RECENZIE

Titlul cărții: AUTONOMIA COPILULUI DE VÂRSTĂ MICĂ-Repere psihopedagogice

Autor: GENOVEVA FARCAȘ
Editura POLIROM, Iași, 2019
Genoveva Farcaș, este licențiată în pedagogie, iar din 2017, ocupă funcția de inspector
școlar general al Inspectoratului Școlar Județean Iași. A abosolvit Facultatea de Filosofie, secția
Pedagogie, Universitatea Al. I. Cuza, urmând un master în Educație integrată. În 2010 și-a
susținut teza de doctorat în Științele Educației cu tema Formarea autonomiei sociale și personale
a preșcolarului. Timp de 9 ani a ocupat funția de inspector școlar de specialitate, iar în 2016 a
fost inspector școlar adjunct.
Lucrarea de față prezintă problematica autonomiei ca o competență transversală ce
generează sau structurează competențele mai complexe. Chiar dacă acest concept a stârnit
numeroase polemici și a inspirat multe filosofii educaționale, cartea ne ajută să ne orientăm într-
un câmp reflexiv complex și să generăm conduite autonome începând cu vârsta preșcolarității,
dar în strânsă corelație cu un cadru axiologic ce ține cont de determinările persoanei și ale
timpului.
Această carte este structurată pe 6 capitole și are 215 pagini. În primele 3 capitole ni se
prezintă reperele conceptuale, teoriile și modele explicative privind formarea comportamentelor
autonome, dar și relația de la pedagogia autonomiei la educația pentru autonomie. În
introducere este prezentată importanța autonomiei încă din preșcolaritate. Astăzi succesul în
educație nu mai constă în reproducerea informației, ci în a putea extrapola ceea ce învățăm
pentru a folosi informația în situații de viată, în a reușii singuri să utilizâm în contexte diverse
informația care ni se oferă (Farcaș, 2019).
În primul capitol ne sunt prezentate mai multe definiții ale autonomiei, acesta fiind un
concept greu definibil. Pornind de la etimologia termenului, autos, care înseamnă “însuși”, și
nomos, care semnifică „lege”, s-a identificat următoarea definiție primară a fi autonom înseamnă
a te conduce după legi proprii. Autonomia se poate realiza doar apelând la relația dintre acest
concept și termenii corelativi prin care se caracterizează. Cel mai frecvent autonomia este pusă în
relație cu libertatea acestuia. Pe langă termenul de libertate, autonomia este pusă și în relație cu
identitatea, responsabilitatea, independența și dependența. Constatăm așadar că autonomia nu
înseamnă nici izolare, nici independență, ci presupune o independență armonioasă cu ceilalți,
ancorată în drepturi, dar și în responsabilități. Din multitudinea de definiții prezentate, se
evidențiază una care prezintă note comune cu celelalte: autonomia este acea competență a
individului care se exprimă prin componente de autodeterminare a acțiunilor, de exprimare a
deciziilor proprii și indeplinire responsabilă a acestora, concomitent cu acceptarea, asumarea
și interiorizarea acțiunilor efectuate.
 Teoria socioconstructivită a lui L.S. Vîgotski evidențiază importanța mediului social în
dezvoltarea cognitivă. Acesta a introdus și termenul de zonă a proximei dezvoltări, prin acest
termen a atras atenția asupra procesului de inflențare sistematică a dezvoltării cognitive a
copilului de către adult. Pe baza zonei proxime a dezvoltării acesta a elaborat 3 stadii succesive,
care fac trecerea de la dependență și ghidare la autoreglare. O altă perspectivă interesantă este
cea a teoriei autodeterminării, care consideră că motivația intrinsecă este asociată cu autonomia,
în timp ce motivație extrinsecă este asociată cu lipsa de autonomie și este opusă
autodeterminării. Teoria social-cognitivă a învățării concretizează câteva procese cu rol formativ
asupra copiiilor: imitarea comportamentelor adulților, identificarea cu aceștia, dar mai ales rolul
modelului incepând cu cele mai fragede vârste. De exemplu, o educatoare obedientă, orientată
spre acțiuni algoritmice, ea însăși adeptă a unui stil controlator, nu va reușii să dezvolte
autonomia preșcolarilor săi.
În capitolul 3 ne sunt prezentate concepțiile pedagogice promovate de Maria Montessori,
Celestin Freinet și Adolphe Ferriere. Ideile acestora despre promovarea autonomiei copilului au
fost preluate și în zilele noastre prin diverse proiect educaționale, cel mai reprezentativ fiind
programul Step by Step. Acest program incurajează formarea timpurie a copilului prin prisma
responsabilității, implicării aacestuia în propria formare. Tot în acest capitol ne sunt prezentate și
princiiiple psihopedagogice, de către Ioan Neacsu (1996), acesta a încercat să stabilească
principii acționale pe care cadrul didactic trebuie să le urmărească în desfățurarea activităților
didactice, de exemplu, conștientizarea de către elev a așteptărilor, pe care le are profesorul în cea
ce privește comportamentele sale autonome.
Următoarele două capitole s-au axat pe dezvoltarea comportamentelor autonome ale
copiilor în mediul familial și dezvoltarea comportamentelor autonome ale copiilor prin
curriculum preșcolar, iar in ultimul capitol ne este prezentat un studiu experimental.
Primul cadru în care începe să se manifeste autonomia copilului este familia. În mare
măsură, datorită atitudinilor educative ale familiei și gradului de antrenare efectivă a copiilor în
activități în care apar ocazii de simulare, se dezvoltă comportamentul autonom al preșcolarului.
Comportamentele parentale sunt văzute din perspectiva rolului modelului în imitare, cel mai
adesea copiii reproduc ceea ce fac aceștia, considerând că adevărul stă în gesturile cuiva și nu în
vorbele lor. În ce privește formele de autonomie ale preșcolarului, U. Șchiopu vede această
autonomie ca:” independeța relativă față de adult în luarea unor inițiative, în executarea unor
sarcini în self-service” (Farcaș apud Șchiopu, Verza, 1995), o trăsătură psihocomportamentală
exprimată prin diverse alte comportamente : autoservirea, decizie, asumare a responsabilităților,
inițiativă, control al comportamentului propriu.
În capitolul 6, ne este prezentat jocul ca fiind modalitatea esențială de formare a
comportamentelor autonome la preșcolari. „Jocul este calea proprie copilului de a cunoaște
lumea”, deoarece prin joc, copilul se dezvoltă acest lucru fiind dependent de libera sa alegere, de
motivația intrinseacă. Pentru vârsta preșcolară, practicile de stimulare a autonomiei copilului par
a fi cel mai bine dezvoltate într-un context ludic, joc liber sau dirijat. Jocurile de creație, sunt
cele în care tema, subiectul și regulile jocului sunt alese de copii, de cele mai multe ori acestea
fiind jocuri libere. Din perspectiva dezvoltării comportamentelor de tip autonom, jocurile
didactice impun copiiilor acționarea independentă pentru rezolvarea sarcinilor didactive, putere
de autostăpânire, spirit disciplinat, autocontrol, spirit critic și cultivarea relațiilor pozitive.
Important este să se asigure un echilibru între jocurile didactice și cele libere, conferind copilului
libertate de care are nevoie.