul acumulării unor cunoştinţe
enciclopedice, extensive, Montaigne postulează o sistematizare riguroasă a
cunoştinţelor, o “optimizare” alor. Originală, prin conţinut şi formă, opera lui
Montaigne se remarcă prin fineţea disocierilor şi eleganţa stilistică a expunerii.

Montaigne a murit în 1592 în Château de Montaigne și a fost înmormântat în

apropierea acestuia. Mai târziu rămășițele sale au fost mutate la biserica Saint
Antoine din Bordeaux, care în prezent nu mai există. Inima lui este păstrată în
biserica parohială Saint-Michel-de-Montaigne.

Secția de discipline umaniste din cadrul Universității din Bordeaux a fost numită în
onoarea sa.
 Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_de_Montaigne

2. https://ru.scribd.com/document/120037026/Cap-1