1

CELE PATRU NIVELE ALE DEZVOLTĂRII OMULUI

PERSPECTIVA HOLISTICĂ A MARIEI MONTESSORI

Cele 4 planuri (faze) de dezvoltare constituie nimic mai mult decât o viziune de
ansamblu asupra psihologiei dezvoltării a Mariei Montessori și, prin urmare, constituie un
cadru grandios sau o structură in care isi afla spațiul adecvat orice alt studiu mai detaliat sau
examinare ulterioară. (Maria Montessori.Cele 4 planuri ale educației).
Astfel, tot ce știm, în general, cu toţii despre copil de la naştere până la vârsta de de trei ani,
de la trei la şase ani, de la şase la doisprezece ani, aparţine unui studiu mai detaliat asupra
planurilor individuale sau a sub-planurilor de dezvoltare, dar totul se incadrează perfect in
această structura (cadru).

Cele 4 planuri (faze) de dezvoltare, atunci, constituie doar un cadru, şi totuşi, în acelaşi
timp, este extrem de important tocmai pentru că este viziunea de ansamblu asupra dezvoltării
a Mariei Montessori: dezvoltarea individului de la naştere (sau chiar înainte de naştere) până
la maturitate. Această viziune integrală a procesului dezvoltării ne oferă, am putea spune, o
viziune holistică a fiinţei umane aflată în dezvoltare, explică şi justifică idee montessoriană
constantă asupra importanţei educaţiei ca „ajutor pentru viaţă”.

Cei mai mulţi profesori şi mentori AMI (Asociaţia Montessori Internaţională) s-au
specializat să abordeze copii de anumite vârste; cursurile AMI şi diplomele aferente specifică
vârstele vizate.Toate cursurile, însă, includ prelegeri asupra celor 4 planuri pentru a oferi
studenţilor fondul necesar înţelegerii vârstei vizate de cursul respectiv. În plus, deşi cele 4
planuri de dezvoltare constituie un singur capitol al oricărui curs, e, în fapt, mai bun decât
orice alt curs Montessori. Astfel, oferă perspectivă şi profunzime înţelegerii noastre şi, în
acelaşi timp, ne constrânge să ne fixăm privirea asupra ariei de vârstă vizate. (De exemplu:
ştim că nu putem, şi nu ar trebui, să folosim o abordare stil Casa dei Bambini (nivelul
preșcolar) în perioada elementară, sau abordarea elementară în Casa dei Bambini.)
Cu siguranţă că această viziune grandioasă asupra dezvoltării această înţelegere a
naturii ciclice şi nerepetabile a „perioadelor vieţii în dezvoltare” este cea care constituie una
din marile particularităţi prin care se remarcă lucrarea Mariei Montessori.
Ceea ce îmi propun să fac astăzi nu este să repet, nici măcar să sumarizez, ceea ce au
spus sau vor spune montessorienii precedenţi sau posteriori mie. Intenţia mea este să prezint
conceptul montessorian asupra întregului proces şi structuri de dezvoltare prin intermediul
celor două grafice făcute de ea pentru cele patru planuri de dezvoltare. Din momentul în care
Maria Montessori şi-a prezentat cele două grafice în Italia, cu puţină vreme înainte de moartea
ei, niciunul din ele nu e prea bine cunoscut în afara Italiei. Totuşi, primul grafic, cel cu
triunghiurile, pe care îl numim „ritmul constructiv al vieţii”e mai cunoscut doar pentru că este
prezentat în cursurile Bergamo. Cel de-al doilea grafic, cea dea doua reprezentare iconică
creată de de Maria Montessori drept imagine metaforică pentru cele patru planuri de
dezvoltare, de-abia e cunoscut cât de cât şi, la prima vedere, pare mai degrabă ciudat întrucât
aduce prea mult cu o plantă....
 2

E foarte interesant de realizat faptul că Maria Montessori, tocmai la sfârşitul vieţii ei şi

pe parcursul a unui singur an, a creat două grafice pentru a ilustra cele patru planuri de
dezvoltare: două grafice diferite pentru una şi aceeaşi temă. Cele două grafice nu puteau fi
mai diferite asupra stilului lor de reprezentare a etapelor creşterii, prin impactul lor vizual şi,
deci, întrun anumit grad, prin mesajul vizibil care ne este transmis.

Graficul 1 : Perugia , 1950

Să examinăm primul grafic (Maria Montessori, Prima prelegere ), reprezentată de

Figura 1. În realitate, este constituită din două părţi: partea de sus ilustrează viziunea Mariei
asupra dezvoltării umane, iar partea de jos reprezintă sistemul de educaţie care e realmente
oferit de societatea noastră.

Triunghiurile: imaginea geometrică a Mariei asupra Ritmului Dezvoltării

Într-un manuscris al Mariei cu privire la acest grafic, ea spune că studiile ştiinţifice şi testările
meticuloase conduse în toate părţile lumii, pe copii de rase şi condiţie socio-umană diferite, le-au
confirmat oamenilor de ştiinţă că dezvoltarea nu se produce într-un mod linear şi constant.
Dimpotrivă, aceasta se produce, sau are loc, pe parcursul unor perioade, cicluri sau planuri, întocmai
cum le vedem reprezentate aici în desenul Mariei.
In partea de sus găsim linia orizontală care reprezintă linia vieţii, indicând vârsta cronologică
a individului. De-a lungul aceleiaşi linii observăm perioade distincte de dezvoltare notate din an în an
de la naştere până la vârsta de 24 de ani, fiecare perioadă având şase ani. Această numărare
 3

intercalată din şase în şase ani este cea care dă ritmul dezvoltării sau, precum şi Maria o numeşte,
„ritmul constructiv al vieţii”. Pornind de la zero, momentul naşterii, observăm imediat că zeroul e
cuprins de o flacără mare; flacăra simbolizează centrul vital sau punctul vital răspunzător de viaţa
psihică.
O linie oblică este trasată pornind de la zero, linia progresiei; ea reprezintă progresia anumitor
sensibilităţi şi caracteristicile aferente lor. Această linie a progresiei nu continuă la nesfârşit, o astfel de
continuare neavând sens în ceea ce priveşte Natura (nefiind natural). Imaginaţi-vă doar un adult având
trăsăturile accentuate specifice unui copilaş! De fapt, linia progresiei atinge punctul culminant pe la
mijlocul perioadei de şase ani, care, în acest caz, înseamnă cam la vârsta de trei ani. Din acest punct
linia progresiei îşi schimbă direcţia şi devine o linie de regres/ retrogradă. Nici această linie nu
continuă la nesfârşit: se termină atunci când întâlneşte linia vieţii, în cazul nostru, în jurul vârstei de
şase ani.
Cele două linii, de progresie şi regres, împreună cu linia vieţii formează o zonă triunghiulară,
ce reprezintă un plan de dezvoltare, în cazul acesta, primul plan de dezvoltare. Maria Montessori
numeşte partea stângă a triunghiului începutul unui stadiu de viaţă; viaţa, cu alte cuvinte, se deschide
către un set de experienţe specifice şi, prin urmare, către achiziţiile şi cuceririle aferente. Partea
dreaptă a triunghiului reprezintă terminarea unui stadiu de viaţă, pregătindu-se începerea unui nou
stadiu de dezvoltare care, la rândul lui, îşi are sensibilităţile şi trăsăturile sale aferente.
În acelaşi mod se formeză patru planuri de dezvoltare, patru planuri pe care Maria le
individualizează ca Pruncie (Copilăria timpurie), Copilărie, Adolescenţă şi Maturitate.
Din moment ce aceste patru planuri sunt reprezentate de patru triunghiuri identice ca formă şi
mărime, această reprezentarea are un caracter stilizat şi geometric. Impresia vizuală creată este
întotdeauna cea a unei regularităţi şi simetrii perfecte. Însă, ceea ce este în realitate ilustrat şi accentuat
prin folosirea acestor triunghiuri este rolul vital al perioadelor senzitive sau al sensibilităţilor, care, pe
măsură ce-şi schimbă natura de la o etapă la alta, influenţează caracteristicile fiecărei etape în parte.
Sensibilităţile corespunzătoare unei anumite etape apar, se intensifică, ating un punct maxim şi apoi
intră în declin; noi sensibilităţi apar, ating un climax şi apoi intră în declin făcând loc unor noi
sensibilităţi ş.a.m.d. Tocmai aceste sensibilităţi sunt cele care dau cursul dezvoltării şi-i determină
ritmul.

La fel de important este faptul că cele patru triunghiuri, şi, prin urmare, cele patru planuri, sunt
individualizate două câte două prin folosirea culorilor. Modul de distribuire a culorilor – roşu,
albastru, roşu, albastru- ne transmite simultan două idei: un plan e complet diferit de celălalt; apoi, un
plan, dintr-un punct de vedere esențial, se aseamană cu un altul. Aceste idei sunt accentuate şi prin
alte modalităţi: îngroşări ale unor sublinieri în contrast cu linia subţire, faptul că unele planuri se
împart în două sub-planuri egale în timp ce altele rămân neîmpărţite. Triunghiurile împărţite, colorate
cu roşu şi având conturul îngroşat, reprezintă „perioadele creative” ale vieţii în dezvoltare: Pruncia şi
Adolescenţa.Triunghiurile neîmpărţite, colorate cu albastru reprezintă „etapele calme de creştere
uniformă”: Copilăria şi Maturitatea.

Deşi reprezentarea geometrică a Mariei ne poate transmite vizual ideile ei fundamentale

asupra dezvoltării, pentru a înţelege mai mult, trebuie să citim scrierile Mariei Montessori şi să ne,
informăm din lucrările publicate de ea.

„Planul roşu ” al Prunciei

Planul Prunciei, de la zero la şase ani, este unul de o importanţă fundamentală pentru
formarea individului. Destul de interesant, munca pe care individul o depune pentru formarea
 4

sa este atât de diferită de-a lungul fiecărei jumătăţi a acestui plan, încât Maria divide în mod
clar Pruncia în două sub-planuri.

Embrionul spiritual. Maria numește copilul de la zero la trei ani embrion spiritual şi se
merită să încercăm să aflăm de ce.

La naştere, copilul pare să fie un „nimic”, în sensul că nu are calităţi psihice şi nici
capacităţi de mişcare prestabilite (Montessori, Mintea Absorbantă). ”Fiecare copil” spune
Maria, „are aceeaşi înfăţişare, nemişcat, gol, nesemnificativ.” Cu toate acestea, acest bebeluş
are în el „potenţialuri care îi determină dezvoltarea”; „există în interiorul acestei fiinţe inerte o
putere globală, o esenţă umană creativă, care îl determină să formeze un om al timpului său,
un om al civilizaţiei sale” (Montessori, Mintea Absorbantă).” (Tocmai din acest motiv vedem
acea mare flacără înconjurând zeroul pe graficul Mariei Montessori.)

Maria Montessori continuă:

„Urmează ca nou-născutul să facă o muncă de formare, fapt ce corespunde în sfera

psihologică cu munca făcută de embrion în sfera fizică. Înaintea lui stă o perioadă de viaţă
diferită de cea trăită în pântece, şi, în același timp, diferită de cea a omului care trebuie să
devină. Această muncă post-natală e o activitate constructivă ce e realizată în ceea ce am
putea numi „perioada formativă” şi îl transformă pe copil într-un fel de „embrion spiritual.”

Se pare că omul are două perioade embrionare. Una este cea prenatală, ca și cea a
animalelor, cealaltă este postnatală şi e caracteristică doar omului. (Montessori, Mintea
Absorbantă)
Cu alte cuvinte, rasa umană şi numai rasa umană are o „viaţă embrionară dublă”
(Montessori, Mintea Absorbantă).

Astfel sunt create, pe parcursul primilor trei ani de viaţă, o parte a vieții uitată până şi
de către individul care a trăit-o, calităţile umane de bază. Maria explică în felul următor:

„În această perioadă psihic-embrionară diversele capacități se dezvoltă separat şi

independent una de cealaltă; de exemplu, limbajul, mişcările mâinilor, mişcările picioarelor,
etc. De asemenea, acum se formează numite capacităţi senzoriale. Iar acest fapt este cel care
ne reaminteşte de perioada prenatală, în care organele fizice se dezvoltă fiecare pe cont
propriu şi independent de celelalte, deoarece, în această perioadă psihic-embrionară, funcţiile
psihice/umane se dezvoltă separat. Şi nu e surprinzător faptul că nu ne putem aminti această
perioadă, pentru că nu există încă unitate în personalitate - unitatea poate apărea doar când
părţile sunt finalizate. (Montessori, Mintea Absorbantă).
Datorită tipului muncii de dezvoltare din timpul celor trei ani de viaţă şi datorită
modului în care această muncă este realizată, Maria Montessori îl numeşte pe copilul aflat
între zero şi trei ani creatorul inconştient.
 5

Muncitorul conştient. Tipul muncii de dezvoltare se schimbă pe parcursul celui de-al

doilea sub-plan al Prunciei, în perioada aflată între trei şi şase ani.

La vârsta de trei ani, „viaţa pare să înceapă din nou pentru că acum conştiinţa apare
clară în întregimea ei”. Iar ceea ce acest copil vrea să facă este „să stăpânească mediul din
jurul lui, găsind în el mijloacele necesare propriei dezvoltări”. Dar ce trebuie să dezvolte el
mai exact? Toate acele funcţii, toate acele calităţi ce fuseseră create până la vârsta de trei ani,
el trebuie acum să le dezvolte prin experienţe conştiente şi prin exersarea propriei sale voinţe.
Maria scoate în evidenţă că există două tendinţe la lucru în interiorul acestui copil de 3-6 ani:
„Una este extinderea conştiinţei prin activităţi efectuate asupra mediului, cealaltă tendinţă
este de a perfecţiona şi îmbogăţi abilităţile deja formate.” Astfel, „perioada cuprinsă între trei
şi şase ani este una de perfecţionare constructivă prin intermediul activităţii.” (Montessori,
Mintea Absorbantă).

Mâinile copilului, conduse de inteligenţa sa, încep să facă lucruri tipic umane. Acest
copil e întotdeauna ocupat să facă ceva cu mâinile lui şi, din acest motiv, perioada între trei şi
şase ani a fost numită „vârsta binecuvântată a jocului”. Acest „joc”, totuşi, e o adevarată
muncă, munca copilului pentru propria dezvoltare. De aceea, Maria Montessori îl numeşte pe
copilul între trei şi şase ani muncitorul conştient.

Maria, însă, are mai multe de spus asupra naturii muncii de dezvoltare de pe parcursul
acestui sub-plan al Prunciei:

Individul uman e o unitate, dar această unitate trebuie construită şi consolidată prin
experienţe active direcţionate asupra mediului şi provocate de Natură. Toate dezvoltările
embrionare separate ce au avut loc între zero şi trei ani trebuie să funcţioneze împreună în
final şi să devină integrate pentru a servi personalităţii individuale. Asta este ceea ce se
întâmplă pe parcursul perioadei între 3 şi 6 ani când mâinile lucrează conduse de minte. Dacă
circumstanţele exterioare împiedică realizarea acestei integrări, atunci aceleaşi energii
continuă să conducă formarea separată a funcțiilor, să le dezvolte într-o manieră
dezorganizată şi să le devieze de la ţinta lor iniţială (genetic determinată). Mâna se mişcă fără
vreun scop, mintea rătăceşte departe de realitate, limbajul se mulţumeşte cu propriile limite,
trupul se mişcă neîndemânatic. Iar aceste energii separate, negăsind nimic să le satisfacă, dau
naştere la nenumărate combinaţii de dezvoltare greşită şi deviată, surse de conflict şi tulburări.
Astfel de deviaţii nu pot fi atribuite personalităţii în sine, ele trebuie înţelese ca fiind rezultatul
unui eşec de organizare a personalităţii. (Montessori, Mintea Absorbantă).
Însă, atunci când mediul, aşa cum subliniază Maria, oferă oportunităţi de activitate
constructivă, toate energiile se unesc şi deviaţiile dispar. Numai atunci când copilul are
oportunitatea, libertatea de a se dezvolta normal, vom vedea adevărata personalitate a lui.
Maria numeşte acest proces de tranziţie de la o dezvoltare deviată la una normală proces de
normalizare; tocmai de aceea, normalizarea ar trebui să constituie cea mai mare preocupare a
noastră pe parcursul celui de-al doilea sub-plan al Prunciei. Pe parcursul normalizării şi ca un
rezultat al ei, copilului i se dezvoltă caracterul (în sensul bun al cuvântului) în mod spontan.
 6

Maria, de fapt, denumeşte perioada de la trei la şase ani ca „perioada embrionară pentru
formarea caracterului.” (Montessori, Mintea Absorbantă).

„Planul albastru” al Copilăriei

Planul copilăriei, între 6 şi 12 ani, e un stadiu total diferit de dezvoltare a vieţii, deşi se
bazează puternic pe planul anterior, aşa cum este natural şi necesar. Maria descrie al doilea
plan ca fiind o „etapă calmă de creştere uniformă” şi, fiind astfel, acest plan rămâne
neîmpărţit în desenul Mariei.
Dacă, pe parcursul primului plan funcţiile şi abilităţile au fost mai întâi create şi apoi
integrate, perfecţionate şi îmbogăţite, atunci pe parcursul acestui plan ele se pot extinde și
nuanța atât fizic cât şi psihologic. Într-adevăr, abilităţile mentale ale acestui copil au devenit
capabile nu numai să se extindă, dar şi să se ridice, atingând noi înălţimi, pentru că în această
perioadă „este organizat planul abstract al minţii umane ” (Montessori, From Childhood to
Adolescence. De la copilărie la adolescenţă).

În consecinţă, există o mare expansiune în câmpul de acţiune al acestui copil: se

deschid noi orizonturi fizice şi mentale şi, dacă i se oferă oportunităţi şi condiţiile sunt
favorabile, nu există nicio limită în explorare pentru acest copil. Puterile şi posibilităţile
copilului pe parcursul acestei perioade sunt atât de mari încât, aşa cum Maria menţionează, e
uşor să-i subminăm capacităţile şi să-i punem limite şi restricţii inutile. Pentru acest plan,
Maria accentuează, de fiecare dată, necesitatea contactelor multiple, a educării expansive, a
vastităţii culturii, a mediului deschis.
Pe când copilul din prima etapă a luat formă (trup) şi astfel s-a adaptat realităţii
imediate ce-l înconjura (o realitate audibilă, vizibilă, tangibilă), copilul din a doua etapă poate
explora și investiga şi, astfel, se poate integra unei realităţi vaste, cât universul, cât întreaga
omenire, cât toată cultura (o realitate care nu e, în mod necesar, nici vizibilă, nici tangibilă din
cauza timpului, distanţei sau a altor factori).
În timp ce pruncul trăia şi se bucura de o atmosferă de dragoste necondiţionată,
putând, împreună cu alti copii, să construiască o comunitate umană prin ”coeziune”, o
„societate în embrion” (Montessori, Mintea Absorbantă) cimentată de legăturile dragostei,
copilul mai mare trebuie să exploreze domeniul moralităţii şi poate, împreună cu alţi copii, să
construiască o comunitate sau societate organizată în plan conştient atât în privinţa regulilor
după care este condusă, cât şi a muncii ce trebuie realizată.

Planurile dezvoltării sunt, în mod necesar, interdependente, pentru că fiinţa umană e întotdeauna o
unitate. Un plan anterior întotdeauna îl pregăteşte pe următorul, formându-i bazele, alimentându-i
energiile care îl impulsionează pe individ către perioada succesivă de viaţă. Astfel, individul trece
dintr-un plan de independenţă către altul - fizic, mental, moral, economic, spiritual - permanent
impulsionat doar de forţele Naturii/Firii înseşi.

Copilul aflat în cel de-al doilea plan e flămând de cultură, adică cunoaştere şi
înţelegere: cunoaşterea şi înţelegerea lumii naturale create de Dumnezeu şi a celei create de
 7

om. El este dotat cu capacităţile necesare: puterea imaginaţiei, puterea gândirii abstracte şi a
raţiunii, puterea fizică şi sănătatea.

Nici nu mai trebuie să menţionez că educaţia cosmică e răspunsul ce trebuie oferit în

conformitate cu trăsăturile acestui plan, cu sensibilităţile, necesităţile şi aspiraţiile acestui
copil.

„Planul roşu” al Adolescenţei

Acest plan al adolescenţei, între 12 şi 18 ani, este, din nou, un plan de creaţie. De
această dată nu suntem martorii creării fiinţei ca un individ complet şi distinct uman, ci ai
creării adultului rasei, având puterea de a procrea şi a da naştere noilor generaţii ce permit
continuitatea grupului, a rasei umane.
Acesta este planul în care individul lasă în urmă copilăria şi intră în stadiul de adult,
devenind un membru de drept al societăţii. Din punct de vedere fizic, tranziţia de la stadiul
juvenil la stadiul de adult e dată de pubertate; din punct de vedere psihologic, există o tranziţie
de la copilul ce trebuia să trăiască într-o familie la adultul care trebuie să trăiască într-o
societate.
Aceasta este perioada, după cum precizează Maria Montessori, „când e creat omul
social, dar care nu a ajuns încă la stadiul de dezvoltare completă”; aceasta este „perioada
sensibilităţii, când ar trebui să se dezvolte cele mai nobile trăsături care pregătesc omul să
devină social, adică, să capete simţul dreptăţii şi al demnităţii personale”( Montessori, From
Childhood to Adolescence. De la copilărie la adolescenţă).
Cele două probleme complementare (protejarea adolescentului pe durata tranziţiei
fizice dificile şi oferirea de sprijin adolescentului pentru a intra în societate) au determinat-o
pe Maria să propună introducerea nivelului Erdkinder („Copilului Pamântului”) ca perioadă a
educaţiei secundare. Această propunere include oferirea unor experienţe diverse de muncă
productivă care să contribuie la independenţa financiară a adolescentului şi care, astfel, să îi
dea încrederea în sine însuşi de care are nevoie.

„Planul albastru ” al Maturităţii

Planul maturităţii, între 18 şi 24 de ani, corespunde, mai mult sau mai puţin, vieţii
universitare, perioadei studiilor universitare.
Individul care ajunge la universitate e deja „format”, dar aceasta e o perioadă a vieţii
(dacă tot ce a precedat-o a decurs în condiţii bune) când individul își poate dezvolta
independenţa şi forța spirituală necesare unei misiuni în viaţă. Acest individ poate deveni o
fiinţă ale cărei aspiraţii poate transcende tentaţiile avantajelor personale în privinţa puterii şi
bunurilor materiale, o fiinţă care a atins un nivel înalt de responsabilitate şi conştiinţă morală
şi care poate munci pentru binele omenirii. (Maria Montessori afirmă că acest individ ar
trebui să muncească în timpul studiilor pentru a-și satisface nevoia de independenţă
economică, dar și pentru a obține un echilibru moral bun).

Cele patru planuri

Am văzut cum vechea idee a dezvoltării lineare, conform căreia nu există nicio
schimbare a formei, ci doar o creștere graduală de la mic la mare, de la puţin la mai mult, a
 8

fost depăşită de idea vieţii în dezvoltare, de transformare, luând forme diferite şi trecând prin
etape/planuri diferite şi distincte (atât fizic, cât şi psihic). Diferenţele sunt, într-adevăr, atât de
accentuate, încât Maria Montessori compară planurile de dezvoltare cu procesul
metamorfozei. Astfel, desfășurarea vieții unei fiinţe umane e o înlănţuire de naşteri, de apariţii
şi de dispariţii ale unor abilităţi, de naştere şi moarte a unor tipuri de interese şi caracteristici
prin care se manifestă sensibilităţile dominante din fiecare plan.

Dar planurile de dezvoltare sunt indispensabil interdependente întrucât fiinţa umană e

întotdeauna o unitate. Planul anterior pregăteşte întotdeauna pe cel următor, punându-i
bazele, alimentându-i energiile care îl împing pe individ către următoarea etapă de viaţă.
Astfel, individul trece dintr-un plan de independenţă către un altul - fizic, mental, moral,
economic, spiritual- întotdeauna impulsionat de forţele Firii, forţe care sunt inerente şi
nesuprimabile şi care au întotdeauna ca scop/ţintă formarea fiinţei umane adulte deplină şi
complet funcţională, un adult care nu numai că este adaptat timpului şi locului său, dar este,
de asemenea, capabil să se adapteze sitaţiilor şi împrejurărilor noi, și care, finalmente, să se
dovedească a fi un adult care să poată munci pentru binele umanităţii şi să potă contribui la
misiunea spirituală a umanităţii pe acest Pământ.

Aceasta este semnificaţia pe care trebuie să i-o atribuim singurei săgeţi lungi a
finalităţii pe care Maria Montessori a amplasat-o deasupra desenului ei prin care reprezenta
cele patru planuri ale dezvoltării; este săgeata Firii/Naturii şi reprezintă procesul natural şi
normal de dezvoltare cu manifestările lui spontane ce trebuie respectate pentru atingerea
scopului.

I. Societatea consideră doar un singur plan (Cu cât eşti mai în vârstă, cu atât
mai bine!)

Cea de-a doua parte a graficului (partea de dedesubt) reprezintă, cum ştim deja,
sistemul de educaţie aşa cum este el oferit de sociatatea noastră. În realitate, aşa cum vom
vedea, desenul din partea inferioară reprezintă, de asemenea, critica Mariei Montessori la
adresa sistemului de educaţie existent.

Acest desen e constituit dintr-un singur mare plan înclinat, un plan care e situat pe
linia vieţii și care indică vârsta cronologică a individului. Această linie a vieţii e în perfectă
corespondenţă cu cea de deasupra ei, fapt care îngăduie compararea cu uşurinţă a celor două
desene. Planul înclinat începe la vârsta de şase ani şi își află în punctul de maximă
expansiune pe parcursul anilor studiilor universitare, între vârsta de 18 şi 24 de ani. Începe la
vârsta de 6 ani deoarece acesta era începutul educaţiei obligatorii în Italia; ar putea începe, în
mod evident, la la vârsta de 5, 6 sau 7 ani, în funcţie de ţară. Oricum, indiferent de vârsta la
care începe, există întotdeauna un „gol” precedând primul plan, cel care e de o importanţă
fundamentală pentru formarea unei fiinţe umane.
Acest plan înclinat reprezintă „câmpul acţiunii educaţionale”, dar dă la iveală existența
unui concept ascuns al dezvoltării, care nu este nimic altceva decât vechea idee a dezvoltării
lineare. Linia oblică, care indică planul înclinat, urcă constant odată cu trecerea anilor, de la
 9

vârsta de 6 ani, ridicându-se din ce în ce mai sus pe măsură ce individul creşte în vârstă.
Părţile în care se împarte planul reprezintă diversele cicluri sau nivele în care a fost împărţit
sistemul educativ: şcoala elementară/primară, şcoala gimnazială, liceul, universitatea. Săgeţile
de dedesubt reprezintă „atât numărul diverselor materii studiate, cât şi numărul diverşilor
profesori” (Maria Montessori, Prima prelegere) şi, prin urmare, ele reprezintă şi cantitatea de
cunoştinţe - toate acestea cresc odată cu nivelul de educaţie (asta înseamnă odată cu vârsta
individului), aşa cum putem vedea prin creşterea numărului de săgeţi. În sfârșit, diversele linii
aflate în ultima secţiune reprezintă diversele facultăţi ale universităţii.
Acest „câmp al acţiunii educaţionale” aflat în continuă expansiune are o implicaţie şi
anume ideea că inteligenţa şi capacitatea de a învăţa cresc constant odată cu vârsta
individului: cu cât individul este mai în vârstă, cu atât e mai inteligent, cu cât e mai în vârstă,
cu atât e mai mare capacitatea lui de a învăţa. Astfel, judecând conform resurselor
educaţionale furnizate de societatea noastră, viaţa se dezvoltă pe un singur mare plan linear -
o viziune a dezvoltării care e în contrast puternic cu cele patru planuri de dezvoltare distincte
şi diferite indicate de Maria Montessori.
Dar încă nu am terminat cu acest desen, există un cuvânt „cauzalitate” ce contrastează
cu cel de „finalitate ” scris în partea de deasupra. De fapt, toate aceste săgeţi micuţe sunt, în
realitate, săgeţi ale cauzalităţii, cauzalitatea fiind nimic altceva decât filozofia subterană a
educaţiei tradiţionale, a predării tradiţionale, în care profesorul este „cauza” şi copilul educat
este „efectul” produs. Asta înseamnă că toate capacităţile şi calităţile dobândite de individ pe
parcursul dezvoltării sunt consecinţa directă a cunoaşterii şi a valorilor transmise de adult sau
de profesor. Cu alte cuvinte, copilul e doar „un vas gol” care trebuie umplut, o „pagină albă”
care trebuie completată/scrisă; umplerea şi completarea sunt făcute de adult sau de profesor.
Astfel, adultul e întotdeauna cel care crează sau modelează noua fiinţă.
Contrastul dintre planurile de dezvoltare ale naturii/firii şi ceea ce reprezintă în fapt,
unicul mare plan de educaţie al societăţii este, de asemenea, evidenţiat de către Maria
Montessori prin folosirea culorii: culorile vii ale desenului din partea de sus contrastează
puternic cu griul pur al desenului din partea de jos, un gri care simbolizează uniformitatea
totală şi monotonia societăţii în privinţa conceperiii şi implementării educaţiei.
Toate acestea duc la cea mai extraordinară constatare, aşa cum Maria afirmă direct sau
indirect. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, niciun om de ştiinţă sau filozof nu mai credea în
ideea dezvoltării lineare a fătului pe parcursul perioadei prenatale, în ideea că în celula
originară există o fiinţă umană complet formată, minusculă, aproape invizibilă (homunculul),
a cărei unică dezvoltare constă în mărirea dimensiunii. Pe parcursul acestui secol, ca urmare a
cercetărilor psihlogice şi biologice întreprinse, orice idee de dezvoltare postnatală sub formă
lineară a fost, de asemenea, înlăturată. Doar în domeniul educaţiei mai găsim acest concept
vechi şi care, în mod ocult, încă domină, dovedind existenţa adânc ascunsă a
conservatorismului în acest domeniu de acțiune umană. Curentele educaţionale vin şi pleacă,
reformele educaţionale vin şi pleacă, dar nu au niciun rezultat pentru că tratează superficial
problema, nu merg în miezul ei.
 10

GRAFICUL 2: ROMA, 1951

Să examinăm acum cel de-al doilea grafic (Maria Montessori, A doua prelegere)
prezentat în figura 2, constând în aceleaşi două planuri, prin faptul că desenul de sus ilustreză
dezvoltarea umană de la naştere la maturitate şi desenul de jos ilustrează ce are de oferit
societatea individului în aflat dezvoltare.

I. Bulbul: Imaginea organică montessoriană a dinamismului dezvoltării

Dacă, la început, am fost surprinşi de perfecţiunea geometrică a primei reprezentări a

planurilor de dezvoltare, am putea fi complet şocaţi de contrastul pe care ni-l oferă cea de-a
doua reprezentare. O completă neregularitate şi o lipsă totală de simetrie pe parcursul celor
patru planuri caracterizează cel de-al doilea desen. Acest lucru, impreună cu folosirea din
belşug a verdelui, ne dă impresia a unei chestii verzi în creştere, produsul naturii într-o
lumină stranie a fanteziei. Umflături ca niște găluște ciudate sunt urmate de secţiuni strâmte,
alungite ce par să nu aibă nicio esenţă. Apoi, întreaga chestie se evaporează în partea din
dreapta, printr-o serie de dâre ce culminează cu o săgeată. Efectul obţinut, în raport cu
simetria primului grafic e foarte interesant şi, studiind desenul întro mai mare amănunţime şi
profunzime, înţelegem, în mod clar, modalitatea prin care Maria a avut grijă să diferenţieze
planurile de dezvoltare, nu numai două câte două, dar şi unul câte unul.
Mai întâi de toate, atenţia noastră e imediat atrasă de către cele două umfături şicare
corespund planurilor Prunciei şi Adolescenţei, în timp ce celelalte două planuri par să se fi
 11

pierdute în fundal. Astfel, diferenţierea două câte două e obţinută spontan. Dar acum Maria
merge mai departe: „perioadele creative” sunt de asemenea diferenţiate una de cealaltă.
Planului Prunciei i se dă mai multă consitență şi volum, ceea ce îl face mult mai impunător şi
deci mai important. Consistența și volumul sunt folosite, de asemenea, pentru a conferi mai
multă greutate primilor trei ani de viaţă. Diferenţa dintre cele două perioade creative este
reîmprospătată de folosirea unor culori diferite: negru şi roşu pentru Pruncie, verde cu roşu
de-a lungul părţii din mijloc pentru Adolescenţă. E, de asemenea important să observăm că,
în timp ce Pruncia rămâne împărţită în cele două subplanuri (de la zero la trei ani şi de la trei
la şase ani), planul adolescenţei e lăsat acum întreg.
„Etapele calme de creştere uniformă” ale copilăriei şi maturităţii, sunt indicate doar de
linii verzi, dar, chiar şi aşa, descoperim o diferenţă între cele două planuri: linia verde a
copilăriei urcă în timp ce linia maturităţii îşi continuă traiectoria pe orizontală. Asta ne face să
observăm un alt lucru cu privire la a doua reprezentare a Mariei: întregul desen nu e nimic
altceva decât o curbă sau un arc de dezvoltare, cu secţiuni ce au fost, mai mult sau mai puţin,
elaborate în conformitate cu fiecare plan. Când ne uităm la desen din această perspectivă,
realizăm că trebuie să acordăm atenţie curburii. Creșterea este foarte abruptă la început, în
primul plan, apoi, gradual, nivelată în al doilea şi al treilea plan şi inexistentă în cel de-al
patrulea plan. Putem concluziona că, în ceea ce priveşte dezvoltarea, planul copilăriei e mult
mai important decât cel al maturităţii. De fapt, după vârsta de 21 de ani, nu mai există decât o
linie întreruptă, ca pentru a indica că dezvoltarea s-a încheiat; iar la vârsta de 24 de ani, se află
o săgeată, ca pentru a indica că viaţa continuă în aceeaşi manieră, adică întro direcţie, întrun
mod şi cu o intensitate deja clar stabilite.
Când comparăm cele două desene ale planurilor dezvoltării, vedem că primul, e mai
degrabă, o abstractizare, o reprezentare ideală a tiparului şi ritmului de dezvoltare. Precum
ştim deja, Maria a numit această reprezentare „ritmul constructiv al vieţii”, iar graficul e în
mod clar tot un ritm şi un tipar.
Cel de-al doilea desen e mai natural, mai biologic ca imagine, şi, deci, ne trimite cu
gândul la procesul vieţii. Fiecărui plan i se acordă o unicitate distinctă (ceea ce e cu adevărat
specific vieţii); fiecare plan se contopeşte gradual cu următorul (şi asta se intâmplă în viaţă).
Ca urmare, în al doilea desen nu vedem vârfuri ascuţite, schimbări bruşte de direcţie sau
culoare, caracteristici specifice primului desen. Cel de-al doilea desen a fost numit „BULB”;
numele se referă, în mod evident, la un fenomen şi o formă ce aparţin naturii. În acelaşi timp,
numele are o puternică conotaţie a unei surse ce e ascunsă în adâncimile întunericului şi a
unei creşteri ce se iveşte la lumină gradual. De fapt, bulbul e ca un sâmbure continuat întrun
mugur din ce în ce mai mare. Aceasta fiind, conţine în el toate părţile ce îl vor transforma
întrun individ perfect, dar care rămân ascunse de vederea noastră, întocmai cum un bulb e în
mod tipic sub pământ. Cu alte cuvinte, un bulb conţine puterea de creştere şi de expansiune -
adică forţa irezistibilă a vieţii.
Asta ne conduce imediat la ideea că viaţa este energie, iar copilul e cel care deţine
„energii preţioase care tind să se manifeste cu o forţă care nu poate fi suprimată” (Maria
Montessori, A doua prelegere). Într-adevăr, în textul corelat, Maria vorbeşte atât de des de
energii că am putea vedea desenul ca ilustrând în mod clar energia şi dinamismul creşterii şi
dezvoltării. Forma şi greutatea iniţială, bulbul în sine, ca să-i spunem aşa, poate fi acum
 12

considerat ca reprezentând toate acele energii ce se găsesc la începutul vieţii şi care sunt
necesare pentru formarea unei fiinţe umane.
Educaţia constituie, atunci, un ajutor dat acestor energii pentru că „sufletul nu e o
piatră ce trebuie sculptată conform înzestrării artistului, ci o energie liberă a cărei formă şi
desfăşurare ascultă de propriile-i legi interioare” (Maria Montessori, A doua prelegere).
Astfel, cele două grafice, cele două desene, nu se contrazic unul pe celălalt ci, de fapt,
se completează unul pe celălalt; punctele diferite de vedere pe care le incorporează nu se
exclud ci se îmbogăţesc unul pe celălalt. Prin urmare, viziunea noastră asupra celor patru
planuri de dezvoltare capătă profunzime dacă cercetăm ambele grafice, iar nu unul singur.
Totuşi, în cele din urmă, cele două desene - oricare ar fi asemănările sau deosebirile
dintre ele - nu pot reprezenta decât cele patru planuri. Astfel, cele două grafice explică
amândouă eleași etape ale dezvoltării şi, ca să înţelegem mai mult, aşa cum am avut ocazia să
observăm deja, este necesar să ne raportăm la cuvintele Mariei, așa cum le-a rostit şi le-a
scris ea.

„Energiile” PRUNCIEI

În prelegerea ţinută de Maria Montessori cu ajutorul celui de-al doilea grafic (A doua
prelegere), ea afirmă că în acest desen putem vedea mai întâi o magmă arzătoare, clocotindă
care descreşte gradual în volum şi scade ca intensitate a culorii (de la roşu la verde). Prima
parte a acestei „substanţe” reprezintă subplanul iniţial al PRUNCIEI, „perioada
inconştientului” ce „deţine în sine însuşi toate energiile OMULUI şi, de aceea este de o
importanţă la fel de mare cât vastitatea misterului ce o înconjoară”. Pentru a indica importanţa
acestei perioade pe desenul ei, Maria a identificat-o printro expresie pe cât de simplă, pe atât
de monumentală, Formarea Omului. „Toate energiile omului” sunt, de asemenea, indicate pe
desen prin, prin termenul nebulae (nebuloase), pe care îl găsim în corespondenţă cu
momentul naşterii. Termenul nebulae, este deci simbolul tuturor acelor energii creative care îl
determină pe copilul nou-născut să absoarbă activ mediul înconjurător şi, astfel, să „se creeze”
ca o fiinţă umnă, o fiinţă cu toate trăsăturile specific umane. (Putem considera acest nebuloase
ca un cumul de etape diferenţiate şi specializate ale horme-lui, horme-le fiind nimic altceva
decât forţa vieţii sau energia vitală ce se manifestă ca un impuls/o necesitate de activitate
motivată.) Absorbirea mediului înconjurător se realizează prin experienţă activă inconştientă
şi, specific, prin munca unei minţi atât de diferită de a noastră încât Maria o denumeşte mintea
absorbantă. Astfel, în Formarea Omului, Maria notează:

Se pare că mintea absorbantă acţionează întrun mod asemănător unui aparat de

fotografiat. Şi aici imaginile trebuie să rămână ascunse în întunericul subconştientului şi să
fie întipărite de sensibilităţi necunoscute în timp ce în exterior nu se observă nicio modificare.
Numai după realizarea acestui fenomen miraculos, achiziţia creativă va fi adusă în lumina
conştientului unde rămâne neștearsă în toate particularităţile ei.

Cel de-al doilea subplan izvorăşte din primul, fiind clădit pe el. Aceasta e perioada
când „conştientul e în procesul de a se forma” şi, astfel, în desen, Maria identifică cea de-a
 13

doua perioadă (preponderent colorată în roşu, dar arătând deja o tranziţie către verde) drept
„construirea minţii conştiente”(A doua prelegere).

„Serenitatea/calmitatea” Copilăriei
În acest moment, adică în jurul vârstei de 6 ani, începe o nouă etapă de viaţă. Ea este
reprezentată în desenul nostru printro linie simplă întrucât această periaodă a vieţii (care se
încheie în jurul vârstei de 12 ani) este una de siguranţă/protecţie şi calm/linişte. Începutul
acestei perioade coincide cu vârsta la care copilul e admis în mod normal la şcoală.

„Efervescenţa Adolescenţei”
După cel de-al doilea plan, desenul nostru prezintă o umflătură sau o gâlcă, ce
simbolizează etapa adolescenţei. În acest moment, psihicul uman e e întro stare tumultoasă, de
efervescenţă. Viaţa emoţiilor se ridică din abis şi, odată cu ea, coexistă cele mai contrastante
emoţii. Acestea sunt experimentate adesea simultan şi, ca urmare, produc un dezechilibru
profund sau instabilitate. Trupul e, de asemenea, în transformare, iar predispoziția spre
îmbolnăvire creşte. Între timp, şcoala care se confruntă cu fiinţa adolescentină apasă cu toată
greutatea şi presiunea unor cerinţe academice sporite. Aceasta e perioada când se poate
manifesta delicvenţa juvenilă.

„Calmul ” Maturităţii
Apoi, brusc, criza s-a terminat, e restabilit echilibrul. Furtunile adolescenţei sunt
urmate de un control calm şi deplin al energiilor de care dispune individul, ca rezultat al
atingerii maturităţii.

În desenul ei, Maria denumeşte întreg circuitul vieţii de la vârsta de 6 ani până cam în
jurul vârstei de 21 de ani ca Dezvoltarea Omului. Atât Formarea Omului, cât şi Dezvoltarea
Omului alcătuiesc împreună o unică săgeată lungă numită de către Maria, Finalitate; cu alte
cuvinte, ambele au ca direcţie finalitatea. Apoi, obiectivul sau ţinta acestui proces e indicată
simplu ca fiind Omul, iar Maria arată că acest obiectiv e atins între 21 şi 24 de ani.

Dar cum rămâne cu acest „Om”? Ce fel de „Om” este el? Nu neapărat tipul de individ
ce ar fi trebuit să devină sau pe care nu l-am fi dorit să devină. Citând cuvintele Mariei:

Imediat ce studiile universitare sunt terminate, tânărul se simte abandonat de sistemul

educaţional, lăsat să înfrunte singur viaţa şi trebuie să o înfrunte. Dar educaţia pe care a
primit-o, bazată, cum a și fost, pe suprimare, deja l-a împiedicat să-şi formeze propria
personalitate şi acum , dintro dată, l-a abandonat. Vede că îi lipsesc toate acele abilităţi ce a
fost împiedicat să şi le formeze de chiar însuşi sistemul care l-a suprimat pe durata întregii
copilării şi adolescenţe. Astfel....poţi întâlni tineri, care după terminarea studiilor, apelează
la psihoterapie pentru că se simt incapabili de a înfrunta viaţa, lipsindu-le, aşa cum am văzut,
toată cunoașterea necesară despre societatea în care s-au născut şi despre ei înşişi. (A doua
prelegere)
 14

Punctul crucial constă aici în întrebarea dacă educaţia pe care individul a

experimentat-o a fost bazată pe principiul suprimării sau cel al respectării „energiilor
interioare ale copilului”. Aşa cum chiar Maria afirmă: „Energiile suprimate duc la complexe
de inferioritate, slăbirea personalităţii, lipsa responsabilităţii, instabilitate, timiditate, tendinţa
de violenţă, comportament agresiv faţă de ceilalţi. Toate aceste fenomene crează fiinţe umane
ce sunt mutilate din punct de vedere psihologic.”(A doua prelegere)

II. Planul unic şi fragmentat al Societăţii

În ambele planuri, structura desenului din partea de jos e, în principiu, identică. În ambele
putem vedea un mare plan înclinat, un „câmp al acţiunii educaţionale” care începe să se
lărgească de la vârsta de 6 ani şi care îşi continuă expansiunea până ce atinge un sfârşit brusc
odată cu încheierea educaţiei universitare. Prin urmare, în noul grafic vedem aceeaşi
linearitate bazală, ca la început, aceeaşi organizare structurală a educaţiei. Referindu-se la
primul grafic, Maria explică faptul că acest „sistem existent al educaţiei este rezultatul
abordării educaţiei din punctul de vedere al societăţii sau al organizării sociale...mai degrabă
decât din punctul de vedere al nevoilor fizice şi psihice ale creşterii şi dezvoltării umane ”
(Prima prelegere). Acesta e motivul pentru care apare un „vid educaţional” în primul plan al
dezvoltării (Prima prelegere), reprezentând acei ani ce sunt atât de vitali pentru dezvoltarea
individului uman.

În noul grafic, totuşi, desenul Mariei din partea de jos indică faptul că în primul plan de
dezvoltare e creat un spațiu educațional; prin urmare, societatea are ceva de oferit copiilor pe
perioada primilor ani de viaţă. De fapt, importanţa acestor primi ani e recunoscută universal
în zilele noastre, dar, în ciuda acestui fapt, nu există o ofertă universală de medii potrivite
pentru a ajuta dezvoltarea vieţii pe perioada primului plan. Ceea ce are societatea de oferit e
mai degrabă pentru cei puţini decât pentru cei mulţi; statul îşi exercită controlul prin legislaţie
dar cel mai mult lasă organizarea acestui mediu potrivit pe seama părinților.
Acum, lăsând deoparte linearitatea de bază identică, ce vrea Maria să scoată în
evidenţă prin cel de-al doilea grafic? E clar că ea doreşte să scoată în evidenţă
discontinuitatatea şi fragmentarea ce caracterizează sistemul educaţional. Pentru a evidenţia
această discontinuitate, Maria a identificat şi diferenţiat în mod explicit diversele medii şi
cicluri educaţionale ale şcolarizării: creşa, grădiniţa, şcoala primară, şcoala gimnazială,
universitatea. Astfel, în prelegerea ei din 1951 (A doua prelegere), Maria afirma: „Şcoala, aşa
cum o vedem operând în prezent, e alcătuită din atât de multe etape, fiecare din ele existentă
independent, nerelaţionată de celelalte.” De fapt, în desenul Mariei, putem vedea că diversele
„constructe” instituţionale sau etape, nu numai că sunt în mod evident separate unele de
celelalte, dar şi că spaţiile dintre ele sunt foarte mari. Maria continuă astfel: „Pentru a trece de
la o etapă la următoarea, e necesar să treci peste vidul ce le separă cu efortul reprezentat de un
examen: cei care nu pot face acest „salt„ se scufundă şi trebuie să se întoarcă.” Aşa cum
putem vedea în desen, Maria reprezintă şi subliniază o astfel de examinare printro bandă
neagră ingroşată ce se găseşte la sfârşitul fiecărui ciclu de educaţie.
 15

Oricine e obişnuit să gândească că educaţia e împărţită în CONSTRUCTELE şi etapele ei ar

pune aceeşi întrebare pe care Maria o pune: „ Atunci, ce reprezintă, mai exact, această metodă care
începe de la copiii nou-născuţi şi se extinde până la absolvenții de liceu?” Această întrebare e cu atât
mai legitimă întrucât nu există nicio altă singură „metodă” de educare care să fie atât de
autocuprinzătoare.

Discontinuitatea, însă, se găseşte nu numai în privinţa educaţiei oferite de sistemul de

stat sau public, ci şi în privinţa metodelor educaţionale create şi dezvoltate de diverşi
educatori, ceea ce (cel puţin în vremea lor) a dus la constituirea diverselor tipuri de educaţie
„alternativă”. Prin urmare, Maria a identificat diverse etape de educaţie legate de câteva
nume faimoase: Froebel pentru etapa preşcolară, Pestalozzi pentru etapa primară, Herbart
pentru etapa gimnazială. Acestea sunt nume recunoscute internaţional în istoria educaţiei şi
toate sunt nume de educatori ce au precedat-o pe Maria Montessori: Johann Pestalozzi (1746-
1827), reformatorul educaţional elveţian; Johann Herbart (1776-1841) filozoful şi educatorul
german; Friedrich Froebel (1782-1852), care a fost ucenicul lui Pestalozzi şi care avea să
devină, de asemenea, un alt faimos educator german. Numele contemporanilor faimoşi ai
Mariei Montessori în domeniul educaţiei, pe de altă parte, nu se găsesc în desen, dar îi putem
întâlni în scrierile ei.

În Formarea Omului, Maria scrie:

...metoda lui Froebel se adresează numai copiilor de vârstă preşcolară;

cea inspirată de Pestalozzi se referă numai la cei din şcoala primară; metodele lui
Herbart se ocupă în mod special de cei din gimnaziu. Chiar şi cu cele mai recente
metode, vedem că metoda Decroly e menită etapei primare, Planul Dalton e dedicat,
în special, scolilor gimnaziale, ş.a.m.d. Metodele tradiţionale au fost, în mod sigur,
modificate, dar profesorul care predă la o anumită etapă, nu poate preda la altele.
Niciun profesor din etapa gimnazială nu e preocupat de metodele folosite la grădiniţă,
ca să nu mai vorbim de cele folosite la creşă. Fiecare ciclu e definit clar, iar metodele
ce sunt constant în creştere în zilele noastre, sunt întotdeauna limitate la unul sau
altul din aceste cicluri atât de bine definite. Ideea de a folosi metoda Froebel în
gimnaziu e, în mod evident absurdă; folosirea metodelor de la creşă în universităţi ar
fi şi mai şi.

Pe baza altor referinţe şi surse, am putea adăuga alte nume celui al lui Decroly în ceea ce
priveşte metodele ce vizează şcolile primare sau elementare: metoda Cousinet, metoda
Claparede, etc. Acestea erau metodele noi, ce făceau parte din toate acele reforme care, ca să
folosim cuvintele Mariei, „continuă să se restrângă”.

***
 16

Maria, însăși, creează cel mai puternic contrast între modul ei de abordare a educaţiei şi toate
celelalte metode. Ea pune în contrast abordarea ei nu numai faţă de educaţia tradiţională dar
şi cu celelalte metode experimentale. Ea afirmă că abordarea ei e de o valabilitate universală
deoarece se aplică tuturor etapelor de dezvoltare ale unei fiinţe umane. Astfel, în Formarea
Omului, Maria scrie: „Un alt lucru ciudat referitor la această metodă este că, deşi a fost iniţial
dedicată şi dezvoltată pentru educaţia preşcolară, s-a infiltrat acum şi în şcolile primare şi
chiar în cele gimnaziale...”
Şi continuă: „Dar metoda s-a dezvoltat şi în direcţia opusă şi a fost aplicată pe copii sub trei
ani.”

Oricine e obişnuit să gândească că educaţia e împărţită în Constructele şi etapele ei ar pune

aceeaşi întrebare pe care o pune și Maria: „Atunci, ce reprezintă, mai exact, această metodă care
începe de la copiii nou-născuţi şi se extinde până la absolvenții de liceu?” Această întrebare e cu atât
mai legitimă întrucât nu există nicio altă singură „metodă” de educare care să fie atât de
autocuprinzătoare.

UN PRINCIPIU AL EDUCAŢIEI PENTRU TOATE VÂRSTELE

Noi toţi, de dragul convenienţei, folosim expresia Metoda Montessori. Totuşi, chiar Maria
explică: „dacă ar fi să eliminăm nu numai termenul de metodă dar şi viziunea asupra ei,
lucrurile ar deveni mult mai clare. Noi trebuie să luăm în considerare personalitatea umană şi
nu o metodă de educare.” Ea sugerează că ar trebui, în schimb, să vorbim de „ajutorul dat
pentru ca personalitatea umană să-şi atingă independenţa” sau de „mijloacele oferite pentru a
scăpa personalitatea umană de suprimarea prejudecăţilor învechite cu privire la educaţie.”
Maria concluzionează astfel: „Apărarea copilului, recunoaşterea ştiinţifică a naturii sale,
proclamarea socială a drepturilor sale, ar trebui să înlocuiască modul de concepere a educaţiei
pe bucăți” (Formarea Omului).

În prelegerea ei din 1951, Maria exprimă acest lucru astfel:

Nimeni nu crede că forţele din interiorul copilului pot acţiona singure, astfel încât
copilul poate fi lăsat propriilor metode. Educaţia trebuie să furnizeze ajutorul, sprijinul
necesar copilului pentru a-şi folosi propriile energii. Din acest punct de vedere, sarcina
educației este cea de creare a unui mediu favorabil... Prin urmare, când educaţia e înţeleasă
ca un ajutor oferit vieţii, adică manifestărilor energiilor naturale, efectul obţinut este cel de
încurajare a acestor energii. (A doua prelegere)

Maria scoate în evidenţă toate aceste deosebiri față de metodele educaţiei tradiţionale care, ,
„vor să impună copilului un stoc fix de cunoştinţe sau idei, informaţii considerate esenţiale
pentru dezvoltare si care trebuie învăţate întro anumită ordine şi în cadrul unor limite
temporale predefinite.” În plus, acest sistem tradiţional de educare „ e bazat pe principiul că
trebuie să introducem ceva în sufletul copilului pentru a obţine anumite rezultate fixe, pe care
le vrem exact în proporţia a ceea ce am oferit. Astfel, în şcoli, programele sau curriculum-ul
 17

fixează nişte limite cu privire la cunoştinţele pe care trebuie să le ştie copiii ”(A doua
prelegere).

Tocmai ca o reacţie la rigiditatea şi oprimarea educaţiei tradiţionale şi învăţământului

formal s-a ridicat o nouă mişcare în cadrul educaţiei, o mişcare ce a fost activă, în special, în
prima parte a secolului nostru şi care a condus la toate acele noi metode ce, aşa cum Maria se
exprimă, „continuă să se strângă”(Formarea Omului).

MARIA MONTESSORI ŞI EDUCAŢIA PROGRESIVĂ

Pe parcursul celor două decenii aflate între prima publicare a Metodei Montessori (1909) şi
fondarea Asociaţiei Montessori Internaţionale (1929), opera Mariei Montessori s-a întâlnit
cu pedagogia americană a lui John Dewey şi cu realizarea acesteia de către William Heard
Kilpatrick (Proiectul Kilpatrick, 1918); planul lui Carleton Washburne (Filozofia
Curriculumului Winnetka, 1926); şi cu cea a celor doi ucenici ai Mariei Montessori:
Makinden (Sistemul de muncă individuală) şi Helen Parkhurst (Educaţie după planul Dalton,
1927).

Mai mult, munca Mariei s-a întâlnit cu cea a grupului de la Geneva din mişcarea
educației noi: Pierre Bovet, Adolphe Ferriere, Ovide Decroly (Funcţia globalizării şi
învăţământul, 1929), Eduard Claparede (cu educaţia „individualizată”1921), Roger Cousinet
(cu presa şcolii, Folosirea tiparului în şcoală, 1927). Aceștia sunt, cu toţii, contemporanii
Mariei şi printre aceşti exponenţi ai noii mişcări se numără şi Jean Piaget cu abordarea lui
genetică a psihologiei experimentale.

Noua mişcare educaţională sau educaţia progresivă poate fi cu uşurinţă considerată ca

fiind suma de metode „de active” ce promovează „educaţia prin activitate mai degrabă decât
prin învăţamântul formal”. Din anul 1920 mişcarea e condusă de Asociaţia Noua Educaţie şi
de Biroul Internaţional de Educaţie (BIE) din Geneva, organizaţii ce devin puncte de referinţă
pentru cercetarea şi documentarea internaţională în domeniul educaţiei.
Guvernul italian nu s-a alăturat organizaţiei BIE şi, prin urmare, a favorizat influenţa
dominatoare a grupului de psiho-pedagogi din Geneva, cu preţul subminării Mariei Montssori
şi a muncii sale. Grupul de la Geneva, intenţionând să îşi promoveze propriile metode, a
exclus-o pe Maria din ce în ce mai mult. Rezultatul a fost o accentuare a neînţelegerii dintre
curentul principal al noii educaţii şi cel al Mariei, care se simţea deja că nu e ascultată în mod
direct ci numai în spatele scenei, adică, prin intermediul vocii altora.
În Formarea Omului, Montessori scrie: „În zilele noastre există multe curente şi
personalităţi importante în domeniul educaţiei. Există Asociaţia Noua Educaţie care doreşte
să promoveze armonia şi colaborarea cu metoda Montessori şi celelalte metode....” În
realitate, grupul de la Geneva critica anumite aspecte ale abordării montessoriene, iar Maria
nu vroia să facă compromisuri. În ceea ce o privea pe ea, selectarea unor anumite aspecte ale
metodei şi excluderea altora însemna distorsionarea metodei în sine. Rezulatul final a fost
acesta, aşa cum Maria scrie:
 18

„Lumea educaţiei oficiale a lăsat, şi ea, munca noastră deoparte”(Formarea

Omului).

NATURA ŞI SUPRANATURA

Să observăm structura „bulbului”: porneşte cu o masă impresionantă ce, pe parcurs descreşte

gradual şi se subțiază până când ajunge doar o serie de liniuţe sau puncte. Structura
triunghiulară pe care o putem vedea dedesubtul ei e construită, am putea spune, în direcţia
opusă: Porneşte de la un punct şi creşte progresiv în grosime sau volum. În mod clar cele două
structuri diferite ilustrează două procese diferite, două puncte de vedere diferite. Primul este
cel adoptat de Natură pentru dezvoltarea umană; accentuarea se află la începutul dezvoltării,
adică la naştere şi în primii ani de viaţă. Cel de-al doilea este cel adoptat de societatea noastră
umană, de supranatura noastră; în acesta accentuarea se află la finalul dezvoltării, la ultima
etapă a studiilor individului.
Cele două procese, dezvoltarea, pe de-o parte, şi educaţia aşa cum o găsim
implementată în societatea noastră, pe de altă parte, pun în contrast aceste extreme opuse:
începutul şi finalizarea dezvoltării. Acestea sunt etape şi modalităţi de construire foarte
diferite. Prima reprezintă construirea vieţii fizice şi psihice şi e, prin urmare, preocupată de
dimensiunile interioare ale fiinţei; cea de-a doua e legată de construirea vieţii sociale şi
profesionale şi, prin urmare, e preocupată de dimensiunile exterioare ale individului.

De aceea Maria afirmă că „sistemul educaţional existent e rezultatul privirii educaţiei

din punctul de vedere al societăţii sau al organizării sociale....mai degrabă decât din punctul
de vedere al nevoilor psihice şi psihologice ale creşterii şi dezvoltării umane.” Dacă, în
schimb, educaţia trebuie să fie „un ajutor oferit vieţii” sau „un ajutor oferit pentru ca
personalitatea umană să îşi poată dobândi independenţa”, „atunci trebuie să se bazeze pe
nevoile fizice şi psihologice ale fiinţei umane pe parcursul tuturor etapelor sau planurilor de
dezvoltare”(Formarea Omului).

În plus, „personalitatea umană e, în mod esenţial, unitară pe parcursul etapelor

succesive de dezvoltare”, şi prin urmare, copilul este cel care formează bărbatul sau femeia
adultă. Dacă nu ajutăm copilul, nu am ajutat acel adultul. Astfel Maria afirmă: „În cursurile
noastre cele mai recente...numim copilul OM” (Formarea Omului).

Maria nu a vorbit folosind doar cuvinte, ea a vorbit folosind şi imagini şi ne-a lăsat
două imagini pentru cele patru planuri de dezvoltare: „ritmul constructiv” şi „bulbul”.
 19

OMUL, NECUNOSCUTUL

Litera din alfabet x, când e folosită la matematică înseamnă „o necunoscută”. Această

semnificaţie matematică a devenit o parte a limbajului de zi cu zi şi a dat naştere la expresii ca
un mare X semnificând „o mare necunoscută”. Din această perspectivă trebuie interpretat
acest mare şi impresionant X pe care Maria l-a desenat în centrul graficului său, între desenul
de sus şi cel de jos, între „natură” şi „supranatură”.

Astfel, în Formarea Omului, citim „Acest miracol natural” creat de Dumnezeu „-căci
în privinţa formării inteligenţei, a personalităţii, e, cu siguranţă, un miracol”- e un domeniu, ca
să-i spunem aşa, ce „a fost explorat pe-aici și pe colo... un necunoscut.” „Noi ştim doar că în
psihicul uman, există o enigmă, neatins încă de investigația noastră ” . Iar în Mintea
absorbantă vedem că Maria exprimă aceeaşi idee astfel: „Noi ştim cum să găsim perle în
scoici, aur în munţi şi cărbune în adâncimile pământului, dar nu realizăm existenţa germenilor
spirituali, a acelei nebuloase creative pe care copilul o poartă ascunsă în interiorul său intrând
în lume pentru a reînnoi omenirea. ”

Cu alte cuvinte X-ul reprezintă „Omul, Necunoscutul”. Copilul şi, prin urmare,
adultul care ar putea deveni el, este încă un „necunoscut”.
Acesta e motivul pentru care Maria poate spune; „Educaţia zilelor noastre e bogată în
metode, scopuri şi finalităţi sociale, dar, cu toate acestea, trebuie spus că nu ţine cont de viaţa
însăși. ” Dacă ar trebui să integrăm şi să armonizăm dezvoltarea naturală şi educaţia, educaţia
va trebui să fie reformată întrun mod cu adevărat fundamental. Aşa cum Maria afirmă: „
..reforma educaţiei..., o necesitate a timpurilor noastre, trebuie să fie clădită pe studiul
ştiinţific al Omului, Necunoscutul” (Formarea Omului). Chiar şi cunoaşterea nu e deajuns de
una singură, această cunoaştere trebuie să devină chiar baza, temelia ce susţine educaţia.

În Mintea absorbantă, Maria scrie: „Copilul e dotat cu puteri necunoscute ce ne pot

conduce spre un viitor radios. Dacă ceea ce vrem noi cu adevărat este o lume nouă, atunci
educaţia trebuie să îşi stabilească ca scop dezvoltarea acestor posibilităţi ascunse. ”