Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
CUPRINS
CAPITOLUL I. Cronologia construcţiei europene
1. Precizări prealabile…........................................................................41
2. Comunităţile Europene.................................................................41-42
3. Cooperarea politică europeană….................................................42-45
4. Consiliul European.......................................................................46-63
5. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene, în prezent - până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona….........................63-68
6. Uniuniea Europeană, în prezent - până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona…68-
78
A. INSTITUŢIILE COMUNITARE
1. Comisia Europeană (CE)..........................................................162- 165
2. Parlamentul European (PE).............................................................165-168
3. Consiliul Uniunii Europene (CUE, CM).......................................168-171
4. Curtea Europeană de Justiţie(CEJ).................................................171-173
5. Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)........................................................173
6. Curtea Europeană de Conturi (CC)........................................................173
CAPITOLUL I.
Cronologia construcţiei europene
12
Belgia, Olanda şi Luxemburg, s-au constituit din 29.10.1947 într-o uniune vamală
numită Benelux.
13
Primul Preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet, el şi-a ţinut prima reuniune la
Luxemburg la 10.08.1952. A se vedea, R. Munteanu, op. cit. p. 28; Cu privire la Tratatul
ce instituie C.E.C.O., pe parcursul lucrării, vom folosi prescurtarea T.C.E.C.O.
14
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 43.
15
A se vedea, Gui Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 2.
Tratatului – scop în care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le
exercită nu numai asupra statelor membre ci şi direct asupra întreprinderilor
de sector.
- Adunarea parlamentară - îi este încredinţată controlul politic al
Înaltei Autorităţi.
- Consiliul Special de Miniştri - garantează că Înalta Autoritate
acţionează în strânsă legătură cu guvernele naţionale.
- Curtea de Justiţie – asigură autoritatea dreptului în limitele
teritoriale ale celor 6 state semnatare ale Tratatului.
Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării
europene, un model de integrare juridică, instituţiile C.E.C.O. pregătind
istituţiile celor două comunităţi create ulterior – C.E.E. şi C.E.E.A. 16
Integrarea realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă şi pe plan
politic dat fiind nereuşita – din anii 1953, 1954 - a două noi propuneri de
cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunităţii europene de
apărare17 şi a Comunităţii politice europene18
20
A se vedea pentru detalii O.Manolache, op. cit. p. 5-6.
21
Paul-Henri Spaak, la acea vreme era ministru de externe Belgian.
22
A se vedea, Hans Joachim Heeser, Britich Policy with regard to the unification
efforts on the European Continent (Leyden, 1959) p. 96.
23
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.6.
24
Idem
unei Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei,,25.
→ Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma (25.03.1957), a
fost adoptată (la Roma) ,,o Convenţie relativă la unele instituţii comune
Comunităţilor Europene,, şi anume - Adunarea parlamentară şi Curtea de
Justiţie.
→ La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a
ratificării lor de către părţile contractante (cele 6 state membre ale C.E.C.O.)
conform propriilor proceduri constituţionale. Ambele tratate au fost
încheiate pe o durată nelimitată.
→ La 17 .04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire
la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de Justiţie a C.E.E. şi C.E.E.A.
Angajamentele imediate prevăzute în conţinutul Tratatului C.E.E.
preluate din raportul Spaak, vizează realizarea unei zone de politică comună,
cu o puternică unitate a producţiei care să pemită o expansiune continuă, o
stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă. În acest scop,
tratatul prevede mai întâi crearea unei pieţe comune la nivelul celor 6 state,
care să aibă caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine
realizarea:
- unei uniuni vamale care să presupună: libera circulaţie internă
a mărfurilor şi protecţia externă printr - un tarif vamal comun;
- libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a
întreprinderilor, a serviciilor, a capitalurilor);
- protecţia liberei concurenţei.
Tratatul C.E.E. prevede de asemenea atât armonizarea
politicilor economice generale cât şi dezvoltarea ploliticilor sectoriale
comune în special în: agricultură, transporturi, relaţii comerciale cu
statele terţe.
În plan instituţional cele două tratate de la Roma preiau
modelul T.C.E.C.O. însă într-o structură mai puţin deschisă
caracterului supranaţional. Din această perspectivă, în doctrina de
specialitate s-a precizat că ,,prin mecanismul instituţional şi decizional
pe care-l prevăd elementele supranaţionale să fie măcar în aparenţă
contracarate26.
Cele două Comunităţi, prin actele lor institutive, ca şi prin
actele lor adiţionale, au două instituţii comune cu C.E.C.O. :
Adunarea Parlementară şi Curtea de Justiţie. Tratatatele C.E.E. şi
C.E.E.A. prevăd pentru cele două Comunităţi următoarele instituţii:
A se vedea, Gui Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.3.
25
27
Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană.
28
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 7.
29
În 1973 a aderat Islanda, iar în 1986, Finlanda a devenit membru asociat.
30
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 7; Gr. Geamănu, Drept internaţional Public, vol.
II, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 296; J. C. Gautron, Droit européen, 10 éd., Dalloz, Paris,
p.82.
31
La 10 mai 1967 Guvernul Britanic a depus la Consiliu cererea de aderare la
Comunităţile Europene. Cererea a fost menţinută în următorii 2 ani şi discutată la
diverse întruniri ale Consiliului.
→ La 8 aprilie 1965, la Bruxelles 33 se produce o simplificare în
plan instituţional, prin semnarea aşa numitului Tratat de Fuziune a
executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care
Comunităţile Europene au comune, pe lângă cele două instituţii
Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din 1967), şi
Consiliu şi Comisia.
▪ Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale
Tratatelor comunitare au adăugat mecanismului comunitar, un
Comitet de reprezentanţi permanenţi – C.O.R.E.P.E.R. – compus
paritar din miniştri reprezentanţi ai statelor membre. C.O.R.E.P.E.R.
are atribuţia de a pregăti şedinţele Consiliului de miniştri, de a
cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau
iniţiativă, luată cu majoritate în Comisia Executivă, ce urmează să
devină act comunitar34.
▪ La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului35
semnat la Luxemburg, prin care Franţa – ce aplicase aşa numita
politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni, la
lucrările instituţiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora –
îşi impune voinţa ca ,,în Consiliul Ministerial să se adopte orice
decizie cu unanimitate sau deloc,,. Prin urmare regula majorităţii în
adoptarea deciziilor care trebuia realizată la sfîrşitul anului 1965, a
fost amânată reprezentând o ameninţare pentru suveranitatea statelor
membre.
→ Între 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea
şefilor de stat şi de guvern prin care s-a luat hotărârea de a deschide
negocierile între Comunităţi şi statele care au înaintat cereri de
aderare.
→ De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea
Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului stabilit de Tratat36. Din acel
32
Marea Britanie şi-a revizuit atitudinea în favoarea aderării la Comunităţile europene
datorită unor dificultăţi economice şi financiare cum şi a stabilirii legăturilor sale cu
Commonwealth-ul
33
La această dată a fost semnat şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor.
34
A se vedea, Brânduşa Ştefănescu, op. cit. p.26; şi Pierre Druin, Ancorări, în ,,Le
Monde,, 22 – 23 octombrie, 1966.
35
Buletinul C.E.E., 1966, nr. 3, p. 9-11.
36
Doisprezece ani. A se vedea, C.E.E. art.8 şi deciziile de accelerare(1960), J.O. 1217 şi
(1962 ) J.O. 1284; A se vedea, Pierre Mathjisen, op. cit. p. 15. Realizarea anticipată a
Uniunii Vamale a dus la păstrarea unor diferenţe în domeiul taxelor şi al măsurilor cu
efect echivalent asupra terifelor şi cotelor, ceea ce constituie un obstacol în calea
comerţului liber.
moment tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6
state) erau complet abolite, barierele vamale interne complet
suprimate şi un tarif extern comun, finalizat.
37
A se vedea, Gui Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.5; şi Pussochet J.P., L’élagissement
des Communautés européennes, Ed. Techniques et économiques, 1974.
38
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p.80: Fiecare nouă lărgire însă creează tensiuni
în procesul de integrare datorită caracterului eterogen al intereselor statelor, de exemplu
Marea Britanie.
39
J.O. L. 94/19, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, după ratificarea de către cele 6
parlamente naţionale
40
Resursele proprii Comunităţilor sunt asigurate de taxe agricole, taxe vamale, procente
din T.V.A.- ul colectat de statele membre, iar din luna februarie 1988 dintr-o sursă
suplimentară reprezentând un anumit procent din media PIB-ului în Uniune (1988
Ec.Bull. 2-13)
→ Cu Spania şi Portugalia, care au formulat cereri de aderare
la 28 martie, respectiv, 28 iulie 1977, şi care au fost admise de 1
ianuarie 1986, Comunităţile Europene numărau în 1986, 12 state
membre.
▪ În zilele de 9 şi 10 decembrie 1974, la Paris, şefii de stat şi de
guvern din ţările membre ale Comunităţilor Europene hotărăsc să se
întâlnească de cel puţin de trei ori pe an în cadrul unei Reuniuni
politice numită Consiliu European42.
▪ La 20 septembrie 1976, reprezentanţii în Cosiliu ai statelor
membre au semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării
prin sufragiu universal direct43. Primele alegeri au avut loc în iunie
1979.
▪ La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Consiliu şi Comisia au
elaborat o Declaraţie Comună asupra Drepturilor Fundamentale 44
document la care s-au asociat şi şefii de stat şi de guvern prin propria
Declaraţie asupra Democraţiei45.
▪ La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern au semnat în
cadrul Consiliului European de la Stuttgart o ,,Declaraţie solemnă
asupra Uniunii europene,, exprimându-şi voinţa de a transforma
întregul complex de relaţii dintre statele membre într-o Uniune
Europeană46.
▪ La 14 iunie 198547 Comisia C.E. prezintă Consiliului European ,,
Cartea Albă privind finalizarea Pieţei Interne ,, al cărui obiectiv urma
să fie realizat în termen de 7 ani (până la 31.12.1992) pe baza unui
program şi un calendar complex. Pentru a face posibilă implementarea
acestui program, statele membre au hotărât amendarea tratatelor
existente prin Actul Unic European.
41
Grecia este primul stat care semnează un Acord de Asociere cu Comunităţile Europene,
la 9. 07. 1961.
42
Primul Consiliu European se reuneşte la 10 -11. 03. 1975 la Dublin (Irlanda). A se
vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termini
comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 6
43
J. O.L. 278/1 din 1976; Actul a fost ratificat de cele nouă parlamente naţionale de la
vremea respectivă: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Oland, Luxemburg, Marea Britanie,
Irlanda, Danemarca.
44
J. O. C. 103/1din 1977
45
Pentru detalii a se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p.18.
46
A se vedea, proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene, E. C. Bull. 2-7., 1984
47
La această dată este semnat acordul privind ,,Spaţiul Schengen,, de către 5 ţări membre
ale C.E. (Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), referitor la eliminarea
progresivă a controalelor la fronterele lor comune.
5. Uniunea Economică şi Monetară
48
A se vedea, Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera s.r.l., Cluj
Napoca, 2004, 38.
49
Pierre Werner a fost prim ministru luxeburghez, care a propus înfiinţarea treptată până
în 1980 a Uniunii Economice şi Monetare. Planul nu a reuşit datorită ridicării
convertibilităţii dolarului cu aurul.
50
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 81.
51
Cauzată de prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods.
52
A se vedea, Gyula Fábián, op. cit. p. 39.
→ În anul 1976 a fost semnat Tratatul Lomé II, care în 1984 a
fost urmat de cel de III-lea Tratat Lomé, cu participarea a 66 de state.
În anul 1989 a fost semnat al IV-lea Tratat.
→ Comunicatul publicat la 2 decembrie 1979, la sfârşitul
Conferinţei de la Haga preciza ,,caracterul ireversibil al operei
realizată de Comunităţi,, şi necesitatea ,,de a pregăti căile unei Europe
unite,,53
→ În 6-7 iulie 1978 Consiliul European de la Bremen
( Germania) decide crearea unui Sistem Monetar European54 -
S.M.E.- intrat în vigoare la 13 martie 1979, şi a unei unităţi monetare
europene - ECU – European Currency Unit55, pentru ca apoi, în
1982, la Copenhaga să stabilească ca primă prioritate a acestei etape,
desăvârşirea pieţei interne unice. Problema pieţei unice a fost reluată
la întrunirile Consiliului European din 25-26 iunie 1984 de la
Fontainbleau, şi din 29-30 martie 1985 de la Bruxelles. În această
privinţă Comisia a prezentat o Carte Albă pentru Consiliul Europei de
la Milano din 28-29 iunie 1985.
→ În 1985 au fost semnate Tatatele de aderare ale Spaniei şi
Portugaliei la C.E., care au intrat în vigoare la 01.01. 1986. Aceasta
reprezintă a III-a lărgire a C.E.
15
adoptarea a 310 directive de apropiere a legislaţiilor în vederea
stabilirii progresive a pieţei interne până la 31 decembrie 1992.
În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei
categorii de măsuri - eliminarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale57
- precizate în Carta Albă. În acest context, piaţa internă, a fost
preconizată să asigure :
- o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciiilor şi capitalului este asigurată în
conformitate cu dispoziţiile Tratatului58;
- politica socială (articolele 21 şi 22, prin care A.U.E. introduce
în Tratatul C.E.E. art. 118 A şi art. 118 B59);
- coeziunea economică şi socială (Titlul V, articolele 130 A la
130 E, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în partea a treia referitoare
la ,,Politica Comunităţii);
- cercetarea ştiinţifică şi tehnologică (tilu VI, articolele130F la
130 Q, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în partea a treia referitoare
la ,,Politica Comunităţii);
- mediul înconjurător (titlu VII, articolele 130 R la 130 T, titlu
nou adăugat în Tratatul C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica
Comunităţii).
→ A.U.E cuprinde atât prevederi noi, cât şi prevederi
modificatoare a tratatelor, referitoare la:
- structura instituţională - atribuţii ale Parlamentului European
în domeniul legislativ (cu privire la o mai mare implicare a acestei
instituţii înprocedurile legislative), puterile acordate Comisiei pentru
aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, crearea Tribunalului de Primă
Insatnţă;
- întărirea procesului decisional al Comunităţilor prin:
extinderea votului cu majoritate calificată, includerea în Tratat a
capitolelor privind coeziunea economică şi socială (dezvoltare
regională), cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi mediul.
A.U.E. a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor
care să conducă la realizarea Uniunii Economice şi monetare şi la
cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni
politice. Aceste obiective au fost discutate la 27-28 iunie 1988, în
cadrul Consiliului European de la Hanovra, şi încredinţate la 15
57
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.10
58
Art. 14(2) din Tratatul C.E.
59
Referitoare la posibilitatea de a se legifera, în acest domeniu, cu majoritate calificată,
respective prin care se permite Comisiei să stimuleze dialogul socialla nivel European.
decembrie 1990, celor două conferinţe interguvernamentale deschise
la Roma. Modificările Tratatelor comunitare potrivit obiectivelor
amintite ar fi urmat să fie ratificate până la sfârşitul anului 1992.60
→ În anul 1995 intră în vigoare Tratatul de la
61
Schengen .
→ La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - B.E.R.D., cu sediul la Londra.
→ La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi
Monetare (1990-1994).
→ La 22 octombrie 1990 România semnează un Tratat de
cooperare cu Comunităţile europene.
→ În anul 1991 se desfiinţează C.A.E.R. (5. 01.1991) şi Pactul
de la Varşovia (25.02.1991).
→ În anul 1992, Consiliul Ministerial votează Codul vamal
comunitar.
60
A se vedea, O Manolache, op. cit. p.10
61
La data de 14. 06. 1985, cinci ţări membre ale C.E. (Franţa, Germania, Belgia, Olanda
şi Luxemburg) semnează la Shengen (Luxemburg) un acord (este prima variană a
tratatului) privind eliminarea progresivă a controalelor la frontierele lor comune, prin care
se prevede desfiinţarea treptată a controalelor la graniţele interne comune până în anul
1990 pentru circulaţia persoanelor. La 19 iunie 1990, tot la Schengen, a fost semnată o
convenţie între aceleaşi ţări referitor la aplicarea concretă a acordului din 1985. Apoi mai
multe state membre ale Uniunii Europene au semnat acordul de la Schengen: Italia, la 27.
11. 1990, Spania şi Portugalia, la 25. 05.1991, Grecia, la 6. 11. 1992, Austria, la 28. 04.
1995, Finlanda şi Suedia, la 19. 12. 1996. Prin acest Tratat s-au pus bazele a ceea ce
astăzi numim ,, Spaţiul Schengen,,. A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit. p.7;
şi O. Ţinca, Drept comunitar general, Ed. didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti,
1999, p. 221.
62
Va fi utilizat în continuare prin sintagmele: TMs. sau T.U.E.
→ În timp ce Tratatul de la Roma stabilea ,,fundamentele unei
uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele europene 63,, şi A.U.E.
cuprindea în preambulul său, pentru prima dată, hotărârea statelor de a
realiza o Uniune europeană, tratatul de la Mastricht marcheză o nouă
etapă în procesul de creare a unei Uniuni fără încetare mai strânsă
între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni (art. A alin. 2)64.
Tratatul asupra Uniunii europene cuprinde şapte titluri
precedate de preambul. Cele şapte titluri cuprind:
- Dispoziţii comune (Titlul I, articolele A la F). Acestea se
referă la o Uniune Europeană prin fixarea obiectivelor acesteia:
stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând în cele din
urmă o monedă unică, o politică externă şi de securitate comună
cuprinzând şi evenuala stabilire a unui cadru pentru o politică de
apărare comună, introducerea cetăţeniei uniunii, cooperarea în
domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, păstrarea acquisu-lui
comunitar şi respectarea principiului subsidiarităţii;
- Dispoziţii pentru modificarea Tratatelor ce instiuie
Comunitatea economică europeană (în vederea stabilirii Comunităţii
europene, art.G), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
( art. H ), Comunitatea europeană a energiei atomice (art.I), cuprinse
în Titlurile, II, III, IV;
- Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună
( articolele J la J 11);
- Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne( articolele K la K 9);
- Dispoziţii finale ( articolele L la S);
→ Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este
întemeiată pe următorii piloni sau fundamente:
- Comunităţile – primul pilon;
- Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C. - al doilea
pilon;
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne -
J.A.I. - al treilea pilon.
→ Uniunea europeană – potrivit TMs., nu are personalitate
juridică, nu are capacitatea de a se angaja ca atare pe plan extern faţă
de state terţe, nu are competenţa de a încheia tratate, ea se poate
63
Primul alineat din preambul.
64
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 96, 110.
angaja numai în plan politic65. Comunităţile îşi păstrează
personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze statele
membre în acorduri internaţionale66.
→ Uniunea europeană dispune de un cadru instituţional unic,
constituit în principal dintr-o singură instituţie care este cu adevărat
instituţia Uniuii, respectiv, Consiliul european, care impulsionează
dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politicii generale.
Prin urmare sistemul instituţional unic al Uniunii Europene este
format din instituţiile comunitare67 (Consiliul Comunităţilor
Europene, devenit prin Tratatul de la Mastricht Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul european, Comisia europeană, Curtea de
justiţie) şi Consiliul european.
→ La 2 mai 1992 a fost semnat la Porto Acordul de constituire
a unui Spaţiu Economic European (S.E.E.) între ţările membre ale
Acordului European de Liber Schimb68 (A.E.L.S.) şi Comunitatea
Europeană. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 199469.
→ La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia
semnează la Cracovia Tratatul de înfiinţare a C.E.F.T.A.
→ La 21 - 22 iunie 1993 are loc Consiliul european de la
Copenhaga ocazie cu care se precizează că statele est-europene vor fi
admise în Uniunea Europeană de îndată ce vor îndeplini condiţiile sau
criteriile economice şi politice fixate prin tratatele de asociere. Atfel, o
ţară candidată trebuie să aibă instituţii stabile care să garanteze
democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectarea
minorităţilor şi protecţia lor (criterii politice), existenţa unei economii
de piaţă viabile, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul uniunii (criterii economice)
şi să respecte acquis-ul comunitar70. După adoptarea T.U.E. alte zece
65
Idem, p. 107
66
Ibidem.
67
Printre instituţiile comunitare nu figurează Curtea de conturi, care este instituţie
exclusiv comunitară.
68
Austria, Finlanda, Islanda, Lichtenstein, Norvegia, Suedia şi Elveţia; A se vedea, J.O.
L1/1, 1994. Acordul n-a fost ratificat de Elveţia.
69
Acordul prevede un Consiliu S.E.E. asemănător Consiliului European, o Autoritate de
Supraveghere A.E.L.S., asemănătoare Comisiei Europene şi un Comitet Parlamentar
Mixt( a se vedea, regulile de procedură ale Autorităţii de Supraveghere A.E.L.S, 1994,
J.O.L 113/19). A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 22.
70
A se vedea, K. Kecsmar, Enlargissement: consequences de la proposition de la
Commision, în R.M.U.C.U.E. nr. 434/2000, p. 15 -16; şi O. Manolache, op. cit. p.14.
state au depus cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
→ Din anul 1994 funcţionează Institutul Monetar European –
I.M.E., cu sediul la Frankfurt, şi începe a doua etapă a Uniunii
Economice şi Monetare - U.E.M.
→ De la 9 mai 1994 România devine membru asociat la
Uniunea Europei Occidentale - U.E.O.
→ La reuniunea Consiliului European de la Edinburg din
decembrie 1992, s-a hotărât ca de la începutul anului 1993 pot începe
negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia. În acelaşi an, în
noiembrie, Norvegia a înaintat cerere de aderare, dar a retras-o în
urma unui referendum negativ. Aderarea celor trei ţări la U.E. a
devenit efectivă la 1 ianuarie 1995. Prin această a IV-a lărgire dată
U.E. numără 15 state membre
→ La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial
crerea de aderare la U.E. În acelaşi an la Consiliul European de la
Cannes se elaborează o ,,Carte Albă,, ce conţine măsuri în vederea
armonizării legislative pentru statele europene asociate.
→ Cu privire la cererile de aderare ale celor 10 state
menţionate, Comisia a adoptată 16 iulie 1997 ,,Agenda 2000 Pentru o
Europă mai puternică şi mai extinsă,, prin care se fac recomandări
detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de
negociere71. Punctul de vedere al Comisiei a fost ca aceste negocieri
trebuie să fie deschise cu numai şase ţări: Polonia, Ungaria, Cehia,
Estonia, Slovenia şi Cipru. La 10 noiembrie 1997 Consiliu şi-a
exprimat acordul său asupra componentelor strategiei de preaderare
stabilită în ,,Agenda 2000,,72.
→ În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de
cooperare poliţienească73, prin care s-a creat Biroul European de
Poliţie.
8. Tratatul de la Amsterdam
71
Comunicarea Comisiei COM. (97) 2000, Bull. UE nr.7-8/1997, p.7-9. În documentul
adoptat Comisia a detaliat cele trei serii de condiţii de îndeplinit stabilite de Consiliul
European de la Copenhaga pentru a face posibilă aderarea la Uniune. A se vedea, O.
Manolache, op. cit. p.14; şi M. Baun, Anlargement, în Developments in the European
Union , Ed. By L. Cram, D. Dinan, N. Nugent, p. 277/278, 280/282.
72
Bull. U.E. nr. 11/1997.
73
Convenţia a fost semnată la 26 iulie 1995. Europol are sediul la Haga (Olanda). A se
vedea J.Of. C. 316/1995 p. 1 şi urm. A fost infiinţat prin Tratatul de la Mastricht, iar
competenţa i- a fost lărgită prin Tratatul de la Amsterdam.
Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după A. U. E. şi Tratatul
de la Mastricht74, cea de-a treia revizuire importantă a Tratatelor
comunitare. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam,
urmare a conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29
martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Noul Tratat
cuprinde trei părţi:
-a. Modificări de fond aduse tratatelor,
- b. Simplificare,
- c. Prevederi generale şi finale.
a. Dispoziţiile Tratatului privesc, în principal: instituţiile
comunitare, principiile funndamentale şi politicile comunitare.
În privinţa instituţiilor remarcăm:
▪ a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European prin
stabilirea unui plafon pentru numărul membrilor săi - avîndu-se în
vedere lărgirea Uniunii - în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte
sute (art. 189 din Tratatul C.E.); acest lucru impune şi o modificare a
legislaţiilor naţionale privind alegerea Parlamentului European.
▪ s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura
codeciziei, în principal în domeniul pieţei interne (articolele: 12, 18.
42, 71, 80, 148, 150, 156, 162, 172, 175, 179);
▪ Curtea de Justiţie a primit noi competenţe:
- în cadrul reglementărilor din Titlul IV din Tratatul C.E.
privind vizele, azilul, imigrarea şi alte politici referitoare la libera
circulaţie a persoanelor( articolele 61-69),
- în materia reglementată de dispoziţiile articolelor 29-42 din
T.U.E. privind cooperarea în domeniul poliţiei şi al justiţiei în materie
penală, şi ale articolului 6 par. 2 T.U.E, referitor la controlul activităţii
instituţiilor în domeniul respectării drepturilor fundamentale, în
măsura în care cele două Tratate prevăd această competenţă.
▪ Curtea de conturi, potrivit art. 5 T.U.E. ca şi Parlamentul
European, Consiliu, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie,
dobândeşte statutul de instituţie comunitară.
Tratatul de la Amsterdam reglementează ,,cooperarea întărită,, ,
la art. 43- 45. TMs.75.
74
Tratatul de la Mastricht îl vom denumi în continuare T.U.E. - Tratatul cu privire la
Uniunea Europeană
75
În acest scop statele membre trebiue să respecte cele şase condiţii prevăzute la art. 43
par.1, astfel: să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să respecte principiile
tratatelor şi cadrul instituţional unic al Uniunii, să nu folosească această cale decît ăn
ultimă instanţă, cooperarea să privească majoritatea statelor membre, să nu afecteze
În privinţa drepturilor fundamentale, precizăm că Uniunea nu a
aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului, dar, art. F par. 2
din T.U.E. – potrivit căruia Uniunea respectă drepturile fundamentale
aşa cum sunt garantate prin prin Convenţia europeană de apărare a
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4.
11. 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comunebstatelor membre, ca principii generale de drept comunitar 76 -
a fost inclus la paragraful 2 al articolului 6 din T.U.E. modificat prin
Tratatul de la Amsterdam. În acest context paragraful 1 al art. 6
precizează că Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii şi
democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt
comune statelor membre.77
În privinţa politicilor comunitare, menţionăm că acţiunile în
domeniu privesc:
- politica socială. Articolul 140 din T.CE stabileşte că, pentru
realizarea obiectivelor prevăzute la art. 136 - promovarea ocupării
forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă care să
permită un progres egal, o protecţie socială adecvată, dialogul social,
dezvoltarea resurselor umane, care să permită un nivel ridicat al
ocupării locurilor de muncă etc – Comisia încurajează cooperarea
între statele membre şi facilitează coordonarea acţiunilor acestora în
toate domeniile politicii sociale şi mai ales în domeniul ocupării forţei
de muncă, al dreptului la muncă şi al condiţiilor muncii, formării şi
perfecţionării profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva
accidentelor şi bolilor profesionale, securităţii sociale, igiena muncii,
dreptul sindical şi negocierile colective între patroni şi salariaţi
(lucrători).
- politica comercială comună, politica comună în domeniul
agriculturii şi pescuitului, şi în domeniul transporturilor, şi celelealte
politici: ale mediului, industriei, cercetării şi tehnologiei, energiei,
cooperării pentru dezvoltare, protecţiei consumatorilor. Aceste
politici potrivit Tratatului de la Amsterdam (art. 2), vor trebui să
inspire noua misiune comunitară ,,înaltul grad de copetitivitate”. Este
vorba despre revizuire care urmăreşte să evidenţieze legătura dintre
Comunităţilor Europene.
competitivtate şi ,, progresu economic şi social echilibrat şi duarbil”
care figurează printre noile obiective ale Uniunii (art. 2 alin. 2 T.
UE)78.
b. Simplificarea tratatelor a rezultat din faptul că tratatele comunitare
78
A se vedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu, op. cit. p. 53
79
Aceste adăugiri, aduse textelor tratatelor sunt cuprinse şi în protocoalele anexate la acestea.
80
Articolul 10 din T.A. prevede: 1) Abrogarea sau suprimarea dispoziţiilor caduce din T.CE,
T.CECO, T. EURATOM, aşa cum erau în vigoare înainte de intrarea în vigoare a T.A., şi
adaptarea unor dispoziţii ale acestor tratate, nu afectează efectele juridice nici ale dispoziţiilor din
aceste tratate, în special, cele rezultând din termenele pe care le acordă, nici ale dispoziţiilor din
actele de aderare; 2) Efectele juridice ale actelor în vigoareadoptate pe baza tratatelor menţionate
nu sunt afectate; 3) Se abrogă Convenţia din 25 martie 1957 nreferitoare la unele instituţii
comune Comunităţilor Europene şi Tratatul din 8 aprilie 1965 ce instituie un Consiliu unic şi o
Comisie unică a Comunităţilor Europene.
81
A se vedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu, op. cit. p. 58. Cele două Tratate
astfel simplificate şi renumerotate se mai numesc şi versiuni consolidate ale Tratatelor - T.CE şi
T.U.E. - prin T.A.; A se vedea, J. – P. Jacqué, La simplification et la onsolidation des traités, în
Revue trimestrielle de droit europeén, 1997, nr. 4, p. 903 şi urm.
82
B.C.E. are sediul la Frankfurt, este instituţie independentă, (nu primeşte dispoziţii nici de la
Guvernele statelor member, nici din partea instituţiilor C.E.), a înlocuit Institutului Monetar
European, şi reprezintă banca de emisie pentru moneda Euro.; A se vedea, Ion Jinga Popescu
Andrei, op.cit. p. 25.
83
A se vedea, Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.
563.
marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi Monetare
(U.E.M.), 1999-200284
→ Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11
decembrie 1999, la 15 02. 200085 încep negocierile de aderare între
U.E. şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria86
-potrivit unor Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste
ţări. Momentul efectiv de începere a negocierilor a fost 28 martie
2000.
→ La 23. 06. 2000, C.E. semnează cu statele A.C.P. la Cotonou
(Benin) o Convenţie care intră în vigoare în locul Tratatului de la
Lome.
84
La sfârşitul fazei a II-a - 31. 12. 1998 – cursurile deschimb valutar între monedele celor 11
state au fost îngheţate, acstea reprezentând în continuare doar forma fizică de apariţie a ,,euro,,.
Grecia s-a alăturat zonei euro la 1.01 2001.
85
De la această dată prin ,,Agenda 2000,, statele membre au aprobat fonduri separate pentru
sprijinirea statelor candidate, destinate dezvoltării instituţionale interne, dezvoltării infrastructurii,
protecţiei mediului, modernizării agriculturii şi modernizării regionale: PHARE, ISPA
(Instrumente structurale pentru preaderare - Instrument for Structural Policy for Pre-accesion -,
prin Regulamentul Consiliului Nr. 1267/1999 din 21 iunie 1999), SAPARD (Special Accesion
Programme for Agriculture and Rural Development - măsuri de preaderare pentru agricultură şi
dezvoltare rurală în ţările candidate din centrul şi estul Europei, prin Regulamentul consiliului
1268/1999 din 21 iunie 1999); A se vedea, Fabian Gyula, op. cit. p. 47.
86
Referitor la negocierile de aderare cu Turcia, s-a considerat că această ţară nu îndeplineşte, în
această fază, criteriile fixate de Consiliul European de la Copenhaga, cu privire la statul de drept,
democraţia şi drepturile omului; A se vedea, P. Moscovici, Perspectives de L’Union Européenne
après le Conseil Européen d’Helsinki, în RMCUE, nr. 434/2000, p. 6. Pentru Turcia, la 8 martie
2001 a fost adoptat un parteneriat pentru aderare.
87
Conferinţa interguvernamentală - urmare a concluziilor Consiliului European de la Koln din
iulie 1999şi a raportului preşedenţiei- a examinat ăn special, problrmele referitoare la mărimea şi
compunerea Comisiei, ponderea votului în cadrul Consiliului, extinderea eventuală a voturilor cu
majoritate calificată în cadrul acestuia, cooperare întărită, modificări ale Tratatelor comunitare
privind instituţiile europene, ăn vederea punerii în aplicare a tratatului de la Amsterdam; A se
vedea, O. Manolache, op. cit. p.16
modificat T.U.E. şi Tratatele ce instituie Comunităţile Europene şi
unele acte asociate acestora88, după cum urmează89:
▪ modificările aduse T.U.E. au în vedere situaţiile în care există
un ,,risc clar,,90de încălcare gravă de către un stat membru a
principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale respectului pentru drepturile
omului şi pentru libertăţile fundamentale, şi ale statului de drept( art.
6, 1 T.U.E.)
▪ alte modificări privesc structurarea treptată a unei politici de
apărare comună în cadrul politicii externe şi de securitate comună;
rolul Uniunii Europei Occidentale practic dispare, în timp ce rolul
N.A.T.O. este consolidat (art. 17 T.U.E., modificat prin Tratatul de la
Nisa).
▪ Comitetul Politic şi de securitate, sub responsabilitatea
Consiliului, exercită acum control politic asupra operaţiunilor şi
direcţionează strategic operaţiunile de administrare a crizelor (art. 25
T.U.E., modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ au fost introduse prevederi noi referitoare la cooperarea
întărită în domeniul politicii externe şi de securitate comună. (art. 27
de la ,,a,, la ,,o,, , 27,,e,, T.U.E., introduse de Tratatul de la Nisa).
▪ prevederi noi au fost aduse domeniului cooperării judiciare în
materie penală. Astfel, alături de Europol s-a înfiinţat Eurojust
(Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară), pentru o cooperare mai
strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale
statelor membre (art. 29, al doilea par., noul alineat secund T.U.E.,
modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ Titlul VII intitulat ,,Prevederi asupra unei cooperări mai
strânse,, şi-a schimbat numele în ,,Prevederi asupra cooperării
întărite,,
▪ modificările tratatelor C.E., C.E.C.O. şi Euratom, privesc în
special instituţiile, procedurile de vot şi coopearea întărită. Comisia va
cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul
88
Partea I- Modificări de fond:art.1-6; Partea aII-a Dispoziţii finale şi tranzitorii:art.7-13.S-au mai
adoptat 4 protocoale, şi anume: 1. Protocolul care a fost anexat la T.U.E. şi la Tratatul C.E.şi care
priveşte extinderea Uniunii Europene; 2. Protocolul care a fost anexat la T.U.E., Tratatele C.E. şi
Euratomşi care priveşte statutul curţii de Justiţie; 3. Protocolul care afost anexat la Tratatul C.E.
şi care se referă la consecinţele financiareale expirării tratatului C.E.C.O. şi la fondurile de
cercetare privind cărbunele şi oţelul; 4. Protocolul asupra art.67 din Tratatul C.E., precum şi 24
de declaraţii, luându-se notă de alte 3 declaraţii.
89
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 26.
90
Art. 7,1 T.U.E., introdus de Tratatul de la Nisa.
European va avea cel mult 732 membri91; votul majoritar în Consiliu
va necesita majoritatea statelormembre şi, la cererea unuia dintre
statele membrevotul de 62% din populaţia Comunităţii; Tratatul
defineşte şi competenţele C.J.C.E. ( Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene), şi a T.P.I. (Tribunalului de Primă Instanţă); votul majoritar
a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost
extinsă
▪ Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al Curţii de
Justiţie, iar pentru rezolvarea unor probleme specifice s-au înfiinţat
camere jurisdicţionale.
→ În perioada 4-15 decembrie 2001, Cosiliul european de la
Laeken (Belgia) decide, având în vedere Declaraţia privind viitorul
Uniunii, anexată la Tratatul de la Nisa, desfăşurarea lucrărilor unei
Convenţii privind viitorul Europei. La 1.03. 2002 Convenţia îşi
deschide lucrările. Acestea au durat 16 luni.
Declaraţia de la Laeken a solicitatat ca problemele spre
dezbatere (aproximativ 60) să se concentreze asupra următoarelor
aspecte92:
- o mai bună repartizare a competenţei în cadrul Uniunii
Europene ( în sensul delimitării stricte a atribuţiilor, adaptarea sferelor
de competenţă)
- simplificarea instrumentelor Uniunii (distincţia între funcţiile
legislative şi măsurile de executare, reducerea numărului
instrumentelor legislative, recurgerea în măsură mai mare la legislaţia
cadru).
- mai multă democraţie, mai multă transparenţă şi eficienţă (în
special, metoda de desemnare a comisarilor, atribuţiile şi alegerea
Parlamentului European, rolul Consiliului, echilibru instituţional şi
rolul parlamentelor naţionale, eficienţa procesului de luare a deciziilor
şi funcşionarea instituţiilor);
- spre o constituţie europeană (simplificarea tratatelor existente,
inclusiv o distincţieîntre Uniune şi Comunităţi; diviziunea între un
tratat de bază şi dispoziţiiale altor tratate; statutul Cartei drepturilor
fundamentale; posibila adoptarea unui text constituţional în cele din
urmă).
Întrunirile Convenţiei s-au ţinut la Bruxelles, în urma căror
dezbateri şi compromisuri s-a ajuns la adoptarea, prin consens, a unui
91
Germania şi Luxemburg îşi păstrează numărul de locuri în Parlament, celelalte state pierd din
numărul de locuri.
92
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.18
proiect al unei Constituţii Europene, la 13 iulie. Proiectul de
Constituţie a parcurs mai multe etape în vedera adoptării lui 93 sub
forma unui Tratat. În cele din urmă Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie 2004 şi
supus ratificării de către statele membre potrivit procedurilor
naţionale;
A fost respins însă în procedurile de referendum desfăşurate în
Franţa (29 mai 2005) şi în Olanda94 (1 iunie 2005). Procesul de
ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006)
până la jumătatea anului 2007, convenit la consiliul European din
iunie 2005.
→ La 11.12. 2001, Comisia adoptă Cartea verde a creării unei
procuraturi în vederea protejării pe cale penală a intereselor
Comunităţilor95
→ La 1.01. 2002 se pune în circulaţie moneda EURO în 12 state
membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei. La 28. 02. 2002
moneda unică devine singurul mijloc de plată şi în ministerele
europene, dată la care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima etapă a UEM.
→ În decembrie 2002 – la Consiliul European de la Copenhaga au
fost invitate să adere la U.E. 10 state est - europene. În cadrul
declaraţiei ,,One Europe,, România şi Bulgaria au primit atât asigurări
că nu trebuie să reia negocierile cu noile state membre, cât şi
promisiuni de ajutoare de peste 1 miliard euro/ajutor pe an (s-a stabilit
ca negocierile să fie încheiate până în octombrie 2004).
→ La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu
cele 10 state candidate care au încheiat negocierile în vederea
dobândirii statului de membre ale Uniunii Europene, şi anume: Cehia,
Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituani,
Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1 mai 2004, se
realizează a V-a lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de
state membre.
93
1. a fost prezentat Consiliului European întrunit la Halkidiki – Salonic, în 20-21
iunie 2003; 2.- a fost examinat în cadrul unei conferinţe interguvernamentale la
Roma ( ale cărei lucrări au început în 4 octombrie 2003 ), la care Proiectul de
Constituţie nu a primit acordul Consiliului European de la Roma în 13 şi 14
decembrie 2003; 3.- a fost aprobat la întrunirea Consiliului European din 17 şi 18
iunie 2004.
94
În această ţară referendumul a avut rol consultativ.
95
A se vedea, Gyula Fábián, op. cit. p. 48.
→ La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de
aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană (după
obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie 2005, şi a
avizului conform al Parlamentului European din 13 aprilie 2005). A
derarea acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. Uniunea numără
în prezent 27 de state.
→ La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare
a Turciei şi Croaţiei la Uniunea Europeană, iar la 15-17 decembrie
2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.
99
Valorile comune statelor membre, prevăzute în art. 1a sunt: respectarea demnităţii umane, a
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, respectarea drepturilor omului, a drepturilor
persoanelor care aparţin minorităţilor
100
Carta este un adevărat compediu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia
europeană, precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratatamentelor inumane sau
degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private şi de familie, dreptul la educaţie, dreptul la
proprietate, ne-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, licvistică şi religioasă
etc.
- cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui
stat membru, şi care se adaugă cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască;
Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază
funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în
această calitate (art. 8A); T.U.E.-nou, defineşte clar noţiunea de cetăţenie,
iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în
art. 8A şi 8Bdin T.U.E.-nou, corobotate art. 17 alin. 2 T. f.U.E)
- rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art.
101
8C) ;
→ Titlul III intitulat ,,Dispoziţii privind instituţiile” (art. 9
este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea dobândeşte
personalitate juridică, şi se substituie Comunităţii Europene, preia instituţiile
Comunităţii: Parlamentul European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul
U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”) Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi,
la care adaugă, cu statut de instituţii, Consiliul European (fosta instituţie
politică a U.E.), Banca Centrală europeană. Cu privire la reglementările
detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre
completare, la T. f.U.E.
Reforma instituţională constă în următoarele:
- Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare
măsură: în procesul legislativ, în exercitarea funcţiilor bugetare şi de control
politic şi consultative, împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei
(art. 9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai
cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător,
cu un prag minim de Şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat
membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
- Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie
a Uniunii; îşi alege un preşedinte stabil cu majoritate calificată,pentru
o durată de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a
fi reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor
şi
101
Potrivit art. 8 C, rolul activ al parlamentelor naţionale se materializează: 1) prin faptul
informării lor de către instituţiile Uniunii cu privire la proiectele de acte legislative ale
Uniunii (potrivit Protocolului privind rolul parlamentelor naţioanle în cadrul U.E.), sau cu
privire la cererile de aderare la U.E. (în conformitate cu art. 89); 2) prin respectarea
principiului subsidiarităţii; 3) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor; 4)
prin punerea în aplicare a politicilor Uniunii în spaţiul acesteia (…); 5) prin participarea
la cooperarea interparlamentară (…). De asemenea, adăugăm: implicarea lor sporită în
aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului acestora în
controlul subsidiarităţii (art.3b, par. 3, teza ultimă).
priorităţilor politice generale., ţinând seama de complexitatea crescută a
,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de
la 15 la 27 de state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului
domeniilor de competenţă a U.E. Noua durată a mandatului va permite
statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine startegiile şi
să urmărească efectele acestora.
- Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu (art.
9C ) cu majoritate calificată (în loc de unanimitate):
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt
supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul
la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru P.E.S.C., politica
comună a transporturilor, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi
fondului de coeziune etc)
- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru
care nu există bază juridică, în prezent, în tratatele în vigoare (resursele
proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia
diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din
Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic
general, ajutorul umanitar etc)
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor
sunt prevăzute de tratate.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea
principiului majorităţii calificate – astfel, pentru adoptarea unei decizii este
nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel
puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care
întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Cel puţin patru membri ai
Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1
noiembrie 2014102.
Sistemul de preşedenţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se
schimbă. Preşedenţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri
Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit art 201b din T. f.U.E.
Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor
membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-
2017.
- Referitor la Comisie (art. 9D), se reduce numărul comisarilor
Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite de art. 205 alin. 2 din T.
102
f.U.E.
europeni de la 27 în prezent la două treimi din numărul statelor membre,
urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1
noiembrie 2014. Aceste ,,două treimi” sunt compuse dintr-un număr de
membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reperezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari,
ce a avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de
comisari, ar putea crea probleme de ligitimitatea în privinţa deciziilor,
deoarece în anumite momente unele state nu vor avea reprezentant în
Comisie.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie,
Tribunalul - denumit anterior Tribunal de Primă Instanţă – şi tribunale
specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal, de către Parlamentul European şi
Consiliu care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.
- Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a
Uniunii. Aceasta are personalitate juridică fiind singura abilitată să emită
moneda euro.
→ Titlul IV este este integrat în T. Euratom, astfel cum este
modificat.
→ Titlul IV, care preia denumirea titlului VII, este
intitulat ,,Dispoziţii privind formele de cooperare consolidată”.
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de
cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii
pot recurge la instituţiile acesteia, potrivit prevederilor din T.U.E.-
nou, şi ale art. 280A -280 I din T. f.U.E.
→ Titlul V, este denumit ,,Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii şi Dispoziţii speciale privind politica externă şi
de securitate comună”.
Capitolul I (este nou introdus ca şi art. 10A 10B, noi) cu
privire la ,,Acţiunea externă”, cuprinde reglemntări referitoare la:
- principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii103;
- obiectivele Uniunii în acest sens: politici comune şi acţiuni, în
vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor
internaţioanale;
- rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea
intereselor şi obiectivelor startegice ale Uniunii în acţiunea externă.
103
Principiile sunt: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile
egalităţii şi solidărităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi a dreptului internaţional;
Pe baza principiilor enunţate Uniunea dezvoltă şi construieşte
parteneriate cu ţările şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sau
globale.
Capitolul al II-lea, secţiunea 1, este intitulat ,,Dispoziţii
speciale referitoare la Politica externă şi de securitate comună
(P.E.S.C.). T. U.E.- nou introduce un art. 10C potrivit căruia
,,Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate
comună include:
- toate domeniile politicii externe,
- toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la
definirea treptată a unei politici de apărare commune, care poate să
conducă la o apărare comună.
Uniunea poate încheia acorduri cu sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale, în domeniile ce fac obiectul polticii externe
şi de securitate comună (art. 24 nou).
Tratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate care pune în
aplicare. Şi P.E.S.C., prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale
Uniunii.
Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei Europene,
şi reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la P.E.S.C., în
relaţiile cu state terţe sau organizaţii interanţioanle. Postul de înalt
reprezentant ,,nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în
ceea ce priveşte formularea şi implementarea politicilor sale externe”
Capitolul al II-lea, secţiunea 2, Dispoziţii privind politica de
securitate şi de apărare comună (P.S.A.C). Politica de securitate şi de
apărare comună – P.S.A.C. - face parte integrantă din P.E.S.C.
Această politică include definirea treptată a unei politici de apărare
comune a Uniunii. Pentru punerea în aplicare a P.S.A.C. statele
membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a
contribui la obiectivele definite de Consiliu.
T.U.E.- nou introduce, pentru statele membre care întrunesc
cele mai înalte capacităţi militare şi care au subscris la angajamente
mai stricte în materie (…), posibilitatea de a stabili o cooperare
structurată permanentă în cadrul Uniunii (reglementată de art. 28E).
În cadrul P.S.A.C., Tratatul de la Lisabona include o clauză de
solidaritate între statele membre ce presupune ca, în situaţia în care
un stat membru face obiectul unie agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin
toate mijloacele de care dispun, potrivit art. 51 din Carta O.N.U.. În
acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub
autoritatea Consiliului) în domeniul dezvoltării capacităţilor de
apărare, cercetare, achiziţii şi armament (art. 28A, alin. 3)
→ Titlul VI (fostul Titlul VIII), introduce art. 46A (nou), care
defineşte statutul juridic al Uniunii Europene, prevede că,,Uniunea
Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică ataşată
Tratatului precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu dă
acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru
care nu a primit mandate să o facă.
Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la
modificarea Tratatelor, în conformitate cu o procedură de revizuire
ordinară (alin. 2), şi o procedură nde revizuire simplificată (alin. 6).
Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică, în
privinţa informării despre această cerere, a Parlamentul European şi
parlamentele naţionale (…).
Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru,
potrivit normelor sale constituţionale, să se retragă din Uniune.
T.U.E.- nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a depune o
nouă cerere de aderare.
cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refigiaţilor, potrivit art. 63 T.f.U.E.
Titlu VII, Politica economică şi monetară, aduce o serie de
noutăţi prin reglementarea:
1. unor situaţii, eventuale, mai speciale din statele membre, de
exemplu, ,,Dificultăţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu
anumite produse - energie”; ,,Procedura în caz de deficit excesiv”;
(la Cap. 1, Politica economică, art. 100 şi 104)
2. unor aspecte ale politicii monetare, de exemplu, ,,Măsurile
privind utilizarea monedei Euro”(Cap. 2, art. 111), ,,Dispoziţii
privind statele membre a căror monedă este Euro”(Cap. 3),
,,Dispoziţii tranzitorii privind statele membre care fac obiectul
unei derogări”.
Titlul IX, Politica socială, este fostul titlu XI, intitulat
,,Politica socială, educaţia, formarea profesională şi tineretul”.
Titlul XI, Educaţia, formarea profesională, tineretul şi
sportul, este fostul capitol 3 din titlul XI, la care s-a adăugat
,,sportul”.
Titlul XVII, Coeziunea economică, socială şi teritorială”
Titlul XVIII, Cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi
spaţiul”. Ambele titluri îşi păstrează numărul, dar se adaugă, politica
teritorială, respectiv, a spaţiului.
Dintre regiunile (teritoriile, n. a.) avute în vedere de tratat, ,,o
atenţie deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de tranziţia
industrială, precum şi regiunilor afectate de un handicap natural şi
demographic grav şi permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice,
cu densitate foarte scăzută a populaţiei, precum şi regiunile insulare,
transfrontaliere şi muntoase” (art. 158, par.c).
Uniunea elaborează o politică europeană a spaţiului, în scopul
promovării progresului ştiinţific şi tehnic, a competitivităţii
industriale, precumşi pentru punerea în aplicare a politicilor sale (art.
172a, punct 1).
În această parte, a III-a, referitoare la ,,Politicile şi
Acţiunile interne ale Uniunii sunt adăugate, la cele prevăzute prin
T.C.E., şi politici cu privire la : energie(Titlul XX), turism (Titlul
XXI), protecţie civilă (Titlul XXII), cooperare administrativă.
(Titlul XXIII). În cazul turismului şi protecţiei civile Uniunea
completează acţiunea statelor membre, în sectorul turismului,
respective, la nivel naţional, regional şi local.
* Denumirea părţii a patra, Asocierea ţărilor şi teritoriilor
de peste mări, rămâne neschimbată, în privinţa titulaturii.
* Partea a cincea este nou introdusă, şi este intitulată
,,Acţiunea externă a Uniunii. Cuprinde şapte titluri.
Titlul I, cu privire la ,,Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii, face referire la acţiunea acesteia pe scena
internaţională, având ca temei, principiile şi obiectivele Uniunii,
potrivit dispoziţiilor generale prevăzute în Titlul V, cap. 1. din T.U.E.-
nou.
Titlul II, nou introdus, intitulat ,,Politica comercială
comună” este translatat –preluănd denumirea titlului IX din
partea a treia. În acest domeniu Uniunea negociază şi încheie
acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale,
potrivit art. 188 N (fost art. 300 T.C.E, modificat).
Titlul III, intitulat ,,Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul
umanitar” este nou introdus.
Cap. 1, ,,Cooperarea pentru dezvoltare” este translatat (fost
titlul XX, partea a III-a). Obiectivul principal al Uniunii în acest
domeniu este reducerea, şi în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art.
188 D, alinl. 1, fost 177 T.C.E. modificat), Uniunea putând încheia, în
acest scop, orice acord util cu ţările terţe şi cu organizaţii
internaţionale
Cap. 2, ,,Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu
ţările terţe”, este translatat (fostul titlul XXI, partea a treia).
Cooperarea (…) desfăşurată de Uniune are loc în special în
domeniul financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de
dezvoltare.
Cap. 3 ,,Ajutorul umanitar”, nou introdus, ,,vizează
populaţia din ţările terţe, victime ale unor catastrofe naturale sau
provocate de om, precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor
umanitare care apar în aceste situaţii diferite. Acţiunile Uniunii şi ale
statelor membre se completează şi se susţin reciproc” (art. 188 J, alin.
1) În acest scop se creează un Corp voluntar European de ajutor
umkanitar (art. 188 J, alin. 5).
Titlu IV, nou introdus, este intitulat ,,Măsurile restrictive”, şi
are în vedere cazul în care o decizie, adoptată (de către Consiliu)
potrivit ,,Dispoziţiilor generale privind acţiunea externă a
Uniunii” (T.U.E. - nou, titlul V, cap. 2), prevede întreruperea sau
restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi
financiare cu una sau mai multe ţări terţe (art. 188 K, alin. 1).
Măsuri restrictive pot fi adoptate şi împotriva unor persoane
fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără character statal (art.
188 K, alin. 2).
Titlu V, nou introdus, este intitulat ,Acordurile
internaţionale”. Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe
ţări terţe sau organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede
astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este
necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre
obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic
obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate
modifica domeniul de aplicare a a cestora (art. 188 L, alin. 1, nou
introdus).
Tratatul F.U.E., reglementează, în art. 188 N (fost art. 300 T.C.
E., modificat), procedura de negociere şi încheiere a acordurilor
internaţionale. Aceste acorduri sunt obligatorii atât pentru instituţiile
Uniunii cât şi pentru statele membre(art. 188 L, alin. 2, nou introdus).
Titlul VI, nou introdus, este intitulat, Relaţiile Uniunii cu
organizaţiile internaţionale şi ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii,
potrivit căruia, Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu:
- organele Organizaţiilor Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale
specializate,
- Consiliul Europei,
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
- Organizaţia pentru Cooperare şi dezvoltare Economică (art.
188 P, nou introdus).
Titlul VII, nou introdus, intitulat ,,Clauza de solidaritate”
prevede ca Uniunea şi statele membre să acţioneze în comun, în
spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui
atac terorist ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Prin
această prevedere Tratatul f.U.E. pune bazele creării unei forţe armate
a U.E. şi a unor relaţii de ajutor militar între statele membre, similare
acelora existente în N.A.T.O.
* Partea a şasea, fostă a cincea în T.C.E (denumită Instituţiile
Comunităţii), se intitulează ,,Dispoziţii instituţionale şi financiare”
Aceasta reglementează instituţii noi, în cadrul Titlului I,
intitulat ,,Dispoziţii instituţionale”, cap.1, şi anume Consiliul
European (secţiunea 1a) şi Banca Centrală Europeană (secţiunea 4a).
Cap. 2 se redenumeşte astfel ,,Actele juridice ale Uniunii, proceduri
adoptate şi alte dispoziţii,, (fost ,,Dispoziţii comune mai multor
instituţii”). În acest capitol se introduc secţiuni noi, care
modifică conţinutul secţiunilor corespunzătoate din T.C.E105:
105
A se vedea, ,,Izvoarele de drept derivat”
- ,,Actele juridice ale Uniunii” (secţiunea 1),
- ,,Proceduri de adoptare a actelor comunitare” (secţiunea 2),
Cap. 3, ,,Organele consultative ale Uniunii”, deşi este nou
introdus are în vedere aceleaşi organe (…) cu modificări ale
dispoziţiilor lor în raport de T.C.E.
Titlul II îşi menţine denumirea, dar introduce capitole noi, cu
dispoziţii al căror conţinut este modificat, adăugat sau translatat, şi
anume:
- Cap.1, ,,Resursele proprii ale Uniunii”;
- Cap. 2, ,,Cadrul financiar multianual”;
- Cap. 3, Bugetul annual al Uniunii”;
- Cap. 4, ,,Execuţia bugetului şi descărcarea”;
- Cap. 5, Dispoziţii commune”;
- Cap. 6, Combaterea fraudei”.
Titlul III, nou introdus, este intitulat ,,Formele de cooperare
consolidată”cuprinde articole care sunt înlocuite în totalitate prin
raportare cu cele din T.C.E.
*Partea a şaptea, ,,Dispoziţii generale şi finale” reprezintă
partea a şasea din T.C.E, cu mofificările corespunzătoare,
CAPITOLUL II
Uniunea Europeană – etapă nouă în procesul de integrare
europeană promovat prin crearea Comunităţilor Europene.
1. Precizări prealabile
→ Deşi Actul Unic European, în preambulul său, şi pentru
prima dată cuprinde hotărârea statelor membre de a realiza o Uniune
europeană şi de a o dota cu mijloace de acţiune necesare, temeiul
juidic al Uniunii Europene rămâne Tratatul de la Maastricht. Dar
acest tratat este continuarea şi dezvoltarea într-o nouă etapă ,,a
procesului de integrare europeană angajată - înainte de acest tratat -
prin creearea Comunităţilor Europene,, (potrivit Preambulului TMs.).
→ Înainte de TMs., statele membre ale Comunităţilor Europene
(cele 6, apoi, în număr de 12) aveau să ajungă la o ,,juxtapunere a
două structuri sociale, legate între ele printr-o instiuţie comună”106:
- pe de o parte Comunităţile Europene (C.E.E., EURATOM,
C.E.C.O.), denumite organizaţii de integrare, ale căror decizii sunt
luate de către instituţii distincte de ale statelor membre;
- pe de altă parte Cooperarea politică europeană (CPE), în
domeniul politicii, esenţialmente externe, cu excluderea domeniului
apărării, încredinţată, printr-un acord între state, unor reuniuni a
miniştrilor statelor membre, guvernate de principiul unanimităţii.
Comun celor două structuri era Consiliul European, care
reunind şefi de stat sau de guvern avea să-i succeadă aşa numitele
,,întâlniri la nivel înalt” – samituri.
În mare, această structură a fost preluată de Tratatul de la
Maastricht, căreia avea să-i aducă importante modificări.
2. Comunităţile Europene.
2. 1. Competenţele comunitare, înainte şi după Tratatul de
la Maastricht
→ Comunităţile s-au născut prin tratate multilaterale, negociate
pe parcursul conferinţelor internaţionale, semnate de către
plenipotenţiarii celor 6 state fondatoare ratificate şi intrate în vigoare
după principiile clasice ale dreptului tratatelor.
Chiar dacă T.C.E.C.O. s-a încheiat pentru 50 de ani, au urmat
Tratatele de la Roma, care s-au încheiat pentru o durată nelimitată
(art. 312 CE, şi 208 EURATOM) ,,pentru a răspunde finalităţilor
permanente ale integrării europene”107
→ Prin tratatul Tratatul de la Maastricht denumirea
Comunitatea Economică Europeană – C.E.E. –a fost înlocuită cu
termenii Comunitatatea Europeană – C.E. (titlu II, art.G) pentru a
exprima lărgirea domeniilor de competenţă comunitară, de la cele
economice la cele ne-economice. Consecinţele acestei ,,înlocuiri”
sunt:
- competenţele economice ale C.E.E. sunt dezvoltate;
- competenţele ne-economice sunt adăugate la acestea;
- politica monetară capătă amploare, marcată, în mod esenţial
de creearea unei monede unice.
106
A se vedea, Louis Cartou, L’Union européenne. Traités Paris – Roma – Mastricht, Ed. Dalloz,
Paris, p.66
107
A se vedea, Gui Isaac et Mark Blanquet, op. cit. p. 22
→ Comunităţile Europene, conservă competenţele iniţiale
prevăzute, şi primeşte competenţe noi, economice şi ne-economice.
Ansamblu de competenţe constituie ,,piaţa internă”, potrivit
dispoziţiilor din TMS., art. 7- A.
*Competenţele iniţiale ale celor trei tratate institutive sunt
prevăzute după cum urmează:
- Tratatul de la Roma – CEE (numit şi Tratatul Pieţei Comune),
se aplică tuturor economiilor statelor membre. Competenţele CEE au
fost completate şi precizate prin Actul Unic European (17-18
februarie, 1986) adoptat pe baza unei Cărţi albe a Comisiei (iunie
1985). Actul Unic a fixat drept obiectiv realizarea unei unei ,,pieţe
interne” până la 1 ianuarie 1993.
- Tratatul de la Roma – CEEA sau EURATOM, are drept obiect
punerea în comun – în domenii limitate – industriile nucleare ale
statelor membre. Domeniul de competenţă al acestui tratat este limitat
la obiect şi subiectele sale. Obiectul este format din acle produse
definite prin art. 197: substanţe mineraliere specifice, minereuri
extrase din materiale neprelucrate-brute. Tratatul se aplică unor
subiecte determinate: State membre, şi ,,persoane şi întreprinderi”
(desemnate prin art. 196). Persoanele sunt persoane fizice care
exercită pe teritoriul Comunităţii în tot sau în parte activităţile lor într-
un domeniu prevăzut de Tratat. . Întreprinderile sunt întreprideri sau
instituţii de drept public sau de drept privat care exercită în tot sau în
parte activităţile lor în aceleaşi domenii.
- Tratatul de la Paris - CECO - ,,asigura unificarea economică a
statelor membre într-un domeniu, de asemenea, limitat, cărbune şi
oţel”108. Ca şi T.EURATOM, T.C.E.C.O. a avut un domeniu de
competenţă limitată, atât în privinţa obiectului său cât şi în privinţa
destinatarilor lui (a subiectelor). Ca obiect, este limitat la industriile de
cărbune şi oţel. Tratatul precizează produsele corespunzătoare acestor
industrii (în anexa I- recizează noţiunea de cărbune şi produse
siderurgice, în anexa, II defineşte condiţiile de aplicare a tratatului la
produse feroase, şi anexa III, se referă la oţeluri speciale). Subiectele
de drept avute în vedere de tratat sunt :
- statele membre, care acţionează în numele Comunităţii, ca
adevăraţi administratori ai acesteia109.
- întreprinderile; ,,în sensul prezentului tratat”, precizat de art.
80, se adaugă ,,asociaţiie”, potrivit art. 48 C.E.C.O. Întreprinderile,
108
A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 68.
109
Idem.
potrivit art. 80, sunt acelea care desfăşoară pe teritoriul C.E.C.O.
(art.79 alin.1) o activitate de producţie în domeniul cărbunelui şi
oţelului. În plus, dispoziţiile Tratatului au în vedere şi acele
întreprinderi sau ,,organisme” care desfăşoară, în mod obişnuit, o
activitate de distribuţie, alta decât vânzarea către consumatorii casnici,
sau artizanatul (art.80), şi asociaţiile de întreprinderi.
*Extinderea competenţelor comunitare la noi a domenii economice
În momentul intrării în vigoare a Actului Unic European,
Comunităţile Europene evidenţiau două însuşiri, aceea de Uniune
vamală şi de Uniune Economică şi monetară.
Uniunea economică şi monetară era compusă din acele politici
care, în marea lor majoritate, erau formate în limita tratatului C.E.E.
pe baze, considerate şubrede110, de exemplu, politica agricolă, care se
adăuga politicii industriale generale, sau, mediu înconjurător, protecţia
consumatorului, cercetarea, energia. Politica transporturilor s-a
dezvoltat în limita prevederilor Tratataului, pentru acest sector. La
aceste politici se adaugă sectoarele tradiţionale: siderurgie, cărbune,
domeniul nuclear.
Aceste politici au fost înserate de A.U.E., în Tratatul C.E.E., şi
se regăsesc moficate în Tms., de exemplu: protecţia consumatorilor
(art. 129- A), industria (art. 130), cercetarea (de la 130- F la 130- P),
mediul (de la art. 130- A la 130- E). De ramarcat că TMs. Nu prevede
nici o dispoziţie cu privire la politica enegetică.
Sectoarele eonomice ale C.E. se extind, tratatul C.E.
cuprinzând dispoziţii noi referitoare la reţelele transeuropene (de la
art. 129- B la D), ce privesc, în mod esenţial, transporturile,
telecomunicaţiile, energiea.
*Extinderea competenţelor comunitare la domenii ne-
economice. C.E.E. a fost solicitată să intervină, în domenii care erau
situate în fara sferei de competenţă economică pe care tratatele le-o
atribuise. De exemplu, politica universitară rămânea de domeniul
competenţei naţionale în măsura în care nu se dovedea ca având o
contribuţie la formarea profesională. Pentru a ocoli această limită,
Curtea de Justiţie a a dat o interpretare mai largă noţiunii de formare
profesioanlă pentru a premite studenţilor să beneficieze de dispoziţiile
dreptului comunitar.111
110
Ibidem.
111
CJCE, 242/87 şi 56/88 din 30. 05. 1989, a se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 69.
46
Pe de altă parte, C.E.E. avea să înceapă să adopte acele
dispoziţii juridice care se aplicau în domeniile de cativitate ne-
economice, de exemplu, directivele ce reglementau libera circulaţie a
persoanelor ne-active112
TMs. conferă Comunităţii europene competenţe, clare, în
domeniile ne-economice, de exemplu: politica educaţiei - independent
de formarea profesională ( art.126 şi urm.), sănătatea publică (art. 129
şi urm), cultura (art. 128).
În aceste domenii instituţiile comunitare aveau să ia iniţiative
mai ales sub forma rezoluţiilor, recomandărilor, etc sau dispoziţii
luate în cadrul politiciii economice: protecţia lucrătorilor, mediu
înconjurător, etc.
*Uniunea Economică şi monetară - prezentare generală. Unul
din principiile, considerate ambiţioase ale TMs. a fost, nu creearea, ci
adâncirea Uniunii Economice şi Monetare, care să depăşească
Sistemul Monetar European (SME), prin instiuirea unei monede unice
Ecu. Textele adoptate în acest scop sunt articolele introduse în
Tratatul C.E.E., şi anume: art. 3-A şi 4-A (baza generală); de la 73-A
la 73-N (capitalurile); de la 102-A la 109-M (politica economică şi
monetară). Această politică trebuie să se sprijine pe o Uniune
economică condusă prin, aşa numitele, ,,mari orientări”113, a cărei
realizare să facă obiectul unei ,,supravegheri multilaterale”.
Realizarea va fi Ecu, moneda unică, chiar dacă în acest sistem vor co-
exista şi monedele naţionale. Gestiunea acestei monede va fi
încredinţată unei organizaţii independente, Sistemul european al
băncilor centrale (SEBC), al cărui motor este Banca centrală
europeană (BCE). Protocoalele anexate la Ttratul de la Mastricht au
definit statutul acestor organisme. Uniunea economică şi monetară a
fost prevăzută a se realiza în trei etape, prima începând de la 1 iulie
1990, a doua, de la 1 ianuarie 1994, iar a treia, de la 1 ianuarie 1999.
***
Comunităţile Europene au fost supuse unui proces de ,,adâncire
calitativă”114 prin consolidarea unui număr de politici comune
existente şi prin lansarea de politici noi, sau realizate, până-n
momentul respectiv, de o manieră timidă. Dincolo de politicile:
socială, regională şi energetică, încep să se concretizeze, politicile:
industrială, cercetare ştiinţifică şi tehnologică, alături de programele
112
Directivele 90-364 la 366 din 28. 06. 1990, JOCE, n. L. 180 din 13. 07. 1990.
113
A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 70.
114
A se v edea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 6
47
de protecţie a mediului înconjurător şi al consumatorilor, care vor fi
sistematic realizate115.
116
3. Cooperarea politică europeană
Planul Fouchet117deşi eşuează (1961-1962) realizează primele
negocieri referitoare la creearea unei Uniuni politice europene. Planul
avea ca scop creearea unei Uniuni care s-ar fi caracterizat printr-o
politică externă şi de apărare comună, şi care fi fost în măsură să
asigure cooperarea statelor în materie de ştiinţă, cultură şi de apărare a
drepturilor omului.
În anul 1969, la ,,Samitul de la Haga, şefii de stat şi de guvern
din cele şase state membre hotărăsc pe lângă accelearea procesului de
integarare şi realizare în etape a uniunii economice şi monetare şi
relansarea cooperării politice. Această cooperare rămâne însă
exclusiv ,,interstatală”118, fiind organizată printr-o serie de rapoarte,
după cum urmează:
- raportul Davignon (27 octombrie 1970) precizează ,, miniştrii
afacerilor externe din Luxemburg afirma că ,,dezvolarea actuală a
Comunităţilor europene impune ca statele membre să-şi armonizeze a
punctele lor de vedere “ şi să definească metodele de cooperare
politică europeană;
- rapoartele de la Copenhaga (1973) şi de la Londra (1981) ca şi
declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene (1983) vin să întărească
obligaţiile statelor membre în a-şi preciza condiţiile de funcţionare a
organelor cooperării politice ca şi legăturile între cooperarea politică
şi instituţiile comuniatare119.
Mecanismul cooperării politice, deşi acoperă, în principal,
politica externă, are în vedere atât o cooperare tehnică în domeniul
poliţiei în materie de luptă împotriva actelor de terrorism (care
începând cu anii 1976 se bazează pe reuniuni ale miniştrilor de interne
– formează grupul Trevi) cât şi o cooperarece ce vizează instaurarea
treptată a unui spaţiu judiciar european, începând cu domeniul penal
pentru reprimarea actelor de terorism (care reuneşte regulat miniştrii
de Justiţie)120.
115
Idem.
116
A se vedea, Schoutheete de Ph., La coopération politique européenne, Labor. Bruxelles, 2 éd.,
1986.
117
A se vedea, R. Bloes, Le plan Fouchetet le problème de l’Europe politique, Éd. Du Collège
d’Europe, Bruges, 1971.
118
A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 76
119
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 7.
120
Idem.
48
La Samitul de la Paris din 1974, şefii de stat şi de guvern
hotărăsc să se întâlnească de trei ori pe an în Consiliu European
pentru a dezbate în acelaţi timp cu problememle comunitare şi
chestiunile cooperării politice
La aceste acte se adaugă dispoziţiile Actului Unic European, cu
privire la ,,cooperarea europeană în materie de politică externă”
care ,,instituţionalizând şi codificând, fără să comunitarizeze practicile
interguvernamentale anterioare ale cooperării politice”121 înlocuiesc
Declaraţiile (Rapoaretele) de la Luxemburg, Copenhaga şi Londra.
Cooperarea astfel concepută, extinsă şi în privinţa aspectelor
politice şi economice, prefigurează viitorul Uniunii Europene.
122
4. Consiliul European
→ În prezent, Consiliul European, compus din şefi de stat şi de
guvern, nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau
Cosiliul Comunităţilor Europene format din câte un reprezentant din
fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să
angajeze guvernul acestui stat membru (art. 203 alin. 1 C.E.).
Cadrul organizatoric ce stă la originea Consiliului European
este reprezentat de întâlnirile la cel mai înalt nivel ale şefilor de stat
şi de guvern, denumite summit-uri, practicate între anii 1961 şi 1974,
şi anume: Paris (februarie 1961), Bonn (iulie 1961), Roma (mai
1967), Haga (decembrie 1969), Paris (octombrie 1972, primul summit
,,al celor 9” state membre), Copenhaga (decembrie 1973), Paris
decembrie 1974). Cele mai importante summit-uri au fost considerate
cele de la Haga (decembrie 1969) şi Paris (octombrie 1972).
- Summit-ul de la Haga a avut drept sarcină deblocarea
construcţiei europene şi asumarea de angajamente politice. Rezultatele
acestei conferinţe privesc: desăvârşirea politicii agricole, negocierile
cu Marea Britanie, noi cereri de aderare, punerea în aplicare a uniunii
economice şi monetare, etc.
- Conferinţa de la Paris a fost întrunită din iniţiativa
preşedintelui Republicii Franceze, Valeréri Giscard d’Estaing, în
zilele 19-20 octombrie, 1972. Ea a definit, în preambulul
comunicatului său final, o serie de principii referitoare la relaţiile
externe, ca temei al necesităţii firmării pe plan mondial a
Comunităţilor europene, în caliatate de entitate distinctă. Publicat la
sfâtrşitul conferinţei, comunicatul cuprinde o serie de angajamente
politice: continuarea şi desăvârşirea unei uniuni economice şi
121
Ibidem, p. 9.
122
A se vedea, Louis Cartou, ..................p. 79
monetare; punerea în aplicare a unei politici regionale; dezvoltarea
politicii sociale şi a politicilor: industrială, ştiinţifică şi tehnologică;
politicile mediului şi energiei; definirea principiilor politicii externe
comune faţă de statele în curs de dezvoltare, de statele industrializate,
şi faţă de statele din Europa de est; cooperarea politică; dezvoltarea
instituţională.
Actele adoptate cu ocazia acestor summit-uri nu sunt acte
comunitare, sunt angajamente politice, care din punct de vedere
juridic nu pot fi sancţionate. Rolul acestor summit-uri a fost mai ales
de a da un impuls instituţiilor comunitare, de a debloca anumite
negocieri (de exemplu, la Haga, pentru negocierea în privinţa aderării
Marii Britanii), asumarea de angajamente politice solemne şi iniţiative
noi123. Sistemul summit-urilor ,,excelent în principiu” a fost considerat
că prezenta inconveniente ,,spre deosebire de instituţii care se
întruneau la date fixe”124. Din acest motiv, prin Summit-ul de la Paris,
s-a decis (la propunerea preşedintelui francez) ca, întâlnirile la cel mai
înalt nivel să aibă loc într-o formă mai puţin solemnă, şi regulată,
aceea a Consiliului European125.
→ Existenţa Consiliului European a fost juridic consacrată prin
Actul Unic European, care prevede în art. 2 că, acesta reuneşte şefii
de stat sau de guvern din statele membre, precum şi pe preşedintele
Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştri de externe şi de un membru
al Comisiei. El se întruneşte de cel puţin două ori pe an sau ori de câte
ori este nevoie, sub preşedenţia şefului de stat sau de guvern al
statului membru care exercită preşedenţia Consiliului 126. Întâlnirea
este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al
Consiliului U.E. şi al celui ce deserveşte Comisia Europeană. În
prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedenţia
Consiliului U.E., însă, prin Tratatul de la Nisa s-a hotărât ca, un
Cosiliu European de fiecare preşedenţie se va ţine la Bruxelles, iar
când Uniunea va număra 28 de membri, toate reuniunile acestui
Consiliu să aibă loc la Bruxelles.
123
Idem, p.80.
124
A se vedea, Raportul Vedel, raport la unui grup ad-hoc pentru examinarea
problemeireferitoare la creşterea competenţelor Parlamentului european. Publicat în suplimentul
BCE, nr. 4/1972.
125
Prima reuniune a Consiliului European a avut loc la Dublin (10 şi 11 martie, 1975), capitala
statului care asigura preşedenţia Comunităţilor la vremea respectivă.
126
Potrivit art. 203 alin. 2 C.E., întrunirile obişnuite semestriale ale Consiliului europeanau loc în
ultima lună a încheierii perioadei de şase luniîn care fiecare stat membru exercită prin rotaţie,
preşedenţia Consiliului Uniunii Europene într-o localitate din cadrul statului membru respectiv;.
→ Prin Tratatul de la Maastricht, care a reluat, în această
privinţă aproape identic dispoziţiile din Actul Unic, în art. D,
dobândeşte un statut oficial. Rolul său este de a da impulsurile
necesare dezvoltării Uniunii, şi de a defini orientările sale generale.
Consiliul European nu participă la procesul formal de luare a
deciziilor stabilit prin tratatele comunitare. El se pronunţă numai
din punct de vedere politic, iar sarcina punerii în aplicare a politicii
comunitare revine instituţiilor comunitare, în special Consiliului U.E.
În acest domeniu, Tratatul de la Mastricht, în art. 13 alin. 1 şi 2,
precizează rolul Consiliului European, pentru ca în alin. 3, să
precizeze modul de conlucrare al acestuia cu Consiliul U.E. în
aplicarea politicii comunitare, după cum urmează:
- defineşte principiile şi orientările generale ale politicii
externe şi de securitate comună, inclusiv pentru problemele care au
implicaţii în domeniul apărării;
- stabileşte strategii comune care vor fi implementate la nivelul
Uniunii, în domeniile în care statele membre au interese comune
importante. Strategiile comune precizează obiectivele şi durata lor,
precum şi mijloacele care vor trebui furnizatede Uniune şi de statele
membre;
Modul de conlucrare al Consiliului European cu Consiliul U.E.
în/şi pentru punerea în aplicare a politicii comunitare se realizează
astfel:
- deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii
externe şi de securitate comună sunt luate de Consiliul U.E., pe baza
orientărilor generale stabilite de Consiliul European;
- Consiliul U.E. recomandă Consiliului European strategii
comune, şi le pune în aplicare, în special prin adoptarea unor acţiuni
comune şi a unor poziţii comune;
- Consiliul U.E. asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea
Uniunii.
→ Tratatul de la Amsterdam a confirmat statutul Consiliului
European ca principală sursă a impulsului pentru integrarea Europei.
Consiliul European are cel mai înalt statut politic. Astfel, potrivit art.
99 alin. 3, Consiliul European, deliberând pe baza raportului
Consiliului U.E., adoptă concluzii de orientare generală a politicilor
economice ale statelor membre şi ale Comunităţii. Pe baza acestor
concluzii, Consiliul U.E., hotărând cu majoritate calificată, adoptă o
recomandare care stabileşte orientările generale.
Prin urmare, Consiliul European nu este o instituţie nici a
Comunităţilor nici a Uniunii, este considerat în doctrină că ,, există şi
acţionează mai curând ca un super-Consiliu, în componenţa
precizată”127.
→ Prin Tratatul de la Nisa potrivit art. 4 alin 3 al T.U.E., Consiliul
European trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra fiecăreia
dintre reuniuni şi un raport anual, cu privire la progresele realizate de
Uniune.
→ Prin Tratatul de al Lisabona Consiliul European devine
instituţie a Uniunii Europene. În această calitate îl vom analiza în
cadrul instituţiilor Uniunii Europene.
132
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 30-32.
133
CJCE, 7/56 et 3 a 757, Algera, 12. 07. 1957., Rec. 118.
134
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 30.
135
CJCE, 43-48/59, Lachmuller, 15. 07. 1960. Rec. 953; şi CJCE, 44/59, Fiddelaar, 16. 12. 1960,
Rec. 1094.
sistemul Tratelor de la Roma Comisia ,,deţine monopol de
reprezentare în ordinea juridică a statelor membre”136 reprezentând
Comunităţile, în justiţie, în faţa instanţelor naţionale. În practică,
fiecare instituţie are dreptul să încheie acte juridice, în numele
Comunităţilor, prin care angajează personalul propriu al acestora.
→ Referitor la dispoziţiile Tratatelor prin care ,,Comunitatea
are personalitate juridică” , Curtea de Justiţie a precizat că acestea au
în vedere mai ales personalitatea internaţională a Comunităţilor137.
Prin urmare, Tratatele au conferit Comunităţilor calitatatea de
subiecte de drept internaţional. În limitele competenţelor materiale
atribuite prin Tratat, Comunităţile îşi exercită prerogativele în această
calitate, în special prin încheierea de acorduri, tratate, convenţii
internaţionale, însă, au dreptul să devină şi membre ale unei
organizaţii internaţionale138, să acţioneze în faţa unei instanţe
internaţionale, au dreptul de legaţie etc. Spre deosebire de Comunităţi
şi de statele membre, Uniunea europeană nu se bucură de
personalitate juridică139. În sens contrar, Curtea Internaţională de
Justiţie a precizat faptul că, din punct de vedere juridic, lipsa unei
dispoziţii exprese referitoare la conferirea personalităţii juridice a
Uniunii europene, “nu reprezintă un argument decisiv în a-i refuza
personalitatea”140.
→ Prin Tratatul de la Lisabona, Comunităţile Europene
sunt înlocuite cu Uniunea Europeană care se bucură de
personalitate juridică, având toate prerogativele care decurg din
această calitate (art. 48T.U.E.-nou)
145
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 10. Cornelia Lefter, Fundamente ale
dreptului comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.33; Capotorti et autres,
Le traité d’union européenne, Éd. de l’Universté de Bruselles, 1985.
146
În noiembrie 1989, când ,,cădea zidul Berlinului” Comunităţile erau deja angajate pe calea
realizării Uniunii Economice şi monetare, în baza raportului Delors ,,pe temeiul că avantajele
pieţei unice n-ar fi fost complete fără eliminarea definitivă a incertitudinilor legate de taxele de
schimb şi a acosturilor tranzacţiilor. Republica Federală Germania deja accceptase principiile şi
calendarul unei Conferinţe interguvernamentale asupra Uniunii Economice şi Monetare. A se
vedea în acest sens, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 11.
147
Cancelarul a R. F. Germania la acea vreme.
148
Preşedintele Franţei la acea vreme.
149
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 11.
150
Nr. C. 191 din 25 iulie 1991.
decembrie 1992151, intrarea în vigoare a Tratatului asupra U.E. a fost
prelungită până la 1 noiembrie 1993.152
Tratatul de la Maastricht reprezintă un compromis care se
situează între orientările raportului Tindemans şi proiectul
Parlamentului European, calificându-se, el însuşi, drept ,,o nouă etapă
în procesul ce creează o uniune fără sfârşit, mai strânsă între
popoarele Europei”, pe aceeaşi linie cu Tratatul de la Roma (C.E.)
care îi stabilise ,,fundamentele” 153.
→ Tratatul nu transformă însă Comunităţile Europene în
Uniune – aşa cum era prevăzut în proiectul de tratat al Uniunii
Europene de către Parlament - şi nu se creează o nouă entitate pe
lângă Comunităţi.
Uniunea Europeană este lipsită de personalitate juridică şi de
capacitatea de a se angaja pe plan internaţional, lucru considerat în
doctrină ca fiind un ,,handicap major pentru afirmarea identităţii sale
pe plan internaţionale”154.
,,Uniunea este întemeiată pe Comunităţile europene completate
prin politicile şi formele de cooperare instituite prin prezentul tratat.
Ea are drept misiune de a organiza de o manieră coerentă şi solidară
relaţiile între statele membre şi între popoarele lor (art. 1, par. 3 din
Titlul I, T.U.E.). Astfel, Uniunea europeană se prezintă ca un tablou
triptic constituit din trei piloni sau componente:
- Comunităţile – acquis-ul comunitar fiind completat prin
creearea Uniunii economice şi monetare;
- politica externă şi de securitate comună – PESC;
- justiţia şi afacerile interne – JAI.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic, care este,
esenţialmente, comunitar (chiar dacă Consiliul C.E. se va numi
Consiliul Uniunii europene155, iar Comisia, Comisie europeană), şi
anume: Parlamentul european, Consiliul U.E., Comisia europeană,
Curtea de justiţie a C.E., şi Curtea de conturi, care dobândeşte statutul
de instituţie a C.E. Consiliul European este singurul organ/instituţie
specific al Uniunii, care ,,dă impulsurile necesare dezvoltării sale” şi
151
JOCE, C. 348/2 din 31. 12. 1992
152
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 12.
153
Idem.
154
A se vedea, B. De Witte, The pillar structue, and the nature of European Union: greek temple
or french catehdral?, in T. Heukels, N. Blokker, M. Brus , éd., The European Union after
Amsterdam, Kluwer Law International, 1998; şi Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 12 şi
operele citate acolo.
155
JOCE, n. 28/18, din 16 noiembrie 1993.
defineşte ,,orientările politice generale”(art. 4, par. 1, Titlul I,
T.U.E.).
6. 1. a. Comunităţile Europene - primul pilon al U.E. -
potrivit T.U.E. 156
,,Creearea Uniunii Europene este cea mai importantă reformă a
Tratatului ce instituie Comunitatea Economică Europeană din 1957”,
ea presupune schimbarea radicală a configuraţiei şi structurii acesteia.
→ Schimbarea denumirii ,,Comunităţii Economice Europene”
în ,,Comunitate Europeană” marchează evoluţia acesteia prin
atribuirea de noi competenţe, ne-economice.
→ Cetăţenia Uniunii, în cadrul T.C.E., reprezintă depăşirea de
către aceasta a domeniilor economice şi sociale. Astfel, dreptul de
circulaţie şi sejur a persoanelor în spaţiul comunitar se realizează
independent de exerciţiul unei activităţi economice (art. 18 pct. 1
T.C.E., modif. prin T. Nisa). Cetăţenia europeană157 comportă deja un
anumit număr de drepturi civile noi158.
→ Uniunea Economică şi Monetară, completează T.C.E. prin
dispoziţii de organizare a punerii în aplicare. Pe lângă piaţa unică şi
politicile comune, Uniunea Economică şi Monetară devine de acum
înainte unul din obiectul misiunilor Comunităţii.
Uniunea Economică este întemeiată pe strânsa coordonare a
politicilor economice ale statelor membre pe piaţa internă potrivit
obiectivelor comune şi a conduitei conforme cu respectarea unei
economii de piaţă bazată în condiţii de concurenţă liberă.
Uniunea Monetară este orientată spre adoptarea unei monede
unice, spre definirea coduitei unei politici monetare, inclusiv, a unei
162
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 121. potrivit T. Nisa preşedintele Comisiei va fi
desemnat ca urmare a unei întruniri a Consiliului U.E, la cel mai înalt nivel, adică al şefilor de
stat şi de guvern.
apărări comune”163. Astfel, potrivit art. 11 (J. 2. TMs.) Uniunea
stabileşte şi implementează o politică externă şi de securitate comună,
care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate.
La acestea se adaugă relaţia Uniunii Europene cu Uniunea
Europei Occidentale (U.E.O.) care este considerată de doctrină ,,un
braţ militar al U.E., care face parte integrantă a dezvoltării acesteia, în
sensul că UEO trebuie să devină, în etape, componenta de apărare a
U.E.”164.
6.1. c. Justiţia şi Afacerile Interne (J.A.I.) – al treilea pilon al U.E.
A treia componentă a Uniunii Europene este reprezentată de
Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (poliţiei)
considerată în doctrină ca fiind ,, în acelaşi timp corolarul inevitabil al
totalei libertăţi de circulaţie a persoanelor în Comunitate”165, prin
elaborarea unei activităţi comune a statelor membre. Formele de
cooperare interguvernamentală sunt, potrivit art. 31 (K. 3 TMs) :
informarea şi consultarea reciprocă între statele membre în cadrul
Consiliului, adoptarea de poziţii şi acţiuni comune, de către Consiliu,
elaborarea de convenţii pe care, Consiliul le va recomanda statelor
membre potrivit regulilor constituţionale ale acestora.
Acest obiectiv se atinge prevenind şi combătând criminalitatea
organizată sau de orice natură, printr-o:
- cooperare mai strânsă între forţele de poliţie, autorităţile
vamale şi celelalte autorităţi competente ale statelor membre, atât
direct, cât şi prin Oficiul European de Poliţie (Europol);
- o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte
autorităţi competente ale statelor membre;
- apropierea, atât cât se impune, a normelor de drept penal ale
statelor membre (art. 29, fost K. 1. TMs.).
Statele membre consideră următoarele domenii ca fiind de
interes comun, potrivit art. 29 (K. 1 TMs.): politica de azil, regulile
referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi
exercitarea controluluila frontieră, politica de imigrare şi politica faţă
163
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 14.
164
La TMs. A fost anexată o Declaraţie referitoare la U.E.O.. Declaraţia subsumează două
decalaraţii, şi anume: 1. Declaraţia Belgiei, Germaniei, Olandei, Portugaliei, Marii Britanii, care
sunt membre ale U.E. O. cum şi membre ale U.E., asupra rolului U.E.O. şi asupra relaţiilor sale
cu U.E.O. şi cu Alianţa Atlantică; 2. Declaraţia Belgiei, Germaniei, Spaniei, Franţei, Italiei,
Luxemburg-ului, Olandei, Portugaliei, Marii Britanii, care sunt membre ale U.E.O., prin care
celelalte state membre ale U.E. care nu fac parte din U.E.O. sunt invitate să adere la aceasta.
165
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit p. 14.
de resortisanţii din terţe ţări166, lupta împotriva toxicomaniei (în
măsura în care n-a fost acoperit de punctele 7, 8 şi 9), lupta împotriva
fraudei de dimensiune internaţională (în măsura în care n-a fost
acoperit de punctele 7, 8 şi 9), cooperarea în materie civilă,
cooperarea în materie penală, cooperarea vamală, cooperarea
poliţienească. Rezultă că este vorba de patru domenii de cooperare (6,
7, 8, 9), şi cinci domenii de acţiune (1, 2, 3, 4, 5), care ar putea fi
comunitarizate167
169
Aceste misiuni sunt denumite ,,Petersburg”, a se vedea, D. Vignes, Et si Amsterdam avait fait
encore autre chose de bien: permettre de réaliser la politique de défense commune? RMC, 1999,
p. 77.
170
A se vedea, Y. Lejeune (études coordonnées par), La Traité d’Amsterdam , espoirs et
déceptions, Bruylant, Buxelles, 1998. şi Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 15, şi operele
citate acolo.
171
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 02. 2001 şi a intrat în vigoare la 1. 02. 2003.A se vedea,
Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 18, 19.
63
- Reprezentarea intereselor statelor membre se materializează
prin ponderea vocilor lor în cadrul Consiliului Uniunii172. Astfel173,
Tratatul aplică un sistem care să atenueze consecinţele aderării
statelor care au o populaţie mai mică, atunci când vin în concurs cu
statele cu o populaţie mai mare, în ceea ce priveşte sistemul
majorităţii calificate în cadrul Consiliului.
Tratatul de la Nisa combină două sisteme de luare a deciziei:
dublarea majorităţii calificate, începând cu 1 ianuarie 2005, şi
reponderarea.
Astfel, când o decizie este luată de Consiliu, cu majoritate
calificată, un stat membru al acestuia poate solicita verificarea, dacă
statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel
puţin 62% din populaţia Uniunii. Dacă această condiţie nu este
îndeplinită, decizia nu va fi luată.
Membrii Consiliului vor avea un total de 345 voturi repartizate
în funcţie de mărimea statelor. Pragul majorităţii calificate va fi de
258 voturi (mai mare ca înainte) şi va creşte la 73, 4% când vor adera
toate statele. Drept consecinţă: se menţine egalitatea voturilor între
cele 4 state mari (Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie, câte 29
de voturi fiecare), iar Spania şi Polonia, câte 27 de voturi, Prin
urmare, 3 state mari nu vor mai putea bloca procesul decisional.
- Reprezentarea interesului general comunitar este asigurat de
către Comisia Europeană. Tratatul C.E. insistă asupra necesităţii şi
logicii independenţei membrilor săi cu privire la statele de
origine.Tratatul de la Nisa stabileşte că, începând cu 1 ianuarie 2005,
Comisia va fi compusă dintr-un naţional din fiecare stat membru
(renunţându-se la situaţia în care statele mari să propună câte doi
comisari). Prin urmare prima Comisie numită după ce Uniunea va
avea 27 de state, numărul comisarilor va fi inferior numărului total de
state membre, Consiliu va decide în acelaşi timp membrii Comisiei şi
modalităţile unei rotaţii egale a statelor în cadrul Comisiei.
Potrivit Tratatului de la Nisa preşedintele, ca şi ceilalţi membrii
ai Comisiei vor fi desemnaţi urmare a întrunirii Consiliului U.E., la
cel mai înalt nivel, al şefilor de stat şi de guvern care, după aprobarea
lor prin vot din partea Parlamentului, sunt numiţi de către Consiliu, ce
statuează cu majoritate calificată. Tratatul de la Nisa prevede
organizarea internă a instituţiei, atribuirea de resposabilităţi
comisarilor (a portofoliilor), remanierea acestora în cursul mandatului,
172
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 17, şi operele citate acolo.
173
A se vedea, Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 57.
64
numirea vicepreşedintelui Comisiei şi posibilitatea demisiei unuia din
membrii săi.
- Sistemului jurisdicţional ,,modificat mai discret dar mai
profund”174, i s-a adăugat camerele jurisdicţionale, specializate în
anumite domenii, fapt, ce a determinat ca tribunalul de primă instanţă
să devină de acum înainte judecător de drept comun pentru acţiunile
directe, atribuindu-se şi competenţa de a primi chestiunile prejudiciare
în anumite domenii.
Prin Tratatul de la Nisa procesul comunitar se caracterizează
prin utilizarea metodei de integrare (nu de cooperare), şi prin vocaţia
de a depăşi dimensiunea economică cu scopul de a învesti din ce în ce
mai mult în domeniul politic175.
- Metoda de integrare este simbolizată prin luarea deciziilor cu
majoritate în cadrul Consiliului (nu cu unanimitate)176. Astfel, Tratatul
de la Nisa cuprinde 27 de dispoziţii referitoare la extinderea câmpului
de utilizare a votului cu majoritate în ,,domenii considerate cheie”:
fiscalitate, politica socială şi de coeziune, azilul, şi imigrarea şi
politica comercială comună. Cu toatea acestea, se menţine
unanimitatea pentru fiscalitate, iar pentru politica de coeziune,
rezultatele sunt parţiale deoarece, trecerea la majoritate a fost amânată
pentru anul 2007.
- ,,Cooperarea întărită” face obiectul unei incontestabile
promovări prin Tratatul de la Nisa, deoarece câmpul de aplicare a
acesteia a fost extins şi la al doilea pilon al U.E – P.E.S.C..
- Vocaţia politică a Comunităţilor şi Uniunii Europene este
evidenţiată printr-o realizare şi creştere progresivă a ,,dimensiunilor”
apărării drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice
comunitare,. Astfel, în acelaşi timp, dar, în afara Conferinţei
interguveranamentale – convocată pentru februarie 2000 – a fost
elaborată o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(proclamată cu ocazia Consiliului European de la Nisa). Tratatul de la
Nisa, deşi prevede dotarea Uniunii cu un sistem preventiv în privinţa
încălcării drepturilor fundamentale ale omului în statele membre, nu
face nici o menţiune referitoare la Cartă. Aceasta se explică prin
autonomia politicii de apărarea a Uniunii Europene prin raportare la
Idem.
175
176
Uniunea Europei Occidentale, aceasta din urmă nemaifiind
considerată ca un braţ militar al Uniunii 177.
177
Ibidem, p. 19.
178
A se vedea în acest sens, Competenţele Uniunii, din cadrul lucrării de faţă, Cap. 10. 3.
resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului,
politica comercială comună.
2) - în privinţa competenţei Uniunii în materie de P.E.S.C. (al doilea
pilon al Uniunii anterior Tratatului de la Lisabona), include toate
domeniile politicii externe, şi anume, chestiunile referitoare la securitatea
Uniunii şi la definirea unei politici de apărare comună. (Titlul V, din
T.U.E.-nou).
Astfel, Potrivit T.U.E. - nou, Politica Externă şi de Securitate
Comună (P.E.S.C.) include şi Politica de Securitate şi de Apărare
Comună - P.S. A.C.
Este introdusă, prin urmare, posibilitatea unei cooperări mai
strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate şi de
apărare – cooperararea structurată permanentă (art. 28 A, alin. 6 şi art.
28 E, T.U.E. –nou)
P.E.S.C. este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele
membre, utilizând mijloacele naţionale şi ale Uniunii (art.13 alin. 3
T.U.E.-nou).
Curtea de Justiţie nu este competentă în domeniul P.E.S.C., cu
excepţia competenţei de a controla respectarea art. 25 B, T.U.E.-nou şi
de a controla legalitatea anumitor decizii menţionate în art. 240a, par. 2,
T.f.U.E.).
În acţiunea externă a Uniunii intră şi: politica comercială
comună, cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar (cooperarea
pentru dezvoltare şi cooperarea economică, financiară şi tehnică cu
ţările terţe şi ajutorul umanitar), măsurile restrictive, acordurile
internaţionale, relaţiile Uniunii cu organizaţii internaţionale, ţările terţe
şi delegaţii ale Uniunii, clauza de solidaritate (Partea a 5-a, T. f. U. E.).
3) - referitor la pilonul ,,cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală” (C.P.J., potrivit T.A., fost J.A.I., prin T.Ms.), acesta
intră, restructurat, de acum înainte, în cadrul ,,Politicilor şi acţiunilor
interne ale Uniunii”(partea a 3-a T. f.U.E.), în ,,Spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie”constituit de Uniune (titlul IV), după cum urmează:
- Politici referitoare la controlul la frontiere, la dreptul de azil şi
imigrare(cap. 2);
- Cooperarea judiciară în materie civilă (cap. 3);
- Cooperarea judiciară în materie penală (cap. 4);
- Cooperarea poliţienească (cap. 5).
Tratatul de la Lisabona constituie un plus, chiar dacă limitat, în
transferul de suvernitate de la statele membre la Uniunea Europeană,
prin faptul că, Uniunea asigură absenţa controalelor asupra
persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în
domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la frontierele
externe care este întemeită pe solidaritatea între statele membre şi care
este echitabilă faţă de resortisanţii statelor terţe. Apatrizii sunt asimilaţi
resortisanţilor ţărilor terţe (art. 61 T. f.U.E., alin. 2).
→ Personalitatea juridică a Uniumii europene se manifestă în special
prin acţiunea acesteia pe scena internaţională, şi are la bază principiile
care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa179.
Acţiunea externă a Uniunii urmăreşte realizarea obiectivelor
acesteia, şi anume:
- depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi
parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţii internaţionale, regionale sau
globale (potrivit art. 10 A, par. 1, alin. 2, T.U.E.-nou);
- desfăşoară politici comune şi acţiuni, şi acţionează pentru
asigurarea unui înalt nivel de cooperare în toate domeniile relaţiilor
internaţionale (potrivit art. 10 A, par. 2, T.U.E.-nou).
În cadrul acţiunii externe Uniunea are competenţă în:
1. materie de P.E.S.C.,:
► prin definirea orientărilor generale;
►prin adoptarea deciziilor care definesc: acţiunile care trebuie
întreprinse de Uniune, poziţiile care trebuie luate de Uniune,
modalităţile de punere în aplicare a acestor acţiuni şi decizii;
►prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membreprivind
orientarea politicii acestora.
În domeniul P.E.S.C., Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau
mai multe state sau organizaţii internaţionale (art. 24 T.U.E.- nou).
Parte integrantă din P.E.S.C. este P.S.A.C. Pentru punerea în
aplicare a P.S.A.C., statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi
civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. În
acest scop se înfiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub autoritatea
Consiliului (art. 28 A, alin. 3, par. 2).
2. în materie de politică comercială comună. În această materie
Uniunea negociază şi încheie acorduri cu una sau mai multe ţări terţe
ori organizaţii internaţionale, în condiţiile art. 188 N, T.f.U.E (fost 300
T.C.E., modificat), astfel:
180
Acorduirl internaţionale din domneiul transporturilor sunt reglementate de partea a treia
,,Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”, titlu V, art. 188 N.
5. în domeniul acordurilor internaţionale; Uniunea poate încheia
încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în
care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul
politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie
este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate
influenţa normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a
acestora (art. 188 L, alin. 1). Acordurile încheiate de Uniune sunt
obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele membre (art. 188 L,
alin. 2, T.f.U.E.).
6. în domeniul relaţiilor Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi
cu ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii; Uniunea stabileşte orice formă de
cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile
sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (art. 188 P, alin. 1, titlu VI, T.f.U.E.). Uniunea asigură, de
asemenea, legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale.
7. în domeniul punerii în aplicare a clauzei de solidaritate; Uniunea
şi statele sale membre acţionează în comun, în spiritul solidarităţii, în
cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei
catastrofe natuarle sau provocate de om (art. 188 R, titlu VII, T.f.U.E.).
→ Prin creearea funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii
Europene pentru afaceri externe şi politică de securitate181, ce va fi
ocupată de una şi aceeaşi persoană –care îndeplineşte şi funcţia de
vicepreşedinte al Comisiei Europene, acţiunile externe vor fi mai bine
coordonate, prin faptul unei reale reprezentări a Uniunii în relaţiile cu
state terţe sau cu organizaţii internaţionale - prerogativă a personalităţii
juridice a Uniunii.
Politica dusă de Uniune în acest domeniu va trebui agreată în
unanimitate de toate statele membre, în condiţiile în care Înaltul
reprezentant al acesteia va fi mai ,,proieminent” în acţiunea sa pe scena
internaţională, decât miniştri de externe ai statelor membre -
considerate individual –deşi nu se substituie acestora.
→ Se pun bazele unei veritabile politici de vecinătate a Uniunii,
potrivit căreia, ,,aceasta dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în
vederea stabilirii unui spaţiu de prosperitate şi de bună vecinătate,
întemeiat pe valorile Uniunii (…). În acest sens, Uniunea poate încheia
Înaltul Reprezentant (...) este numit de Consiliul European, care hotărăşte cu majoritate
181
70
acorduri speciale cu ţările în cauză, inclusiv (…) cu posibilitatea de a
realiza acţiuni în comun (art. 7 a, T.U.E. –nou).
→ Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
71
conţinut şi cu natură juridică diverse183
→ Condiţiile pe care un stat candidat trebuie să le îndeplinească
în vederea aderării rezultă nu numai din Tratatele institutive-
reglementate însă destul de puţin - ci şi din practica aderării de noi
state (în perioada 1969-1972 sau diferit după 1993) 184.
a. O primă condiţie pentru aderare este îndeplinirea criteriului
teritorial, care rezultă chiar din art. 49 T.U.E şi anume ,,orice stat
European (…) poate solicita să devină membru al Uniunii”. Prin
urmare, potrivit Tratatelor de la Roma şi de la Paris (fostul Tratat
CECO) aderarea este rezervată numai ,,statelor europene”185.
b. A doua condiţie denumită în doctrina de specialitate
criteriul tehnic înseamnă că admiterea unui nou stat membru
presupune fără îndoială o adaptare a tratatelor institutive, care nu
deschide calea unor renegocieri fundamentale a acestora 186. Criteriul
se exprimă în principiul acceptării acquis-ului comunitar, care s-a
desprins cu toată evidenţa din prima lărgire a Comunităţilor. Această
condiţie presupune şi faptul că:
- statele candidate trebuie să accepte imediat tratatele şi
ansamblul actelor adoptate, în baza acestora, de către instituţiile
comunitare;
183
De exemplu, JOCE, n. C.241 din 29 august 1994, care conţine ,,Actele referitoare la aderarea
regatului Norvegiei, republicii Austria, republicii Finlanda şi regatului Suediei la Uniunea
Europeană: - actele instituţiilor comunitare, cu caracter intern al Uniunii: avizul Comisiei din 19
aprilie 1994, referitor la cererea de aderarela U.E. a republicii Austria, republicii Finlanda,
regatului Suediei şi regatului Norvegiei; rezoluţiile legislative ale Parlamentului European din 4
mai 1994, cu privire la cererea statelor candidate; decizia Consiliului U.E. din 16 mai 1994,
referitoare la admiterea regatului Norvegiei, republicii Austria, republicii Finlanda şi regatului
Suediei la Uniunea Europeană; acte cu cararcter internaţional: Tratatul de aderare semnat la 42
iunie 1994 la Corfu, dintre 12 state membre şi 4 state candidate, care trebuia ratificat; Actul
referitor la condiţiile de aderare şi la adaptările tratatelor, pe care se întemeiază U.E., nesemnat,
dar care face parte integrantă a tratatelor; Actul final al Conferinţei de aderare semnat la 24 iunie
1994 la Corfu de către 16 state, însoţit de 50 de declaraţii; Procesul- verbal de semnare al
Tratatului, semnat la Bruxelles din 26 iulie 1994, de către Secretarul general al Consiliului U.E. şi
de către Ministrul afacerilor german în numele preşedintelui Conferinţei, referitoare la aderare. La
acestea adăugăm ,,Decizia Consiliului U.E. din 1 ianuarie 1995 cu privire la adaptarea
instrumentelor referitoare la aderarea noilor state membre ale U.E. (JOCE, n. L. din 1 ianuarie
1995), care cu privire la consecinţele refuzului ratificării regatului Norvegiei; A se vedea, Guy
Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 24.
184
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 100.
185
Criteriul prevăzut în text a suscitat controverse legate de solicitarea şi a altor state care nu
sunt ,,europene”, de exemplu, ţări din fosta Uniune Sovietică (Ucraina, Belarus etc.). Idem,
p.100; Cererea înaintată de Maroc în 1985 a fost respinsă, iar Turcia care şi-a depus candidatura
în 1987, nu i s-a contestat caracterul de ţară europeană; A se veadea, Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 49.
186
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 24.
- statele candidate, în baza acquis-ului comunitar, sunt obligate
să adere simultan, înainte de 2002 la cele trei Comunităţi(CE,
EURATOM, CECO), iar după acest an la cele două Comunităţi (CE,
EURATOM,).
- statelelor candidate, în condiţiile Tratatului de la Mastricht,
potrivit art. 49, li se impune aderarea globală la Uniunea Europeană,
incluzând nu numai Comunităţile Europene ci şi cele două
componente (piloni) interguvernamentale ale Uniunii (Politica externă
şi de securitate comună – P.E.S.C. şi Justiţia şi afacerile interne –
J.A.I., devenit prin Tratatul de la Amsterdam, Cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală - C.P.J.).
c. A treia condiţie cu privire la aderare vizează criteriul
politic. În preambulul Tratatului CEE, statele fondatoare invită să se
alăture eforturilor lor şi alte popoare ale Europei ,,care împărtăşesc
idealurile lor”, adică, ,,care sunt hotărâte să întărească idealurile lor
de apărare a păcii şi libertăţii”. Îndeplinirea criteriului politic, din
partea statului candidat, presupune existenţa unei forme de stat
democratice, în sensul unei organizări politice liberale. Această
condiţie s-a conturat prin luările de poziţii repetate ale instituţiilor
comunitare, ca şi prin atitudinea fără echivoc a acestora faţă de
regimurile politice totalitare, vreme îndelungată, din Grecia,
Portugalia şi Spania, mai înainte de aderarea lor la Comunităţi, în
perioada în care erau state candidate187.
d. A patra condiţie referitoare la aderare este îndeplinirea
criteriului economic. Cum integrarea a avut iniţial drept obiectiv şi
camp de cuprindere sfera economică era şi firesc să fie inclus drept
condiţie de îndeplinit pentru statele ce doresc să adere la structurile
comunitare.
Pentru statele care au aderat până în anul 1990 (în cadrul
primelor lărgiri) s-au prevăzut perioade de tranziţie, în care statele
trebuiau să îndeplinească gradual cerinţele de dezvoltare economică
generală şi sectorială necesare integrării lor pe piaţa comunitară188.
După 1990 Comunităţile europene s-au confruntat cu
numeroase cereri de aderare, venite din partea unor state, cu niveluri
de dezvoltare diferite, motiv pentru care politica comunitară în
privinţa aderării lor s-a reorientat potrivit noilor realităţi.
→ Într-o primă perioadă Comunităţile Europene au
încheiat cu statele candidate acorduri europene de asociere (potrivit
187
Idem, p.25
188
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 102.
art. 238 T. CE, şi art. 206 T. EURATOM), ca etapă pregătitoare
pentru aderare189, iar ca urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi
de est la economia de piaţă şi statul de drept, Comunităţile europene şi
statele membre au încheiat acorduri de asociere de tip nou cu
Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria 190.
Aceste ,,acorduri europene” care pun în evidenţă apropierea
geografică dintre ele dintre statele respective, ca şi o interdependenţă
sporită în domeniile: economic, social financiar, cultural şi politic,
reprezintă un instrument juridic important al construcţiei europene şi
al recompunerii spaţiului european191. Ele sunt instrumente juridice
multilaterale, încheiate pe de o parte, între Comunităţile Europene
(reprezentate de Cinsiliu U.E.) şi statul candidat, şi pe de altă parte,
între acesta şi fiecare stat membru al U.E. Astfel, Acordul european
instituind o asociere între România pe de o parte, şi Comunităţile
europene pe de altă parte, intrat în vigoare la 1 februarie 1995 192,
recunoaşte în preambul, că obiectivul final al României este să devină
membru al Uniunii, iar această asociere va sprijini România să
realizeze obiectivul integrării – obiectiv realizat la 1 ianuarie 2007193.
189
Primul acord de asociere s-a încheiat cu Grecia la 9 iulie 1961 şi a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1962.
190
A se vedea, M Marescau, Les accords européens; analyse générale, Revue du Marché
commun et de l’Union européenne, 364/1993, p. 507-515. Pentru relaţiile Comunităţilor europene
cu ţările din Europa centrală şi de est, până la încheierea acordurilor de asociere, a se vedea, J. C.
Gautron, Les relations Communautés Europe de l’Est, Paris, Economica, 1991; citat de Roxana
Munteanu, op. cit. p. 319.
191
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 319.
192
Acordul de asociere a fost ratificat de România prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993, M.O., I,
nr. 73, din 12 aprilie 1993
193
Acordul European încheiat de România prevede în art.1 următoarele obiective ale asocierii: -să
asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părţi, care să permită dezvoltarea unor
legături politice strânse; - să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi relaţii economice
armonioase între părţi, sprijinind dezvoltarea economică a României;- să asigure o bază pentru
cooperarea economică, socială, finanaciară şi culturală; - să sprijne eforturile României de
dezvoltare a economiei, de desăvârşire a tranziţiei într-o economie de piaţă şi de consolidare a
democraţie; - să stabilească instituţii adecvate pentru a face o asociere efectivă; - să asigure un
cadru pentru integrarea graduală a româniei în Comunităţi. Pentru a facilita dialogul politic şi de
specialitate dintre U.E. şi statul candidat, pentru România au fost create organe commune în acest
sens, şi anume: Consiliul de asociere (organ politic care se reauneşte la nivel ministerial şi are
drept sarcină supervizarea aplicării acordului şi promovarea dialogului politic), Comitetul de
asociere (alcătuit din trei înalţi funcţionari însărcinaţi să asisteConsiliul de asociereşi să asigure
continuitatea desfăşurării reuniunilor acestuia), Comitetul Parlamentar mixt de Asociere (ce are
drept atribuţie insituirea şi menţinerea dialogului dintre reprezentanţii parlamentului ţării
associate şi P.E., subcomitete tehnice (multidisciplinare, formate din experţi). A se vedea,
Cornelia Lefter, op. cit. p. 102-103.
→ O altă etapă a procesului de pregătire a statelor candidate la
U.E. este iniţiată de Consiliul European de la Copenhaga, din 1993
(21-22 iunie), care a stabilit un set de criterii de îndeplinit pentru
statele respective, - denumite criteriile de la Copenhaga 194. Astfel,
statele trebuie:
- să aibă instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de
drept, drepturile omului şi respectarea minorităţilor (criteriu politic);
- să dispună de o economie de Piaţă funcţională în măsură să
facă faţă presiunilor concurenţiale de pe Piaţa U.E. (criteriu
economic);
- să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din
calitatea de membru al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele
Uniunii Economice şi Monetare şi transpunerea acquis-ului
comunitar.
În cadrul Consiliului European de la Copenhaga, şefii de stat şi
de guvern au declarat în mod solemn că ,,respectarea şi menţinerea
democraţiei reprezentative a drepturilor omului în fiecare din statele
membre constituie elemnte esenţiale ale apartenenţei la Comunităţi”.
Reuniunea de la Copenhaga a introdus şi un statut nou pentru
ţările candidate la procesul de integrare europeană, care consacrând un
tip de relaţii speciale între Uniune şi statele respective, de la data
reuniunii apărând în toate documentele oficiale denumirea de ,,ţări
asociate”. Aceste state au beneficiat de untratatment privilegiat în
raporturile cu Uniunea, constând în suport financiar direct şi facilităţi
economice şi comerciale. Durata acordării acestui sprijin a depins de
îndeplinirea criteriilor prezentate mai sus.
→ Consiliul european de la Essen (Germania) din 9- 10
decembrie 1994 adoptă prima strategie de preaderare (pregătire) a
ţărilor din Europa centrală şi de Est pentru aderarea lor la U.E., pentru
ca în anul următor (în 15- 16 decembrie) la Consiliul European de la
Madrid să se introducă cel de-al patrulea criteriu referitor la
capacitatea administraţiei ţărilor candidate de a gesiona calitatea de
membru al Uniunii Europene.
→ În iunie 1995 Comisia Europeană a adoptat ,,Cartea albă de
pregătire ţărilor asociate în vederea integrării lor în Piaţa internă a
U.E.”.
→ În anul 1997 Comisia Europeană a publicat ,,Agenda 2000”
document care propune o strategie de preaderare, cuprinzând o nouă
A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termeni
194
comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 39. şi, Cornelia Lefter, op. cit. p. 101-102.
abordare a problematicii şi noi instrumente de realizare a sarcinilor ce
decurg din implementarea programelor corespunzătoare. Principalul
aspect al reformei politicii de preaderare se referă la faptul că sprijinul
Uniunii Europene pentru aderare este orientat spre toate formele de
ajutor financiar, punându-se în aplicare aşa – numitele parteneriate
pentru aderare, elaborate în urma negocierilor purtate cu fiecare stat
candidat. Parteneriatele195 au reprezentat programe multianuale care
vizau finanţarea de investiţii prioritare, ajutoare pentru agricutură şi
intervenţii structurale, creşterea economică generală, respectarea
democraţiei, cooperarea culturală şi armonizarea legislaţiei. Pentru
fiecare ţară candidată în parte a existat un asemenea parteneriat,
complementar unui Program Naţional de Adoptare a Acquis-ului
comunitar (PNAA)
Strategia de preaderare s-a întemeiat, de asemenea şi pe
acorduri bilaterale europene încheiate cu ţările candidate 196, care au
stabilit priorităţile pentru fiecare stat candidat, în vederea îndeplinirii
criteriilor economice şi politice inclusiv pentru resursele financiare
necesare implementării priorităţilor identificate. Înstrumentele
financiare ale strategiei de preaderare s-au materializat în ajutoare
comunitare de preaderare, de exemplu fondurile derulate prin
programele PHARE (din anul 2001 acest program s-a concentrate cu
prioritate asupra problemelor consolidării cadrului instituţional în
vederea aderării), ISPA (pentru investiţii în domeniile, transporturi şi
mediul înconjurător), SAPARD (pentru agricultură şi dezvoltare
rurală)
Prin Tratatul de la Amsterdam principiile pe care se întemeiază
Uniunea Europeană (principiile libertăţii, ale democraţiei, ale
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca şi ale
statului de drept) sunt prevăzute în art. 6 § 1 T.U.E. şi devin o condiţie
formală de aderare prevăzută expres în art. 49 T.U.E (fost O T.U.E).
6. 5. Apartenenţa la Uniunea Europeană
→ În prezent, tratatele comunitare nu prevăd ca statele ce
compun Comunităţile să-şi piardă calitatea de membre ale acestora.
Tratatele ,,tac”197 în privinţa dreptului unui stat membru de a se retrage
195
Parteneriatul de Aderare România- Uniunea Europeană a fost semnat la 6 decembrie 1999, în
baza Deciziei Consiliului nr. 261 din 30 martie 1998, care a stabilit principiile, priorităţile,
obiectivele immediate şi condiţiile Parteneriatului de Aderare. Finanţarea acestora este
reglementată prin Memorandumul de finanţare negociat în anul 2000.
196
Aceste acorduri s-au încheiat ca urmare a Reglementării Consiliului nr 622 din martie 1998 a
Consiliului.
197
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.
sau a posibilităţii de a fi exclus. Urmarea faptului că un stat membru
nu poate denunţa unilateral tratatele, coroborată cu durata nelimitată a
acestor tratate (C.E. şi EURATOM) semnifică apartenenţa definitivă
la Comunităţi. Această concluzie se explică prin chiar obiectivul
tratatelor, acela că, integrarea regională care implica în mod necesar
angajarea statelor în această acţiune se face într-o manieră
ireversibilă şi intuitu personae. Prin aceste particularităţi construcţia
comunitară se apropie se propie din ce în ce mai mult de
caracteristicile specifice lae unui stat federal198.
Interdicţia juridică pentru un stat membru de a nu se retrage în
mod unilateral din Comunităţi nu trebuie absolutizată. În primul rând
pentru că, deşi nu se retrage în mod unilateral un stat poate împidica
funcţionarea Comunităţilor, practicând ceea ce se numeşte ,,politica
scaunului gol” , adică de a refuza să participe la lucrările instituţiilor
comunitare, paralizând astfel activitatea acestora. O astfel de politică a
fost practicată de Franţa aproape 6 luni, în perioada iunie 1965 –
februarie 1966, prin faptul că nu a fost de accord cu abandonarea
regulii unanimităţii în favoarea adoptării regulii majorităţii în
adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului199.
În al doilea rand, s-a pornit de la considerentul că, dacă într-o
federaţie separarea unui stat este de neconceput, a fortiori este de
neconceput şi în cazul Comunităţilor200, iar sistemul comunitar este
suficient de suplu pentru a permite chiar ,,renegocierea” cu un stat,
Este cazul acţiunii deliberate a partidului laburist din Marea Britanie
care în 1974 în Piaţa comună a determinat în mod deliberat această
atitudine a Comunităţilor.
O situaţie specială a existat în privinţa Groenlandei, care la 1
februarie 1985 a încetat să mai facă parte din Comunităţi cărora le-a
aparţinut de la 1 ianuarie 1973, ca parte a Regatului Danemarcei (ca
provincie daneză). Prin Actul său de Reglementare din 1979 (Home
Rule Act) Groenlanda s-a bucurat de un statut special în Regat,
guvernul său având competenţe independente, în domeniul
pescuitului, agriculturii şi creşterii animalelor.
După dobândirea independenţei sale naţionale (1979) în 1982
locuitorii Groenlandei au hotărât prin referendum ieşirea din
Comunităţi. Această atitudine a fost determinată de localizarea
198
Idem.
199
A se vedea, Brânduşa Ştefănescu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979, p. 26.
200
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.
geografică izolată, în raport de celelalte state membre, de condiţiile
climatice, de particularităţile culturale ale populaţiilor sale
neeuropene, care au condus la căutarea de noi relaţii şi aranjamente,
de natură externă201. Prevederile Tratatului CEE aplicabile ţărilor şi
teritoriilor de peste mări au constituit un cadru adecvat pentru aceste
relaţii, cu toate că au fost necesare o serie de prevederi adiţionale202.
→ Prin Tratatul de la Lisabona orice stat membru poate hotărî,
în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din
Uniune. Retragerea presupune următoarea procedură:
- statul membru care hotărăşte să se retragă notifică
intenţia sa Consiliului European;
- în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază
cu statul respective un acord care stabileşte condiţiile de
retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu
Uniunea. Acordul se negociază potrivit art. 188N alin. 3 din
T.f.U.E.
- acordul se încheie de către Consiliu în numele Uniunii,
care hotărăşte cu majoritate calficată, după aprobarea
Parlamentului European.
Tratatul încetează să-şi producă efectele (să se mai aplice)
asupra statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului
de retragere sau, în absenţa unui astfel de accord, după doi ani de
la notificarea intenţiei de retragere făcută de statul respective
Consiliului European, cu o execepţie. Consiliul European, în
accord cu statul membru , în cauză, hotărăşte în unanimitate să
prorogue acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi
al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la
dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi
ale Consiliului care privesc satatul în cauză.
Retragerea statului membru din Uniune nu este definitivă,
deoarece T.U.E.-nou, prevede posibilitatea pentru acesta, în caul
în care se hotărăşte, să depună o nouă cerere de aderare, în
conformitate cu procedura prevăzută de art. 49 (T.U.E.-nou).
6. 6. Statutul de membru al Uniunii Europene.
201
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 18.
202
A se vedea, opinia Comisiei asupra statutului Groenlandei (1983, EC Bull. 1-13) şi textul
tratatului amendat prin diferite regulamente ale Consiliului (JOCE, n. 29/1din 1 februarie 1985);
A se vedea în acest sens, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 18.
78
În prezent, Tratatele comunitare consacră statutul de membru,
pur şi simplu (n. a.), în principiu, titular de drepturi şi obligaţii,
contrar anumitor organizaţii internaţionale (UNESCO, OMS…), care
admit membrii cu drepturi depline şi membrii cu drepturi restrânse203.
O situaţie aparte pentru aceste Comunităţi, şi care le consacră
particularitatea este acordarea unui “regim special de asociere,, unor
state, potrivit art. 182 CE. Astfel, statele membre convin să asocieze
la Comunităţi ţările şi teritoriile neeuropene 204 care întreţin relaţii
speciale cu Danemarca, Franţa, Olanda şi Marea Britanie. Aceste
relaţii nu s-au stabilit în baza unei veritabile asocieri care să antreneze
o participare efectivă la instituţiile comunitare, ci este mai mult o
modalitate specială de extindere teritorială a tratatelor205. Scopul
asocierii este promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţîrilor şi
teritoriilor şi stabilirea unor relaţii economice strânse între ele şi
Comunităţi în ansamblul lor.
Acorduri de asociere sunt prevăzute în art. 310 CE (fost 238) şi
art. 206 EURATOM. Potrivit acestor texte Comunităţile pot încheia
acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale,
creând o asociere caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce,
acţiuni în comun şi proceduri speciale206. Jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a dat o definiţie largă acordului de asociere, ca find un acord
creând legături speciale şi privilegiate cu un stat terţ care trebuie, cel
puţin parţial, să participle la regimul comuniatar. Un asemenea
accord poate comporta angajamente faţă de statele terţe în toate
domeniile acoperite de tratat207.
S-au încheiat acorduri de asociere ce au avut în vedere şi
instaurarea progresivă a unei uniuni vamale cu Comunităţile, de
exemplu, acordurile de asociere cu Cipru şi Malta208
De asemenea, au fost încheiate acorduri de asociere, ca o etapă
pregătitoare pentru aderare la Comunităţi (de exemplu, acordul cu
Grecia), sau, au fost încheiate ca acorduri de asociere de tip nou, ca
urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de
203
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.
204
Aceste ,,ţări şi teritorii”, numite astfele de Tratatul CE, sunt enumerate în anexa II din Tratatul
CE.
205
Idem.
206
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 319
207
CJCE, 12/86, Demirel, 30. 09. 1987; În speţă este vorba de acordul de asociere cu Turcia. A se
vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 318.
208
Acorduri de asociere întemeiate pe art. 238 C.E. cuprinzând un ajutor financiar au mai fost
încheiate cu unele state din bazinul mediteranean – Algeria, Tunis, Maroc, Egipt, Iordania, Siria
(a se vedea, JOCE, n. L. 337 din 29 noiembrie 1982)
79
piaţă (este cazul acordurilor cu Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia,
România şi Bulgaria).
→ Tratatul de la Lisabona………………..vezi art310 Tf.U.E.
CAPITOLUL III.
Definiţa, specificul şi principiile dreptului uniunii
Secţiunea. 1
Definiţia şi specificul dreptului uniunii
1. Definiţia. Dreptul uniunii reprezintă totalitatea normelor
juridice, care au, în principiu, caracter de prioritate, de efect direct
şi de aplicabilitate directă, şi care reglementează conduita statelor
membre, a persoanelor fizice şi juridice din statele membre, a
instituţiilor Uniunii Europene şi a Uniunii însăşi.
→ Normele dreptului uniunii
Stricto sensu, normele dreptului uniunii, sunt cuprinse în209:
Tratatele institutive ale Comunităţilor Europene, în convenţiile şi
protocoalele anexate lor, în tratatele comunitare subsecvente, în actele
de aderare ale noilor state membre (denumite drept comunitar primar
sau originar), precum şi în regulile conţinute în actele adoptate de
instituţiile comunitare210 (denumite drept comunitar derivat211)
Lato sensu, normele juridice comunitare cuprind, alături de cele
prevăzute mai sus, şi regulile nescrise aplicabile în ordinea juridică
comunitară, şi anume: principiile generale de drept comune
sistemelor de drept ale statelor membre, jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, regulile care-şi au temeiul juridic în relaţiile externe ale
Comunităţilor, în actele convenţionale încheiate de statele membre în
aplicarea tratatelor212.
Tratatele institutive ale Comunităţlor Europene se disting de
tratatele internaţionale clasice prin următoarele213:
- au creat instituţii independente214 de autorităţile publice
naţionale şi le-au înzestrat cu drepturi suverane în domeniile
legislativ, administrativ şi judiciar, drepturi care le-au fost transferate
de la statele membre;
209
A se vedea, Cornelia Lefter şi bibliografia citată acolo.
210
A se vedea , Capitolul ,, Instituţiile comunitare,,
211
A se vedea, Capitolul ,,Izvoarele dreptului comunitar,,
212
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 47.
213
A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p.43.
Potrivit art. 7 din Tratatul C.E., sarcinile încredinţate Comunităţii sunt realizate de: un
214
82
C.J.C.E., 270/80, Pludor Ltd. S.a. c. Harlequin Record Schops Ltd.
223
224
Art. 14 (2) C.E.
83
comunitare -exercită drepturi suverane provenite de la statele
membre, adoptând legislaţie în mod autonom, însă în limitele
prevăzute de tratatele comunitare225;
- curtea internaţională de Justiţie de la Haga, organ judiciar
principal al O.N.U., este competentă să soluţioneze, în principiu,
numai litigiile dintre state, competenţa ei obligatorie fiind
excepţională226.Curtea de Justiţie este o jurisdicţie internă227 a unei
comunităţi de state, angajată într-un proces de integrare, fiind investită
nu numai cu garantarea respectării dreptului uniunii, dar şi cu
garantarea unităţii de aplicare a acestuia228. Curtea de Justiţie este o
jurisdicţie internă a Uniunii, după modelul jurisdicţiilor statale –
prin persoana justiţiabililor, prin natura litigiilor care îi sunt supuse
spre soluţionare şi prin procedura după care statuează229;
225
C.J.C.E., 6/64, Costa v. Enel, 1964, E.C.R.,585 la 593; A se vedea, P. Moreau Defarges, Les
Institutions européennes, ed. Armand Colin, Paris, 2002, versiune tradusă în limba română - Ed
Armacord, Timişoara, 2002, p.63.
226
A se vedea, Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional
contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.
227
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 241
228
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit Communautaire general, 8 Ed.,
Dalloz, 2001, p. 207-212; A se vedea şi Decizia Comisiei europene a drepturilor
omului din 19 ianuarie 1989 cu privire la calitatea de jurisdicţie internă a Curţii de
Justiţie de la Luxemburg raportată la art.26 din Convenţia Europeană a drepturilor
omului, în Annuaire francais du droit international, 1988, p.383, A se vedea,
Roxana Munteanu, op. cit. p. 241.
229
A se vedea, L. Cartou, L’Union européenne, Traités de Paris – Rome – Maastricht, Paris,
Dalloz, 1996, p.164-165………………………..
230
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.131
83
→ Ordinea juridică de drept internaţional reprezintă un
ansamblu de norme juridice, scrise sau nescrise, create în principal de
către state în relaţiile pe care le stabilesc în acest scop; se
caracterizează printr-o descentralizare accentuată de funcţii prin care
se lasă statelor controlul direct asupra - asupra organizării, asupra
sancţiunilor (……………..Vezi Aurescu
→ Ordinea juridică a uniunii reprezintă un sistem organizat de
norme juridice diversificate şi ierarhizate, dotat cu organe şi
proceduri apte de a le emite, a le interpreta, a constata şi
sancţiona încălcarea lor.
Transferul de suveranitate realizat de către statele membre
organelor/instituţiilor comunitare, în scopul instituirii, iniţial a
Comunităţilor Europene, şi ulterior, a Uniunii Europene este
considerat a avea natură ireversibilă231. În vederea respectării
principiului egalităţii de tratament, prin raportare la statele membre,
pe ansamblu Comunităţilor există o echitabilă repartizare a drepturilor
şi îndatoririlor, şi o corectă şi uniformă aplicare a actelor comunitare.
Pentru aceasta noua ordine juridică ce constituie fundamentul
Comunităţilor şi al Uniunii trebuie să se impună pe lângă sau în cadrul
ordinii juridice naţionale din fiecare stat membru232. Literatura juridică
a evocat în acest sens două caractere aparent în contrast ale ordinii
juridicea uniunii233:
1) este o ordine juridică de sine stătătoare, autonomă,
independentă de diversele sisteme juridice naţionale, care presupune:
a. autonomia izvoarelor dreptului uniunii;
b. autonomia noţiunilor de drept al uniunii, în sensul că acestea
nu depind de calificările recunoscute prin dreptul naţional;
c. autonomia reglementărilor jurisdicţionale ale litigiilor prin
prin implicarea organelor de jurisdicţie ale uniunii, care au
competenţe de atribuţie;
d. autonomia normelor uniunii care nu pot fi lipsite de
eficacitate prin reguli de drept intern al statelor membre.
2) este o ordine juridică integrată în sistemul juridic din
statele membre, care priveşte următoarele aspecte:
231
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.65; P.J. Kapiteyn, P. Ver Loren van Themat,
Introduction to the law of the European Communities, Ed. by L.W. Grmley, Kluwer- Deventer,
1990, p.40
232
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.66.
233
A se vedea, J.- C. Gautron. op. cit.p.204, şi O. Manolache, op. cit. p.66.
84
a. subiectele de drept ale uniunii; acestea fiind, după cum am
arătat, nu numai statele ci şi persoanele (fizice/juridice);
b. organele naţionale, inclusiv instanţele naţionale (de toate
gradele) care aplică regulile dreptulu iuniunii; acestea trebuie să aplice
dreptul uniunii identic, în timp şi în spaţiu, fără să contrazică unitatea
şi uniformitatea regulilor uniunii.
85
modul general, supremaţia dreptului internaţional asupra celui intern.
Reguli asemănătoare se găsesc în Constituţiile Greciei şi Spaniei, în
privinţa tratatelor din domeniul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, sau Constituţia Olandei care prevede că ,,legile în
vigoare nu vor fi aplicate dacă această aplicare este în conflict cu
prevederile tratatului…sau cu rezoluţiile organizaţiilor internaţionale.
În acelaşi spirit Constituţia României în art.11 prevede că ,,Statul
român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună – credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte (alin.1). Tratatele
ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern (alin.
2). În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei.
,,Jurisprudenţa internaţională şi, din ce în ce mai frecvent,
jurisprudenţa internă, ca şi practca diplomatică, au confirmat
principiul conform căruia dreptul internaţional nu poate exista fără
ca primatul său în raport cu ordinea juridică naţională să nbu fie
240
recunoscut,,
243
A se vedea, Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p.19.
244
A se vedea, hot Costa/ ENEL din 15 iulie 1964, E.C.R., 585 la 594.
245
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 358-359.
la o discriminare interzisă de articolul 7 (abrogat prin Tratatul de la
Amsterdam),, ;
- caracterul necondiţionat al angajamentelor: ,,Obligaţiile
contractate prin Tratat nu ar fi necondiţionate, ci numai eventuale,
dacă ele ar putea fi puse în cauză prin actele legislative viitoare ale
semnatarilor;
- mecanismul derogărilor: ,,atunci cînd dreptul de a acţiona
unilateral este recunoscut statelor, aceasta se face în baza unei clause
speciale precise; iar cererile de derogare ale statelorsunt supuse unor
proceduri de autorizare care ar fi fără obiect dacă statele ar avea
posibilitatea să se sustragă obliigaţiilor lor printr-o printr-o simplă
lege;
- caracteristica regulamentelor: faptul că, potrivit art. 249 din
Tratatul C.E., regulamentele sunt obligatorii şi direct aplicabile în
fiecare stat membru, fără nici o rezervă, înseamnă că dispoziţiile
respectivelor regulamente n-ar avea nici un efect dacă un stat ar putea
în mod unilateral să-i anihileze efectele printr-un act normativ
opozabil textelor comunitare.
Curtea a precizat, pe cale de interpretare, prin intermediul unei
trimiteri prejudiciare246 în baza art. 234 C.E., că ,,dreptului izvorât
din Tratat - sursă de drept independentă - nu ar putea să i se opună,
din cauza naturii sale originale şi speciale, prevederi juridice
interne, fără a fi privat de caracterul său de drept comunitar şi
fără a pune în discuţie baza juridică a Comunităţii însăşi.
Transferul operat de state, din ordinea lor juridică internă în beneficial
ordinii juridice comunitare, a drepturilor şi obligaţiilor corespunzând
dispoziţiilor din tratat, antrenează deci o limitare definitivă a
drepturilor lor suverane împotriva căreia nu ar putea prevala un act
unilateral incompatibil cu noţiunea de Comunitate,,247. Prin urmare
trebuie să fie asigurată interpretarea uniformă a dreptului comunitar în
fiecare stat membru, în caz contrar el s-ar reduce la o simplă
construcţie teoretică, sau având un caracter facultative sau obţional ar
periclita însăşi bazele economică şi juridică ale Tratatului.
Ulterior, Curtea a evidenţiat, într-o altă hotărâre, că,, dreptul
comunitar, originar şi derivat, fac parte integrantă, cu rang de
prioritate din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din
246
A se vedea, Ioana Nely Militaru, Trimiterea prejudiară în faţa Curţii Europene de Justiţie,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.89-92.
247
CJCE, Costa/ ENEL, 15 iulie 1964, E.C.R., 585 la 594.
88
statele membre248. În noua formulare dată de Curtea dreptul comunitar
nu se mai integrează în dreptul statelor membre ci în ,,ordinea juridică
aplicabilă pe teritoriul acestora.
Literatura juridică249 a evidenţiat şi principiul eficacităţii sau al
efectelor utile în interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar
precizând în acest sens că, relaţia între prevederile Tratatului şi
măsurile direct aplicabileale instituţiilor comunitare, pe de o parte, şi
dreptul naţional al statelor membre, pe de altă parte, trebuie să fie în
aşa fel concepută încât acele prevederi şi măsuri nu numai că fac
automat inaplicabilă orice prevedere contrară din dreptul naţional
actual, dar, în măsura în care sunt parte integrantă şi au prioritate în
ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru,
împiedică adoptarea valabilă de noi măsuri legislative naţionale în
măsura în care ele ar fi incompatibile cu dispoziţiile comunitare 250.
Dată fiind prioritatea dreptului comunitar ca principiu, statele membre
au obligaţia de a garanta ca legislaţia naţională să nu prezinte vreun
obstacol la deplina lui eficacitate, un stat membru care ignoră oastfel
de îndatorire ar putea fi acţionat în justiţia comunitară potrivit art. 226
C.E. (acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor
ce le revin prin Tratatele comunitare)251. Astfel că, în baza
principiului priorităţii, regulile de drept comunitar vor face
inoperante orice reguli de drept naţional în vigoare sau viitoare,
în măsura în care ar fi contrare252.
Prioritatea dreptului comunitar trebuie să se manifeste chiar şi
asupra prevederilor naţionale de ordin constituţional sau eventual,
penal253. De altfel, Constituţia României, revizuită în anul 2003 254,
precizează în articolul 148 alineat 2 ,,Ca urmare a aderării,
prevederile Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum
şi celelalte reglementări comunitare cu cararcter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare,,
248
CJCE, 106/77, Simmenthal, 9. 03. 1978, Rec.629.
249
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 71.
250
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 71; şi C. 213/89, Regina c. Secrétary of State for
Transport, ex parte Factorame Ltd. and others, hot. prelim. din 19.06.1990, consid.18/23, în ECR,
1990, I, 2433.
251
A se vedea, W. Cairns, Introduction to European Union Law, Cavendish Publishing Limited,
London- Sydney,1997, p.96; şi O. Manolache, op. cit. p. 71.
252
A se vedea, Hot. Trib. Suprem Spaniol din 17. 04. 1990, în REDI, vol.XLIII, nr.1/1991, p. 77.
253
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 71
254
M.Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003.
89
3. 4. Caracterul direct aplicabil al dreptului comunitar
255
A se vedea, J. -C. Gautron, op. cit. p. 242-243.
256
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 76.
257
C.J.C.E., hot. Din 13. 07. 1972, Commission c. Italie, cauza 48/71
258
C.J.C.E., hot. Simmenthal, din 9. 03. 1978, cauza 106/77, Rec.629; A se vedea, Roxana
Munteanu, op. cit. p. 344;
de clare şi precise, încât nu se impune intervenţia autorităţilor
naţionale259;
→ În privinţa dreptului comunitar derivat, acesta se impune
în ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără transformare,
receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de către
autorităţile naţionale.260 Însă dispoziţiile cuprinse în actele unilaterale
ale instituţiilor se impun statelor membre în condiţii diferite.261
Între actele instituţiilor, regulamentul, potrivit art. 249 C.E.,
este singura categorie de acte pentru care tratatul prevede în mod
expres aplicabilitatea directă. În privinţa lui nu este necesară
adoptarea vreunei legislaţii suplimentare sau transformare.
Şi directivele beneficiază de aplicabilitate directă, dar, cer
măsuri naţionale de aplicare, ele se integrează numai în baza
publicării comunitare în dreptul aplicabil pe teritoriul statelor
Comunităţii.262 Prin urmare, directivele trebuie transpuse în dreptul
intern, iar problema aplicabilităţii lor directe se pune numai în cazul în
care nu au fost transpuse în termenele prevăzute. Incorecta
transpunere a directivei de către statele membre nu atrage după sine
inexistenţa juridică a respectivei directive.
În privinţa deciziilor trebuie făcută distincţia între deciziile
adresate de instituţiile comunitare statelor membre şi deciziile care au
ca destinatari persoane fizice sau juridice. Prima categorie se
integrează în dreptul aplicabil statelor membre, ca urmare a publicării
lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene263.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar presupune că
regulile acestuia trebuie să fie pe deplin şi uniform aplicate în toate
statele membre de la data intrării în vigoare şi cît timp continuă să fie
în vigoare264.
,,Prevederile direct aplicabile sunt un izvor direct de drepturi şi
obligaţii pentru toţi cei afectaţi de ele, indiferent că sunt state sau
persoane care sunt părţi în relaţia juridică în conformitate cu dreptul
comunitar; această consecinţă priveşte orice tribunal naţional, a cărui
sarcină, ca organ al unui stat membru, este de a proteja, într-o cauză
259
Dispoziţiile Tratatului au, după caz, efect direct integral (orizontal şi vertical) sau efect direct limitat
(numai vertical); A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.75, nota 3, cu operele citate acolo.
260
A se vedea, R. Kovar, Obsevation sur l’intensité normative des directives, în Du droit
international au droit de l’intégration, Liber amicorum Pierre Pescatore, p. 359 şi urm.
261
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 344.
262
Sunt numite acte de ,,legislaţie indirectă,,. A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 344.
263
A se vedea infra, ,,Izvoarele dreptului comunitar,, Dreptul derivat, ,, Deciziile”.
264
A se vedea, O Manolache, op. cit. p.77
de competenţa sa, drepturile conferite persoanelor prin dreptul
comunitar,,265. O consecinţă a aplicării dreptului comunitar este efectul
direct al acestuia266.
268
CJCE, 05.02.1965, Van Gend Loos, aff. 26-62 Rec.1.
269
Idem .
270
Ibidem.
271
Prevederile dreptului comunitar (în speţă directivele) pot fi invocate de persoane particulare în
faţa unei instanţe naţionale contra autorităţilor statului, dacă statul respectiv nu
le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus incorect în aplicare, cu condiţia ca această prevedere să
fie clară, precisă şi necondiţionată şi să fie perfectă din punct de vedere tehnic, adică să nu
necesite în executarea ei alte concretizări din partea legislativului naţional.
272
CJCE, 5.02.1965, Van Gend en Loos, aff. 26/62, Rec.1.
a) efectul direct complet, vertical şi orizontal. Astfel, drepturile
şi/sau obligaţiile pe care le generează pot fi puse în valoare atât în
raporturile particularilor cu statele membre - efect vertical- cât şi în
relaţiile dintre persoane – efect orizontal. În această categorie de
acte intră regulamentele273, deciziile adresate persoanelor274,
unele articole din Tratatul C.E. (în materie de concurenţă, liberă
circulaţie a resortisanţilor comunitari, nediscriminare), principiile
generale ale dreptului275.
b) efect direct limitat (parţial), vertical. Drepturile şi obligaţiile pot
fi invocate numai în raporturile dintre state (autorităţile statale) şi
persoane. Este cazul deciziilor adresate statelor şi, în anumite
condiţii, al directivelor, precum şi al unui mare număr de articole
din Tratat. Aceste dispoziţii conţin interdicţii sau obligaţii de a nu
face, sau impun statelor membre obligaţii de a face, iar în măsura
în care acestea din urmă sunt însoţite de un termen, efectul direct
se realizează la expirarea termenului prevăzut276. Directivele, ca şi
deciziile adresate staelor membre trebuie să fie clare, precise şi
complete. Prin urmare, ,,persoanele particulare pot invoca
prevederile unei directive în faţa tribunalului naţional contra
autorităţilor statului în virtutea unui efect direct vertical, dacă
statul respectiv nu le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus
incorect în aplicare, dacă dispoziţiile respective sunt suficient de
precise, necondiţionate, nefiind necesară omăsură naţională de care
să depindă luarea în considerare a acestor dispoziţii,,277. Deşi între
persoane, în principiu, directivele nu au efect, practica a recunoscut
un efect indirect orizontal, dacă invocarea acestor acte juridice sunt
în măsură să clarifice dispoziţiile dreptului naţional sau ,, să
273
,,Curtea a precizat că regulamentul produce efecte directe şi este, ca atare, apt să confere
particularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionaleau obligaţia să le ocrotească,,. A se vedea în
acest sens, C.J.C.E. hot. din 14. 12. 1971, Politi, aff. 43/71; şi hot. din 07. o3. 1972, Marimex, aff.
84/71; şi hot. din. 17. 05 1972, Leonesio, aff. 93/71.
274
Aceste decizii generează drepturi şi/sau obligaţii în beneficiul sau în sarcina destinatarilor,
putând crea drepturi şi pentru terţi. De exemplu, o întreprindere care ar fi victima unei înţelegeri
ilicite ar putea să se prevaleze de o decizie a Comisiei constatând o asemenea infracţiune, după
cum întreprinderile care au obţinut o decizie de scutire vor putea să o opună autorităţilor statale
cât şi altor întreprinderi. A se vedea în acest sens, R. Munteanu, op. cit. p. 352; şi R. Kovar, op.
cit.p. 26
275
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.76.
276
Pentru o listă completă a articolelor din Tratatul C.E. declarate de Curte ca având efect parţial;
a se vedea,. J. Boulouis, Droit institutionnel des Communatés européennes, 4 éd. Avec références
au Traité sur l’Union Européenne, Paris, Montchrestien, 1993, p. 245-246; şi R. Munteanu, op.
cit. p. 351.
277
A se vedea, O. Manolache, op.cit. p.77.
remodeleze soluţiile oferite de acesta,,278. Efectul orizontal indirect
poate decurge şi din obligaţia judecătorului de a interpreta dreptul
naţional în spiritual directivei279.
Curtea de justiţie a semnalat cazuri în care regula naţională este
contrară unei reguli comunitare ce are efect direct280. În astfel de
situaţii judecătorul nu poate aplica dreptul naţional, Curtea precizând
că revine jurisdicţiilor naţionale să asigure protecţia juridică
decurgând, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului comunitar.
De remarcat că pentru judecător, efectul direct al regulii
comunitare, înseamnă obligaţia de a aplica aceste texte, oricare ar
fi legislaţia ţării de care aparţin.281
Aprecierea aptitudinii unei norme comunitare de a genera efecte
directe rezultă din interpretarea dreptului comunitar şi pe cale de consecinţă
din competenţa judecătorului comunitar prin intermediul mecanismului
chestiunilor prejudiciare (potrivit art. 234 C.E.)282.
278
Idem.
279
Ibidem; W. Cairns. Op. cit.p.91-92; J. Tillotson, op. cit.p. 167-170.
280
C.J.C.E., hot. din 04. 04. 1968, aff. 34/62; hot. din 11. 12. 1973, aff.120/73; hot. din 09. 03. 1978, aff.
106/77.
281
A se vedea, L. Lecourt, L’Europe des juges, Bruxelles, Bruylant, 1976, p. 248.
282
A se vedea, R. Munteanu, op. cit. p. 347.
Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul
internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor
internaţionale. Principiul competenţei de atribuire instituit, la început, prin
T.C.E.E.şi confirmat ulterior prin T.C.E., în art. 5, precizează ,,Comunitatea
acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite şi în limitele
obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentu tratat”, iar T.Ms. prevede în
art. 5 ,,Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie şi
Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile în condiţiile şi în scopurile
prevăzute de tratatele institutive ale C.E. şi de actele succesive care le-au
modificat şi completat ulterior.
Atribuirea de competenţă - potrivit art.5 C.E. – are natura juridică a
unui transfer ireversibil, în concepţia jurisprudenţei Curţii, care precizează,
prin intermediul unei hotărîri, exemplare, în acest sens, că este vorba
despre ,, o comunitate dotată cu atribuţii proprii… şi mai precis cu puteri
reale născute dintr-o limitare de competenţă sau transfer de atribuţii de la
state la Comunitate; transferul ce se realizează de la state, din ordinea lor
juridică, internă, în profitul ordinii juridice comunitare, priveşte drepturile şi
obligaţiile ce corespund dispoziţiilor tratatului, şi antrenează … o limitare
definitivă a drepturilor lor suverane”283.
Prin urmare, potrivit prevederilor Tratatului şi jurisprudenţei Curţii,
Comunităţile dispun de competenţe a căror întindere şi natură sunt fără
precedent în dreptul internaţional public284. Astfel, din această perspectivă
competenţele atribuite Comunităţilor se împart în:
- competenţe de control şi competenţe de acţiune, pe de o parte,
- competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal,
pe de altă parte.
În privinţa raporturilor dintre competenţele naţionale (ale statelor
membre) şi cele comunitare (ale instituţiilor), principiul competenţei de
atribuţie, se evidenţiază prin285:
- competenţele rezervate statelor membre,
- competenţele concurente şi
- competenţele exclusive.
283
CJCE, 6/64, Da Costa, 15. 07. 1964, Rec. 1141.
284
A se vedea, Raluca Berecea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007,
p. 304.
285
A se vedea, K. Boskovits, Le juge communautairÉe et l’articulation des compétences
normatives entre la Communauté européenne et ses États membres, Sakkoulas, Bruylant, 1999.
→ Competenţele de control rezultă din faptul că, de fiecare dată când
tratatele creează obligaţii în sarcina statelor membre, ele acordă simultan
instituţiilor comunitare, cu totul independente în raport cu acestea (în
principal, Comisiei) competenţa generală de a controla executarea lor (art.
211 C.E.)286. Într-un anumit număr de cazuri, speciale, tratatele conferă
instituţiilor comunitare o competenţă derivată, de autorizare, prin care,
autorizează, aprobă sau refuză actele adoptate de către statele membre (art.
36, 108, 109, 111, C.E.). În mod special, Comisia are resposabilitatatea de a
pune în aplicare clauza de salvgardare, autorizând statelor să deroge de la
obligaţiile lor (art. 226 C.E.E., abrogat prin T. A.).
Considerate ca fiind cele mai importante, prin intermediul
competenţelor de acţiune, Comunităţile sunt însărcinate să ia măsurile
necesare realizării scopurilor pentru care au fost create 287. Ele sunt definite
de către Tratate prin intermediul obiectivelor de atins (art. 2 C.E. şi art. 1
Euratom) şi a categoriilor de acţiuni de întreprins (art. 3 C.E. şi art. 2
Euratom).
→ Competenţele de acţiune se exercită în domeniile în care, în mod
tradiţional sunt rezervate statelor membre. Până la Tratatul de la Maastricht,
dispoziţiile Tratatului C.E.E., ca tratat general, avea să consacre numai
competenţele generale, economice şi sociale ale Comunităţii, iar celelalte
două tratate pe cele cu caracte sectorial. După Tratatul de la Maastricht, a
intrat în competenţa de acţiune a Comunităţii, pentru viitor şi alte domenii,
de exemplu: intrarea şi circulaţia persoanelor în piaţa internă, sănătatea,
educaţia, cultura, protecţia consumatorilor, etc288.
→ Un element de originalitate al construcţiei comunitare este
determinat de exercitarea competenţei de tip internaţional şi a celei de tip
intern – statal. Competenţa internaţională a Comunităţii este evidenţiată
de289:- puterea de informare şi consultare. De exemplu, potrivit art. 284 C.E.
,,pentru îndeplinirea sarcinilor care-i sunt conferite, deci într-o manieră
generală” Comisia este îndreptăţită ,,să culeagă” toate informaţiile şi să
procedeze la verificările necesare; sau acele dispoziţii specifice care obligă
statele membre de a informa sau de a consulta instituţiile comunitare, mai
ales înaintea adoptării măsurilor care ele consideră a fi luate (de exemplu,
art. 34 Euratom şi art. 118 C.E., în versiunea anterioară T.A.);
286
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 32.
287
Idem, p. 33.
288
Ibidem, p. 34.
289
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 34, 35.
97
- puterea de coordonare a politicilor şi comportamentelor statelor
membre. Aceasta se exercită prin intermediul recomandărilor, care invită la
o anumită conduită, dar care ,,nu leagă” statele membre de aceasta (art. 249
C.E). Un alt exemplu, în cazul Tratatului C.E., care abilitează Comisia să
formuleze avize şi recomandări, cu privire la domeniile ce fac obiectul
Tratatului (art. 211 C.E.), sau Consiliu, în acelaşi scop (art. 37 C.E. şi art.
152 C.E.).
Coordonarea poate îmbrăca şi formă obligatorie, de exemplu, sub
forma unei directive, care leagă statele membre destinatare în privinţa
rezultatului de atins, lăsând autorităţilor naţionale libertatea în privinţa
formei şi a mijloacelor. Directiva , reprezintă prin urmere un instrument
specific de coordonare a legislaţiilor naţioanle (potrivit, art. 44 C.E., art. 47
C.E.). Un alt exempu competenţă de coordonare, se realizează, în anumite
cazuri, prin intermediul deciziilor adresate statelor membre, în aceleaşi
condiţii (art. 104 § 9 C.E.);
- puterea de control, se exercită prin intermediul actelor
neobligatorii (de exmplu, avizul Comisiei prin care se atrage atenţia asupra
riscurilor în privinţa infracţiunilor, recomandările, ce sugerează conduite,
conform cu normele de drept), sau chiar obligatorii (deciziile Comisiei în
maria autorizărilor sau a derogărilor).
Prin intermediul competenţelor de tip intern, Comunităţile dispun,
mai ales, de puterea pe care ele o exercită direct asupra cetăţenilor statelor
membre. Acestea intră în categoria competenţelor, care în mod normal, sunt
rezervate statelor, şi se exercită prin intermediul:
- regulamentului comunitar, ce reprezintă în mod evident puterea
legislativă a Comunităţii. Are caracter general, impersonal, este direct
aplicabil pe teritoriul statelor membre, dând naştere, în aceaşi timp, la
drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele membre, ci şi pentru cetăţenii lor
(art. 249 C.E );
- deciziile (adoptate de Consiliu sau Comisie) care ,,leagă”
particualrii cărora se adresează (art. 249 C.E );
- pretorului Curţii de Justiţie, deschis particularilor, care pot acţiona
în condiţii acţiunii în anulare (art. 230 C.E);
- acordurilor internaţionale pe care Comunitatea le poate încheia cu
statele terţe, prin intermediul cărora creează drepturi şi obligaţii pentru
particulari şi care au forţă juridică pe teritoriul statelor membre290.
3. 5. a) 1.Tehnici de atribuire de competenţe: competenţe exprese
(explicite), competenţe subsidiare (comlementare), competenţe implicite
(de prelungire)291. Potrivit art. 5 C.E., instituţiile comunitare nu dispun
decât de competenţele care le-au fost atribuite, adică acţiunile lor pot şi
trebuie să se manifeste într-un anumit număr de domenii, limitativ
determinate prin tratat. Princiliul atribuirii de competenţe se regăseşte la
nivelul competenţei funcţionale, adică la nivelul puterilor şi mijloacelor de
acţiune acordate instituţiilor în vederea îndeplinirii misiunilor Comunităţii
(art. 7 C.E.),,… în limitele atribuţiilor conferite prin prezentul tratat. Sunt
avute în vedere, mai ales, instrumentele cu caracter obligatoriu, în special,
ale puterii legislative, instituţiile ,,primind” numai atribuţii specifie, nu
generale (art. 249 C.E., art. 161 Euratom).
→ Competenţe exprese. Din punct de vedere formal tratatele nu
cuprind titluri sau capitole consacrate expres atribuirii de competenţe (cum
este cazul constituţiilor federale). Asemenea dispoziţii nu sunt prezente nici
în capitolele cu privire la instituţii, (în special în art. 202 C.E.sau 211 C.E.)
care realizează doar ,,o vedere sintetică a puterilor Comisiei şi
Consiliului”292. Atribuirea de competenţă trebuie căutată în dispoziţiile
materiale ale tratatelor, care determină, mai mult sau mai puţin precis
diferitele acţiuni (drepturi de vamă, agricultură, etc), puteri împărţite
Consiliului, sau Comisiei ca şi formele şi condiţiile de exercitare a acestor
puteri. De asemenea, tratatele nu prezintă competenţele sub formă de
materii293, ci sub formă de obiective de atins, de acţiuni de întreprins, sau
funcţii de îndeplinit. Atribuirea de competenţă, în economia tratatelor, se
face potrivit unui demers funcţional şi într-o perspectivă prepoderent
economică294. Raţiunea metodei funcţionaliste, penru care, considerăm că,
290
A se vedea, P. Manin, À propos de l’accord instituant l’OMC et de l’accord sur les marchés
publics: la qustion de l’invocabilité des accords internationaux conclus par la Communautés
européenne, RTDE, 1997, p. 399
291
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 36, 40; şi J. A. Usher, The scope of
Community Competence . Its Recognition and Enforcement, Journal of Common Market
Studiers, n. 2, december 1985, p. 121; şi A. Tizzano, Quelques observations sur le
développement des compétences communautaires, Revue du marché unique européen , n. 4/1998,
p. 81.
292
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 36.
293
În constituţiile federale sunt prezentate pe materii, de exemplu: comerţ, monedă, justiţie civilă,
apărare, etc.Idem, p. 36.
294
Exemplu de obiectiv economic, creearea unei pieţe unice implică asemenea
competenţe....Ibidem, p. 36.
au optat autorii Tratatelor institutive, este lipsa unei delimitări clare între
competenţele - chiar exprese- ale Comunităţilor şi cele ale statelor membre,
motiv pentru care, în practică, întinderea, ca intensitate, a competenţelor
comunitare este foarte variabilă, în funcţie de domenii295. De exemplu:
- competenţa instituţiilor rezultă din ansamblul puterilor ce le sunt
atribuite în mod punctual şi limitativ296;
- competenţele sunt indicate de o manieră sintetică şi
cuprinzătoare297.Metoda funcţională poate conduce la câteodată chiar la un
potenţial de competenţe normative, practic nelimitate, privite totalitatea lor
298
.
295
Ibidem, p. 36; şi Raluca Bercea, op. cit. 306.
296
De exemplu, Competenţele conferite Comisiei şi Consiliului în scopul de a elimina obstacolele
interpuse în llibera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, pe perioada de tranziţie.
Ibidem. p. 37
297
De exmplu, competenţele conferite instituţiilor ăn materia politicilor comune. Ibidem, p. 37.
298
De exemplu, Consiliul este abilitat să procedeze, potrivit art. 94. C.E., ,,la apropierea
dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative ale statelor membre care au o incidenţă
directă asupra stabilităţii şi funcţionării pieţei comune” sau, care au ca obiect ,,stabilitatea şi
funcţionarea pieţei interne”(art. 95 C.E.). Câmpul de aplicare al acestor dispoziţii nu se
circumscriu unei materii, ci cuprind categorii de acte normative, de natură diveresă, norme:
fiscale, sociale, tehnice, alimentare, veterinare, penale, etc. Idem, p. 37; şi René Berentz, The
internal market unlimited: some observations on the legal basis of Community legislations,
Common market Law Review, 1992, p. 85.
→ Competenţe subsidiare299. Din analiza textelor tratatelor rezultă
conştientizarea de către autorii lor, că puterile conferite sub forma
atribuţiilor specifice exercitate potrivit competenţei funcţionale a
instituţiilor, nu erau suficiente pentru atingerea obiectivele prevăzute expres
prin tratate, potrivit, art. 2 şi 3 CE, art. 1 şi 2 Euratom.
În acest sens, articolele 308 C.E. şi 203 Euratom, precizează că:
,,dacă o acţiune a Comunităţii apare necesară pentru a realiza, în
funcţionarea pieţei comune, unul din obiectivele acesteia, fără ca prezentul
tratat să fi prevăzut puterile de acţiune atribuite (unei instituţii, n.a.) în acest
scop, Consiliul, statuând în unanimitate asupra propunerii Comisiei şi după
consultarea Parlamentului, adoptă dispoziţiile potrivite (în acest scop, n.a.).
Aceste articole permit, în vederea realizării acestor obiective, extinderea
competenţei funcţionale ale instituţiilor la dimensiunile competenţei
materiale a Comunităţii. Competenţele subsidiare (sau complementare)
reprezintă, tocmai, un mijloc de a extinde competenţa funcţională a
instituţiilor comunitare la domenii de competenţă materială a
Comunităţilor. ,,Dispoziţiile potrivite” pe care Consiliu le poate lua sunt
instrumentele juridice prevăzute la art. 249 C.E. De exemplu, prin
intermediul regulamentelor, Consiliul impune, direct, obligaţii noi pentru
statele membre sau pentru particulari, conferă, exercitarea de noi puteri
instituţiilor comunitare, poate crea organe noi, şi mai ales să le confere
personalitate juridică300. Curtea a subliniat, în acest sens, că art. 308 C.E.
permite Consiliului ,,să ia măsurile potrivite, înclusiv, în domeniul relaţiilor
299
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 37; şi, H. Lesguillons, Lextinsion des
compétences de la CEE par l’article 235, Afdi, 1974, p. 886; şi, G. Olmi, La place de l’article
235 CEE dans le système des attributions de compétence a la Communauté, Mélanges Dehousse,
Labor, Bruxelles et Nathan, paris, 1979, p. 279.
300
Utilizarea art. 308 C.E. a permis numeroase acţiuni comunitare: în materie economică şi
monetară, prin creearea Fondului european de cooperare monetară (Regulamnetul din 03. 04.
1973, JOCE, nr. 89/2 din 05. 04. 1973); în materie regională, prin creearea fondului european de
dezvoltare regioanlă (Regulamnetul din 18. 03. 1975 şi din 16. 12. 1980, JOCE, nr. 73/1, din 21.
03. 1975 şi L.349/10 din 23. 12. 1980), în materie socială, prin creearea Centrului european
pentru dezvoltarea de formaţii profesionale, realizarea principiului egalităţii de tratatament între,
lucrătorii, femei şi bărbaţi (directivele, din 09. 02. 1976 şi din 19. 12. 1978, JOCE, nr. L. 39/40
din 12. 02. 1976 şi L. 6/24 din 10. 01. 1979), în materie de relaţii economice externe acordurile
de coperare cu statele terţe. A permis, de asemenea, punerea în aplicare a unor politic, în
întregime, noi, de exemplu: politica energetică (Regulamentul din 09. 11. 1973, JOCE, nr. L.
412/1 din 12. 11. 1973), politica cercetării, în afara, programelor Euratom începînd cu anul 1973,
politica mediului, de exemplu norme de calitate a apei (directivele din 12. 06. 1975 şi din 08. 12.
1975, JOCE nr. L. 194 din 25. 07. 1975 şi L.31 din 05. 02. 1976), sau protecţia păsărilor sălbatice
(directiva din 02. 04. 1979, JOCE, nr. L. 103 din 25. 04. 1979, politica protecţiei consumatorilor
(directiva din 19. 07. 1979, JOCE, nr. L. 158/19 din 26. 06. 1979).
exterioare301, Consiliul putând acţiona pe calea acordurilor încheiate cu state
terţe.
Recurgerea la competenţele subsidiare este condiţionată de o serie de
302
cerinţe : acţiunea avută în vedere trebuie să tindă la îndeplinirea unuia din
obiectivele Comunităţilor; această acţiune trebuie să fie necesară pentru
realizarea obiectivului respectv (Curtea dispunând de un control limitat, în
materie), este obligatoriu ca tratatul să nu fi prevăzut competenţe de acţiune
necesare în scopul vizat (sau chiar dacă există asemenea competenţe, sunt
reduse)
→ Competenţe implicite303. Dacă la început, jurisprudenţa
internaţională a recunoscut acele competenţe care nu sunt expres atribuite
dar care sunt indispensabile îndeplinirii, în modul cel mai complet a
sarcinilor conferite unor organisme internaţionale, ulterior a admis atribuirea
de noi competenţe şi funcţii în măsura în care ele sunt necesare realizării
scopurilor fixate prin actele institutive304.Şi instituţiile comunitare dispun de
competenţe nescrise, potrivit teoriei puterilor implicite, iar Curtea de Justiţie
a recunoscut expres că această teorie este valabilă şi în ordinea juridică
comunitară305, prin aplicarea ei în materie de competenţă externă a
Comunităţilor, afirmând următoarele ,, competenţa prin care îşi asumă
angajamente externe poate să rezulte nu numai dintr-o atribuţie expres
prevăzută în tratat ci, rezultă, de o manieră implicită din aceste dispoziţii” 306.
Prin urmare Curtea face o paralelă între competenţa internă recunoscută
Comunităţilor şi competenţa externă a acestora, precizând că, din moment
ce, acestor organizaţii li s-a atribuit competenţa de a legifera în propria
ordine internă, sunt în mod necesar competente ca, în acelaşi domeniu să
încheie acorduri cu state terţe307.
301
CJCE, 22/70, Comm. c/Conseil, 31.03. 1971, Rec. 263.
302
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. p. 307.
303
A ese vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 40.
304
CIJ, avis, 11.04. 1949, referitor la repararea prejudiciilor suferite de către irndivid în serviciul
Naţiunilor unite, Rec. 154, p. 174.
305
CJCE, 8/55, Fédéchar, 29. 11. 1956, Rec. 291.
306
Avis, 1/76, 26. 04. 1977, Rec. 754.
307
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. 308.
→ Competenţele rezervate309 statelor membre. Potrivit principiului
competenţei de atribuire, toate competenţele neatribuite Comunităţilor sunt
rezervate statelor membre: de exemplu, art. 30 C.E., art. 296 C.E. etc. 310 În
aceste domenii statele membre îşi conservă integral puterile lor, dar fără a fi
exclusă, potrivit Curţii de Justiţie311 ,,incursiunea competenţei comunitare în
suveranităţile naţionale, acolo unde este necesar, dacă se dovedeşte că din
cauza competenţelor rezervate statelor membre, efectul util al tratatului este
diminuat şi finaliatatea sa compromisă312. Astfel, ansmblul obligaţiilor
statelor membre ce rezultă din îndatorirea acestora de a colabora cu
instituţiile comunitare sunt puse în valoare şi în domeniul lor de competenţă,
rezervată statelor membre.
→ Competenţele concurente313. Competenţele atribuite
Comunităţilor sunt considerate competenţe concurente314, adică statele
membre îşi conservă competenţa de a adopta acte normative sau de a-şi
asuma angajamente faţă de state terţe prin încheierea de convenţii, atâta
vreme cât şi în măsura în care autorităţile comunitare nu au intervenit, încă,
în domeniile în cauză.315 Doctrina preferă, în acest sens, folosirea sintagmei
competenţe concurente, acelora, partajate, comune sau paralele, pentru că
acestea din urmă dau falsa impresie că statele membre şi Comunităţile sunt
simultan competente în aceeaşi materie316. Ori, exercitarea efectivă a
competenţei comunitare, exclude progresiv competenţa naţională. Într-o altă
formulare, statele membre pierd posibilitatea de a legifera în momentul
intrării în vigoare a legislaţiei comunitare317. Trataele institutive nu
reglementează expres decât un singur domeniu de competenţă concurentă,
prin art. 133 din Tratatul de la Nisa, acela al politicilor comerciale comune.
308
A se vedea, J. V. Louis, Quelques réflexions sur la répartition des compétences entre la
Communauté européenne et ses États membres, Revue d’intégration européenne, Montréal, 1979,
p.355; şi E. D. Cross, Preemtion of member state law in the European Economic Community: a
frame work for analysis, Common market law review, 1992, 447.
309
Denumire utilizată de, Guy Isaac, Marc Blanquet, în op. cit. p. 40.
310
A ese vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 40.
311
De exemplu, politica pentru învăţământ şi formare profesională, care prin anii 1973-1974, era
de domeniu exlusiv al statelor membre. Statele membre n- ar fi putut invoca competenţa
rezervată, în materie, pentru a impune copiilor de lucrători emigranţi, beneficiari de dreptul de
sejur, unui regim discriminatoriu, referitor la stabilirea lor într-o instiuţie de învăţământ. În acest
sens a se vedea, CJCE, 9/74, Casagrande, 03. 07. 1974, Rec. 73.
312
CJCE, 30/59, Gezamenlyke Steekolenmijnen, 23. 02. 1961, Rec. 46.
313
Denumire utilizată de, Guy Isaac, Marc Blanquet, în op. cit. p. 41.
314
A se vedea, art. 72 din Constituţia R.F.G.
315
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 41.
316
A se vedea, J.- P. Jacqué, Droit institutionnel de l’Union européenne, Litec, Paris, 2001, p.
118.
317
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. 318.
Referitor la exercitarea competenţelor concurente doctrina evidenţiază
următoarele ipoteze318:
- competenţe comunitare neexercitate. Atâta vreme ce Comunitatea
nu a exercitat competenţa sa, statele membre sunt autorizate să menţină sau
să ia, pe plan naţional, măsurile cele mai potrivite, dar nu nelimitat, deoarece
sunt obligate să respecte stipulaţiile generale ale tratatului şi principiile
generale de drept319. De asemenea a fost evidenţiată obligaţia statelor
membre, de a utiliza orice mijloace juridice sau politice cu scopul de a
sprijini instituţiile comunitare de îndată ce au demarat proceduri prin care
tind să îşi exericte competenţa proprie şi mai ales, prin care tind să se
substituie Statelor membre, în convenţiile internaţionale la care ele sunt părţi
sau în organizaţiile internaţionale la care sunt membre320.
- competenţe comunitare exercitate parţial. Cel mai frecvent caz
întâlnit în practică este acela în care Comunităţile au început să exercite
competenţa sa într-un domeniu, dar fiind departe de a a-l finaliza prin
acţiunea prioprie, intervenţia statelor este întotdeauna posibilă. Ca şi în
cazul anterior Statele membre au îndatorirea să respecte, tratatele,
principiile generale de drept, inclusiv, obligaţia de cooperare, compatibile
cu măsurile deja luate de instituţiile comunitare, astfel încât să nu pună în
pericol obiectivele sau funcţionarea regimului deja insaturat de acestea321.
318
Denumire utilizată de, Guy Isaac, Marc Blanquet, în op. cit. p. 41, şi, Raluca Bercea, op. cit.
318.
319
Idem. De exemplu, în domeniul agricol, dacă o oragnizaţie comună de piaţă n-a fost pusă în
aplicare, statele au dreptul să menţină şi să adopte măsurile naţionale în acest sector, cu condiţia
ca acestea să nu afecteze regulile de liberă circulaţie din tratat (CJCE, 68/76, Comm. c./France,
16. 03. 1977, Rec. 515; şi CJCE, 232/78, Comm. c./France, 25. 09. 1979, Rec. 2729.
320
CJCE, 3, 4, 6/76, Kramer, 14. 07. 1976, Rec. 1279.
321
Exemplul tip este acela al politicii agricole comune, în care, Comunitatea a pus în aplicare o
structură comună pentru un produs determinat, iar statele membre continuând acţiunea acesteia,
trebuie să se abţină de la orice măsură care ar putea deroga de la cea a Comunităţii (CJCE,
111/76, Van der Hazel, 18. 05. 1977, Rec. 901; şi, CJCE, 94/79, Vriend, 26. 02. 1980, rec. 327.)
Sau până la sfârşitul perioadei de tranziţie nu este posibil ca un stat membru să menţină o
structură naţională de piaţă a cărei funcţionare ar fi incompatibilă cu structura pusă în aplicare ca
eşalon de Comunitate (CJCE, 83/78, Redmond, 29. 11. 1978, Rec. 2347; şi, CJCE, 177/78, Pigs
and Bacon, 26. 06. 1979, Rec. 2161). A se vedea pentru detalii, Guy Isaac, Marc Blanquet, op.
cit. p. 42.
- competenţe comunitare exercitate în totalitate. Din momentul în
care Comunităţile şi-au exercitat integral competenţele într-un anumit
domeniu ,,dispoziţiile adoptate de către acestea sunt exclusive faţă de orice
dispoziţii divergente ale statelor membre,,322. Prin urmare, principiul
priorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional face ca dispoziţiile
naţionale contrare să fie lipsite de efecte juridice. Astfel, intervenţia
comunitară interzice statelor membre nu numai adoptarea oricărei dispoziţii
legislative divergente în materie ci şi asumarea unor angajamente,
divergente, prin încheierea de convenţii cu state terţe sau organizaţii
internaţionale323. În acest context ,,caracterul exclusiv, sau nu al competenţei
Comunităţilor nu decurge numai din dispoziţiile tratatului ci poate depinde,
în egală măsură, din intensitatea normativă a măsurilor adoptate de
instituţiile comunitare în aplicarea acestor dispoziţii, care sunt de natură a
lipsi statele membre de o competenţă pe care ele puteau să o exercite,
înainte, cu titlu tranzitoriu324. Iar încheierea de către Comunităţi a unui acord
extern interzice statelor să-şi asume anagajamente pe plan internaţional, şi să
sdopte dispoziţii legislative divergente325.
→ Competenţe exclusive326 (competenţe rezervate statelor
membre327. Curtea de Justiţie a afirmat existenţa competenţei exclusive, ale
statelor membre, în câteva domenii, dar, numai la expirarea unui anumit
termen, independent de faptul că până atunci Comunitatea şi-a exercitat
puterile, sau nu.328. Această afirmaţie a Curţii, în practică, n-a înlăturat
definitiv intevenţia naţională, deoarece, în multe cazuri, Comunitatea n-a
exercitat complet competenţa sa pâna la expirarea termenului329, iar în scopul
de a înlătura un vid juridic, statele membre au rămas abilitate să acţioneze în
materie, dar rămânând supuse, autorizării, controlului sau chiar aprobării
instituţiilor comunitare. În acest context, s-a afirmat în doctrină că, este
preferată intervenţia concurentă a statelor membre, unei competenţe
322
CJCE, 61/77, Comm. C./Irlande, 16. 02. 1978, Rec. 417.
323
De exemplu, intervenţia directivei nr. 79/409 referitoare la protecţia păsărolor sălbaice retrage
statelor membre orice competenţă externă în materie, după cum precizează considerentele
Deciziei Consiliului din 24. 06. 1982, potrivit căreia se încheie în numele Comunităţii, Convenţia
cu privire la conservarea speciilor păsărilor migratoare ce aparţin faunei sălbatice (JOCE, n. L.
210/10, 19. 07. 1982).CJCE, 22/70, Comm. C./Conseil, 31. 03. 1971, Rec. 263.
324
Avizul 2/91 al Curţii de Justiţie, 19. 02. 1993, Convention n. 170 de l’Oit: Rec. I- 1061.
325
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 42.
326
Denumire utilizată de Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 43.
327
A se vedea, Raluca Bercea, op. cit. 319.
328
Idem, p. 43
329
Acest lucru s-a datorat, fie carenţei instituţiilor, fie în materie de angajamente externe, pentru
că anumite state dein Europa de est nu votiau să încheie convenţii cu Comunităţile deoarece nu le
recunoşteau ca atare. Ibidem, p. 43.
comunitare, exercitată îngreunat, datorită unor dificultăţi de punere în
aplicare a acesteia330.
Curtea a precizat competenţa exclusivă a Comunităţilor în materia
politicilor comerciale comune şi în adoptarea măsurilor de conservare a
resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune a pescuitului.
Referitor la politicile comerciale comune, Curtea a afirmat că după
expirarea perioadei de tranziţie (01. 02. 1970), Comunitatea va exercita
competenţă exclusivă prin adoptarea măsurile convenţionale331, sau
autonome332. Politica comercială comună a fost concepută ,,în perspectiva
funcţionării pieţei comune, pentru apărarea interesului global al Comunităţii,
în interiorul căreia interesele particulare ale statelor membre trebuie să se
coordoneze reciproc,, (art. 133 C.E.). În acest sens, Curtea a precizat că
nefinalizarea politicii comerciale până la 01. 01. 1970, a dovedit ca necesară,
dacă nu o ,,redelegare” de competenţă către statele membre, cel puţin o
,,abilitare specifică din partea Comunităţii” 333. Astfel, dispozitivele ,,cadru”
ale măsurilor naţionale de aplicare, au luat iniţial forma deciziilor
Consiliului.334
330
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 43.
331
Avizul, 11. 11. 1975., 1/75, Rec. 1359.
332
CJCE, 41/76, Donckerwolcke, 15. 12. 1976, Rec. 1934.
333
Idem.
334
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 43 De exemplu, Deciziile Consiliului din
19.12. 1972., (JOCE, n. L. 299 din 31. 12. 1972) şi din 27. 03. 1975 (JOCE, n. L. 99 din 21. 02.
1975); Decizia Consiliului din 16. 12. 1969. (JOCE, n. L. 326 din 29. 12. 199).
→ În privinţa adoptării măsurilor de conservare a resurselor
biologice ale mării, Comunitatea va avea competenţă exclusivă, prin
utilizarea, atât a mijloacelor autonome (proprii) cât şi a angajamentelor
contractuale cu statele terţe la expirarea termenului fixat prin art. 102 al
Actului de adeziune din 1972, începând cu 01. 01. 1979 335. Astfel, până la
această dată competenţele erau concurente, statele membre puteau lua, în
cadru naţional, măsurile de conservare cele mai potrivite sub rezerva
respectării dispoziţiilor de drept comunitar 336. În caz de carenţă prelungită a
Consiliului, statele membre au obligaţia de a acţiona prin adoptarea
măsurilor de conservare, de o asemenea manieră, încât să răspundă
interesului colectiv al Comunităţii337. La expirarea acestei perioade măsurile
naţionale – de conservare – în vigoare, contunuă să se aplice, statele membre
putând adduce chiar adaptări solicitate de cerinţele biologice şi tehnice.
Statele membre, în acest caz ,,nu eexercită o competenţă proprie”, ci într-
un ,,cadru nou, caracterizat printr-o competenţă exclusivă a Comunităţii,
statele acţionează ca gestioar al interesului comun”, ele fiind obligate în
prealabil nu numai să consulte ci şi să obţină acordul Comisiei338.
335
CJCE, 3, 4 şi 6/76, Kramer, 14. 07. 1976. Rec. 1279
336
CJCE, 141/78, France c./Royaume-Uni, 04. 11. 1978, Rec. 2923.
337
CJCE, 32/79, Comm c./Royaume-Uni, 10. 07. 1980, Rec. 2403.
338
CJCE, 804/79, Comm c./Royaume-Uni, 05. 05. 1981, Rec. 1045; A se vedea în acest sens,
Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 44.
Competenţele comunitare potrivit Tratatului de la Lisabona
3. 5. b) Principiul subsidiarităţii339 Principiul subsidiarităţii
este un principiu de reglare a exercitării competenţelor comunitare şi nu de
atribuire de competenţe, el nu trasează o frontieră rigidă între competenţele
statelor membre şi cele ale Comunităţii, ci permite organizarea pentru
fiecare domeniu de competenţă concurentă, un partaj, care poate varia în
timp, ca urmare a circumstanţelor şi exigenţelor obiectivelor avute în
vedere.
→ Principiul a fost introdus în dreptul comunitar prin A.U.E., dar
numai într-un domeniu specific, acela al protecţiei mediului (art. 130 R par.
4 C.E.E., modificat prin TMs.). Astfel, acţiunea Comunităţii se impunea în
această materie, în măsura în care obiectivele avute în vedere în par. 1 al
articolului menţionat pot fi realizate mai bine la nivel comuniatar decât la
nivelul statelor membre, considerate individual.
→ Reglementarea principiului este realizată de Tratatul de la
Maastricht, în preambulul căruia se precizează că ,,statele membre se declară
decise să continue procesul de creare a unei Uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele Europei, în care deciziile vor fi luate cât mai aproape de
cetăţeni, conform principiului subsidiarităţii. Acelaşi tratat în art. 2 definind
obiectivele Uniunii Europene se referă şi la principiul subsidiarităţii, care, se
impune, la modul general, tuturor instituţiilor Uniunii.
→ În mod originar principiul subsidiarităţii este ancorat în art. 5 din
tratatul C.E. inserat de TMs., care dispune ,,Comunitatea acţionează în
limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt
încredinţate prin Tratat (par. 1). În domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii,
dacât dacă, şi în măsura în care, obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot
fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre însă pot fi
realizate mai bine, la nivel comunitar, date fiind dimensiunile sau efectele
acţiunii avute în vedere (par. 2).
339
A se vedea, Fabian Gula, op cit p. 68 şi operele citate acolo. (….) principiul subsidirităţii
exprimă voinţa individului sau a statului federal de a depinde de stat, de autorităţi numai în
măsura în care are nevoie de ajutorul acestora. Ideea este ca statul să garanteze peste tot,
acţionând foarte puţin.
→ Prin Comunicarea din 17 octombrie 1992, Comisia afirmă că
principiul ,,nu determină competenţe”(acest lucru îl face Tratatul) iar
potrivit, art. 3 B (5), ,,nici nu se aplică domeniilor ce aparţin competenţei
exclusive a Comunităţii”, domenii ce nu sunt definite explicit de tratat, ceea
ce determină Comisia să facă această definire cu privire la obligaţia
Comunităţii de a acţiona şi referitor la desesizarea statelor privind dreptul
de a interveni unilateral.340
Principiul nu se aplică decât competenţelor concurente (partajate sau
rezervate-competenţe nedefinite explicit de tratat), în cadrul cărora are două
dimensiuni341:
- necesitatea intervenţiei, fie a Comunităţii fie a statelor membre, prin
compararea şi evaluarea mijloacelor şi instrumentelor de care dispun fiecare;
- eficacitatea legală, Comunitatea trebuie să reţină modul de
intervenţie care lasă mai multă libertate statelor, persoanelor fizice şi
întreprinderilor, conform, art. 3 B (5) alin. 3.
Principiul subsidiarităţii, presupune, prin urmare, două aspecte:
- Uniunea/Comunităţile are competenţa exclusivă să acţioneze
în domeniile şi în măsura obiectivelor care le sunt încredinţate în mod expres
şi evident342. În acest sens ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil şi fără
alternative343. Sub acest aspect, principiul subsidiarităţii acţionează în
domeniile politicilor agricole, a transporturilor, a concurenţei sau în
domeniul politicii comerciale comune. În acest caz intervenţia comunitară
este obiectivă, legal- obligatorie344;
- în domeniile care nu aparţin competenţelor exclusive ale
Uniunii/Comuităţilor, în care se exercită competenţe concurente sau
partajate, respectiv, domeniile politicii sociale, sănătăţii, protecţiei
consumatorilor sau al mediului, în care statele membre, dat fiind
dimensiunile şi efectele acţiunii respective nu pot realiza obiectivele
propuse, Uniunea/Comunităţile va interveni în măsura în care aceste
obiective pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor
membre. În acest caz intervenţia comunitară are caracter de necesitate, dar
nu este nelimitată, fiind circumscrisă strict obiectivelor avute în vedere.
→ La Consiliul European de la Edinburg, din 11-12 decembrie
1992, s-a afirmat în legătură cu principiul subsidiarităţii că, în baza art. A (I)
şi art. B (2) din TMs., acest principiu constituie esenţa titlului I din tratat.
340
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 90.
341
Idem.
342
Avizul nr. 1/75 al Curţii de Justiţie, în ECR, 1975, 1355-1363.
343
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 90.
344
Idem
Astfel, aplicarea principiului are în vedere respectarea identităţii naţionale şi
păstrarea competenţelor naţionale, prin luarea în considarare a cetăţenilor
într-un mod mai efectiv în procesul decizional345. Cu acest prilej, s-a precizt
că art. 3 B (5) pune în lumină trei elemente principale, ce reprezintă esenţa
acestui principiu346:
- limita în acţiunea comunitară, potrivit căruia, Comunitatea
acţionează doar în limitele competenţelor încredinţate de tratat şi dacă
acţiunea are ca obiect realizarea unuia sau mai multora dintre obiectivele
sale(art. 3 B 5 alin. 1). În acest caz, competenţa naţională este regula, iar
competenţa comunitară este excepţia;
- obligativitatea acţiunii comunitare, priveşte doar competenţele
exclusive ale Comunităţii. Comunitatea este obligată să intervină dacă,
obiectivul nu poate fi realizat de o manieră suficientă printr-o acţiune a
statelor membre, considerate separate, şi dacă el poate fi realizat, mai bine,
la nivel comunitar (art. 3 B 5 alin. 2);
- natura şi intensitatea acţiunii comunitare, se pune pentru orice
acţiune comunitară, indiferent că este sau nu de domeniul competenţei
exclusive a Comunităţii. Mijloacele destinate acţiunii comunitare trebuie să
fie proporţinale cu obiectivul urmărit. Un rol esenţial în punerea în aplicarea
regulilor de mai sus revine Comsiei, care trebuie să procedeze la consultări
mai largi înainte de a propune măsuri legislative, care să justifice
conformitatea cu principiul subsidiarităţii347.
→ Extrem de relevant în această materie este, de asemenea,
Acordul interinstituţional din 25 octombrie 1993 ,,Democraţie, transparenţă
şi subsidiaritate” care vizează procedurile de punere în aplicare a
principiului subsidiarităţii, adoptat de Parlamentul European, Consiliu şi
Comisie. Acordul întăreşte imperativul general potrivit căruia instituţiile
menţionate, pe parcursul întregii proceduri legislative, trebuie să verifice
dacă acţiunea legislativă pe care o întreprind respectă principiul
subsidiarităţii şi proporţionalităţii348.
→ Prin Rezoluţia sa din 20 aprilie 1994, Parlamentul European a
contatat că principiul subsidiarităţii a dobândit statutul de normă juridică
constrângătoare şi de rang constituţional şi că ea obligă atât instituţiile
europene cât şi statele membre.
345
Ibidem, p. 91.
346
A se vedea pentru detalii, O. Manolache, op. cit. p. 91, 92.
347
Rolul crescut al Comisiei –în exercitarea dreptului se iniţiativă legislativă– se datorează
tratatului de la Maastricht.
348
A se vedea, Raluca Bercea, op cit. p. 134. Pentru detaliile reeferitoare la procedură, a se
vedea, O. Manolache, op. cit. p. 92, 93; şi J. -M. Favret, op. cit. p. 143.
→ În contextul preocupării pentru respectarea principiului
subsidiarităţii, în spiritul actelor menţionate anterior349 s-au conturat criteriile
de aplicare şi de control ale acestuia. Înainte de intrarea în vigoare a TMs.
(deci înainte de consacrarea principiului subsidiarităţii) Comisia, care, a fost
cel mai des incriminată pentru depăşirea constantă a competenţelor de către
Comunităţi, a făcut demersuri pentru verificarea respectării regulilor
partajului de competenţă cu instituţiile naţionale, după cum urmează350:
1. fiecare instituţie, în exercitarea competenţelor sale, veghează la
respectarea principiului subsidiarităţii;
2. aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii se face cu
respectarea dispoziţiilor generale şi a obiectivelor Tratatului, a principiilor
stabilite de Curtea de Justiţie, în condiţiile menţineriii echilibrului
instituţional şi a realizării integrale a acquis- ului comunitar;
3. principiul subsidiarităţii nu pune în cauză competenţele atribuite
Comunităţii prin Tratat, aşa cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie;
4. ambele aspecte ale subsidiarităţii trebuie să fie ntrunite;
5. forma acţiunii comunitare trebuie să fie cât mai simplă posibil
pentru realizarea obiectivului şi să dovedească o executare necesră şi
eficace; Dacă se impune măsura legiferării, directivele sunt preferabile
regulamentelor, directivelor- cadru şi măsurilor detaliate;
349
A se vedea, Actele menţionate în text ( A.U.E., TMs., Comunicarea Comisiei, Rezoluţia
Parlamentului European din anul 1992, Acordul interinstituţional din anul 1993, prevederile
Consiliului de la Edinburg din anul 1992) şi Concluziile Consiliului de la Birmingham din 16
octombrie anul 1992, prevederile Acordului interinstituţional din anul 1995 şi Protocolului cu
privire la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexat la Tratatul de la
Amsterdam.
350
a se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 93, 95; şi Raluca Bercea, op cit. p.334, 335.
6. măsurile comunitare trebuie să lase o cât mai mare libertate
posibilă pentru decizia naţională a statelor membre, în concordanţă cu
asigurarea obiecrivului măsurii şi cu respectarea prevederilor Tratatului;
7. dacă întreprinderea vreunei acţiuni comunitare nu este posibilă ca
urmare a aplicării principiului subsidiarităţii, statele membre sunt obligate să
ia toate măsurile corespunzătoare pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor
lor (potrivit Tratatului) şi să se abţină să ia orice măsură care ar putea să
pericliteze realizarea obiectivelor Tratatului. Această cerinţă se realizează
numai prin respectarea regulilor generale stabilite de art. 10 C.E.;
8. Comisia trebuie să recurgă la consultări, înainte de a face propuneri
legislative, să publice documentele cu privire la aceste consultări (cu
excepţia cazurilor de urgenţă deosebită şi confidenţialitate); de asemenea,
trebuie să motiveze pertinenţa propunerilor sale în raport de principiul
subsidiarităţii; trebuie să ţină seama de necesitatea ca orice cheltuieli
(financiare, administrative) ce revin Comunităţii, guvernelor naţionale,
autorităţilor locale, operatorilor economici şi persoanelor fizice, să fie
minime, şi proporţionale cu obiectivul de realizat; trebuie să prezinte
Consiliului European, Parlamentului şi Consiliului, un raport annual cu
privire la aplicarea art. 5, raportul trebuie trimis şi Comitetului Regiunilor şi
Comitetului Economic şi Social.
9. Parlamentul şi Consiliul trebuie să analizeze conformitatea
de principiu cu imperativele de subsidiaritate a propunerilor Comisiei.10. În
cadrul procedurilor de codecizie şi de cooperare (potrivit, art. 251 C.E.
respectiv, art. 252 C.E.), Consiliul trebuie să informeze Parlamentul cu
privire la poziţia sa referitoare la aplicarea principiului (art. 5 C.E.) în cadrul
expunerii de motive a propunerii comune. Consiliul este obligate să
detalieze, dacă este cazul, motivele pentru care consideră că o parte a
propunerii sau aceasta în întregime nu este conformă cu principiul
subsidiarităţii, respectiv cu art. 5 C. E.
11. Respectarea principiului subsidiarităţii face obiectul unei
reexaminări potrivit regulilor stabilite prin Tratatul C.E. Prin urmare,
respectarea acestui principiu, în prezent, este verificată, controlată doar
ulterior adoptării actului normative (comunitar)351. În viitor se doreşte ca
parlamentele naţionale să fie avertizate din timp de Comisia Europeană cu
privire la poiectul de act normativ care se bazează pe acest principiu.
351
,,Curtea are posibilitatea de a examina respectarea principiului subsidiarităţii la adoptarea
actelor normative comunitare şi de a anula acele prevederi care au fost adoptate cu nesocotirea
ei.” De exemplu, CJCE, 233/1994, Germania c./Parlamentul European şi Consiliul Uniunii
Europene, 1997, Rec. 1997; A se vedea pentru detalii, Fabian Gula , op. cit. p. 71
3. 5. c. Principiul proporţionalităţii
→ Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este cea care a introdus în ordinea
juridică comunitară principiul proporţionalităţii, pe care l-a circumscris unui
domeniu specific: protecţia operatorilor economici împotriva prejudiciilor ce
pot rezulta din reglementările comunitare352. →
Înainte de a fi reglementat prin art. 5 alin 3 C.E., chiar şi într-o formă
generală, referinţe la principiul proporţionalităţii au fost identificate în
dispoziţii diverse ale tratatelor institutive. Astfel, art. 34 C.E. stipulează că,
în cadrul Politicii Agricole Comune (P.A.C.), Consiliul trebuie să se
limiteze la obiectvele prevăzute de art. 33353, sau art. 30 C.E., stipulează că
atingerile legitime pe care statele membre le pot aduce principiului liberei
circulaţii a mărfurilor trebuie să fie justificate de interesul general (adică,
proporţional cu acesta), sau în materie de concurenţă, art. 81 par. 3 care
prevede ajutoarele de stat considerate compatibile cu piaţa comună.
→ Principiul este reglementat ca atare în art. 5 alin. 3
C.E., ,,Acţiuneaa Comunităţii nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar
pentru atingerea obiectivelor prezentului Tratat”.
Principiul proporţionalităţii are un câmp de aplicare mai întins
decît cel al subsidiarităţii, acţiunea sa cuprinzând atât domeniul de exercitare
a competenţelor concurente, cât şi acela al competenţelor exclusive.
Curtea a precizat că ,,principiul proporţionalităţii solicită ca orice
sarcină impusă destinatarilor regulilor comunitare să fie limitată măsurii
strict necesare pentru realizarea obiectivului prevăzut în Tratat, cu cât mai
puţine sacrificii posibile din partea destinatarilor cărora li se adresează. 354
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie
proporţionale cu scopul lor.Î mod concret, atunci când Comunitatea are de
ales între mai multe mijloace de acţiune, ea trebuie să utilizeze , măsura cu
eficacitate egală cu aceea care lasă cea mai mare libertate statelor membre,
particularilor şi întreprinderilor355. În acest caz trebuie să se examineze cu
atenţie dacă o intervenţie pe cale legislativă (ce presupune adoptarea unui act
comunitar) se dovedeşte necesară, sau dacă alte mijloace, mai puţin
constrângătoare, pot fi utilizate: recomandare, sprijin financiar, aderarea la o
352
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 48.şi S. Néri, Le principe de
proportionnalité dans la jurisprudence de la Cour relative au droit communautaire agricole,
RTDE, 1981, p. 652.
353
Această dispoziţie a fost interpretată nu doar ca o referinţă implicită la principiul
proporţionalităţii, ci şi ca o limită de natură obiectivă a competenţei comunitare. A se vedea în
acest sens, Raluca Bercea, op. cit. p. 344; şi C.Blumann, L. Dubouis, Droit institutionnel de
l’Union européenne, Litec, Paris, 2005, 271.
354
CJCE, 265/87, Schrader, 11. 07. 1989, Rec. 2263.
355
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 48.
convenţie ineternaţională, etc. Dacă actul comunitar se dovedeşte
indispenspensabil, conţinutul său nu trebuie să se caracterizeze print-un
,,exces de reglementare, cu caracter constrângător”, ci se cuvine a se da
preferinţă, de exemplu, directivelor prin raportare la regulament şi
directivelor- cadru prin raportare la măsurile mai detaliate356.
În acest sens Curtea a precizat că ,,principiul proporţionalităţii,
care face parte din categoria principiilor generale ale dreptului comunitar,
reclamă ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este strict
necesar realizării obiectivelor legitime urmărite prin reglementările în
cauză, iar atunci când instituţia are posibilitatea să aleagă între mai multe
măsuri, se cuvine să recurgă la cea mai puţin constrângătoare pentru cel ce
urmează să o execute (pentru destinatarul măsurii, n.a.), iar atunci când se
impun unele sarcin, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu
scopurile vizate357.
Reamintim că Tratatul de la Amsterdam, care modifică unele
prevederi ale TMs., conţine în anexă un protocol, prin care se cere fiecărei
instituţii comunitare să vegheze în permanenţă la corecta respectare a
principiilor subsidiarităţii proporţionalităţii. Protocolul, pe lângă faptul că,
este de natură să asigure un control al respectării celor două principii,
reafirmă ideea că în activitatea lor Comunităţile Europene trebuie să lase
autorităţilor naţioanale o marjă largă de decizie, cu condiţia respectării
dispoziţiilor tratatelor institutive358, principiilor generale ale dreptului şi
acqui-ului comunitar.
CAPITOLUL III.
Izvoarele dreptului comuniatar
1. Precizări prealabile
→ În accepţiune materială, prin izvoare de drept înţelegem
condiţiile materiale de existenţă ale societăţii, care determină
acţiunea legiuitorului sau, care dau naştere unor reguli izvorâte din
necesităţile practice (dacă e vorba de obicei)359, ce conduc la apariţia
normelor juridice - a dreptului.
356
Idem.
357
CJCE, 157/96, The Queen, 05. 05. 1998, Rec. I- 2211.
358
A se vedea, Ştefan Munteanu, Integrarea euopeană. O perspectivă juridico-filozofică. Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 101.
359
A se vedea, Nicolae Popa, Mihail - Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a
dreptului, Ed a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 161.
Dreptul comunitar nu este numai rezultatul unor condiţii
materiale de existenţă ci şi al dorinţei statelor membre, ale
Comunităţilor Europene/Uniunii Europene ,,de a asigura o pace
durabilă între popoarele lor, concretizată în creşterea continuă a
nivelului de trai al naţiunilor europene şi în colaborarea lor reciproc
avantajoasă360.
→ În accepţiune formală izvoarele dreptului reprezintă formele
de exprimare a normelor juridice, actele normative (legile, în sens
generic) în sens restrâns, obiceiul juridic, practica judecătorească şi
precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ361 şi actul
normative, în sens larg,
* În sens restrâns, din perspectivă, formală, dreptul comunitar
distinge două categorii de izvoare:
- izvoare primare, în principiu, tratatele institutive (dreptul
primar sau originar), şi
- izvoare secundare, regulile juridice conţinute în actele
adoptate de instituţii, în aplicarea acestor tratate (dreptul secundar sau
derivat).
* În sens larg362 , din ,,izvoarele dreptului comunitar,, fac parte,
alături de tratatele institutive şi actele adoptate de instituţiile
comunitare şi:
a) regulile de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară:
normele juridice care rezultă din convenţiile statelor membre încheiate
în aplicarea tratatelor comunitare, izvoare nescrise, principiile
generale de drept, jurisprudenţa Curţii de justiţie;
b) regulile de drept a căror origine este exterioară ordinii
juridice comunitare: normele juridice care rezultă din relaţiile
exterioare ale Comunităţilor.
360
A se vedea, Conelia Lefter, op. cit. p. 52.
361
În ramura dreptului muncii şi al securităţii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub
forma contractelor colective de muncă, în care se prevăd condiţiile generale al organizării
procesului muncii într- ramură determinată şi pe baza cărora sunt încheiateapoi contracte
individuale de muncă. În dreptul constituţional, contractul normativ reprezintăizvor de drept în
materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. În dreptul internaţional public,
contractul normativ îmbracă forma tratatului. A se vedea pentru detalii, Nicolae Popa, Mihail-
Constantin Eremia, Simona Cristea, op. cit. p.178.
362
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 133.
a) tratatele institutive (originare) ale Comunităţilor Europene,
inclusiv cele care le modifică, le completează sau le revizuiesc;
b) alte tratate comunitare care au modificat prevederile
iniţiale al Tratatelor institutive;
c) convenţiile între statele membre363;
a) Tratatele institutive - originare sunt:
- Tratatul de la Paris care instituie C.E.C.O364., semnat la 18 aprilie
1951 intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Este însoţit de numeroase
anexe şi protocoale adiţionale ( protocoale asupra statutului Curţii de
justiţie şi asupra privilegiilor şi imunităţilor), cu aceeaşi valoare ca şi
tratatul.
- Tratatele de la Roma care instituie C.E.E. şi C.E.E.A. 365semnate la
25 martie 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatele sunt
însoţite de numeroase anexe şi protocoale dintre care amintim pe cel
care defineşte statutul Băncii europene de investiţii, şi protocoalele
semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 asupra privilegiilor şi
imunităţilor, asupra Curţii de Justiţie. Aceste texte au intrat în vigoare
la 14 ianuarie 1958.
→ Modificările şi completările aduse tratatelor originarere zultă
nu numai din tratate propriu-zise ci şi din acte ale instituţiilor
comunitare, de exemplu în cadrul procedurii simplificate de
revizuire366, sau în cazul actelor de natură particulară, adică a
,,deciziilor,, care impun o ratificare din partea statelor membre. Dintre
cele mai importante modificări amintim:
- Convenţia referitoare la anumite instituţii comune, semnată şi
intrată în vigoare în acelaşi timp cu tratatele de la Roma; tratatul ce
instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi
protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la
Bruxelles, la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august 1965;
droit communautaires, RTDE, 1975; şi Louis Cartou, L’Union européenne, Traités de Paris –
Rome – Maastricht, ed.vi-a, Dalloz, Paris, 2006 p.131 et. suiv.
364
În continuare îl vom folosi în text, prescurtat, T. C.E.C.O.
365
În continuare le vom folosi în text, prescurtat, T.C.E.E., respectiv, T.C.E.E.A.
Este vorba despre o revizuire pur comunitară, care evită faza diplomatică. Această procedură
366
117
371
J.O.C.E. n. L.169 din 29 iunie 1987
117
modifică tratatele comunitare, de exemplu, Titlurile II, III, IV, şi VII
din T.U.E. În schimb alte dispoziţii din titlurile V şi VI, ce corespund
celui de-al 2-lea şi al 3-lea pilon, relifează categoria dreptului
comunitar complementar372. Tratatul de la Amsterdam este structurat
pe trei părţi. Prima parte conţine ,,modificări de fond,, aduse T.U.E. şi
celor trei tartate comunitare (institutive). A doua parte realizează o
,,simplificare,, a tratatelor comunitare, cuprinzând anexe şi protocoale
cu scopul de a înlătura dispoziţiile caduce şi pentru a adapta textul
anumitor dispoziţii. Se prevede, de asemenea, abrogarea Convenţiei
din 25 martie 1957 cu privire la anumite instituţii commune şi a
tartatului de fuziune din 8 aprilie 1965 şi înlocuirea lor cu art. 9 din
Taratatul de la Amstedam. Datorită operaţiei de simplificare s-a decis
renumerotarea completă a T.C.E. şi a T.U.E., deoarece ca urmarea
revizuirii decisă la Amsterdam, şi în special datorită simplificării ,
prezentarea T.C.E. devenea tot mai neclară. Astfel, potrivit art. 12 par.
1 din T.A., articolele, titlurile, secţiunile din T.U.E. şi din T.C.E.,
astfel cum au fost modificateprin dispoziţiile T.A, sunt renumerotate
conform tabelelor de echivalenţe figurând în anexa din Tratat, care
face parte integrantă din acesta373.
→ Raporturile dintre tratatele institutive. Autonomia
tratatelor institutive.
Deşi, prin Convenţia cu privire la anumite instituţii comune
(Roma, 1957), şi prin Tratatul de fuziune a executivelor (Bruxelles,
1965), instituţiile sunt comune, aceastea îşi execită atribuţiile în
cadrul fiecărei comunităţi, potrivit dispoziţiilor din fiecare tratat.
Raporturile reciproce dintre tratatele institutive sunt guvernate
de art. 305 C.E., care, potrivit regulilor de drept internaţional,
stipulează că dispoziţiile Tratatului C.E. – tratat general, nu
modifică pe cele ale Tratatului C.E.C.O.374 şi nu derogă de la
stipulaţiile Tratatului C.E.E.A. - tratate speciale.375
Raporturile dintre tratate le putem prezenta astfel:
- dispoziţiile specifice ale Tratatului C.E.E.A. - tratat special, de
integrare sectorială – au prioritate faţă de dispoziţiile Tratatului C.E.-
tratat general, care acoperă toate activităţile economice (inclusiv piaţa
energiei atomice) ;
372
A se vedea pentru detalii, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 135. Sunt numite şi tratate
compozite.
373
A se vedea, Paul Mircea Cosmovici, Roxana Munteanu, op. cit. p. 53-59.
374
Deşi a ieşit din vigoare, vom face referire şi la T.C.E.C.O., pentru că, numai din punct de
vedere istoric se înţelege mai bine ansamblul izvoarelor dreptului comunitar şi raporturile dintre.
375
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 135.
118
- în cazul unei lacune în Tratatul C.E.E.A - tratat special - se
aplică dispoziţiile Tratatului C.E. şi dreptul derivat corespunzător
acestui tratat.
Curtea de Justiţie a încercat să atenueze
independenţa/autonomia tratatelor, făcând să prevaleze o mai mare
armonizare în interpretarea dispoziţiilor lor ,,considerând că Tratatul
C.E. este o normă fundamentală în lumina căruia celelalte tratate
trebuie sistematic interpretate.376 Astfel, atunci cînd se constată că
dispoziţiile din Tratatul C.E.E.A. cu privire la Piaţa comună a
produselor nucleare au caracter sumar, ,,acestea trebuie reintegrate din
perspectiva Tratatului C.E.,, ceea ce nu este alteceva decît ,,aplicarea
la un domeniu înalt specializat (cum este Piaţa nucleară, n.a.) a
concepţiilor juridice care inspiră structura pieţei comune în general,,377
→ Structura tratatelor institutive.
Structura tratatelor institutive este aproape identică, cuprinzând
patru categorii de clauze378: preambul şi clauze de început, clauze
instituţionale, caluze materiale, clauze finale.
→ În preambul şi în clauzele de început sunt enunţate:
- în termini similari, scopurile etice şi politice care au animat
şefii statelor fondatoare
- scopurile socio-economice proprii fiecărui tratat comunitar
( art. 2 şi 3 C.E.C.O., şi C.E. şi ! şi 2 C.E.E.A.)
Ansamblul acestor dispoziţii cuprind obiective şi principii cu
caracter general, despre care Curtea de Justiţie n-a ezitat să
precizeze, că au aceeaşi forţă juridică ca orice alte dispoziţii din
Tratat, adică efect direct379, şi că, referirindu-se la art. 2 T.C.E.,
câmpul de aplicare al Tratatului este limitat la activităţile economice
380
.Tratatul nu stabileşte o ierarhie a obiectivelor fundamentale,
menţionează însă că au caracter imperative. Din această perspectivă
Curtea de Justiţie a arătat că incapacitatea unei instituţii comunitare de
a realiza în termen unul din aceste obiective (de exemplu, politica
376
Idem
377
14 . 11. 1978, délibération 1/1978, Rec.2151 et JDI 1979. 929.
378
A se vedea pentru detalii, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 136; objectifs P. Pescatore,
Les objectifs de la Communauté européenne comme principes d’interprétation dans la
jurisprudence de la Cour de Justice, Mélanges Ganshof van der Meersch, p.325
379
De exemplu, C.J.C.E., a invocat preambului Tratatului C.E.E. drept bază legală pentru a
explica principiul efectului direct al dreptului comunitar, în cauza Van Gend en Loos din 05. 02.
1963, aff. 26/62; A se vedea, C. Lefter, op. cit. p. 56; şi Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p.
136;
380
C.J.C.E., 12. 12. 1974, Walrave, aff..36/74, Rec.74
agricolă) nu va legitima invocarea necunoaşterii unui alt obiectiv
(libera circulaţie a produselor)381
→ Clauzele instituţionale care formează ,,sistemul
instituţional,, al Comunităţilor sunt descrise în prima parte, astfel:
baza Comunităţilor, organizarea, funcţionarea şi competenţele
instituţiilor, finanţele, funcţia publică, relaţiile exterioare. Cu privire la
aceste clauze Curtea a utilizat termenii ,, constituţie,, - cu referire
specială la Tratatul C.E382- şi ,,cartă constituţională,,383.
Este de remarcat o reducere al caracterului supranaţional al
sistemul instituţional al Tratatelor C.E.E.şi C.E.E.A. faţă de sistemul
C.E.C.O., de exemplu, cu privire la atribuţiile Comisiei, la acţiunile ce
se derulează în faţa Curţii de Justiţie
→ Clauzele materiale384. Cea mai mare parte a clauzelor din
tratate definesc regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru
T. C.E.E.A.), pe care ele însele le-au instiuit. Astfel, din punct de
vedere al tehnicii juridice folosite în redactarea clauzelor materiale
distingem două tratate speciale, numite şi tratate de integrare
sectorială - T.C.E.C.O. şi T.C.E.E.A.- şi un tratat- cadru- T.C.E.385
Tratatul C.E.C.O. conţinea o codificare completă şi detaliată a
regimului aplicabil statelor membre şi întreprinderilor în sectorul
cărbune-oţel. Tratatul realizează o adevărată legislaţie în sectorul
amintit, lăsând Înaltei Autorităţi decât misiunea de executare.
Pentru realizarea unei integrări economice de ansamblu,
clauzele materiale ale Tratatului C.E. formulează obiective de atins şi
principii ce stau la baza instituţiilor. În ,,cadrul,, astfel definit de
tratat, se elaborează o legislaţie cu totul specială, în materie de politici
comune (politica agricolă comună – art. 32 la 37C.E., politica
transporturilor – art. 70 şi 71 C.E., politica de conjunctură – art. 99
C.E., politica comercială comună – art. 133 C.E.), dar şi pentru libera
circulaţie a lucrătorilor (art. 40 C.E.), sau libertatea de stabilire (art. 44
C.E.).
Clauzele materiale ale Tratatului C.E.E.A. se impart între cele
ale unui tratat cadru cu cele ale unui tratat lege. De aceea
competenţele încredinţate instituţiilor sunt mai mult operaţionale (de
exemplu în domeniul cercetării) decât normative
381
C.J.C.E., 10. 12. 1974, Charmasson , aff. 48/74.
382
Aviz, 1/76 din 26. 04. 1977, Rec.741
383
C.J.C.E., 23.04. 1986. Les Verts c/ Parlement européen, aff. 294/83, Rec.339.
384
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 136;
385
Din punct de vedere al naturii efectelor dispoziţiile materiale
ale tratatelor distingem între dispoziţii direct aplicabile (de exemplu,
regulamentele) care dau naştere la drepturi pentru particulari şi de care
aceştia se pot prevala în faţa instanţelor naţionale ale statelor membre,
şi dispoziţii care trebuie să facă obiectul unei prealabile măsuri de
aplicare din partea fie a instituţiilor fie a statelor membre (de
exemplu, directivele sau deciziile)
→ Clauzele finale ale tratatelor au în vedere modalităţile de
ratificare şi de revizuire, convenite de părţile contractante,
modalităţile de intrare în vigoare ale tratatelor
Tratate solemne, tratatele comunitare sunt ratificate de către
fiecare stat contractant potrivit regulilor constituţionale respective,
neputând intra în vigoare decât după depunerea instrumentului de
ratificare din partea tuturor semnatarilor386. În această privinţă,
literatura juridică, a arătat, cu referire la Tratatul originar C.E.E.,
caracterul de self-executing al Tratatului, adică, în baza ratificării,
tratatul devin lege în cadrul statelor membre şi trebuie aplicat în mod
direct de către tribunalele naţionale. Sarcina de punere a lor în aplicare
revine în primul rând instituţiilor comunitare în temeiul art 4 C.E., iar
drepturile şi obligaţiile pe care el le stabileşte nu există pur şi simplu
între statele membre pe o bază internaţională reciprocă, ci pe baza
unui set complex de relaţii între statele membre, cetăţenii lor şi
instituţiile comunitare387
Caracterul de autoritate al tratatelor
,,Regulile din tratate se situează în vârful ierarhiei ordinii
juridice comunitare, ele au prioritate în raport cu celelalte acte
comunitare (dreptul derivat sau dreptul născut din relaţiile exterioare
al Comunităţilor,,388. Această prioritate este garantată de o serie de
acţiuni ce pot fi deduse în faţa Curţii de Justiţie care sancţionează ,,
încălcarea tratatelor (art. 230 C.E., art. 232 C.E. art. 234 C.E., art.
146, 148 la 150 C.E.E.A., şi fostul art. 35 C.E.C.O.)
386
Guvernul francez este depozitarul Tratatului C.E.C.O., iar cel Italian, al Tratatelor C.E.E.E şi
C.E.E.A. Tratatele de la Mastricht, Amsterdam şi Nisa, deoarece au modificat, în principal,
Tratatul C.E.E., şi în subsidiar, tratatele C.E.C.O.şi C.E.E.A, au ca depozitar, guvernul Italian. A
se vedea în acest sens, C. Lefter, op. cit. p.58.
387
A se vedea, O. Manolache, op.cit. p.21.
388
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 139;
În principiu, Tratatele institutive sunt singura sursă de drept
comunitar, dar în baza acestora, statele membre şi-au conservat
dreptul de a încheia între ele acorduri şi convenţii. ,,Aceste acorduri
constituie neândoielnic un izvor de drept comunitar, în măsura în
care, negociate în executarea tratatelot, sunt destinate să le
completeze,,390
→ Astfel, potrivit art. 293 C.E., statele membre vor începe
negocieri între ele, dacă este nevoie, în vederea încheierii de acorduri,
în diverse domenii, pentru a garanta cetăţenilor lor391:
- protecţia persoanelor, exercitarea şi protecţia drepturilor în
condiţiile acordate de fiecare stat propriilor cetăţeni;
- eliminarea dublei impuneri în interiorul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor în sensul alineatului 2
din articolul 48, menţinerea personalităţii juridice în cazul transferării
sediuluidintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii unor societăţi
supuse unor legislaţii naţionale diferite;
- simplificarea formalităţilor privitoare la recunoaşterea şi
executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti, precum şi a
sentinţelor arbitrale.
Au fost încheiate convenţii între statele membre care, deşi nu
au în mod direct fundamentul juridic în art. 239 din T.C.E. sau într-o
altă dispoziţie specificăa unuia din tratatele institutive, obiectul lor
este în strânsă legătură cu executarea tratatelo r 392 :
- Convenţia din 29. 02. 1968. cu privire la recunoaşterea
reciprocă a societăţilor;
- Convenţia de la Bruxelles din 27. 09. 1968 cu privire la
competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială;
- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 cu privire la legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale393;
- Convenţii referitoare la brevetele europene (Műnchen 05. 10.
1973) şi comunitare (Luxemburg 15. 12. 1989)394;
389
A se vedea, Hauschild, L’importance des conventions communautaires pour la création d’un
droit communautaires, RTDE, 1975.
390
A se vedea, J. Boulouis, M. Chevalier, Grands arrets de la Cour de Justice des Communautés
européennes, tome 1, 5 éd., Paris, Dalloz, 1991
391
A se vedea, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, Ed. a
II-a, Iaşi, 2002, p. 110.
392
A se vedea, R. Munteanu, op. cit.p. 305
393
JOCE, nr. L. 266 din 09. 10. 1980.
394
JOCE, din 17. 10. 1977; L. 401 din 30. 12. 1989
- Convenţia din 23. 07. 1990 referitoare la eliminarea dublei
impuneri în cazul corectării beneficiilor întreprinderilor asociate 395,
etc.
→ Acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în
cadrul Consiliului. Statele membre pot încheia acorduri în formă
simplificată, nesupuse ratificării. Aceste acorduri iau forma
acordurilor reprezentanţilor statelor membre reuniţi în cadrul
Consiliului Comunităţilor Europene (U.E.)396.
→ Alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu
de competenţă comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de
Tratat (de exemplu, politica energetică). Cu privira la această
problemă s-a pus întrebarea dacă, instituţiile comunitare se abţin, sau
se impune o revizuire a Tratatului?
Statele membre au acoperit această lacună ,,prin încheierea
sau pregătirea unor convenţii sau acorduri, creând astfel reguli de
drept originale,,397 în domenii precum: politica energetică,
proprietatea industrială, falimentul (proiectul de Convenţie privind
falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri
similare, stabilit de Consiliu în 1995, care n-a fost semnat totuşi de
statele membre; un Regulament – 1346/2000 – adoptat de Consiliu la
29. 05. 2000. privind procedurile de insolvabilitatereţine elementele
esenţiale ale acestui proiect)398. Prin asemenea convenţii statele
membre au creat reguli de drept noi, ce ţin locul funcţiei legislative pe
care tratatul n- a exercitat-o.
După anul 1970, cel mai frecvent s-a recurs la dispoziţiile art
308 C.E. care precizează: Dacă realizarea – în cadrul funcţionării
pieţei comune – a unui obiectiv al Comunităţii impune o acţiune a
Comunităţii, fără ca prezentul Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune
cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în
unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European. Domenii diverse sunt vizate, prin folosirea
ca temei juridic al acestui articol, fără a fi necesară revizuirea
Tratatului: uniunea economică şi monetară, politica regională, politica
mediului, mecanismele financiare corectoare, relaţiile cu ţările din
395
JOCE nr. L. 225 din 20. 08. 1990.
396
Nu există o regulă referitoare la publicarea acestor acorduri. Acestea depend de decizia
Statelor member. A se vedea, chesiunea scrisă din 12. 05. 1971. JOCE, n. C. 110 din 30. 10.
1971. A se vedea, Louis Cartou, op. cit. p. 132.
397
Idem.
398
A se vedea, O. Manolache, op.cit. p.22, şi opera citată acolo.
Europa de est399. Recurgând la art. 308 C.E. este pusă în evidenţă
alături de competenţele de atribuţie şi implicite ale Comunităţilor şi o
competenţă subsidiară a acestora.400
3. 2. Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin
Regulament se exprimă puterea legislativă a Comunităţii. Arătând
efectele juridice ale regulamentului Tratatul C.E. dă o definiţie
completă conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în întregime
comparabile cu cea a unei legi naţionale. Astfel, potrivit art. 249 alin.
2 C.E. şi art. 161 Euratom, regulamentul are caracter general, este
obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare
stat membru.
Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament
( în cadrul procedurii codeciziei, potrivit aqrt. 251 C.E.), Comisie (în
domeniile de competenţă proprie sau ale celor delegate de Consiliu) şi
Banca Centrală Europeană.
a. Caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii
generale şi impersonale. Caracterul său esenţialmente normativ rezută
din faptul că, nu se adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi
identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în
ansablul lor411.în timp ce trăsăturile esenţiale ale deciziei rezultă
tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează. Astfel, Curtea
a apreciat că un regulament referitor la un ansmblu de cereri de
autorizaţii de import al cărăor număr nu mai poate creşte datorită
expirării termenului acestor cereri, trebuie să se analizeze nu ca un
regulament, ci ca un fascicol de decizii individuale, fiecare intersând
individual pe fiecare autor de cerere412. Curtea a precizat că elemental
410
A se vedea, Jo Shaw, Law of the European Union Third ed., Palgrave, Houndsmills,
Basingstoke, Hamshire, 2000, p.288 (aceste acorduri nu po modifica tratatele de bază sau
legislaţia secundară, dar pot să acţioneze pentru a completa procedurile existente)
411
CJCE, 14. 12. 1962., Fédération nationale de la boucherrie, aff. jtes., 19 – 22/62, Rec. 943.
CJCE, 13. 05. 1971, jtes. 41 – 44/1970, Rec. XVII, p.411, şi Robert Kovar, Vlad
412
européennes, în ,,Journal du droit international,, , 1972, nr. 3, p. 87, Brânduşa Ştefănescu, op.
cit. p. 54.
413
Concluziile avocatului general Roemer, în cauza 40/1964, Sgarlata c. Comisiei C.E.E., în Rec.
XI, p. 30.
414
,,Regulamentului” din T.C.E. şi T.Euratom îi corespunde în sistemul T.C.E.C.O. decizia
generală. În acest sens Curtea a calificat deciziile generale C.E.C.O. drept acte cvasilegislative
(...) având caracter normativ erga omnes. A se vedea în acest sens, CJCE, 20. 03. 1959, Firma I.
Nold, aff. 18/57, Rec. 89.
415
CJCE, 6/68, Zucherfabrikwatenstedt, 11. 08. 1968; şi CJCE, 30/67, Industria Molitoria Imolese, 13. 03.
1968. J. Boulouis, op. cit. p. 205; şi J. Tillotson, op. cit. p.68, care precizează că regulamentele sunt
principalul instrument pentru uniformitate în tot cuprinsul Comunităţiii.
416
A se vedea , Cornelia Lefter, op. cit. p. 62.
417
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 278.
418
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 143.
419
A se vedea, G. Lyon- Caen, A. Lyon- Caen, Droit social international et européen, Dalloz,
1991, p.166.
420
CJCE, 39/72, Comm./Italie, 07. 02. 1973, Rec. 101.
421
CJCE, 18/72, Granaria, 30. 11. 1972, Rec.1172.
- îl deosebeşte de directivă, care nu leagă decât în privinţa
rezultatatului
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă.
Astfel, nu poate numai să prescrie un rezultat, dar poate impune toate
modalităţile de aplicare şi de executare a acestuia, fără să fixeze el
însuşi, în mod obligatoriu modalităţile se executare şi aplicare. De
exemplu, existând ,,o lege imperfectă,, datorită unui regulament
incomplet, revine implicit sau explicit, autorităţilor naţionale sau
comunitare, obligaţia de a lua măsurile necesare de aplicare.
c. Caracterul direct aplicabil în toate statele membre422.
Regulamentul este singura categorie de acte pentru care
Tratatul prevede expres că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că
produce, prin el însuşi, automat, fără nici o intervenţie din partea
autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a statelor
membre.
În această privinţă Curtea a arătat, nu numai că, nu se permite
nici o recepatare a regulamentului în dreptul intern al statelor
membre,, ci şi faptul că ,,sunt contrare tratatului orice modalităţi de
executare a cărei consecinţă poate fi un obstacol pentru efectul direct
al regulamentelor comunitare şi ar compromite aplicarea lor simultană
şi uniformă pe ansamblul Comunităţii423.
Regulamentul este direct aplicabil ,, în,, toate statele membre,
ceea ce înseamnă că el se adresează, direct, şi subiectelor de drept
intern ale statelor membre - persoane fizice şi juridice, nu numai
statelor membre şi instituţiilor. Astfel, regulamentul dă naştere, prin el
însuşi la drepturi şi obligaţii pentru particulari, aşa cum a subliniat şi
Curtea în jurisprudenţa sa: ,,având în vedere natura şi funcţia în
sistemul izvoarelor de drept comunitar, el produce efecte imediate, şi
este de asemenea apt să confere particularilor drepturi pe care
jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze,,424.
Faptul că regulamentul este direct aplicabil în ,,toate,, statele
membre, înseamnă că el intră în vigoare şi se aplică simultan şi
uniform pe ansamblu Comunităţii, pe ansamblul statelor membre.
→ Clasificare425. Regulamentele se pot clasifica în
regulamente de bază şi regulamente de executare. Distincţia nu este
422
A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 144.
423
CJCE, 39/72, Comm. c/Italie, 07. 02. 1973, Rec. 101.
424
CJCE, 43/71, Politi, 14. 12. 1972, Rec. 1049; CJCE, 34/73, Variola, 10. 10. 1973, Rec. 990.
425
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 173; şi R. Munteanu, op cit. p. 285.
făcută de art. 249 C.E., ci este introdusă de practica instituţiior şi
confirmată de Curte426.
Denumirea de ,,regulamente de bază,, este utilizată pentru a
desemna regulamentele adoptate de Consiliu potrivit procedurii
prevăzute în Tratat.
Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu
sau de către Comisie – abilitată de către Consiliu în baza art. 211 din
T.C.E.- şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi
validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
Curtea de Justiţie a recunoscut astfel Consiliului posibilitatea de
a adopta regulamente pentru executarea propriilor sale regulamente şi
chiar a validat recurgerea de către Consiliu la o procedură simplificată
pentru elaborarea regulamentelor de executare, prin derogare de la
regulile din Tratatul C.E.427
Regulamentele trebuie să aibă un conţinut428. Ele se publică,
obligatoriu, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.Of. U.E.) şi
intră în vigoare la data menţionată în textul lor, iar în lipsa acestei
precizări, în a douăsprezecea zi de la data acelei publicări.
→ Efecte. Regulamentul nu are efect retoactiv. Curtea a
acceptat totuşi, ca, în anumite situaţii, regulamentele să-şi producă
efectele la o dată anterioară publicării, dacă acest fapt nu produce nici
o vătămare părţilor interesate, sau acestea au fost puse într-o situaţie
mai favorabilă, cu condiţia ca aşteptările lor legitime să fie
respectate429.
→ Condiţii430. În privinţa condiţiilor de fond, un regulament
trebuie să indice: temeiul legal al adoptării sale (scopul şi conţinutul
măsurii), propunerile sau avizele care trebuie obţinute (din partea
Parlamentului, Comitetului Economic şi social, Comitetului
Regiunilor etc., după caz) şi parcurgerea formalităţilor procedurale
prevăzute pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau
propunerea legislativă, consultarea altor organisme).
Preambulul trebuie să cuprindă şi o motivare în fapt şi în drept
426
A se vedea, D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris, 1997, p. 202
427
CJCE, 25/70, Koster, 17. 12. 1970, citat de , R. Munteanu, op cit. p. 285;
428
Prevăzut de art. 13 al Deciziei Nr. 93/662 din 6 dec. 1993; Citat de O. Manolache, op. cit. p.
173.
429
CPI- C. 7/99, Medici Grimm- consid. 90-91, p.2702-2703; Citat de O. Manolache, op. cit. p.
173.
430
O. Manolache, op. cit. p. 173, şi operele citate acolo.
pentru hotărîrile luate431. Potrivit art. 253 T.C.E. aceste condiţii sunt
cerute şi în cazul deciziilor şi directivelor.
Referitor la motivarea actului, jurisprudenţa a precizat că este
suficient ca aceasta să indice situaţia de ansamblu care a dus la
adoptarea actului şi obiectivele generale pe care acest act şi le propune
să le atingă432.
3. 3. Directiva
Potrivit art. 249 alin. 3 din T.C.E. şi art. 161 alin. 3 din T.
Euratom, directiva leagă (obligă) fiecare stat membru destinatar în
ceea ce priveşte rezultatul ce urmează să fie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a
mijloacelor433. Prin intermediul directivei redactorii Tratatelor au
oferit instituţiilor un instrument de uniformizare juridică, o formulă
bazată pe un partaj de sarcini şi o colaborare între nivelul comunitar şi
nivelul naţional, deci, mai suplă, special adaptată funcţiei de
apropiere de legislaţiile naţionale (art. 94 T.C.E.)434. Fiecare
caracteristică a directivei, potrivit definiţiei din art. 249. T.C.E. alin. 3,
,, pare să fie aleasă pentru a fi contară regulamentului,,435
a) Directiva nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă decât
,,destinatarii,, săi care sunt, statele membre, adresabilitatea ei fiind
limitată. Directivele posedă un dublu mecanism de aplicare:
- când sunt puse în aplicare pe plan naţional ceea ce se
3.4. Decizia
Este caracterizată de art. 249 C.E. alin. 4 ca fiind un act
obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea
îi desemnează.
Decizia poate fi adoptatănde Consiliu sau Comisie467. Potrivit
tratatelor de la Amsterdam şi Nisa, în anumite cazuri, decizia poate fi
463
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 183,
464
CJCE, 158/80, Rewe Handelsgesselschaft Nord mbH and Rewe – Markt Steffen c.
Hauptzollamt Kiel, hot. Prelim, din 07. 07. 1981, consid. 41, în ECR, 1981, 1805
465
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 77.
466
Idem, p.185
467
În sistemul T. C.E.C.O., deciziile puteau fi generale, asemănătoare cu directivele C.E., sau
136
individuale. Adoptarea lor era de competenţa Înaltei (Autorităţi Comisiei)
137
adoptată şi de Parlamentul European împreună cu Consiliu U. E. prin
procedura de codecizie.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere limitarea
3. 5. Recomandările şi avizele
472
Idem.
473
Ibidem.
474
CJCE, C- 100 şi C-101/1989, Kaefer et Procaci, 12. 12. 1990, Rec. I. 4647.
475
CJCE, 103/88, Fratelli Costanzo c/Commune de Milan, 22. 06. 1989, Rec. 1838.
476
CJCE, 9/1970, Franz Grad/Finanzamt Traunstein, 06. 10. 1970, Rec. 1970,825
477
A se vedea. Fabian Gula, op. cit. p. 136.
138
Potrivit art. 249 C.E. alin ultim, recomandările şi avizele se
deosebesc de celelalte acte de drept derivat, deoarece ,,nu leagă”,
adică nu au forţă obligatorie, nici pentru autorul, nici pentru
destinatarul lor. Datorită acestui caracter, de a fi neobligatorii,
recomandările şi avizele nu intră sub incidenţa controlului Curţii de
justiţie, în condiţiile art. 230 C.E (acţiunea în anulare).
Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi absenţa efectelor
juridice, motiv pentru care, prin raportare la recomandări şi avize
doctrina a subliniat că ,,nu trebuie să se confunde actul lipsit de forţă
obligatorie cu actul, din punct de vedere juridic, fără efect ”478.
Astfel, chiar Curtea consideră, că ele nu sunt lipsite de orice
efect juridic, iar judecătorii naţionali sunt obligaţi să le ia în
considerare atunci când ele clarifică interpretarea dispoziţiilor
naţionale, cu scopul de a le asigura deplina punere în aplicare, iar
atunci când ele au drept obiect completarea dispoziţiilor de drept
comunitar, au caracter obligatoriu 479.
În acest sens, T.C.E.:
- prin art. 211 acordă Comisiei - pentru asigurarea funcţionării
şi dezvoltării pieţei comune - competenţa de a formula recomandări
şi avize în materiile care fac obiectul Tratatului, dacă acesta prevede
în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;
- prin art. 151 par. 5 Consiliul adoptă recomandări în vederea
realizării obiectivelor prevăzute în acest articol, referitor la Titlul
XII ,,Cultură”;
- prin art. 77 alin. 3 Comisia poate adresa recomandări statelor
membre în materie de taxe şi redevenţe percepute în transporturi.
Deşi recomandările şi avizele nu au caracter obligatoriu sunt ,,
instrumente utile de orientare a legislaţiilor naţionale” 480, învitând pe
destinatar să adopte o linie de conduită determinată481.
Dacă avizele adresate de către Comisie întreprinderilor sau
statelor membre nu exprimă decât o opinie482, recomandările
adoptate de Comisie şi Consiliul sunt invitaţii în vederea
478
A se vedea, R. Kovar, Ordre juridique communautaire, Juris-Claseurs Europe, 1990, Fasc.
410, n. 127; şi R. Munteanu, op. cit. p. 296.
479
CJCE, 322/88, Grimaldi, 13. 12. 1989, Rec.4407.
480
CJCE, 1 şi 14/57, Sté usines a tubes de la Sarre, 10. 12. 1957, Rec. 201.
481
A se vedea, O. Manolche, op. cit. p. 188, şi operele citate acolo.
482
De exemplu, avizul din 25 09. 1978, adresat de către Comisie guvernului irlandez, referitor la
armonizarea anumitor dispoziţii în materie socială, în domeniul transportului rutier, JOCE n. L
281/23 din 06. 10. 1978; avizele Comisiei nr. 93/551 din 05. 10. 1993 cu privire la aplicarea art. 4
par. 2 al directivei Nr. 91/670 a Consiliului în problema acceptării echivalenţei licenţelor de pilot
britanice şi belgiene (J. Of. L 267/29 din 28. 10. 1993.
adoptării unei anumite sau anumitor reguli de conduită , înrudite
cu directivele neobligatorii, joacă rolul de ,,mijloc indirect de
apropiere a legislaţiilor naţionale”483.
În categoria avizelor avute în vedere de art. 249 C.E. nu intră
avizele referitoare la procedura de adoptare a unor acte comunitare
obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică484
Dacă, din actele denumite ,, recomandări sau avize” rezultă un
caracter obligatoriu, el nu mai sunt considerate cu acest titlu, ci vor fi
tratate ca regulamente, directive sau decizii, după caz.485.
CJCE, 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69, în Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 150.
492
501
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 152.
502
CJCE, 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69.
putut fi, în speţă, prejudiciabil pentru Comunitate 503. În practică,
intrarea în vigoare imediată se realizează sistematic, de exemplu,
pentru regulamentele ce fixează sumele corespunzătoare taxelor ce se
aplică mai ales importurilor şi exporturilor de produse agricole
(restituiri, prelevări, sume compensatorii, et.); inconvenientul intrării
în vigoare imendiate este atenuat în măsura în care Comisia comunică
prin telex, fie cu cu o zi înainte - seara - fie în aceeaşi zi cu apariţia
Jurnalului Oficial, a sumelor raportate, seviciilor naţionale vamale sau
de intervenţie în agricultură, cares e afiţează înainte de a se aplica.
În privinţa directivei, precizăm a nu se confunda data intrării în
vigoare (data notificării sau, în principiu a 20-a zi ce urmează
publicării) cu data transpunerii, adică data (fixată chiar în directivă)
punerii în aplicare în ordinea juridică internă. Numai nerespectarea
acestei ultime date - a transpunerii -constituie o încălcarece determină
posibilitatea invocării în justiţie. Astfel, jurisdicţiile naţionale, trebuie,
aplicând dreptul naţional, să-l interpreteze în lumina textului şi
finalităţii unei directive în domeniul acoperit de aceasta, chiar înaintea
expirării termenului de transpunere504; apoi, considerând că ,,o
directivă produce efecte juridice faţă de statele membre destinatare
din momentul notificării sale”, rezultă că ,,chiar în timpul perioadei
de transpunere statele, ,,trebuie să se abţină să ia acele măsuri de
natură a compromite serios rezultatul prescris prin această
directivă”505.
503
CJCE, 17/67, Max Neumann, 13. 12. 1967, Rec. 571.
504
CJCE, 80/86, Kolpinghuis, 08. 10. 1986, Rec. 3969.
505
CJCE, C-129/96, AJDA 1998.451, Inter- Environnement Wallonie; a se vedea, Guy Isaac et
Marc Blanquet, op. cit. p. 152, şi operele citate acolo.
506
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 176.
încorporate în ordinea juridică comunitară, ele sunt produsul
metodelor de interpretare utilizate în jurisprudenţa acesteia507.
Pot fi deosebite patru categorii de principii pe care Curtea le
aplică şi cu care se confruntă atât în privinţa identificării cât şi a
stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică comunitară:
1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice,
naţionale şi internaţionale;
2. principiile generale de drept internaţional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor
membre;
4. principii proprii dreptului comunitar.
→ ,,Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor
juridice, naţionale şi internaţionale, prezintă mai ales dificiltăţi în
identificare, datorită caracterului foarte general al acestora; ele
răspund însă exigenţelor supreme ale dreptului şi ale conştiinţei
colective”508. De exemplu, încălcarea ,,principiului contradictoriu al
procesului”, cu privire la care Curtea a precizat că ar însemna ,,
violarea principiului elementar de drept potrivit căruia hotărârea
judecătorească se bazează pe fapte şi documente, pe care părţile sunt
îndreptăţite să le cunoască, şi cu privire la care îşi pot exprima
opinia”509 . În această categorie includem, cu titlu de exemplu:
principiul general al securităţii juridce, principiul bunei credinţe,
principiul legalităţii, etc.
→ Principiile generale de drept internaţional public nu sunt
compatibile cu structura şi exigenţele sistemului comunitar.
De exemplu, cu referire la ,,excepţia de reciprocitate în
executarea obligaţiilor de către state” - ce poate fi invocată de către
partea lezată printr-o neexecutare a obligaţiilor ce revin celeilalte
părţi, poate fi dispensată de executarea propriilor obligaţii ridicând
excepţia de mai sus - Curtea a precizat că „Tratatul (C.E., n.a.) nu are
drept scop să creeze obligaţii reciproce diferitelor subiecte destinatare
ale normelor comunitare, ci stabileşte o ordine juridică nouă; din
economia tratatului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute, rezultă
interdicţia pentru statele membre de a-şi face singure dreptate”510.
507
A se vedea, Jean- Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, 1997, p.12.
508
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 176.
509
CJCE, 42 şi 49/59, S.N.U.P.A.T., 22. 03. 1961. Rec. 156
510
CJCE, 90-91/1963, Luxembourg et Belgique, 13. 11. 1964, Rec. 1217.
Prin excepţie, Curtea a apelat la principii de drept internaţional
public, care interzic, de pildă, statelor să refuze propriilor cetăţeni
dreptul de a intra şi a se stabili pe teritoriul lor511.
→ Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor
membre. Prin intermediul acestor principii, Curtea se inspiră din
sistemele naţionale de drept ale statelor membre precizând, de altfel,
chiar înainte de semnarea tratatelor de la Roma, că ea are obligaţia să
se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către legislaţiile, doctrina
şi jurisprudenţa statelor membre512.
Astăzi, în mod regulat, Curtea invocă ,,principiile generale, care
îndeobşte, sunt admise în sistemele naţionale de drept ale statelor
membre” de exemplu, principiul egalităţii în faţa legii 513, al recursului
în faţa unei instanţe naţionale514, etc.
Descoperirea acestor principii comune nu presupune
identificarea lor sub forma unei suprapuneri aproape mecanice a
sistemului naţional de drept, al fiecărui stat membru. Curtea
desprinde, în spiritul, în orientarea şi evoluţia sistemelor naţionale de
drept, acele principii care ,,îşi au originea în apropierea sistemelor lor
juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare
economică, socială şi culturală sensibil egal”515
Curtea introduce, însă, în dreptul comunitar şi principii care
provin dintr-un singur stat membru, de exemplu, principiile
proporţionalităţii şi al încrederii legitime, care nu erau consacrate
decât în dreptul german.
În concluzie, Curtea îşi rezervă:
- dreptul de a alege dintre diferitele soluţii oferite de sistemele
naţionale de drept pe acelea cu valoare intrinsecă pentru nevoile
sistemului comuniatar516;
- dreptul de respinge acele principii comune care sunt
incompatibile cu exisgenţele comunitare;
511
CJCE, 13/61, Bosch, 06. 04. 1962, Rec. 101; citat de, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p.
176; şi Ovidiu Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti,
1999, p. 204.
512
CJCE, 7/56-7/67, Algéra, 12. 07. 1957, Rec.81.
513
CJCE, 8/57, Hats fourneux et aciéries belges, 21. 06. 1958., Rec. 225.
514
CJCE, 23/68, Klomp, 25. 02. 1969, Rec. 43; se vedea şi, P. Pescatore, Le recours, dans la
jurisprudence de la CJCE, a des normes déduites de la comparaisondes droits des Etats membres,
RIDC, 1980, p. 337.
515
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.24.
516
CJCE, 9/69, Sayag, 10. 07. 1969. Rec. 3219.
- dreptul de a adapta acele principii comune pe care înţelege să
le transpună potrivit autonomiei dreptului comunitar517.
→ Principiile proprii sistemului comunitar rezultă din dispoziţiile
tratatelor, de exemplu: supremaţia, efectul direct aplicabil, şi
aplicabiliatatea directă a dreptului comuniatar, cooperarea loială,
echilibrul instituţional, libera circulaţie, nediscriminarea bazată pe
naţionalitate, etc.
4. 2. Modul de aplicare a principiilor generale de drept
Principiile generale de drept ,,moştenire juridică comună
vestului Europei ca o formă a dreptului natural”, au caracter prioritar,
dacă tratatele comunitare, nu cuprind prevederi exprese în sensul
dorit518. Dacă un asemenea principiu se regăseşte în categoria
principiilor generale comune sistemelor de drept ale statelor membre
distincţia faţă de acestea se realizează destul de dificil.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în
tratatele comunitare519, de exemplu:
- potrivit art. 288 alin. 2 C.E. ,,în materie de răspundere
extracontractuală, Comunitatea trebuie să repare, conform principiilor
generale comune de drept ale statelor membre, daunele produse de
instiutuţiile sale sau de angajaţii săi aflaţi în exerciţiul funcţiilor lor”;
- potrivit art. 190 pct. 4, cu referire la alegerile pentru
Parlamentul European, această instituţie elaborează un proiect în
vederea organizării de alegeri prin vot universal direct, după o
procedură uniformă în toate statele membre sau conform principiilor
comune tuturor statelor membre;
- potrivit art. 230 C.E., atunci când se stabileşte competenţa
Curţii de justiţie, se face referire la la acţiuni introduse pe temeiul
unei reguli de drept privitoare la aplicarea Tratatului;
Dacă în tratatele comunitare nu se face referire expresă la
principii de drept obligatorii, ele se vor putea aplica fără reţinere
atunci când nu sunt în contradicţie cu vreo prevedere a Tratatelor520.
Dacă există, prevederi divergente, prevedrile din tratat sunt
prioritare521. Atunci când nici o prevedere contrară nu este cuprinsă în
Tratate se vor aplica principiile generale ca parte a ordinii juridice
comunitare522.
517
CJCE, 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, 17. 12. 1970, Rec. 1125
518
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.24-25.
519
Idem.
520
Ibidem.
521
CJCE, 46/64, Sgarlata, 01. 04. 1965, CML, Rep., 1965, 324.
522
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.26.
Principiile generale de drept pot fi invocate atunci când
organele comunitare de jurisdicţie vor face un control de legalitate a
actelor emise de instituţiile comunitare523.
4. 3. Principiile aplicate de către Curtea de justiţie şi forţa lor
juridică524.
a. Drepturile fundamentale ale omului. Deşi, drepturile
fundamentale ale omului constituie o categorie specială a principiilor
generale, reprezentând partea cea mai numeroasă a acestora 525, nici
unul din Tratatele institutive nu cuprinde prevederi, exprese sau
generale, referitoare la acestea. Tratatele ulterioare acestora conţin
astfel de prevederi, după cum urmează526:
- Tratatul de la Maastricht, în art. 6, la par. 1 ,,Uniunea este
fondată pe principiul democraţiei, al respectului drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care
sunt comune statelor membre; la par. 2 ,, Uniunea respectă drepturile
fundamentale, aşa cum au fost garantate de Convenţia Europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950527, şi aşa cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea
fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar”.
- Tratatul de la Amsterdam a introdus în Tratatul de la
Maastricht noi dispoziţii în această materie, modificate la rândul lor
prin Tratatul de la Nisa, la art. 7 pct.1 ,, Pe baza unei propuneri
motivate din partea unei treimi dintre statele membre, a Parlamentului
European sau a Comisiei, Consiliu, acţionând cu o majoritate de patru
cincimi dintre membrii săi după obţinerea avizului conform al
Parlemntului European poate că există u n risc clar al unei încăcări
523
A se vedea, J. Mertens de Wilmars, J. Steenbergen, The Court of Justice of the European
Communities and governance in an economic crisis în MLR, vol. 82, nr. 5-6/1984, p.1388-1389;
şi O. Manolache, op. cit. p.26
524
Mai sunt şi altele principii generale aplicate de către Curtea de Justiţie, decât cele prezentate în
textul lucrării de faţă, şi anume: dreptul de proprietate, principiul îmbogăţirii fără justă cauză,
dreptul la libera exercitare a activităţilor economice, recunoaşterea lgitimei apărări, forţa amjoră
şi starea de necesitate, posibilitatea cesionării unor drepturi, respectul securităţii juridice,
neretroactivitate legii penale, principiul încrederii legitime, principiul egalităţii în domeniul
reglementărilor economice, respectul drepturilor câştigate, respectarea secretului profesional şi al
afacerilor, respectul vieţii private şi de familie, dreptul la libertate de expresie, principiul bunei
administrăriîn raporturile cu statele membre, principiul protecţiei contra intervenţiilor arbitrare
sau disproporţionate din partea autorrităţilor publice, principiul nulla poena sine lege, libertatea
religioasă, dreptul la un recurs jurisdicţional efectiv.
525
A se vedea, Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 205
526
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p.26-28.
527
A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953
gravede către un membru a principiilor enunţate în art. 6, par. 1şi să
adreseze recomandări corespunzătoare acestui stat.
În anii 1969528, respectiv 1970529, Curtea de justiţie a statuat că
drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale
ale dreptului, ce se inspiră din tradiţiile constituţionale comune, a
căror respectare trebuie garantată în cadrul şi structura obiectivelor
Comunităţii. Ulterior, în anul 1974 530, Curtea a făcut trei precizări531
importante:
1) în materia drepturilor fundamentale, principiile generale au
menirea să aplice , la nivel comunitar, garanţiile naţionale cele mai
ridicate;
2) prin intermediul principiilor generale, în ordinea juridică
comunitară sunt integrate dispoziţiile Convenţiei Europene a
drepturilor omunlui şi libertăţilor fundamentale ca standard minim.;
3) acestor drepturi fundamentale, care trebuie luate în
considerare în raport de funcţia socială a bunurilor sau activităţilor
protejate li se pot aduce anumite limitări în scopul realizării
obiectivelor de interes general urmărite de Comunitate, cu condiţia să
nu se aducă atingere acestor drepturi.
În Declaraţia comună din 5 aprilie 1977, a Parlamentului,
Consiliului şi Comisiei, s-a precizat importanţa primordială pe care
aceste instituţii o dau respectării drepturilor fundamentale, aşa cum
acestea rezultă din constituţiilor statelor membre ca şi din Convenţia
Europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale de la
Roma (1950). Referitor la această Convenţie, Curtea de justiţie, în
anul 1986, a sublinit că reprezintă referinţa primordială în materia
drepturilor fundamentale532.
De asemenea, Curtea a considerat că atunci când un stat
membru invocă dispoziliile Tratatului pentru a justifica o
reglementare naţională care este de natură să împiedice exercitarea
unui drepr garantatprin tratat, această justificare , prevăzută de dreptul
comunitar, trebuie interpretată în lumina principiilor generale ale
dreptului şi în special a drepturilor fundamentale533
S-a pus problema aderării Comunităţilor Europene la
Convenţie, dar Curtea de Justiţie, prin avizul din 28 martie 1996, a
528
CJCE, 26/69, Stauder, 12. 11. 1969., Rec. 419.
529
CJCE, 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, 17. 12. 1970, Rec. 1125
530
CJCE, 4/73, Nöld, 14. 05. 1974, Rec. 491.
531
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 178, 179.
532
CJCE, 222/84, Johnston, 15 05. 1986, Rec. 1663
533
CJCE, 209/90 I, Comisia/Germaniei, 08. 04. 1992, Rec. 2639
apreciat că în prezent Comunităţile nu pot încheia acorduri
internaţionale în acest sens şi, de asemenea, nu pot adopta norme
comunitare în materia drepturilor omului534.
- La Consiliul European de la Nisa din 7 – 11. 12. 2000,
Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia au proclamat
solemn Carta drepturrilor fundamentale ale omului care a fost
elaborată de o convenţie compusă din 30 reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului European,
15 reprezentanţi personali ai şefilor de stat sau de guvernşi un comisar
reprezentând Comisia535. S-a pus în lumină că, prin această proclamare
protecţia drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii va fi mai vizibilă
şi mai transparentă pentru cetăţean, iar Curtea de justiţie se va putea
referi, în viitor, la Cartă când se va examina compatibilitatea unui act
specific cu drepturile fundamentale, atribuind, astfel, Cartei rangul
unei interpretări autentice a principiilor juridice menţionateîn art. 6
din T.U.E., mai ales că ea a fost aprobată de toate guvernel şi
parlamentele536.O demarcaţie netă între drepturile fundamentale ale
omului şi alte principii de drept nus-a putut stabili, îceea ce înseamnă
că el pot fi aplicate până la confuziune537. De exemplu, Curtea de
justiţie a recunoscut o serie de astfel de principii, dar ele pot intra, în
aceeaşi măsură, şi în categoria drepturilor omului. Încludem în
aceasta, cu titlu de exemplu, următoarele principii: dreptul
fundamental la inviolabilitatea domiciliului (principiu comun tuturor
sistemelor juridice ale statelor membre), dreptul de a forma sindicate
(consacrat în documente internaţionale de referinţă)538, principiul
democraţiei (care se reflectă prin necesitatea participării cetăţenilor la
exercitarea puterii prin intermediul adunării reprenzentative -
534
A se vedea, Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 206; şi Phillipe Manin, Les Communautés Européennes,
L’Union Européenne, Pedone, 1997, 291.
535
Proclamare a fost făcută împreună de către preşedinţii Consiliului, Parlamentului şi Comisiei în
7 decembrie 2000 – Bull. U.E. nr. 12/2000, p. 171-177. A se vedea, V. Constantinesco, La
Charte des droits fondamenteaux de l’Union européenne, în SUB- B nr. 1/2002, p. 8-16; şi O.
Manolache, op. cit. p. 29.
536
Idem.
537
Ibidem
538
De exemplu, Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de O.N.U. în 1948.,
Convenţa Europeană a drepturilor omului din 1950, Convenţia nr. 87/1948, a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii asupra libertăţii sindicale şi protecţiei dreptului sindical, Pactul
internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptat de O.N.U. în 1966, Pactul
internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de O.N.U. în 1966, etc.
A se vedea pentru detalii, Ion Traian Ştefănescu........................................................
Parlamentul European)539, dreptul la respectarea vieţii private (derivă
din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre), dreptul
tuturor persoanelor, în proceduri contradictorii la un proces
corect540.
b. Principiul respectării dreptului la apărare. După acest principiu
trebuie să se călăuzească procedura în faţa organelor comunitare de
jurisdicţie. În procesul aplicării dreptului comunitar, garantarea ,,
respectului dreptului la apărare” are multiple aspecte:
- dreptul de a fi audiat, în condiţiile impuse de respectarea
caracterului contradictoriu al procedurii, nu numai în faţa organelor
jurisdicţionale, care presupun sancţiuni pecuniare 541, ci şi în faţa
organelor administrative, chiar pur consultative, care presupun
sancţiuni disciplinare542, sau administrative543 . Legat de acest aspect
se pune problema audierii martorilor, când aceasta a fost solicitată, în
cazuri strict determinate, sau dreptul de a obţine informaţii, de
exemplu, despre documente care determină Comisia să hotărască
asupra faptului dacă un acord a încălcat art. 85 C.E., cu respectarea
confidenţialităţii în cazul secretului profesional, faţă de terţii
interesaţi544;
- dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale, dreptul
de asistenţă şi reprezentare legală545.
c. Principiul egalităţii, interzice discriminarea după naţionalitate (art.
sau după sex, presupunând un tratatament egal al părţilor în situaţii
identice şi comparabile546. Princiliul are aplicaţii chiar în textele
comunitare, după cum urmează:
- art.141 C.E., interzice discriminarea între sexe prin aplicarea
principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală
pentru muncă egală;
- art.12 par. 2 C.E., interzice expres discriminarea pe motive de
naţionalitate, Consiliul putând adopta potrivit art. 251 C.E. reguli în
scopul interzicerii unei astfel de discriminări;
539
Potrivit art 43 alin. 2 C.E., se cere consultarea Parlamentului, ca mijloc prin care acesta
participă la procesul legislativ comunitar,ca un factor esenţial în echlibrul instituţional urmărit de
Tratat.
540
Pentru o analiză detaliată a acestor principii , a se vedea, O. Manolache. op. cit. p. 29-33.
541
CJCE, 42 şi 49/59, S.N.U.P.A.T, 22. 03. 1961., Rec.156.
542
CJCE, 35/67, Van Eick, 11. 07. 1968. Rec. 481.
543
CJCE, 85/76, Hoffmann-Laroche, 13. 02. 1979, Rec. 511.
544
A se vedea, O. Manolache. op. cit. p.34, şi operele citate acolo..
545
Idem.
546
CJCE, 8/57, Groupement des hauts fourneaux…, 21. 06. 1958, Rec. 223; CJCE, 265/78,
Ferwerda, 05. 03. 1980, Rec. 617
- art. 13 C.E., face referire la combaterea discriminării bazate pe
sex, origine etnică ori rasială, religie ori credinţă, handicap, vârstă sau
orientare sexuală;
- art. 40. alin. 3, exclude orice discriminareîntre producători şi
consumatori în cadrul Comunităţii în organizarea comună a pieţelor
agricole;
- alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalului547.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice
care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea
locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele 548.
Discriminarea trebuie să fie justificată suficient şi în obiectiv, şi nu
arbitrar.
d. Principiul securităţii juridice, se bazează pe ideea certitudinii
dreptului, atât în ceea ce îi priveşte pe particulari, cât şi statele
membre şi instituţiile comunitare549. Principiul se impune, în special,
în următoarele domenii550:
- prescripţia şi decăderea. Curtea impune termene pentru
exercitarea de către instituţii a competenţelor lor, pentru utilizarea
căilor de drept din partea justiţiabililor, de exemplu, Comisia trebuie
să se pronunţe într-un termen de două luni cu privire la
compatibilitatea cu Tratatul a proiectelor de ajutoare prezentate de
către state551, în materia acţiunii în carenţă reclamantul trebuie să
sesizeze instituţia într-un termen rezonabil, sub sancţiunea
decăderii552;
- inopozabilitatea unui act care n-a făcut obiectul unei
publicităţi adecvate553;
- neretroactivitatea. Cu excepţia unor cazuri speciale, un act
comunitar, nu poate avea ca punct de început, al producerii efectelor,
o dată anterioară publicării sale; preocupată, în spiritul securităţii
juridice, Curtea, în anumite cazuri, limitează sau respinge efectul
retroactiv care însoţeşte, în mod firesc, o hotărîre de interpretare sau
547
A se vedea, O. Manolache. op. cit. p.34, şi operele citate acolo.
548
CJCE, 36/74, B.N.O. Walrave and L.J.N. Koch c. Association Union Cycliste International and
others, hot. prelim., 24. 10. 1974, consid. 26-29, în ECR, 1974, 1465; citat de, O. Manolache. op.
cit. p. 40.
549
A se vedea, Ami Barav, Christian Philip, Dictionaire Juridique des Communautée
Européennes, PUF, 1993, p. 211.
550
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 180.
551
CJCE, 120/73, Lorentz, 11. 12. 1973, Rec. 1481.
552
CJCE, 59/70, Pays – Bas, Rec. 639, 06. 07. 1971.
553
CJCE, 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69.
de declarare de nevaliditate dată cu ocazia unei trimiteri
prejudiciare554.
- încrederea legitimă555. Acest principiu este transpus din
dreptul german şi protejează mai ales destinatarii dispoziţiilor
comunitare împotriva modificărilor, cu efect imediat şi fără un
avertisment prealabil, a reglementărilor în cauză 556, ca şi împotriva
furnizării de informaţii eronate557.
- Claritatea şi precizia dreptului. Principiul se opune
formulărilor ambigue ale textelor comunitare558, al transpunerii
directivelor pe simple căi administrative, prin natura lor, juridică,
modificabile559, sau comunicarea unei decizii într-o altă limbă, decât a
destinatarilor560.
În concluzie, reglementările trebuie să fie561:
- clare şi precise, pentru se putea stabili cu certitudine drepturile
şi obligaţiile;
- previzibile pentru justiţiabili;
- eficace şi să vizeze toate cazurile stabilite, când are loc o
transpunere a unei directive în dreptul intern;
- limitate în timp în privinţa efectelor; astfel că, un text nu va
putea fi aplicat decât în mod excepţional la o perioadă anterioară
publicării lui, iar interpretarea textelor comunitare trebuie făcută în
concordanţă cu normele de drept în vigoare şi nu în raport cu
modificările ulterioare.
e. Principiul autorităţii de lucru judecat. Principiu autorităţii de
lucru judecat - non bis in idem – este prevăzut în art. 4 par. 1 din
Protocolul Nr. 7 al Convenţiei Europene privind drepturile omului.
Principiul în cauză interzice o nouă evaluare în profunzime a
săvârşirii unei fapte care ar avea ca rezultat impunerea fie a unei a
doua sancţiuni, în plus faţă de prima, în cazul în care este stabilită
răspunderea pentru a doua oară, fie o primă sancţiune în cazul în care
554
CJCE, 43/75, Defrenne, 08. 04. 1976, Rec. 455; CJCE, 145/79, Roquette, Rec. 1917.
555
A se vedea, F. Hubeau, Le principe de la protection de la confiance légitime dans la
jurisprudence de la CJCE, CDE, 1983, p. 143; şi P. Mengozzi, Évolution de la méthode suivie
par la jurisprudence communautaire en matière de protection de la confiance légitime, rev.
Marché unicque europ. 1997/4, p. 13.
556
CJCE, 74/74, C.N.T.A., 14. 05. 1975, Rec. 533.
557
CJCE, 169/73, Compagnie Continentale France, 04. 02. 1975, Rec. 117.
558
CJCE, 169/80, Société Gondrand, 09. 07. 1981, Rec. 1931
559
CJCE, 102/79, Com. c/Belgique, 06. 05. 1980, Rec. 1473.
560
CJCE, 66/74, Farrauto, 18.02. 1975. Rec. 157.
561
A se vedea, Ami Barav, Christian Philip, op. cit. p. 862; şi Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 208.
răspunderea nestabilită prin prima decizie este stabilită prin cea de-a
doua decizie562.
Au fost însă, acceptate două proceduri paralele, pentru darea
unei hotărâri prejudiciare, una a Comunităţii şi alta naţională, astfel ca
să se impună o dublă sancţiune în materie de carteluri. S-a arătat, de
aemenea, că posibilitatea sancţiunilor concurente nu înseamnă în mod
necesar că posibilitatea a două proceduri paralele urmărind scopuri
diferite este inacceptabilă563. Accepatbiliatatea unei proceduri duale de
acest fel reiese din sistemul special de împărţire a jurisdicţiei între
Comunitate şi statele membre cu privire la carteluri 564. Este necesar
însă ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi
procedurile respective să fie introduse în faţa instanţelor aflate în
cadrul acestuia.
f. Principiul loialităţii565. Principiul loialităţii denumit şi principiul
solidarităţii este promovat de Curtea de Justiţie566 şi prevăzut, în art.
10 T.C.E. Este considerat că rezultă din însăşi natura dreptului
comunitar, deoarece dispune trei obligaţii în sarcina statelor membre,
două pozitive - de natură generală, şi una negativă, astfel:
- să ia toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt
generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea îndatoririlor ce
rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile
Comunităţii (art. 10 alin. 1 T.C.E., partea I);
- să furnizeze Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica
dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar,
adică legislaţiei primare sau secundare (art. 10 alin. 1 T.C.E., partea
II);
- să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea
obiectivelor comunitare (art. 10 alin. 2 T.C.E.);
Un alt exemplu de obligaţie de loialitate rezultă din art. 11 par.
2 T. Ms. care prevede că ,,statele membre sprijină activ şi fără rezervă
politică externă şi de securitate comună într-un spirit de loialitate şi de
solidaritate recprocă (...). Ele se abţin de la orice acţiune contrară
intereselor Uniunii sau susceptibilă de a dăuna eficacităţii sale”.
562
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 34.
563
Idem, şi operele citate acolo..
564
Ibidem
565
A se vedea, O Manolache, op. cit. p. 45.
566
Curtea de Justiţie, face referire deseori la art. 10 T. C.E.ca la un izvor distinct al obligaţiilor
statului membru în siatemul Tratatului. A se vedea, CJCE, 374/89, Comisia c. Belgiei, 19. 02.
1991, ECR, 1991, 2 (I-II), p. 367.
5. Acordurile (convenţiile) încheiate de Comunităţile europene
(Normele juridice ce rezultă din relaţiile exterioare ale
Comunităţilor)
Tratatul C.E. nu conţine nici o dispoziţie de fond prin care
atribuie Comunităţii competenţa de a încheia acorduri internaţionale
nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixează, ci
conţine în art. 300 C.E. doar o dispoziţie de procedură în acest sens 567.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a considerat că o asemenea
competenţă decurge din ,,sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat
Comunităţii posibilitatea să intervină pe scena internaţională fără a se
limita la atribuţiile exprese de competenţă externă.
5.1. Acordurile încheiate de Uniune cu state terţe sau organizaţii
internaţionale568.
Acordurile încheiate de către Uniune în cadrul competenţelor ei
externe, nu numai că o obligă pe plan internaţional, dar se integrează
în ordinea juridică a Uniunii şi devin izvor de drept. În privinţa
încheierii acestor acorduri, Uniunea nu are competenţă absolută, ci o
împarte cu statele membre569. Prin urmare aceste acorduri creează
obligaţii în egală măsură în sarcina Uniunii şi a statelor membre.
Înterpretînd dispoziţiile art. 300 CE (în temeiul căruia încheie
acorduri), şi ale art. 310 (în temeiul căruia încheie acorduri mixte 570, la
care sunt părţi, pe lângă Uniune, şi statele membre) Curtea de Justiţie
a precizat că astfel de acorduri ,,leagă instituţiile comunitare şi
567
Potrivit art. 300 CE, Acordurile sunt încheiate de Consiliu, după cum urmează:
1.Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să înceapă negocierile
necesare(par. 1);
2. înainte de încheierea acordurilor, Consiliul (par. 3) va cosulta Parlamentul European, cu
excepţia acordurilor privind politica comercială comună (art. 133 par. 3 CE). Parlamentul emite
avizul său într-un termen pe care Consiliul îl fixează în funcţie de urgenţă;
3. Parlamentul European, Consiliul, Comisia sau un statmembru poate să ceară avizul Curţii de
Justiţie privind compatibilitatea cu dispoziţiile Tratatului;
4. sub rezerva competenţelor recunoscute Comisiei în acest domeniu, semnarea şi încheierea
acordurilor sunt decise de Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată la propunerea Comisie.
Acordurile încheiate în conformitate cu art. 300 CE obligă instituţiile Comunităţilor şi statele
membre.
568
A se vedea, Analyse synthetique des accords qui lient les Communautés a des pays tiers.
Commission européenne, juin 2001, citat de, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 161, 162;
O. Jacot- Guillarmond, Droit communautaire et droit international public, Librairie de
l’Université de Genevé, 1979, R. Kovar, Les accords liant les Communautés européennes et
l’ordre juridiqué communautaire, RMC, 1973, p. 345; şi J.Rideau, Les accords internationaux
dans la jurisprdence de la CJCE, RGDIP, 1990, p. 289; SFEDI, Droit international et droit
communautaire, Perspectives actualles, Pedone, 2000.
569
A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 76.
570
A se vedea, :::::::::::::::::::::::::::::::::CJCE, Demirel, 30. 04. 1974, Rec.
statele membre”, iar în continuare, referindu-se la Acordul de asociere
a Greciei cu CEE, a arătat că ,,dispoziţiile acordului fac parte
integrantă, începând cu intrarea în vigoare a acestuia, din ordinea
juridică a Uniunii (comuniatară)”571. Pentru încheierea acestor
acorduri Consiliul utilizează în practică ,,decizii „ sau ,,regulamente”,
în anexa cărora acestea sunt reproduse. Actele astfel utilizate nu intră
în categoria actelor reglementate de art. 249 CE, prin urmare nu
trebuie analizate din perspectiva ,,receptării”, ,,transpunerii” sau ,,
implementării” acordului572. Tratatele nu conţin nici o prevedere
referitoare la publicarea acordurilor externe, motiv pentru care vor
avea următorul regim juridic:
- dacă autorizaţia de încheiere este dată prin intermediul
regulamentului (în anexa căruia sunt reproduse acordurile),
publicarea acordului se realizează întotdeauna înaintea încheiereii
acordului;
- dacă autorizaţia de încheiere se acordă pe calea deciziei,
încheierea acordului nu are loc înainte ca Instituţia Consiliului să fi
decis publicarea.
Regulamentul intern al Consiliului prevede publicarea ,,
acordurilor internaţionale încheiate de Comunitate”573
În orice caz, acordul nu-şi produce efectele, nefiind, deci,
opozabil decât din momentul publicării.574
Acordul – fiind un act al unei instituţii comunitare – Consiliu
-în măsura în care priveşte Comunitatea, devine parte integrantă a
ordinii juridice comunitare de la data intrării sale în vigoare,
regulamentul sau decizia de încheiere a Consiliului conţinând şi o
menţiune în acest sens, respectiv ,,la data intrării în vigoare a
acordului acesta va fi publicat în Jurnalul Oficial (este vorba despre
JOCE).
5. 2. Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către
anumite acorduri externe ale Uniunii
Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe cu
state terţe care instituie organe (de exemplu de gestiune) şi cărora le-a
fost conferită puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să
se fi prevăzut posibilitatea ratificării sau aprobării pentru a fi
571
CJCE, 131/73, Haegeman, 30. 02. 1974, Rec. 459.
572
CJCE, avis 1/1991, 14. 12. 1991, Rec. I – 6079.
573
A se vedea, Regulamentul Consiliului în versiunea din 31 mai 1999 (JOCE, n. L. 147/13 din 12
06. 1999)
574
CJCE, , 98/78, Racke, 25. 01. 1979. Rec. 69.
obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul acordurilor
de asociere sau cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri
ai Convenţiei de la Lomé, consiliul internaţional cu privire la cacao:
art. 12 din Acordul internaţional cu privire la cacao din 1975, consiliul
internaţional referitor la cafea: art. 15 din Acorda ul al cafelei din
1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au
fost reproduse în anexele regulamentelor comunitare, urmând să fie
publicate în JOCE575.
Curtea de Justiţie n-a avut nici o obiecţie în a considera, în
principiu, că astfel de acte normative fac parte integrantă din ordinea
juridică comunitară, fiind prin urmare considerate izvoare de drept
comunitar576. Prin urmare, ea şi-a extins competenţa şi la măsurile
adoptate de către organele instituite prin aceste convenţii, fie că au fie
că nu au caracter obligatoriu577.
De exemplu, unele din măsurile cu caracter obligatoriu
adoptate de către organele instituite prin aceste acorduri sunt deciziile
luate de către Consiliul de asociere, instituit prin acordul de asociere
între CE şi Turcia578.
Celelalte măsuri l-a care s-a făcut referire nu au caracter
obligatoriu, au valoarea unor recomandări şi sunt numite
aranjamente; ele provin, de exemplu, de la o Comisie mixtă instituită
prin Convenţia între CE şi ţările AELS579 referitoare la un tranzit
comun.580
575
Dintre acestea enumerăm: regulamentul comunitar din 19. 10. 1976, referitor la aplicarea
regulamentului economic şi al regulilor de control adoptate la 26. 07. 1976 de către consiliul
internaţional referitor la cacao publicat în JOCE, n. L. 321 din 10. 11. 1976; regulamentul din 18.
10. 1976 cu privire la aplicarea sistemului de certificate de origine adoptat la 30. 09. 1976, de ătre
consiliul internaţional al cafelei, publicat în JOCE, n. L. 309 din 10. 11. 1976; regulamentul din
19 . 01. 1982, referitor la aplicarea deciziei nr. 1/82 a consiliului de asociere CEE/Malta, publicat
în JOCE, n. L. din 23. 01. 1982; regiulamentul nr. 485/85 referitor la aplicarea deciziei nr. 2/85 a
Consiliului de miniştri ACP- CEE, publicat în JOCE, n. L. 61/1 din 1. 03. 1985. A se vedea, Guy
Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p.162.
576
CJCE, 87/75, Bresciani, 5. 02. 1976., Rec. 129.
577
CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461.
578
CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461; CJCE, 355/93, Eroglu, 5. 10. 1994. Rec.
2311.
579
Este vorba despre acordul multilateralde asociere încheiat la 2 mai 1992, la Porto, între
Comunitatea Europeană şi statele sale membre, pe de o parte, şi ţările membre ale Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS), pe de o parte (Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia,
Suedia, Lihtenstein şi Elveţia), privind creearea unui Spaţiu Economic European (SEE). Acordul
a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1994 (nu a fost ratificat de Lichtenstein şi Elveţia).
580
CJCE, 188/91, Rec. I- 363. Curtea de Justiţie şi-a declarat competenţa şi în privinţa
interpretării acestor măsuri; A se vedea, Ioana- Nely Militaru, Trimiterea prejudiciară în faţa
Astfel de organe – comisie mixtă, consiliu de asociere etc – nu
constituie cu siguranţă instituţii ale Comunităţilor, dar Curtea a arătat,
referindu-se la deciziile consiliului de asociere CEE - Turcia că,
ţinând cont de legătura directă pe care actele acestuia le prezintă cu
un acord (respectiv, convenţie) care face parte din ordinea juridică
comunitară, şi ele fac parte integrantă din această ordine, din
momentul intrării lor în vigoare581.
De asemenea, deciziile organelor instituite prin acordurile
externe sau prin organizaţiile internaţionale la care Comunităţile
Europene au aderat fac parte din ordinea juridică comuniatară,
constituind prin urmare, izvoare de drept.
5. 3. Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe.
Curtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile
comunitare (Comunităţile) şi ulterior Uniunea să fie legate prin
acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele
lor membre.
→ În legătură cu acordurile internaţionale încheiate de statele
membre înainte de 1 ianuarie 1958, art. 307 alin.1 T.CE prevede că
drepturile şi obligaţiile izvorîte din asemenea acorduri încheiate între
unul sau mai multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe
state terţe, pe de altă parte, nu vor fi afectate de dispoziţiile
Tratatului.
Prin urmare, aplicarea Tratatului nu afectează de angajamentul
statelor membre, respective, de a respecta drepturile ţărilor terţe şi de
a îndeplini obligaţiile ce rezultă dintr-un acord anterior.
Pentru anumite acorduri Comunităţile/Uniunea s-a substituit
statelor membre în privinţa angajamentelor născute. Argumentul
determinant fiind transferul de la statele membre către Uniune a
competenţelor precedent exercitate de către ele în domenii acoperite
prin tratat582.
Este cazul GATT583-ului. La data încheierii Tratatului CEE,
statele membre erau efectiv legate prin angajamente ce decurgeau din
Curţii Europene de Justiţie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 85 şi urm.
581
CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461.
CJCE, 21 a 24/72, International Fruit Company, 12. 12. 1972, Rec, 1210.
582
GATT este prescurtarea de la ,,General Agreement on Tarrifs and Trade”- Acordul general
583
pentru Tarife vamale şi Comerţ . Parte la acest acord sunt în prezent 123 state însumând peste
90% din comerţul mondial. Din 1995, GATT face parte din Organizaţia Momdială a Comerţului
(OMC). OMC este ănsărcinat să trateze toate problemele comercuiale, ,,noua denumire sugerând
permanentizarea dialogului pe acestă temă, justificată de globalizarea şi mondializarea
economiei”. A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit. p. 110.
acest acord. Acordul respectiv nu intră în ordinea juridică comunitară,
nu este considerat izvor de drept al Uniunii, dar poate afecta acest
drept. De aceea în măsura în care aceste acorduri sunt incompatibile
cu Tratatul statele membre, respective, (atât ale Uniunii, cât şi părţi
ale Acordului ) vor trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a
înlătura incompatibilităţile stabilite584.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a acceptat să interpreteze
angajementele care decurg din acordurile multilaterale încheiate între
statele membre la care Comunitatea nu este parte, dar care o leagă
prin efect de succesiune (ca în ipoteza GATT-ului). Curtea şi-a
întemeiat această poziţie – cu scopul de a conchide asupra caracterului
obligatoriu al acestui acord – pe art. 307CE (234) şi pe transferul
gradual al competenţelor intervenit în domeniul politicii comerciale,
ca şi pe exercitarea efectivă a acestor competenţe de către instituţiile
Comunităţii în cadrul GATT585.
Cu toate acestea, Curtea, în grija de a proteja ordinea juridică a
Uniunii, n-a generalizat raţionamentul referitor la GATT, bazat pe
succesiunea Comunităţilor europene la obligaţiile statelor membre. Ea
a analizat articolul 307 CE într-o maieră restrictivă, arătând că
dispoziţiile lui ,,au drept obiect, conform principiilor de drept
intrernaţional, să precizezecă aplicarea tartatului nu afectează
angajamentul statului membru avut în vedere, de arespecta drepturile
statelor terţe decurgând dintr-un acord anterior şi de a respecta
obligaţiile corespunzătoare586. Astfel, Comunitatea nu este legată de o
convenţie internaţională încheiată de statele membre anterior intrării
în vigoare a Tratatului CE decât dacă sunt reunite patru criterii587:
584
Aliniatul 2 al art. 307 CE prevede obligaţia statelor membre de a elimina incompatibilităţile
existente între tratatele anterioare şi dreptul comunitar. În măsura în convenţiile anterioare nu
sunt compatibile cu Tratatul, statele trebuie să folosească mijloacele adecvate pentru a elimina
ceste incompatibilităţi. A se vedea, Joel Rideau, Le droit des Communautés européennes, ed.
Presses Universitaires de France, paris, 1995, p. 60. A se vedea şi, CJCE, 131/73, Haegeman, 30.
2. 1974, Rec. 459; CJCE, 163/90, Leopold Legros, 16. 07. 1992, punct 23, în privinţa acordului
de liber schimb CE-Suedia, citate de Joe Verhoeven, ...........p. 306.
585
Curtea a precizat, că în măsura în care, în baza Tratatului CE, Comunitatea şi-a asumat
competenţe anterior exercitate de statele membre în domeniul aplicării Acordului generale,
dispoziţiile acestui acord au drept efect să lege Comunitatea.
586
Soluţia reţinută de art. 307 CE are meritul de a nu lega un stat membru –prin aderarea sa la
Comunitate – de obligaţii pe care nu şi le-a asumat, iar din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se
desprinde ideea că soluţia consacrată în hotărârea GATT nu se aplică şi altor acorduri (convenţii)
internaţioanle (aşa cum este, de exemplu, Convenţia Europeeană de apărare a drepturilor omului).
A se vedea, R. Kovar, Communautés européennes, Cour de Justice, Procedure. Juris- Classeurs-
Droit international, 1988, Fasc. 161, p. 51.
587
A se vedea, R. Munteanu, op. cit. p. 302.
atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi participarea
instituţiilor, acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii
statelor terţe.
→ Iar în privinţa GATT-ului, după 1 ianuarie 1958, Uniunea în
calitate de succesoare a statelor membre părţi la acest acord, a fost
considerat partener la acesta, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor
născute anterior, care au fost transferate către Uniune.
Din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se desprinde ideea că
soluţia consacrată în hotărârea GATT nu se aplică şi altor acorduri
(convenţii) internaţioanle
Prin urmare, Curtea a evitat să se pronunţe că Uniunea este
legată printr-un Acord, chiar ratifictat de către toate statele membre,
de exemplu, în cazul Convenţiei Europeane de apărare a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. A fortiori, rămâne deschisă
problema de a şti dacă Uniunea va fi legată prin acordurile încheiate
de către statele sale membre, posterior intrării în vigoare a Tratatului
CEE, în domenii care relevă competenţa lor internaţională (reziduală
sau tranzitorie), de exmplu, acordurile încheiate în cadrul Consiliului
Europei588
5. 4. Locul acordurilor externe în ordinea juridică comunitară
Acordurile internaţionale încheiate de Uniune (Comunităţi), în
numele ei, se integrează, ca orice act al acesteia, în ordinea juridică a
Uniunii, reprezentând, prin urmare izvoare de drept.
Se consideră că aceste acorduri internaţionale au o valoare
normativă inferioară dreptului primar, şi principiilor generale ale
dreptului şi superioară dreptului derivat589, sau că ele prevalează
asupra actelor de drept derivat (potrivit jurisprudenţei uniunii), ca şi
asupra acordurilor dintre statele membre şi acordurilor între aceste
state şi statele terţe care obligă Uniunea (în speţă Comunitatea)590.
De menţionat că, în măsura în care acordurile externe ,,leagă
instituţiile”, Curtea a dedus că trebuie respectate, ca atare, ceea ce
antreanează prioritatea lor asupra dreptului derivat al uniunii şi în
special al regulamentelor
Prin urmare, aceste acorduri fac parte ,,din blocul legalităţii
comunitare”591(în prezent al Uniunii), a cărui respectare este asiguartă
de Curte în cadrul competenţei sale atât contencioase cât şi
588
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 163.
589
A se vedea, J. – Gautron, op. cit. p. 212; şi
590
A se vedea, J. – M. Favret, op. cit. p. 244.
591
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 164.
necontencioase (prejudiciare)592. Această prioritate priveşte atît actele
comunitare anterioare cât şi posterioare, intrării în vigoarea a
Tratatului CEE, nefiind afectată de forma (decizie sau regulament) în
care s-a încheiat acordul.593
6. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Jurisprudenţa (denumită şi practica judecătorească), este
alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către
instanţele de toate gradele. Rolul jurisprudenţei este acela de a
interpreta şi aplica la cazuri concrete legea. Deşi, în această lumină,
jurisprudenţa nu poate avea efect creator, nu poate fi izvor de drept, în
practică se constată de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung
la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege594.
În sistemul juridic continental jurisprudenţa nu este acceptată ca
izvor de drept. Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru
cauzele ce survin în viitor, prin urmare, ele nu au efecte erga omnes,
în principiu. Interpretarea dreptului, însă, este cu atât mai necesară, cu
cât legea este mai generală şi prezintă mai multe lacune595.
Din această perspectivă, se consideră că jurisprudenţa Curţii de
Justiţie reprezintă un izvor esenţial de drept deaorece în numeroase
probleme Curtea completează şi precizează dispoziţiile Tratatelor,
concomitent cu aigurarea respectării lor596. Reamintim că Tratatul de
la Roma (CE) are caracteristicile unui tratat-cadru, care stabileşte într-
un mod foarte general obiectivele iar în privinţa politicilor prin care se
realizaeză aceste obiective recurge la concepte cu un contur neclar
( de exemplu, art. 28 CE - măsuri cu efect echivalent, art. 39 CE -
ordine publică, la libera circulaţie a lucrătorilor etc)597.
Jurisprudenţa Uniunii a fost considerată izvor de drept, şi
datorită lipsei de reglementare, sau reglementării lacunare, din materia
concurenţei, de exemplu, referitoare la validitatea noilor acorduri
încheiate după intrarea în vigoare a unui Regulament în materie598.
592
CJCE, 21 a 24/72, International Fruit Company, 12. 12. 1972, Rec. 1210.
593
A se vedea, Guy Isaac et Marc Blanquet, op. cit. p. 164.
594
A se vedea, Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, op. cit. p. 173.
595
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 49.
596
A se vedea, Louis Cartou, p. cit. p. 36.
597
A se vedea, O. Manolache, op. cit. p. 49; şi R. Dehousse.op. cit p. 72.
598
Este vorb ade spre Regulamentul nr. 17/62, în prezent abrogat şi înlocuit. Idem, p. 50.
CAPITOLUL V INSTITUŢIILE COMUNITĂŢILOR
EUROPENE/UNIUNII EUROPENE
4. CONSILIUL EUROPEAN
Este format din şefii statelor sau guvernelor statelor membre şi
Preşedintele Comisiei Europene
Se întruneşte pentru a soluţiona problemele nesoluţionate de către
Consiliul Uniunii
4.1 Istoric şi mod de lucru
Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o
instituţie a Uniunii Europene. Consiliul European este alcătuit din şefii de
state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele
Comisiei Europene. Ideea constituirii Consiliului European datează din
anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească periodic.
Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European
(1987), astfel că, în prezent, Consiliul European se întruneşte, în principiu,
de 2 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare
Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante
din punct de vedere politic, dar nu au valoare juridică. Pentru ca aceste
decizii să fie puse în aplicare, este necesar să se urmeze procedura obişnuită
pentru adoptarea legislaţiei comunitare, în funcţie de domeniul respectiv.
4.2.Atribuţii
Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice,
economice şi sociale generale. După Tratatul de la Maastricht, Consiliul
European a devenit în mod oficial iniţiatorul politicilor majore ale Uniunii
Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor
situaţii de criză sau pentru soluţionarea unui dezacord între statele membre
(între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene). Consiliul stabileşte
priorităţile şi calendarul construcţiei europene, cum ar fi de exemplu reforma
Tratatelor Uniunii sau finanţările din bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe
scenă internaţională, având rol esenţial pe plan internaţional prin Politica
Europeană de Securitate Comună..