JUDECATA MORALĂ LA COPIL

JEAN PIAGET

Lucrarea are în atenţie judecata morală, atitudinea faţă de regulă, înţelegerea şi acceptarea
faptică a acesteia, ideea de corectitudine şi geneza ei, incorectitudinea,toleranţa sau intoleranţa
faţă de ea, minciuna şi diferenţierea ei de înşelăciune, eroare, glumă, limitele de toleranţă ale
conduitelor de sancţionare corecte ale adultului, ideea de justiţie, de egalitate în ceea ce priveşte
evaluarea vinovăţiei.
„Cititorul nu va găsi în această lucrare analize directe ale moralei copilului, aşa cum este
ea trăită la şcoală, în familie sau în societăţile de copii. Ceea ce ne-am propus să studiem este
judecata morală, şi nu conduitele sau sentimentele morale.”
„Judecata morală la copil” cuprinde 4 capitole, trei dintre ele fiind elaborate pe baza unor
cercetări şi analize colectate de la copii, ultimul fiind impregnat masiv de comentariu teoretic:
1. Regulile jocului;
2. Constrângerea exercitată de adult şi realismul moral;
3. Cooperarea şi dezvoltarea noţiunii de justiţie;
4. Cele două morale ale copilului şi tipurile de relaţii sociale.
În concepţia lui J. Piaget, dezvoltarea gândirii morale se realizează progresiv, odată cu
parcurgerea ordonată a stadiilor dezvoltării cognitive. Astfel, dezvoltarea morală se realizează
pe măsură ce copilul acţionează,transformă şi modifică lumea din jurul lui, fiind totodată
influenţat de consecinţele acţiunii sale. Judecata morală se dezvoltă în concordanţă cu trecerea
de la gândirea pre-operaţională la gândirea operaţională şi apoi la cea operaţional-formală.
Aceste concluzii se bazează pe investigaţiile lui Piaget privind atitudinea copiilor faţă de
regulile impuse(de exemplu, el a observat reacţiile copiilor faţă de regulile impuse în diferite
jocuri, mai ales jocul cu bile), precum şi aprecierile cu privire la ceea ce este bine,rău şi
judecata copiilor cu privire la diferite situaţii extrase din diverse povestiri pentru copii (de
exemplu, cine este mai „rău”: este mai „rău” un băiat care sparge accidental câteva ceşti, sau un
băiat care sparge o singură ceaşcă în timp ce încearcă să fure dulceaţa din dulap?).
În capitolul I, intitulat sugestiv „Regulile jocului” ni se prezintă caracteristicile
principale ale conduitelor faţă de regulile morale (la copii de 6-12/13 ani) prin intermediul unui
joc ce abundă în reguli şi anume „jocul cu bile”.
Se urmăreşte practicarea acestui joc respectând regulile stabilite iniţial şi conştientizarea
acestora, implicit a modului în care copiii de diferite vârste îşi reprezintă caracterul obligatoriu
al regulilor jocului pe care le respectă (în funcţie de vârstă şi de dezvoltarea intelectuală care îi
caracterizează).
Regulile morale pe care copilul învaţă să le respecte le primeşte, în cea mai mare parte, de
la adulţi, ceea ce înseamnă că le capătă complet elaborate şi adesea elaborate nu pe măsura
trebuinţelor sale şi pentru uzul lui, ci o dată pentru totdeauna şi prin succesiunea neîntreruptă a
generaţiilor adulte anterioare.
Întocmai ca realităţile denumite morale, regulile jocului cu bile se transmit din generaţie în
generaţie şi se menţin numai datorită respectului pe care indivizii îl au pentru ele.
Copiii care încep să se joace sunt deprinşi treptat de către copiii mai mari, să respecte
regulile jocului, pentru a-l practica corect şi a asigura dreptatea faţă de toţi participanţii la joc.
 Cei mai mari au puterea şi virtutea de a modifica la un moment dat regulile jocului atunci
când aceste nu mai au o semnificaţie prea mare pentru participanţii la joc sau s-au uzat.
Înainte de a se juca cu cei de o seamă cu el, copilul este influenţat de părinţii săi. El este
supus încă din leagăn unui mare număr de reguli şi, înainte de a-şi însuşi limbajul, devine
conştient de unele obligaţii. Aceste împrejurări exercită o influenţă incontestabilă asupra
elaborării regulilor de joc.
Pentru a înţelege mai bine cum se realizează practicarea regulilor unui joc dar şi cum se
ajunge la conştiinţa regulii, Piaget a supus analizei conţinutul jocului cu bile practicat de copiii
din două cartiere diferite: Geneva şi Neuchâtel.
1.Regulile jocului cu bile în pătrat
Nu există un singur mod de a juca bile la copiii dintr-o generaţie dată şi pe un anumit
teritoriu, oricât de restrâns ar fi el, ci nenumărate. Fiecare copil cunoaşte astfel mai multe jocuri
şi faptul acesta poate să contribuie, în funcţie de vârsta jucătorilor, la întărirea sau atenuarea
credinţei în caracterul imuabil al regulilor.
Regulile variază de la un loc la altul, o regulă valabilă într-un anumit loc nu este valabilă
în altul, existând variaţii şi de la o generaţie la alta.
De exemplu, un copil de 14 ani care nu mai vrea să ia parte la joc pentru că este mai mare
va începe să plângă sau să râdă, după cum îi este temperamentul, de faptul că obiceiurile
generaţiei sale se pierd în loc să fie păstrate întocmai de către generaţiile mai tinere.
Denumirile bilelor în cadrul „jocului cu bile” diferă în cele două cartiere: Geneva şi
Neuchâtel. Există bile de greutăţi diferite şi din materiale diferite. A arunca o bilă se spune „a
trage” iar a atinge cu bila ta o altă bilă, fie în interiorul, fie în afara pătratului, se spune „a
nimeri”.
Jocul în pătrat constă în a pune câteva bile într-un pătrat şi a le câştiga prin deplasarea lor
din pătrat cu ajutorul unei bile speciale, mai mare decât celelalte.
Mai întâi se pune „miza”. Unul dintre jucători desenează pătratul, apoi fiecare îşi pune
„miza”. Dacă sunt doi jucători, fiecare pune două, trei sau patru bile. Dacă sunt trei jucători,
fiecare pune o bilă sau două. Dacă sunt patru sau mai mulţi jucători, se pune, în general, câte o
singură bilă.
Importanţa esenţială o are egalitatea: fiecare mizează tot atât cât mizează şi ceilalţi. Pentru
a se asigura egalitatea, trebuie însă să se ţină seama de valoarea bilelor depuse, care trebuie să
fie aceeaşi la toţi jucătorii.
Apoi începe jocul. Copiii cad de acord asupra unei anumite distanţe pentru a trasa linia de
pornire, paralelă cu una din liniile pătratului. De aici, fiecare jucător va trage prima lovitură,
adică va arunca bila în direcţia pătratului. În anumite jocuri, după fiecare lovitură nouă se
revine la linia de pornire. Dar în jocul obişnuit, după fiecare lovitură, fiecare va juca din locul
unde a ajuns bila lui.
Înainte de începerea partidei, jucătorii mai trebuie să cadă de acord cine va începe.
Primul care joacă are avantajul de a trage într-un pătrat plin de bile, în timp ce următorii nu au
în faţa lor decât ceea ce rămâne după eventualele câştiguri ale jucătorilor precedenţi. Pentru a
stabili cine începe jocul se va arunca bila, cine va arunca bila cel mai aproape de linia pătratului
va fi primul, iar ceilalţi în ordinea distanţelor faţă de linia pătratului.
După ce se stabileşte ordinea jucătorilor începe partida. Fiecare jucător se opreşte, pe rând
în spatele liniei de pornire şi „trage” în direcţia pătratului.
 Dacă o bilă din pătrat a fost lovită şi a ieşit din pătrat, bila devine proprietatea celui care a
dislocat-o. Dacă ea rămâne în interiorul pătratului, nu poate fi luată.
Dacă bila cu care s-a „tras” rămâne în pătrat, jucătorul iese din joc.
Jucătorul care a izbutit să câştige o bilă sau câteva are dreptul să mai tragă o dată, cât timp
câştigă. În unele grupuri, în primul tur al fiecărei partide, fiecare jucător trage pe rând o singură
dată, indiferent de eşec sau câştig. Totul depinde de convenţia prealabilă.
În practicarea jocului există anumite expresii, cunoscute de toţi jucătorii, folosite pentru a
anunţa anumite acţiuni care pot schimba cursul jocului dar şi expresii care împiedică realizarea
acestor acţiuni.
De pildă pentru a fi primul la joc, dacă acest lucru este posibil, copilul va spune „prems”.
Dacă vrea să revină la linia de la care pornesc toţi jucătorii în primul tur el va spune „coche”.
Dacă doreşte să se aşeze , în raport cu pătratul, la o distanţă egală cu cea la care se află la un
moment dat, dar într-o altă direcţie, el spune „du mien” (partea mea), iar dacă vrea să împiedice
pe adversar să facă acelaşi lucru, el îi spune „du tien” (partea ta). Pentru a renunţa la rândul tău
şi a rămâne astfel pe loc până după deplasarea adversarului, se spune „coup passe”.
Îndată ce aceşti termeni sunt pronunţaţi, în împrejurări care sunt în mod firesc
reglementate de o întreagă jurisdicţie, adversarul trebuie să se supună. Dacă însă adversarul
vrea să prevină aceste operaţii, este suficient ca el să pronunţe termenii de interdicţie rituală,
aceiaşi termeni dar precedaţi de prefixul „fan”: „fan-du-tien”, „fan-du-mien”, „fan-coche”,
„fan-coup-passe”.
Aceşti termeni sunt folosiţi în jocul cu bile în pătrat practicat de către copiii din Neuchâtel.
Spre deosebire de Neuchâtel,în cadrul aceluiaşi joc, la Geneva mai sunt introduşi doi
termeni: „glaine” şi „toumike”.
Când un jucător pune jos, în pătrat, o bilă de valoare mai mare, crezând că pune o bilă
obişnuită, îi este permis, dacă îşi dă seama de greşeală să-şi retragă bila şi să pună în locul ei o
bilă obişnuită. Un adversar care, profitând de neatenţia partenerului său şi-ar însuşi această bilă
de valoare mai mare, după ce a nimerit-o ar fi necinstit. Copiii chestionaţi asupra acestui fapt l-
au considerat ca fiind echivalent cu un furt.
Dimpotrivă, dacă adversarul, observând la timp eroarea partenerului său, pronunţă
cuvântul „toumike”, jucătorul distrat nu mai are dreptul să-şi retragă bila de valoare mai mare.
Trebuie să o lase în pătrat ca pe o bilă obişnuită, iar dacă alt jucător o nimereşte, el este în drept
să şi-o ia în mod cinstit.
La fel şi termenul „glaine” are o anumită semnificaţie în cadrul acestui joc.
Când un jucător a reuşit prin şansă sau îndemânare, să câştige toate bilele partenerilor săi
de joc, i se cere printr-un fel de contract de onoare, să ofere o partidă nouă, punând el însuşi în
pătrat bilele necesare, în aşa fel încât partenerii nenorocoşi să aibă posibilitatea de a recupera o
parte din bunurile lor. Totuşi, dacă el refuză, nici o lege nu-l poate constrânge s-o facă: a
câştigat şi gata.
Dar dacă unul dintre jucători pronunţă cuvântul „glaine”, toţi jucătorii se năpustesc asupra
zgârcitului, îl doboară, îi goleşte buzunarele şi împarte prada.
Deşi aceste acte sunt contra moralei în condiţii obişnuite, se transformă în acte de justiţie
retributivă, aprobate de conştiinţa colectivă, atunci când se rostesc cuvintele „toumike” şi
„glaine”.
 Jocul continuă astfel după regulii amintite până când pătratul se goleşte. Câştigător este
acela care a obţinut cel mai mare număr de bile.
2.Chestionarea copiilor şi rezultate generale
Principalele întrebări care se pun sunt:
 În ce fel se adaptează indivizii treptat la aceste reguli, în ce fel respectă ei regula, în
funcţie de vârsta lor şi de dezvoltarea lor mintală?
 Ce loc ocupă regula în conştiinţa lor, ce tipuri de obligaţii rezultă pentru ei în funcţie de
vârstă din subordonarea crescândă faţă de regulă?
Într-o primă parte este suficient să-i întrebăm pe copii asupra felului cum joacă bile.
„Iată nişte bile. Tu ai să mă înveţi cum se joacă. Când am fost mic, am jucat mult, dar
acum am uitat. Mi-ar plăcea să joc din nou.. Vom juca împreună. Ai să mă înveţi regulile şi voi
juca cu tine”.
Copilul desenează pătratul, ia jumătate din bile, îşi pune „miza” şi jocul începe. Trebuie să
avem sistematizate în minte toate cazurile posibile şi să chestionăm copilul asupra fiecăruia. Ne
vom feri de orice fel de sugestii: vom face pe ignoranţii şi vom comite chiar în mod intenţionat
greşeli, pentru ca, de fiecare dată, să se precizeze care este regula.
Jocul se va desfăşura cu cea mai mare seriozitate până la sfârşit. Îl vom întreba pe copil
cine a câştigat şi de ce şi vom reîncepe la nevoie o partidă, dacă nu a fost clarificat totul.
În această primă parte a chestionării este deosebit de important să ne jucăm rolul cu
candoare şi să acordăm copilului o anumită superioritate. În felul acesta, câştigăm încrederea
copilului, iar informaţiile pe care ni le furnizează asupra manierei în care el obişnuieşte să joace
vor fi cu atât mai probante.
În cazul copiilor mai mici, care reuşesc cu greu să formuleze regulile, deşi efectiv au ajuns
să le respecte, un procedeu foarte bun de control constă în a-i pune pe copii să joace doi câte
doi. Începem prin a-i cere unui băiat să expună toate regulile pe care le cunoaşte (jucând cu el o
partidă tot în spiritul celei redate mai sus); cerem apoi acelaşi lucru altui băiat (primul nefiind
de faţă) şi confruntăm pe cei doi copii, rugându-i să joace împreună o partidă.
Partea a doua a chestionării se referă la conştientizarea regulii.
Începem prin a-l întreba pe copil dacă el ar putea să inventeze o regulă nouă.
„Doresc o regulă care să fie numai a ta, o regulă pe care tu ai inventat-o singur şi pe care
nu o cunoaşte nimeni.”
Odată ce copilul a formulat regula, îl întrebăm dacă ea poate da naştere unui joc nou.
„Dacă ai juca cu prietenii tăi, ar merge? Ei ar accepta să joace astfel?”
Copilul confirmă sau neagă. Dacă confirmă, îl întrebăm imediat dacă această regulă nouă
este corectă. Dacă însă copilul răspunde negativ, îl întrebăm dacă regula nouă ar putea deveni o
regulă adevărată într-un joc: „Când vei fi mare, închipuie-ţi că ai povestit noua ta regulă multor
copii: poate că toţi vor juca în felul acesta şi toţi vor uita regulile vechi. Care va fi mai dreaptă:
regula ta, pe care o va cunoaşte toată lumea, sau regulile vechi, pe care toţi le vor uita?”
Vom vedea astfel dacă o regulă este dreaptă prin faptul că este conformă cu uzanţa
generală, chiar nouă fiind, sau prin faptul că posedă o valoare intrinsecă şi veşnică.
În urma acestor două chestionări s-a ajuns la următoarele două clasificări:
 Din punctul de vedere al practicii regulilor se disting patru stadii succesive:
- Un prim stadiu, pur motric şi individual, în cursul căruia copilul manipulează bilele în funcţie
de propriile sale dorinţe şi de deprinderile sale motorii. Nu putem vorbi aici decât de reguli
motorii şi nu de reguli propriu-zis colective. (exemplul Nr.1, pag 25,exemplul nr.2, , pag.28)
- Stadiul al doilea poate fi numit egocentric. Acest stadiu începe în momentul în care copilul
primeşte din afară exemplul unor reguli codificate, ceea ce se întâmplă de la caz la caz, între 2
şi 5 ani. Deşi imită aceste exemple, copilul se joacă fie singur, fără a se preocupa de găsirea
unor parteneri, fie cu alţii, dar fără a interacţiona în cadrul jocului, se joacă încă fiecare pentru
sine (toţi pot câştiga în acelaşi timp) şi fără a se preocupa de codificarea regulilor. (exemplele
3,4,5, pag. 30)
- pe la 7-8 ani apare al treilea stadiu, stadiul de cooperare născândă. Acum fiecare jucător caută
să le-o ia înainte copiilor din jurul său şi de aici apariţia preocupării pentru controlul mutual şi
pentru unificarea regulilor.
Caracteristicile esenţiale ale celui de-al treilea stadiu sunt:
1. există o voinţă generală de a descoperi regulile fixe şi comune tuturor jucătorilor;
2. mai persistă încă între informaţiile date de copii divergenţe considerabile;
Interesul principal al copilului nu mai este un interes psiho-motor, ci unul social. A scoate
o bilă din pătrat nu mai reprezintă un scop în sine. Acum se pune problema nu numai de a
participa la o întrecere cu partenerii de joc, ci de a reglementa jocul pe baza unui ansamblu
sistematic de legi, asigurând reciprocitatea totală a mijloacelor folosite. Jocul a devenit social.
Numai de la acest stadiu între jucători se stabileşte o cooperare reală. Până acum fiecare
juca pentru sine.
- la 11-12 ani apare al patrulea stadiu, al codificării regulilor. Acum fiecare jucător va respecta
regulile stabilite şi cunoscute în unanimitate iar partidele de joc se vor desfăşura cu
minuţiozitate.
În acest stadiu s-a produs o nouă deplasare de interese: nu numai că aceşti copii caută să
coopereze, „să cadă la învoială”, în loc să joace fiecare pentru sine, dar se pare că le face o
plăcere deosebită să prevadă toate cazurile posibile şi să le codifice. Interesul dominant pare să
se refere la regula ca atare.
Achiziţionarea şi practicarea regulilor de joc ascultă de legi foarte simple şi foarte
naturale,ale căror etape pot fi definite astfel:
- simple regularităţi individuale;
- imitarea celor mari cu egocentrism;
- cooperare;
- interes pentru regula în sine.
 Din punctul de vedere al conştientizării regulii, identificăm trei stadii:
- în cursul primului stadiu, (la începutul stadiului egocentric) regula încă nu este coercitivă, fie
pentru că este pur motorie, fie pentru că este trăită oarecum inconştient, ca un exemplu
interesant şi nu ca o realitate obligatorie.
În acest stadiu, copilul joacă bile cum îi trece prin cap, căutând pur şi simplu să-şi satisfacă
interesele sale motorii sau fantezia sa simbolică. Foarte curând,însă, el contractează deprinderi,
care reprezintă un fel de reguli individuale.
Copilul intră în contact, încă din primele luni de viaţă cu o serie de reguli, din această
cauză este foarte greu să deosebim ceea ce vine de la el însuşi în ritualurile pe care le respectă,
de ceea ce rezultă din presiunea lucrurilor sau din constrângerea anturajului lui social.
 Copilul ştie că există lucruri permise şi lucruri oprite. Este posibil ca la primul contact cu
bilele, copilul să fie dinainte încredinţat că în privinţa acestor obiecte noi se impun anumite
reguli. Originile conştiinţei regulii sunt condiţionate de ansamblul vieţii morale a copilului.
- în cursul stadiului al doilea (la apogeul stadiului egocentric şi în prima jumătate a stadiului
cooperării), regula este considerată ca fiind sacră şi intangibilă, de origine adultă şi de esenţă
eternă; orice modificare propusă îi apare copilului ca o transgresiune.
Stadiul al doilea începe în care copilul, prin imitaţi]e sau prin schimb verbal, începe să
vrea să se joace conform unor reguli primite din afară.
Copilul se joacă aproape cum îi vine în minte, inspirându-se din exemplele primite şi
observând în linii mari schema jocului, fără a fi preocupaţi să asculte în amănunt regulile pe
care le cunosc sau le-ar putea cunoaşte. Aceşti copii joacă fiecare pentru sine, fără a se
preocupa de vecin, fără a-l controla şi fără a fi controlat de el, fără, cel puţin, a încerca să-l
întreacă. Pentru ei, „ a câştiga” înseamnă a reuşi pe cont propriu să nimerească bilele ţintite.
(Exemplul 6, pag. 40, Exemplul 7, pag.45)
- în cursul stadiului al treilea, regula este considerată o lege datorată consimţământului mutual,
respectarea ei fiind obligatorie dacă vrei să fii loial, iar transformarea ei după voinţa jucătorilor
este permisă cu condiţia ca ea să întrunească opinia generală. (Exemplul 8, pag.47)
Conştiinţa regulilor jocului nu poate fi izolată de ansamblul vieţii morale a copilului.
Regula colectivă este mai întâi ceva ce vine din afara individului, şi prin urmare, ceva
sacru, apoi ea se interiorizează treptat, iar în această măsură apare ca un produs liber al
consimţământului mutual şi al conştiinţei autonome.
Până acum, regula era impusă, de către cei mai mari, celor mai mici. Ca atare, e era
asimilată de aceştia din urmă consemnelor dictate de adulţi. Ea apărea copilului ca fiind sacră şi
intangibilă, garanţia autenticităţii ei fiind tocmai imuabilitatea ei. În realitate, acest
conformism,rămânea exterior individului. Docil în aparenţă, considerându-se el însuşi supus şi
în permanenţă inspirat de spiritul celor vechi, copilul ajungea în realitate doar la un simulacru
de socialitate, iar de moralitate nu se putea vorbi încă. Constrângerea exterioară nu distruge
egocentrismul: ea îl acoperă şi îl disimulează, chiar întărindu-l.
De acum încolo, regula este concepută ca un decret liber al conştiinţelor înseşi. Ea nu mai
este coercitivă, nici exterioară: ea poate fi modificată şi adaptată la tendinţele grupului. Ea nu
mai constituie un adevăr revelat, al cărui caracter sacru este legat de originile lui divine şi de
permanenţa lui istorică; ea este o construcţie progresivă şi autonomă.
Când regula încetează să fie exterioară copiilor şi nu mai depinde decât de libera lor voinţă
colectivă, ea se integrează în conştiinţa fiecăruia şi obedienţa individuală este acum în
întregime spontană. Regula devine pentru el o condiţie necesară a înţelegerii: „Pentru ca să nu
fie mereu certuri, trebuie stabilite reguli şi pe urmă trebuie să joci cum se cuvine.” Regula cea
mai bună este cea care întruneşte opinia jucătorilor, „pentru că atunci nu pot trişa”.
Un alt joc propus în capitolul 1 îl reprezintă jocul pentru fete: „Insuliţa ascunsă” care este
una dintre cele mai primitive forme ale jocului „de-a v-aţi ascunselea”. Jucătoarea care este
„insuliţă” rămâne într-un loc care se numeşte „tauche”(locul unde trebuie să ajungi). Ceilalţi se
ascund. La un semnal, fetiţa care este „insuliţă” începe să le caute pe celelalte, în timp ce ele
caută să ajungă la „tauche” fără să fie prinse. Cea care este prinsă, devine „insuliţă” în partida
următoare. Cea care trebuie să joace rolul de „insuliţă” în prima partidă este desemnată prin
sorţi, pe baza unor formule rituale bine cunoscute: „ Un bulgăre, doi bulgări, trei bulgări se
rostogolesc!Ultima care pică este insuliţă!”
Spre deosebire de jocul cu bile al băieţilor acesta este mult mai simplu având reguli mai
puţine, mai clare şi mai puţin nuanţate. (Exemplul nr.9, pag. 55)
Pe la 6-7 ani, copilul îşi schimbă atitudinea şi începe să respecte regulile. Ceea ce contează
pentru el de acum încolo nu este numai de a face cum fac cei mari, dar acţionând pentru sine, ci
de a-i depăşi pe parteneri, făcând exact ca ei. Observăm controlul reciproc în aplicarea practică
a legii şi respectul efectiv al obligaţiilor: nu mai trişezi când eşti „insuliţă”.Îl putem numi
stadiul cooperării.
La fel ca şi băieţii, fetele încep a considera legea ca intangibilă şi inovaţiile ca nelegitime,
pentru a admite mai târziu că regulile noi dobândesc putere de lege în măsura în care sunt
ratificate de voinţa colectivă. Această schimbare de orientare se produce, în medie, la vârsta d
e8 ani, respectiv coincide cu apariţia stadiului cooperării.
În cadrul acestui joc conform evoluţiei copiilor distingem trei stadii:
- primul corespunde începuturilor jocului, adică primei jumătăţi a stadiului egocentric. Copilul
care se află în acest prim stadiu se arată dispus să schimbe toate regulile şi nu pare să manifeste
nici un fel de respect interior pentru tradiţie şi pentru exemplul copiilor mai mari, aici fiind
vorba de o aparenţă, căci copilul acceptă modificările propuse.
- în stadiul al doilea, până la jumătatea celui de-al 7-lea an, fetele se arată ataşate cu hotărâre
practicilor dominante.
- la 8 ani, fetele îşi schimbă atitudinea faţă de regula cea nouă care are aceeaşi valoare ca şi cea
veche, cu condiţia să fie practică şi mai ales să întrunească voturile copiilor. Fetele se dovedesc
a fi faţă de băieţi mai tolerante şi mai uşor mulţumite de inovaţii.
Cercetările efectuate în ceea ce priveşte jocul par să releve existenţa a trei tipuri de reguli :
regula motorie, datorată inteligenţei motorii preverbale şi relativ independente de orice raport
social, regula coercitivă, datorată respectului unilateral, şi regula raţională, datorată respectului
mutual.
„Morala copilului ne ajută să înţelegem într-un sens pe aceea a omului. De aceea, nimic nu
este mai util pentru a forma oamenii decât să învăţăm a cunoaşte legile acestei formări.
În capitolul II, intitulat sugestiv „Constrângerea exercitată de adult şi realismul
moral” sunt prezentate efectele constrangerii morale ce este indeaproape inrudita cu
constrangerea intelectuala, si absolutul literal pe care copilul il atribuie mai mult sau mai putin
regulilor primite din afara .Realismul moral este definit ca fiind tendinta copilului de a
considera datoriile si valorile care se refera la ele ca subzistand in sine independent de
constiinta.
Rezultatele obtinute in stadiul realismului moral confirma analiza regulilor cu bile : la
copil par sa existe sa existe doua morale distincte ale caror repercursiuni asupra moralei adulte
le putem,de altfel observa.
Cele doua morale se datoreaza unor procese formatoare care,in linii mari ,se succed, fara
insa a constitui stadii propriu-zise.In afara de aceasta se poate consemna existenta unei faze
intermediare.
Constrangerea morala este caracterizata prin respectul unilateral.Respectul este izvorul
obligatiei morale si al sentimentului datoriei, orice semn care vine de la o persoana respectata
reprezinta punctul de plecare al unei reguli obligatorii.
 Obligatia de a spune adevarul,de a nu fura...,datorii pe care copilul le resimte profund,
fara ca ele sa emane de la constiinta sa proprie, sunt consemnate datorate adultului si acceptate
de copil, iar aceasta morala a datoriei este heteronoma.Relatiile dintre copil si parinti nu sunt
doar raporturi de constrangere ,ci exista o afectiune mutuala spontana care il impinge pe copil ,
de la varsta frageda ,la acte de generoziate si chiar de sacrificiu, la demonstratii emotionante
care nu ii sunt in niciun caz prescrise.
Copilul asculta nu numai de ordinele adultului ci si de regula in sine , generalizata si
aplicata intr-un fel de original. In acest sens ,s-a elaborat o cercetare cu privire la minciuna si
anume ca la un moment dat ,copilul considera ca minciuna este urata in sine si ca nu ar trebui
sa spuna minciuni ,chiar daca nu ar fi pedepsit .Se observa un efect al inteligentei care lucreaza
cu ajutorul regulilor morale.
Autonomia morala apare atunci cand constiinta considera drept necesar un ideal
independent de orice presiune exterioara: individul , ca atare, cunoaste doar anomia si nu
autonomia.Orice raport cu adultul in care intervine respectul unilateral conduce la heteronomie.
Concluzionez ca autonomia apare numai impreuna cu reciprocitatea, cand respectul
mutual este destul de puternic pentru ca individul sa resimta in forul sau interior nevoia de a-i
trata pe altii asa cum ar vrea el sa fie tratat.
Urmatorul capitolul (III), intitulat „Cooperarea şi dezvoltarea noţiunii de
justiţie” studiaza caracteristicile cooperarii si dezvoltarii notiunii e justitie prin atitudinea
copiilor fata de pedeapse.Sanctiunile saupedepsele sunt privite de ei ca fiind dureroase si
ispasitoare ,acordate la egalitate cum ar fi intentiile si circumstantele.A fost analizata si
eficacitatea sanctiunilor expiatoare,prin opiniile copiilor fata de unele povestiri corespunzator
concepute.De asemenea, este analizata atent responsabilitatea colectiva si
transmisibila,sentimentul de solidaritate si justitie pe varste in cazul pedepselor ,ideea de justitie
imanenta ,prezenta chiar la copii de 6-7 ani,datorita considerarii legilor morale ca apartinand
naturii si adultilor si datorita rezidurilor de egocentrism specific varstei.Pentru acesta
mentalitate ,functiile „politienesti” ale universului fizic se nasc din asociatii hazardate(un copil
care a facut o fapta rea .trece a doua zi pe un pod si acesta se rupe). Aceasta mentalitate
infantile formata sub influenta adultilor contureaza dimensiunile unei justitii imanente dar si
sentimentul de culpabilitate care faciliteaza subiectiv astfel de asociatii („asa iti trebuie daca ai
fost rau sau Asa patesc oamenii care nu asculta”). Subtil si nuantatse analizeaza problemele
egalitatii si ale relatiei dintre egalitate si autoritate in situatii diferite din care amintim : para si
copiatul la scoala,sanctiunea colectiva,razbunarea ,relatiile dintre copii ,nedreptatea.Nu sunt
ignorate nici problemele justitiei, retributive ci generozitatea si geneza ei.Analiza formelor de
lichidare eleganta a conflictelor constituie tot atatea expresii ale unei atitudini morale avansat
egalitariste.
1.Problema sanctiunii si justitia retributiva- se intelege insa ca orice chestionare a
copiilor asupra pedepselor se loveste de dificultati tehnice destul de mari,deoarece ,fata de un
asemenea subiect . Copilul este mult mai inclinat sa faca persoanei care il chestioneaza o mica
lectie de morala uzuala si familiala, decat sa-i dezvaluie sentimentul sau intim care in viata nu
are decat rareori ocazia de a fi formulat si care ,poate nu este in intregime formulabil.
Orice actiune pe care un anume grup social il considera culpabil consta intr-o incalcare a
regulilor recunoscute de acest grup,deci e un fel de ruptura a insasi legaturii sociale. Sanctiunea
consta ,dupa cum a aratat Durkeim,intr-o reparare , o restabilire a legaturii sociale si a
autoritatii regulii.Copilul alege o anumita sanctiune care este subordonata in aparenta cu totul
altor principii, dar atunci cand i se cer motivele ,el raspunde ca aceasta este pedeapsa cea mai
aspra,in acest caz apare vident ca este vorba tot de o sanctiune expiatoare.Sanctiunile prin
reciprocitate pot fi clasificate ,mergand de la cele mai severe ,la cele mai putin severe.De
exemplu:sa se joace cu un trisor care nu se caieste,este si pedeapsa pe care o folosim in viata
curenta cand ii refuzam unui copil un joc sau o plimbare.
Pentru multi educatori pedeapsa este chiar atunci cand consta in a pricinui vinovatului o
suferinta oarecare si arbitrara. Copilul insista uneori asupra aspectului de razbunare superioara
si de pedeapsa pura pe care o comporta sanctiunea, de pilda si in cazul lui Fil: „Fil(6 ani)
Povestirea I....Tatal meu e rau ...Noi avem carcera. Daca as avea o carcera ,l-as pune pe baiatul
acela sa stea in ea pana seara si i-as carpi o palma zdravana.Iar daca as avea un bici,l-as
bate.Dintre cele trei pedepse el o alege pe a treia ....pentru ca dorea mult sa mearga la calusei.”
2.Responsabilitatea colectiva si transmisibila- autorul a prezentat copiilor un numar mare
de povestiri ,pe marginea carora a fost posibil sa angajeze cu ei discutii,aceste povestiri
reproduc situatii obisnuite in care trebuie pusa problema responsabilitatii colective. Aceste
situatii sunt in numar de 3 si anume:
a) adultul nu cauta sa analizeze vinovatiile individuale si pedepseste grupul intreg pentru
greseala unuia sa a 2 copii.
b) adultul ar dori sa ajunga pana la individul vinovat ,dar acesta nu se denunta,iar grupul
refuza sa-l denunte.
c) adultul ar vrea sa-l pedepseasca pe vinovat ,dar acesta nu se denunta iar camarazii lui
nu stiu cine este.
In fiecare dintre cazuri il putem intreba pe copil daca este drept sa fie pedepsit tot grupul
sau nu si de ce.
3.Justitia imanenta- o problema care se leaga de cea a sanctiunii si pe care trebuie sa o
examinam inainte de a trece la studiul justitiei distributive este aceea a justitiei denumita
„imanenta”. Copilul trebuie sa admita,in cursul primilor ani existenta unor sanctiuni automate
care emana de la lucrurile insasi ,si fara indoiala trebuie sa renunte la o asemenea credinta sub
influenta imprejurarilor,in raport cu devoltarea lui morala, fapt care este demonstrat cu ajutorul
mai multor intamplari povestite copiilor.
4.Justitia retributiva si distributiva-justitia expiatoare pare sa descreasca odata cu varsta,
si anume masura in care cooperarea capata preponderenta sa fata constrangerea adulta.Se
abordeaza studiul efectelor pozitive ale cooperarii in domeniul justitiei si in acest scop se
analizeaza mai intai conflictele posibile dintre justitia distributiva sau egalitara si justitia
retributiva.
In ultimul capitol „Cele două morale ale copilului şi tipurile de relaţii sociale”
adeptii teoriei lui Durkeim societatea este singura sursa a moralitatii.Faptele de educatie sunt
faptele psihosociologice sunt cele mai importante dintre faptele sociologice.
Doctrina lui Durkeim sustine ca societatea este un tot iar caracterele ei permanente sunt
de natura sa asigure existenta si invarianta valorilor morale.
Responsabilitatea este calitatea acelorasi care in virtutea unor reguli, trebuie sa fie alesi
ca subiecti pasivi ai unei sanctiuni.
 In teoria crimei,Durkeim sustine ca intreaga societate consta, in sesnta ei,intr-un
ansamblu de credinte si de sentimente solidare.Nucleul acestor credinte este sentimentul
sacrului,care este sursa a moralelor si a religiilor.
Responsabilitatea are o functie precisa ,face posibila realizarea pedepsei,permitandu-i sa-
si joace rolul util. Acest rol este esentialmente moral” Existenta insasi a moralitatii este
asigurata numai cu conditia sa existe sanctiuni”.
Din punct de vedere pedagogic ,singurul mijloc de a reinvia in constiinta,sursa
permanenta a oricarei responsabilitati este necesitatea unei penalitai scolare sistematice. Au fost
constatate doua morale la copil : aceea a constrangerii si a cooperarii. Morala constrangerii este
morala datoriei pure si esteronomiei , copilul primeste de la adult un numar de consemne
,carora trebuie sa li se supuna.Binele este ceea ce li se conformeaza acestor consemne,iar raul
ceea ce nu li se conformeaza.
In concluzie ,constrangerea sociala si cooperarea nu duc la rezultatele morale
comparabile. Constrangerea sociala are asupra individului efecte pe care le produce
constrangerea asupra spiritului copilului. Copilul nu poate sa conceapa legile lumii fizice decat
sub infatisarea unui fel de supunere a lucrurilor unei reguli.Un ultim element al moralitatii
studiat de Durkeim este autonomia vointei- legea morala este investita cu o autonomie care
impune respect chiar ratiunii si ca ea astfel opera unei fiinte reale