COLEGIUL ECONOMIC „P.S.

AURELIAN” SLATINA – OLT

SPECIALIZAREA:

TEMA: IGIENA COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI ÎN

COLECTIVITATE

Prof. coordonator,

Absolvent,

2013 – 2014

1
 CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I NUTRIŢIA, ALIMENTAŢIA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI

ÎN PRIMUL AN DE VIAŢĂ………………………………………………….4

CAPITOLUL II NUTRIŢIA, ALIMENTAŢIA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI

DE LA 1 LA 7 ANI…………………………………………………………22

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ BOLILE INFECTO-CONTAGIOASE LA

COPII SI PROFILAXIA LOR…………………………………………...….35
3.1. Boli infecto-contagioase. Concept si evolutie …………………………35
3.2. Notiune de imunitate, tipurile ei…………………………………………37
3.3. Profilaxia prin vaccinare …………………………………………………37
3.4. Bolile si comportamentul copilului………………………………………39

CONCLUZII…………………………………………………………………………………….52

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..…….53

2
 ARGUMENT

A avea copii este dorinţa oricărei femei sănătoase. Aforismul "femeia se

realizează prin căsnicie şi devine fericită prin maternitate" este adevărat. Oricare ar fi
nivelul de cultură, profesie, orice idealuri ar avea femeia, în timpul sarcinii şi alăptării,
îndatoririle de mamă trec pe primul plan, toate celelalte obligaţii - profesionale, sociale -
se fac cu eforturi considerabile. Şi de multe ori, aceste eforturi trec neobservate de
familie, chiar de soţ, determinând stări conflictuale şi fiind surse de epuizare fizică şi
psihică a viitoarei mame.
O femeie gravidă, care are obligaţii de serviciu, sociale, gospodăreşti şi de
îngrijire încă a altor copii, este demnă de toată admiraţia şi consideraţia celor din jur.
Dorinţa sănătoasă de a avea un copil înseamnă curajul de a-l primi şi accepta aşa cum
va fi el - fără preferinţă de sex, fizic, fire -, precum şi datoria de a-i crea condiţii
corespunzătoare de viaţă.
Recuzarea sau amânarea sarcinii din motive economice sau de comoditate, are
de multe ori consecinţe nefaste, prin metodele utilizate, asupra femeii înseşi, ca şi
asupra viitorului copil (prematuritate, malformaţii). O bună pregătire psihic-educaţională
a mamei este absolut necesară pentru viaţa şi sănătatea copilului.
În cele ce urmează, vom prezenta noţiuni legate de creşterea, dezvoltarea şi
îngrijirea copilului, de la naştere până la perioada de adolescenţă.

3
 CAPITOLUL I
NUTRIŢIA, ALIMENTAŢIA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI
ÎN PRIMUL AN DE VIAŢĂ

1. Primul an de viaţă: se diferenţiază:

- perioada de nou născut (0-30 de zile), când prioritate au problemele de alimentaţie
(naturală, artificială, mixtă), iar îmbolnăvirile pot duce la agravarea rapidă, necesitând
intervenţie de urgenţă;
- perioada de sugar mare (3 luni-1 an), când adoptarea mediului este mai uşoară în
condiţiile în care diversificarea alimentaţiei este corectă, îngrijirea corespunzătoare şi
factorii naturali sunt folosiţi raţional pentru călirea organismului şi instalarea unor bune
mecanisme de apărare imunologică, când trecerea de la viaţa intrauterină la cea
extrauterină impune măsuri deosebite de îngrijire.
Nou-născutul la termen prezintă următoarele caracteristici morfologice: talia
medie 50 cm, sub 47 cm fiind prematur; greutatea 3000-3500 g, caracteristică nou-
născutului la termen, subponderalii situându-se între 2500-3000 g, iar prematurii sub
2500 g; perimetrul cranian 34-35 cm, iar cel toracic 32 cm; ţesutul adipos subcutanat
bine dezvoltat; pielea lucioasă, roz-deschisă, lanugoul (părul fin care cade repede după
naştere) se găseşte numai pe umeri şi cel mult pe frunte; unghiile ajung sau depăşesc
pulpa degetelor; cartilajele nasului şi pavilioanelor urechii sunt palpabile; testiculele
coborâte în scrot la băieţi, iar la fetiţe labiile mari acoperă pe cele mici; reflexele de supt
şi înghiţit prezente; vocea viguroasă.

Perioada de nou-născut este caracterizată de:

- scăderea fiziologică în greutate, între prima şi a 4-a zi, fiind de 3-10 %, în medie 6 %
din greutatea la naştere. Recuperarea începe din ziua a 5-a, atingând greutatea de la
naştere între a 12-a - a 14-a zi;
- icterul fiziologic - coloraţia icterică a tegumentelor - apare între a 2-3-a zi, se
accentuează până în a 4-a - a 5-a zi şi nu este însoţit de modificarea de culoare a

4
scaunului şi urinei, chiar dacă copilul este mai somnolent şi suge mai greu. Dispare în a
2-a săptămână;
- criza genitală apare în a 3-a - a 4-a zi sub forma unei tumefieri a glandelor mamare cu
sau fără secreţie vaginală lăptoasă, secreţie mică sângerândă sau mucoasă la fetiţe şi
mărire de volum a testiculelor la băieţi.
Perioada de sugar, caracterizată în principal pe ritmul intens de creştere staturo-
ponderală (triplarea greutăţii la sfârşitul primului an şi creşterea taliei cu 20 cm), precum
şi a dezvoltării sale psiho-motorii (prin maturizarea sistemului nervos şi dezvoltarea
organelor de simţ), făcând posibile mişcările coordonate, voluntare şi definirea
personalităţii psiho-afective a lui.
Creşterea şi dezvoltarea armonioasă a sugarului este condiţionată de o serie de
factori interni (funcţia normală a tuturor organelor şi sistemelor) şi externi (alimentaţia,
îngrijiri igienice, condiţii de mediu, călirea organismului).
Criteriile de apreciere a dezvoltării somatice a copilului sunt: greutatea, creşterea
în lungime şi dezvoltarea craniului.
Greutatea. În primele 4 luni copilul creşte cu aproximativ 150 g pe lună, astfel că
la sfârşitul lor îşi dublează greutatea de la naştere; în următoarele 4 luni creşterea
medie a greutăţii este de 500 g/lună, iar în ultimul trimestru de aproximativ 250 g pe
lună, astfel că la 1 an îşi triplează greutatea de la naştere.
Cântărirea periodică a sugarului este esenţială pentru urmărirea dezvoltării sale,
efectuându-se la domiciliu sau la dispensare, în condiţii adecvate.
Creşterea în lungime - talia -, se măsoară lunar de către o persoană competentă.
Valorile ei urmează o scară regulat ascendentă, însumând, în medie, 70 cm la sfârşitul
primului an.
Dezvoltarea craniului este urmărită prin măsurarea perimetrului şi a fontanelei
anterioare. Perimetrul cranian creşte mai mult în primele 6 luni, de la 35 cm la 42 cm şi
mai lent apoi, atingând la 1 an 46-48 cm. Fontanela anterioară, situată între osul frontal
şi cele două parietale, are un diametru anterioro-posterior de 3-5 cm la naştere, se
închide treptat între 12-18 luni.
Dezvoltarea psihomotorie a sugarului este condiţionată, în primul rând, de
integritatea şi maturizarea morfologică şi funcţională a sistemului nervos, în decursul

5
primului an de viaţă, dar şi de condiţiile de igienă şi îngrijire: alimentaţia, călirea,
educaţia, ca şi de frecvenţa şi gravitatea îmbolnăvirilor, chiar a celor care nu afectează
direct sistemul nervos.
La 1 lună persistă reflexele noului născut, aşezat cu faţa în jos ridică scurt timp
capul, fixează şi urmăreşte scurt timp mişcarea unui obiect din câmpul vizual pe o
distanţă mică, încetează plânsul la auzul vocii mamei. Sugarul de 2 luni are reflexele
arhaice mult atenuate, ele încep să se şteargă treptat, aşezat cu faţa în jos, ridică capul
sprijinindu-se în mâini şi coate, urmăreşte obiectele în mişcare din câmpul vizual, mult
mai bine. Începe să zâmbească mamei şi persoanelor apropiate.
La 3 luni, culcat pe spate prezintă mişcări necoordonate de apucare; aşezat cu
faţa în jos, ridică şi ţine capul bine, urmăreşte cu plăcere imaginile mobile, îşi
recunoaşte anturajul apropiat, se bucură la vederea mamei, apar sunetele guturale,
întâmplătoare.
La 4 luni, îşi ridică umerii şi capul din poziţia culcat pe spate, întinde mâna către
obiectele din câmpul său vizual, se întoarce singur de pe abdomen pe spate, urmăreşte
bine obiectele sau persoanele aflate în mişcare, deosebeşte şi recunoaşte bine
persoanele din anturajul apropiat, râde şi gângureşte ca răspuns la stimulare; îi creşte
interesul pentru jucării, îi plac jucăriile care sună.
Sugarul de 5 luni - 6 luni nu mai prezintă reflexele arhaice, apucă, cercetează şi
duce la gură orice obiect, aşezat în şezut stă singur câteva momente, recunoaşte vocea
mamei, îl interesează persoanele din jur, ca şi propria persoană (imaginea sa din
oglindă), râde în hohote şi emite strigăte de bucurie, este activ la joc, este interesat de
forma şi culoarea jucăriilor.
La 7-8 luni, copilul se ridică singur în poziţie şezândă, se târăşte pentru a se
deplasa, învaţă mişcarea de adunări (îşi adună jucăriile în farfurie), bate cu linguriţa în
masă, învaţă mişcarea de aruncare, respinge persoanele care nu-i plac, răspunde
inconstant la numele său, îl amuză să-şi arunce jucăriile din pat, să facă zgomot,
lovindu-le.
La 9 luni, se ridică singur în picioare, stă sprijinit de marginile patului, dar nu ştie
să se reaşeze, manifestă iniţiativă în relaţiile cu cei din jur prin zâmbet, oferirea unei
jucării, poate fi învăţat să înceapă să-şi controleze sfincterele pentru emisia de urină şi

6
scaun, începe să înţeleagă negaţia, interdicţia, pronunţă bine câteva bisilabe, este
interesat de jucăriile mai complicate, învaţă să bea din căniţă.
La 10-11 luni el participă activ la jocuri, se ridică singur şi se reaşază, bea din
cană şi învaţă să mânuiască lingura, merge sprijinit, repetă cuvintele foarte simple ale
adultului.
La vârsta de 1 an, copilul merge singur, aflat în picioare se apleacă pentru a lua
o jucărie, imită adultul, are un vocabular de 7-15 cuvinte simple, în funcţie de educaţie
şi posibilităţi individuale.
Dacă sugarul este examinat periodic se poate observa la timp orice abatere, mai
mare sau mai mică, de la schema expusă, astfel încât medicul poate lua măsurile cele
mai indicate de remedieri, de recuperare a unei eventuale întârzieri a dezvoltării
psihomotorii.

Îngrijirile acordate copilului în primul an de viaţă

În maternitate, îngrijirile sunt acordate de persoane avizate, ele vor fi amintite pe
scurt:
- legarea, secţionarea şi pansamentul cordonului ombilical;
- profilaxia oftalmiei;
- examenul clinic pentru stabilirea stării de sănătate a copilului la naştere, evaluarea
rapidă a scorului Apgar, pentru urgente intervenţii de necesitate;
- cântărirea, măsurarea noului-născut;
- toaleta cavităţii bucale, a tegumentelor, a nasului şi a ochilor, atunci când au secreţii;
- înfăşarea şi termometrizarea.

Camera copilului
Spaţiul ce va fi afectat copilului, trebuie stabilit încă înainte ca mama să nască.
Patul şi trusoul intim trebuie pregătite de părinţi încă înainte de sosirea de la maternitate
a copilului. Ideal este ca, încă de la început copilul să doarmă singur în cameră; cum
puţine familii îşi pot îngădui aceasta, trebuie ca în orice caz, în camera comună copilului
şi părinţilor, televizorul să lipsească, de asemenea nu au ce căuta musafirii sau copiii
mai mari.

7
 Dacă condiţiile familiei sunt precare şi încăperea respectivă serveşte şi de
bucătărie, aceasta va fi aerisită cât mai des. Vara, copilul să fie ţinut afară cât mai mult.
Când există totuşi posibilitatea, camera copilului trebuie să fie cea mai luminoasă,
însorită, uşor de aerisit, orientată spre sud sau răsărit, spre grădină, nu spre stradă.

Curăţenia se face zilnic, cu ajutorul unor cârpe umede.

Îmbrăcămintea sugarului trebuie să corespundă cerinţei de a fi adaptată
temperaturii ambiante, să apere copilul de încălzire sau răcire, să protejeze
tegumentele şi să regleze eliminarea apei prin transpiraţie fiziologică. Ea îşi poate
îndeplini acest rol numai dacă este confecţionată din material potrivit sezonului: bumbac
subţire vara, bumbac gros sau lână iarna, croită pe măsura corectă şi cusută astfel
încât să nu-l stânjenească.
Pentru noul-născut, trusoul minim trebuie pregătit până prin luna a 7-a (naşterile
premature fiind destul de frecvente). Hainele să fie cât mai simple şi mai economice,
uşor de întreţinut, mai puţin sau de loc ca obiecte de podoabă şi în mod deosebit să
corespundă scopului de a proteja copilul. Ele pot fi confecţionate chiar de mamă, iar
acolo unde condiţiile materiale sunt modeste, folosirea materialelor din rufe vechi, bine
spălate, fierte, este chiar indicată pentru capacitatea de absorbţie şi permeabilitatea lor
mai bună. Lâna nu se foloseşte pentru îmbrăcămintea în contact direct cu pielea.
Îmbrăcămintea sugarului se încheie cu şireturi de pânză sau cu nasturi, în nici un
caz agrafe, să fie de culoare deschisă, uşor de spălat şi călcat. Ea trebuie să cuprindă:
cămăşuţe şi pieptăraşe - 6-10; scutece de mărimi şi materiale subţiri diferite 70/70 cm şi
80/80 cm din finet, de 75/90 cm, în total 24-30, pantalonaşi 8-10 buc. (sugarul cu
picioarele lăsate libere, având scutec sau tampon absorbant sub pantalon, se va putea
mişca în voie, dezvoltându-şi musculatura şi capacitatea de coordonare a mişcărilor).
Materialele plastice izolante pot fi folosite numai scurt timp, de 2-3 ore, în timpul
plimbării şi nu în rest.
Aşternutul de pat asigură odihna copilului şi trebuie să corespundă cerinţelor de
igienă. El cuprinde: salteaua din ţesătură compactă, umplută cu materiale ieftine,
igienice, uşor de spălat şi de întreţinut; cearşafurile din pânză, îmbracă salteaua,
pătura, sunt frecvent schimbate şi spălate, numărul lor fiind măcar 3; muşamaua, de

8
măsura saltelei, aşezată între saltea şi cearşaf şi una mică de 40/40 cm peste cearşaf,
subţire, din material plastic, acoperită cu un scutec de finet.
La sugar şi copilul mic, perna nu este necesară. Dacă părinţii o doresc totuşi, ea
să fie mică şi umplută cu iarbă de mare, burete de plastic etc. Plăpumioara, din molton,
satin sau stambă, trebuie capitonată cu un strat subţire de vată sau lână sau pături
subţiri, moi, pentru sugari.
Baia sugarului este forma ideală de îngrijire a tegumentelor. Ea curăţă pielea, dar
şi stimulează circulaţia şi funcţiile pielii, dă aspectul proaspăt şi plăcut al copilului bine
îngrijit. Ea se face zilnic, de obicei seara - baia are şi efect calmant -, în camera
încălzită la 20-22 grade, fără curenţi de aer (ferestre închise) şi apa încălzită la 36,5-37
grade, trebuie să acopere umerii copilului aşezat în poziţie semişezândă. Cădiţa de baie
este folosită strict numai pentru aceasta, întreţinută perfect curată, opărită regulat.
Pentru a deveni o rutină plăcută, atât pentru mamă, cât şi pentru copil, tehnica
îmbăiatului trebuie însuşită de mamă foarte corect, de la primul copil, la prima baie. Se
dezbracă copilul, rufele murdare se pun în vasul pregătit, se curăţă tegumentele
sugarului de eventuale materii fecale. Apoi se ia copilul pe antebraţul stâng, sprijinindu-i
ceafa şi spatele copilului în timp ce palma mâinii îi cuprinde umărul stâng cu degetele în
axilă, iar policele deasupra umărului. Urmează gâtul, braţele, mâinile, toracele,
abdomenul, membrele inferioare. Se spală apoi spatele, menţinând copilul în aceeaşi
poziţie sau întorcându-l pe antebraţ cu faţa în jos, dar nu în apă. După clătire, sugarului
mai mare i se poate face un duş călduţ.
Baia durează 3-5 minute în primele luni şi 6-8 minute după 8 luni, după care este
scos pe cearşaful de baie cu care se înveleşte, ştergându-l uşor, prin tamponare, nu
prin frecare.
Se trece apoi, la spălarea ochilor, curăţarea nasului şi toaleta urechilor, folosind
tampoane mici de vată, beţişoare speciale, cu multă atenţie şi delicateţe. Părul se perie
zilnic cu perie personală, mică, moale. Eventualele cruste se înlătură prin ungere seara
cu uleiul propriu, apoi dimineaţa prin pieptănare şi periere.
Înfăşatul să nu fie strâns. Boneta se foloseşte numai pentru 1-2 ore, după baie,
când atmosfera este mai rece. Şi în primul an de viaţă, călirea organismului prin factori
naturali este deosebit de importantă. Ea creşte rezistenţa şi capacitatea de adaptare a

9
corpului la variaţiile factorilor fizici şi biologici ai mediului. Ea se aplică tuturor sugarilor:
eutrofici, sănătoşi sau cu dezvoltare deficitară şi aflaţi în perioade de convalescenţe
după diverse afecţiuni.
Aerul, lumina, soarele, apa sunt factori fizici naturali folosiţi, după anumite reguli
de bază: aplicare treptată ca durată şi intensitate, se face încă din primele zile de viaţă,
este continuă, sistematică, folosind factorii fizici în complex, individualizat pentru fiecare
copil în raport cu vârsta, starea de sănătate, modul cum reacţionează copilul.
Aerul se foloseşte pentru călire, prin: aerisirea corectă a camerei, vara aproape
toată ziua, iarna câteva minute la fiecare 2 ore; temperatura camerei să nu scadă mai
mult de 3 grade şi aceasta din chiar primele zile de viaţă; scoaterea la aer a copilului,
vara de la 2 săptămâni de viaţă iarna de la 4 săptămâni, începând cu câteva minute de
plimbare până la 2-3 ore vara, 30-40 minute iarna, repartizate în 2 reprize şi numai
vântul cu praf, viscolul, ceaţa, frigul umed şi gerul excesiv pot fi motive de renunţări.
În timpul plimbării să se evite locurile aglomerate, mijloacele de transport în
comun, locurile cu praf şi îmbrăcămintea să fie corespunzătoare. Băile de aer trebuie
aplicate sugarului după a 3-a lună de viaţă, la început în cameră cu o temperatură de
20-22 de grade, 1-2 minute, ajungând până la 1 - ? oră. Vara băile de aer pot fi făcute
afară, la temperatura de 20-23 de grade, la umbră şi atmosferă liniştită, prin dezbrăcare
progresivă, urmărind atent reacţia copilului.
Apa este factorul care reglează vasomotor pielea, prin stimulare termică. Baia
simplă până la 6 săptămâni, apoi răcirea ei treptată până la 33 de grade, la vârsta de 1
an, stropirea cu apă mai rece decât a băii cu un grad după baie, de la vârsta de 6-8
săptămâni sau fricţiunile trunchiului şi membrelor cu o mănuşă înmuiată în apă călduţă -
33-35 de grade, constituie formele sub care se poate folosi acest factor fizic în procesul
de călire a organismului sugarului.
Dintre exerciţiile pe care mama le face sugarului se menţionează: culcarea pe
abdomen, poziţia de înot, susţinerea mişcărilor din picioare, exerciţii de târâre,
încrucişarea membrelor superioare, exerciţii de aşezare-culcare, exerciţii de stat în
picioare şi de păşire, toate făcute cu prudenţă, fără a obosi sugarul şi să fie alese în
funcţie de vârsta şi mişcările spontane ale sugarului.

10
 Alimentaţia sugarului prezintă particularităţi, neîntâlnite la alte vârste, de aceea
orice mamă trebuie să ceară sfatul persoanelor autorizate: cadre de ocrotire, medic
pediatru, pentru a evita greşeli ce ar aduce prejudicii grave dezvoltării şi sănătăţii sale.
Alimentaţia naturală constă din hrănirea exclusivă a sugarului cu lapte de mamă
în primele 4-5 luni de viaţă, după care diversificarea - introducerea treptată a altor
alimente - este absolut necesară, menţinându-se în paralel şi laptele matern, progresiv
scăzut, astfel că la aproximativ 9 luni el poate fi înţărcat.
Laptele mamei conţine proteine, cazeină, alfalactalbumină, glucide - lactoză,
oligozaharide -, glicoproteine, lactotransferine, lipide - acizi graşi saturaţi şi mai ales
nesaturaţi, substanţe minerale: calciu, fosfor, fier, cupru, sodiu, potasiu, clor,
oligoelemente; vitamine - vitamina A, B1, B2, PP, B6, acid pantotenic, B2, C, D, E, K,
enzime şi factori ai dezvoltării florei enbiotice, care împiedică astfel dezvoltarea florei
microbiene patogene.
Declanşarea secreţiei mamare se face în momentul naşterii, sub influenţa
hormonului hipofizar, prolactina, sub formă de "colostru" în primele 4-5 zile, în cantităţi
mici, dar suficiente pentru nevoile noului născut; din a 2-a - a 3-a zi, are loc
transformarea lui în lapte, moment cunoscut sub numele "furia laptelui", caracterizat
prin înţepături şi dureri locale mamare şi modificări ale stării generale: subfebrilitate,
nervozitate, cefalee. Cantitatea de lapte secretat: 1,5-2 l/zi, nu depinde de aspectul şi
volumul glandei mamare, ci de multipli factori personali şi de mediu, greu de definit.
Toaleta mâinilor şi sânilor mamei, schimbarea copilului şi aşezarea lui la sân, fac
din această alimentaţie prima formă de integrare în societate, pentru care copilului îi
este necesară dragostea de mamă, iar mamei sentimentul de dăruire.
Colicile abdominale necesită numai corectarea tehnicii de alimentare, rareori
sedative sau alte preparate. Anorexia apare mai ales la sugarii nervoşi, cu colici
abdominali, crescuţi într-un mediu neprielnic psihic: copil nedorit etc.
Constipaţia necesită doar în a ajuta formarea unor reflexe bune ale ritmului de
golire a conţinutului intestinal, diversificarea alimentaţiei rezolvând-o oricum.
Supraalimentaţia şi subalimentaţia, trebuie corectate pentru o bună dezvoltare a
copilului.

11
 CAPITOLUL II
NUTRIŢIA, ALIMENTAŢIA ŞI DEZVOLTAREA
COPILULUI DE LA 1 LA 7 ANI

Există două etape: perioada de copil mic de la 1 la 3 ani (antepreşcolar) şi

perioada de preşcolar, de la 3 la 6-7 ani, când apare dentiţia definitivă şi copilul merge
la şcoală.

 Particularităţi morfo-funcţionale
Ritmul creşterii se încetineşte. În al 2-lea an greutatea lui creşte cu 3 kg, astfel că
la 2 ani el este de 4 ori mai mare ca la naştere. De la 2 la 3 ani, încă 2,5-3 kg, iar după
3 ani, cam 2 kg pe an. Talia creşte în al 2-lea an 10-12 cm, fiind la 2 ani 80-82 cm, iar
de la 2 ani la 3 ani cam cu 10 cm, ulterior el având o creştere de aproximativ 5-7 cm
anual.
Creşterea ponderală şi cea staturală nu urmează un paralelism riguros, raportul
dintre ele fiind într-o continuă schimbare. Până la 4 ani creşterea ponderală este mai
accentuată ca cea staturală, apoi talia copilului creşte în ritm mai accentuat, astfel încât
până la 4 ani ţesutul adipos este mai dezvoltat, copilul este "împlinit".
După 4 ani copilul creşte în lungime mai mult, astfel că la 6-7 ani "I se numără
coastele". Dar dacă starea sa de sănătate este bună, mama nu are de ce a se îngrijora.
Erupţia dentară, care la 1 an înseamnă 8 dinţi incisivi, continuă cu creşterea primilor 4
premolari - superiori şi apoi inferiori -, până la 1 an 6 luni, până la 2 apar caninii (4),
apoi, între 2-3 ani ultimii premolari, 4.
Nerespectarea acestui ritm - întârzierea cu 2-3 luni -, nu înseamnă boală, dar
modificarea accentuată a erupţiei dentare poate însoţi afecţiuni ca: mixoedem, volutism,
mongoloism etc., de aceea, consultarea medicului este necesară.
Plămânul şi inima se dezvoltă mai mult, până la 3 ani, iar sistemul nervos:
encefal şi căi nervoase, se maturizează, ducând la o mai bună coordonare a mişcărilor,
vorbirea se perfecţionează, se dezvoltă atenţia spontană şi curiozitatea, permiţând cea
mai activă perioadă de achiziţionare a cunoştinţelor.

12
  Caracteristicile dezvoltării psiho-motorii ale copilului mic, 1-3 ani

Se urmăresc: posibilităţile de mişcare şi control postural, reacţia faţă de mediu,

comportamentul persono-social, comportamentul adaptativ.
Pentru aprecierea posibilităţilor de mişcare şi control postural, se va urmări
schema în care la 1 an şi 3 luni urcă şi coboară târâş pe scări, la fel la 1 an şi 6 luni,
urcă scara ţinându-se cu o mână, dar o coboară târâş; la 2 ani aleargă, urcă şi coboară
scara ţinându-se cu mâna şi punând ambele picioare pe fiecare treaptă, ţine cu o
singură mână căniţa, lingura; la 3 ani el urcă şi coboară bine scara, se mişcă mult, este
foarte activ, iar mişcările mâinilor capătă fineţe.
Reacţia faţă de mediu la această vârstă se caracterizează prin interes şi
curiozitate: deschid şi răvăşesc sertarele, beau din orice vas, trag faţa de masă cu tot
ce se află pe ea, răsucesc toate butoanele; posibilităţile de raţionament şi discernământ
sunt reduse, de aceea nu au noţiunea de pericol, de "bine" sau "rău".
Comportamentul persono-social este desemnat de egocentrism şi reacţiile lui
afective se bazează pe imitaţie. De aceea, el are atâta nevoie de mama sa, pe care nu
vrea s-o împartă cu nimeni, nici cu fraţii, nu înţelege posibilitatea separării de ea. Are
simpatie pentru tată numai dacă simte afecţiunea mamei faţă de el. Doreşte compania
şi asocierea cu alţi copii, dar nu-şi poate reprima pornirile de egoism (le ia jucăriile).
Negativismul este o trăsătură fiziologică a lui pentru că în relaţiile cu lumea
înconjurătoare copilul capătă întâi judecăţile negative, spunându-i-se în principal, ce "nu
are voie", "nu-i frumos", "nu-i bun" etc. El aude mai mult "nu" decât "da" şi reacţionează
în consecinţă.
Comportamentul adaptativ se formează prin imitaţia acţiunilor simple ale
adulţilor, făcând legătura între cuvânt şi gest, ajunge să înţeleagă mai bine sensul
cuvintelor şi ordinelor primite, să exprime prin cuvânt şi gest ceea ce doreşte, să
participe la diverse acţiuni din micul lui univers: la îmbrăcat şi dezbrăcat, la strângerea
jucăriilor etc. Exemplul adulţilor este hotărâtor, deoarece copilul învaţă mult mai repede
ceea ce vede decât ceea ce i se spune.
Deprinderile de igienă se învaţă la această vârstă, astfel că la 3 ani copilul
normal are un control bun al sfincterelor, ziua şi noaptea.

13
 Limbajul se dezvoltă şi se nuanţează de la cele 5-8 cuvinte la 1 an şi 3 luni, 10-
15 cuvinte la 1 an şi 6 luni, 20-25 de cuvinte la 1 an şi 9 luni până la formarea
propoziţiilor la 2 ani, când se numeşte pe sine "el", iar la 3 ani înţelege noţiunea de "eu"
şi "el", numindu-se pe sine "eu".
Jocul şi jucăriile urmează, de asemenea, o scară ascendentă. După 1 an
apreciază jucăriile care "se trag" pe podea pentru că şi el se deplasează. La 2 ani îi plac
jocurile care cuprind formula "ala-bala...", poate memora mici poezioare şi cântece
simple. La 3 ani, fantezia şi imaginaţia îi folosesc la crearea unui adevărat univers al
său pe care încearcă să-l exprime povestind, desenând.
Comportamentul persono-social. Preşcolarul îşi înţelege socializarea: tendinţa de
asociere la grupuri similare ca vârstă creşte, de asemenea, capacitatea tot mai mare de
a colabora cu alţii şterge treptat egoismul iniţial iar criteriile de autoapreciere se fixează
în funcţie de modul de manifestare a anturajului faţă de el. Pornind de la imitarea
persoanelor adulte, personalitatea sa se dezvoltă progresiv, primind şi dăruind dragoste
celor din jur.
Comportamentul adaptativ. Deşi are nevoie permanentă de ajutor şi suport moral
în acţiunile sale, preşcolarul simte nevoia de independenţă, dar are o remarcabilă
nevoie de preţuirea semenilor săi, căutând motivaţia eforturilor sale de învăţare. În
funcţie de educaţie, de mediu, eforturile sale se îndreaptă spre căi greşite sau
dimpotrivă, lăudabile, şi astfel poate deveni serviabil, sârguincios, perseverent, ordonat
şi ascultător, sau dimpotrivă, violent, agresiv, inconstant, lăudăros.
Este meritul adulţilor de a canaliza şi modela posibilităţile copilului pe căile cele
mai bune, dezvoltându-i-se astfel conştiinţa. Imitaţia adulţilor şi deci bunul sau răul lor
exemplu, au rol esenţial pentru copilul preşcolar, la care memoria se dezvoltă progresiv
iar reacţiile emoţionale sunt durabile, mai ales cele negative, care pot genera tulburări
de comportament, deveni psihice.
Orientarea în timp şi spaţiu începe la 4 ani şi se perfecţionează până la 5-6 ani.
Limbajul se dezvoltă treptat de la 3 ani, când formează propoziţii scurte, apoi din
ce în ce mai complexe, mărturie a dezvoltării gândirii condiţionale, ajungând la bogăţia
limbajului corespunzător vârstei de 5 ani, în funcţie de gradul de instruire al persoanelor
din jur.

14
 Jocul este divers, imitativ, creator şi explorator. Prin el capătă noţiuni despre
natură, animale, plante, insecte. Apare interesul pentru poveşti pe care le memorează,
astfel că el corectează adultul care încearcă să le transforme. Desenul său oglindeşte
lumea exterioară, aşa cum o vede el, reprezentând-o prin imagini abstracte,
geometrice. Pe la 5 ani apar figuri de persoane şi animale; la 5 ani apar maşinile şi în
general, natura moartă: soare, fructe, flori.
Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării neuromotorii şi psiho-afective a copilului
de 1-7 ani este deosebit de importantă pentru mama care să poată aprecia cu cât mai
multă obiectivitate capacităţile psihosomatice ale propriului copil, pentru ca la nevoie să-
l poată ajuta în timp util.

 Alimentaţia copilului de 1-7 ani

Nevoile nutritive ale copilului mic şi preşcolarului raportate la greutatea corporală,

sunt mai mari decât ale sugarului, dar mai mici ca ale adultului.

 Alimentaţia la 11 luni-3 ani.

La această vârstă copilul trece la adevărata alimentaţie: se alimentează singur

cu alimente ce necesită mestecatul. Cantitativ şi calitativ, alimentele trebuie să
corespundă capacităţii digestive a copilului. Raţia alimentară trebuie să conţină 90-100
cal/kg corp, din care: 3-4 g/kg corp proteine, 4-5 g/kg corp grăsimi şi 10-12 g/kg corp
zaharuri, adică 30-50 g proteine, 60 % de origine animală, 75 % de origine vegetală; 40-
50 g lipide/zi şi 160-200 g/zi glucide, administrate într-o masă caldă pe zi şi 1-2 gustări;
să fie alcătuită din: 500-600 lapte g/zi în diverse forme; ouă întregi, fierte sau ochiuri la
2 zile, dar şi zilnic când se adaugă diverselor preparate; carne de pasăre, viţel, vită,
peşte slab alb, ficat sau creier proaspăt, 30-50 g la un prânz, de 3 ori/săptămână, sub
diverse forme: fiartă, tocată, chifteluţe, la grătar; vegetale sub formă de fructe sau
legume cât mai variate; pâine, grăsimi sub formă de ulei vegetal, unt, smântână, frişcă,
proaspete; de băut apă simplă sau cu suc de fructe, la sfârşitul mesei.

15
 Dar să nu conţină conserve de carne, prăjituri de cofetărie, ciocolată multă,
untură de porc, slănină, condimente în exces, alcoolul sub orice formă.
Alimentaţia să fie variată, nu dezechilibrată, existând pericolul apariţiei unor
tulburări până la obezitate sau întârzieri în creştere, tulburări de comportament.
Alimentaţia preşcolarului respectă aceleaşi reguli. Sunt necesare 75 cal/kg corp,
din care 10-20 % proteine, 20-25 % grăsimi şi restul glucide.
Copilul începe să mănânce împreună cu adulţii, la masă, din aceleaşi feluri de
mâncare, ajutându-i astfel să se adapteze mediului cât mai uşor. Mesele să fie servite
curat, aspectuos, la oră fixă, aşezat comod, respectându-i preferinţele, dar educându-l
şi pentru acceptarea alimentelor mai puţin preferate, dar necesare, iar între mese nu se
dau dulciuri sau lapte.

 Copilul şcolar - 7-16 ani

Caractere morfo-funcţionale. Procesul de creştere la sugar trece printr-o a doua

perioadă de împlinire între 8-10 ani şi a doua perioadă de alungire între 11-14 ani. În
jurul vârstei de 11 ani apar diferenţele morfo-funcţionale între sexe, diferenţe care se
conturează la pubertate şi devin nete la adolescent.
Talia este apreciată după formula T = 80 cm + (5 x v), unde v = vârsta în ani.
Apreciind talia în funcţie de vârstă şi sex, se poate afirma că până la 9-10 ani fetele au
în medie o înălţime mai mică decât băieţii de aceeaşi vârstă; la 10-11 ani valorile devin
aproximativ egale, iar de la 11 la 14 ani fetiţele cresc mai mult, întrecându-i pe băieţi;
după 14 ani, băieţii depăşesc fetele ca înălţime, stabilindu-se între fete şi băieţi aceleaşi
diferenţe ca la adult.
Greutatea calculată după formula G = 912 g + 2 n, unde n = vârsta în ani a
copilului, poate varia cu + sau - 1 kg fără a fi patologic. Şi aici diferenţa între fete şi
băieţi este evidentă: până la 8 ani fetiţele au o greutate mai mică decât băieţii de
aceeaşi vârstă; de la 8 la 10 ani, valorile se egalează, de la 10 la 16 ani fetele cresc
repede în greutate, depăşind cu mult băieţii; după 16 ani, creşterea în greutate a fetelor
se încetineşte, iar băieţii le depăşesc, raport ce se păstrează şi pentru adulţi.

16
 Alimentaţia şcolarului.
Ţine cont de particularităţile legate de ritmul de creştere şi de nevoile crescute
din perioadele de creştere mai accentuată, precum şi de efortul instructiv-educativ al
acestei perioade. Raţia optimă este de 50-65 cal/kg corp, dar ea trebuie modificată în
condiţiile deosebite de antrenamente speciale.
Trebuie, de asemenea, păstrat echilibrul principiilor alimentare, astfel că
proteinele să reprezinte 10-20 % (2 g/kg), lipidele 20-25 %, 2-3 g/kg, iar restul, glucidele
- 8-10 g/kg/zi. Se acordă aceeaşi importanţă ritmicităţii meselor, prezentarea
atrăgătoare a preparatelor, împărţirea în cele 3 prânzuri şi 1-2 gustări, cu atât mai mult,
cu cât factorii care perturbă alimentaţia corectă sunt multipli: tentaţia jocului cu
sacrificarea prânzului, teama de obezitate a fetiţelor, şi cel mai important, reacţiile de
opoziţie determinate de conflictele din familie: familii dezorganizate, nemulţumirea
copilului faţă de părintele alcoolic, gelozie faţă de fraţi sau părinţi vitregi, oboseala şi
efortul de adaptare la un program încărcat, nejudicios planificat, în vederea activităţilor
competiţionale.
Depistarea şi înlăturarea tuturor acestor elemente perturbatorii ale alimentaţiei
corecte depind de tactul şi răbdarea celor din anturaj, şi este esenţială pentru buna
dezvoltare a copilului şcolar mare.
Igiena personală a şcolarului nu diferă de cea aplicată copilului mic. La
împlinirea vârstei de şcolar, copilul trebuie să aibă formate bunele deprinderi igienice,
ele devenind o necesitate a fiecărei zile. La vârsta pubertăţii, părinţii trebuie să fie
conştienţi de transformările prin care trece copilul şi să-l ajute fără reţineri pentru
depăşirea lor.
Igiena pielii şi a anexelor, prin baie generală, să fie cât mai frecventă: duş zilnic,
unde se poate, baie generală săptămânală şi parţială, zilnic, acolo unde condiţiile nu
permit altfel; spălarea frecventă a mâinilor în cursul unei zile, prosop individual, igiena
gurii, prin folosirea periuţei şi a pastei de dinţi zilnic dimineaţa şi seara şi după fiecare
prânz.
Pentru igiena ochilor şi a vederii, masa de lucru să fie confortabilă, folosind la
maximum lumina naturală sau cu o lampă adecvată situată în stânga celui ce scrie cu

17
dreapta; corectarea la timp a acuităţii vizuale modificate prin folosirea ochelarilor
recomandaţi de specialist.
Igiena auzului impune pe lângă curăţenia corectă, evitarea zgomotelor puternice
(instalaţii industriale) sau zgomotului de fond permanent, ambele ducând la scăderea
acuităţii auditive, a cărei depistare trebuie făcută cât mai precoce pentru corectarea şi
înlăturarea cauzelor prin control preventiv regulat.
Igiena îmbrăcămintei şi a încălţămintei, ca la toate grupele de vârstă, trebuie să
corespundă mărimilor, să fie din materiale uşor de întreţinut prin spălare, periere,
călcare, să fie călduroasă iarna sau uşoară vara. Perioada de maturizare sexuală,
perioada de pubertate, însoţită de schimbări importante morfologice, funcţionale şi
psihice, necesită supraveghere deosebit de atentă, precum şi informarea lui corectă,
adecvată vârstei, pentru a-şi înţelege organismul şi nevoile lui. Şi din nou sunt necesare
baia, spălatul parţial, duşul, spălarea zilnică a lenjeriei intime, evitarea condimentelor
din alimentaţie, valabile la fetiţe şi băieţi puberi. Şi mai ales fetiţele, să fie învăţate să se
spele corect în timpul ciclului, să-şi combată fenomenele dismenoreice, să practice
corect exerciţiul fizic.

Este necesară păstrarea echilibrului între regimul de activitate şcolară sau

extraşcolară, vârstă şi posibilităţile personale ale copilului, fără a neglija jocul, iar efortul
învăţării să nu-l suprasolicite fizic sau psihic.

18
 CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ
BOLILE INFECTO-CONTAGIOASE LA COPII
SI PROFILAXIA LOR

3.1. Boli infecto-contagioase. Concept si evolutie

Numim boli infectocontagioase sau transmisibile bolile cauzate de

microorganisme patogene (microbi, virusuri) si care se transmit de la bolnav la omul
sanatos. Contaminarea se face de cele mai multe ori prin excrementele bolnavilor
(fecale, urina, expectoratie) sau prin obiecte contaminate (vesela, îmbracaminte, carti
etc.). Alteori boala se transmite prin aer (gripa, varicela, rujeola) sau prin intermediul
insectelor (malaria prin tîntari, tifosul exantematic prin paduchi etc.). Cu alte cuvinte,
fiecare microorganism patogen recunoaste o anumita “poarta de intrare”. Cunoasterea
acesteia foloseste la prevenirea bolii. La fel de utila este si cunoasterea modului în care
agentul patogen este eliminat din organismul omului bolnav. De asemenea trebuie stiut
ca exista si oameni sanatosi care pot transmite microbi patogeni. Acestia sînt asanumitii
“purtatori de microbi”. Tocmai prin faptul ca nu manifesta semen de suferinta, ei sunt
foarte periculosi, putînd raspîndi boala prin sarut, tuse, stranut, materii fecale etc.
Pentru acest motiv copiii nu trebuie sarutati, mai ales pe buze, nu numai de persoanele
straine, dar chiar de membrii familiei.

Patrunderea microbilor patogeni în organism nu este urmata totdeauna de boala.

Aparitia bolii este conditionata pe de o parte de puterea si numarul microbilor invadatori,
iar pe de alta parte de rezistenta organismului invadat. Animalele (bolnave sau
purtatoare de bacili) în deosebi cele domestice cu care copiii vin adesea în contact pot fi

19
izvor de infectie (bruceloza, toxoplazma etc.). Transmitatorii mecanici ai infectiilor
intestinale sînt mustele de casa. Este posibila transmiterea intrauterina a germenilor
prin placenta de la mama bolnava la fat (sifilisul, rujeola, gripa, variola, hepatita
epidemica etc.).
Bolile infectioase se împart în acute si cronice. Numim o infectie acuta, cînd
semnele ei dispar dupa ce evolueaza o anumita perioada de timp (pojarul, scarlatina,
varicela). Infectia cronica se caracterizeaza prin alternarea perioadelor de stingere a
bolii, uneori de însanatosire aparenta, cu izbucnirile fenomenelor acute ale bolii
(tuberculoza, sifilis etc.). Toate bolile infectocontagioase au o evolutie asemanatoare,
caracterizata prin succesiunea unor acelorasi perioade si anume:
Perioada de incubatie reprezinta intervalul de timp de la patrunderea agentului
bolii în organism si pîna la ivirea primelor semne de boala. În aceasta perioada se da
lupta între microbul invadator si mijloacele de aparare ale organismului invadat. Aceasta
perioada în dependenta de caracterul bolii si starii organismului poate sa se
prelungeasca de la cîteva ore pîna la cîteva luni.
În decursul acestei perioade microbii se înmultesc în organism, dar nu manifesta
dureri.
Perioada de invazie (prodromala) corespunde aparitiei primelor semne de boala.
Perioada de stare sau de boala propriu zisa dureaza atîta vreme cît semnele de boala
instalate se gasesc în plina desfasurare.
Perioada de convalescenta este intervalul de timp imediat urmator disparitiei
semnelor de suferinta, marcheaza trecerea de la o boala la însanatosirea completa.
Asistenta medicala de înalta calificare acordata în tara noastra în mod gratuit tuturor
copiilor a contribuit la scaderea frecventei acestor boli, prin organizarea masurilor de
prevenire (profilaxie). De asemenea, prin educatia sanitara dusa de toti activistii
sanitari, copiii sînt adusi la medic de la primele semne de boala ceea ce permite
aplicarea la timp a tratamentului, prevenirea complicatiilor, ca si a extinderii bolii (prin
izolarea copilului bolnav). Cunoasterea duratei perioadei de incubatie la diferite boli este
necesara pentru a determina termenii izolarii copiilor, ce au fost în contact cu bolnavii
(carantina). În timpul stabilirii carantinei pentru copiii ce au fost în contact cu bolnavul
contagios, medicul aduce la cunostinta institutia respectiva, pe care o frecventeaza

20
copilul. Copiii ce se afla în carantina sînt izolati si supravegheati. Durata carantinei
pentru copiii ce au fost în contact cu bolnavii pe o perioada egala cu perioada de
incubatie.

3.2. Notiune de imunitate, tipurile ei

Starea de rezistenta a organismului fata de bolile infectocontagioase poarta

numele de imunitate, si poate fi de doua tipuri: înnascuta sau dobîndita în cursul vietii.
La rîndul ei, imunitatea dobîndita se poate capata fie în mod natural, prin boala, fie în
mod artificial, prin vaccinare. Multe din bolile infectocontagioase apar la om numai o
data în viata, lasînd în urma lor o imunitate durabila. Organismul vindecat devine imun
(rezistent) la o noua infectie cu acelasi microb. Cu cît copilul este mai mic si cu cît
starea de nutritie este mai deficitara (distrofie), cu atît pericolul este mai mare. În
primele 6 luni de viata, copilul alimentat natural poseda o marcata capacitate de
aparare împotriva multor boli transmisibile, datorita anticorpurilor pe care-i primeste
odata cu laptele matern (imunitate pasiva).

Pe de alta parte, prin maturizarea insuficienta a organismului, nediferentierea

mecanismelor de incubatie si reglari nervoase, prin urmare, prin reactii imunologice
slabe. Din aceasta cauza bolile copiilor la vîrsta de sugar au tendinta de generalizare,
de antrenare a întregului organism în procesul patologic si evolueaza atipic. Cu cît
copilul este mai mic, cu atît mai atipice sînt manifestarile bolii.

21
 3.3. Profilaxia prin vaccinare

Vaccinarea este o metoda de imunizare activa de cea mai mare importanta

pentru scaderea bolilor transmisibile. Prin introducerea în organism, în doze crescînde,
a germenilor atenuati, omorîti sau a toxinelor lor, iau nastere anticorpi specifici care
apara copilul de îmbolnavire. Aceasta metoda de imunizare se numeste vaccinare.
Imunitatea conferita de vaccinare dureaza numai o perioada de timp, de aceea este
necesara revaccinarea, pentru refacerea imunitatii.
Cele mai cunoscute vaccinari ce se fac în perioada copilariei sînt:
a) Vaccinarea B.C.G. (antituberculoasa) are ca scop cresterea rezistentei specifice a
organismului fata de infectia tuberculoasa. Aceasta vaccinare trebuie facuta în
maternitate la toti nou-nascutii la termen. Se întrebuinteaza o tulpina speciala de bacili
tuberculosi bovini, lipsiti complet de virulenta, dar capabili sa determine imunitate (bacilii
Calmette-Guétini).
b) Vaccinarea antivariolica imunizeaza copilul împotriva variolei, boala eruptiva foarte
grava cauzata de un virus. Datorita acestei vaccinari, variola este astazi o boala
aproape disparuta. Vaccinarea se face în perioada de sugar, între 3 si 9 luni. Copiii sînt
vaccinati pe cale cutanata. Se face o zgârietura superficiala, de obicei pe brat, si se
aplica o picatura de vaccin.
c) Vaccinarea antipoliomielitica a devenit cel mai eficace mijloc de combatere a bolii.
Se practica începînd de la vîrsta de 4-6 luni, la interval de 1-2 luni de alte vaccinari.
Vaccinul se prepara cu virus omorît si se administeaza prin injectii subcutanate. Se fac
în total 3 injectii, la distante de cîte 3 saptamîni. Imunitatea se instaleaza dupa 8 zile de
la a doua inoculare. Dupa un an este nercesara revaccinarea (o singura injectie).
d) Vaccinarea antidifterica are o puternica actiune imunizanta. Se face din perioada
de sugar (între 6 si 8 luni). Se foloseste anatoxina difterica (toxina careia is-a distrus
toxicitatea, dar i s-a mentinut valoarea imunizanta). Se fac doua injectii intramiscilare, la
interval de 30 de zile. Reactiile postvaccinale sînt aproape inexistente. În caz de boli
febrile sau piodermite, vaccinarea se amîna. Revaccinarea se face dupa 6 luni. Sa
vîrsta de 3 si 7 ani se repeta revaccinarea (cîte o singura injectie).
e) Vaccinarea antigripala este un mijloc eficace de prevenire a gripei. Vaccinul este

22
preparat cu virus gripal viu atenuat sau omorît. Se face o singura injectie subcatanata.
Vaccinul uscat se administreaza prin pulverizarea intranazala. Dupa 1-3 saptamîni se
instaleaza imunitatea, care dureaza între 3 si 6 luni.
În afara de aceste vaccinari obligatorii, se poate face în scop preventiv
vaccinarea antitetanica si contra tusei convulsive. Vaccinarea antitifoparatifica nu se
practica sau 5 ani.

3.4. Bolile si comportamentul copilului

Rujeola (pojarul). Germenul pojarului este un virus filtrat, extrem de sensibil la

actiunea factorilor fizici ai mediului extern. În afara organismului omenesc virusul moare
repede. Pe lînga ca este putin rezistent, virusul pojarului mai este “fugace” (se
raspîndeste cu curentul de aer prin gaura cheilor, crapaturi).

Copiii sun 1 an si de vîrsta scolara se îmbolnavesc de pojar relativ mai rar.

Izvorul de infectie este numai omul bolnav care-i contagios din prima zi a perioadei
prodromale si timp de patru zile dupa aparitia eruptiilor. Infectia se raspîndeste prin aer.
Imunitatea se dezvolta în urma bolii si se pastreaza toata viata. Cazurile de îmbolnavire
repetata sînt rare

23
 Clinica. Perioada de incubatie a pojarului tine 9-10 zile, uneori pîna la 17 zile. La
copiii supusi sertoprofilaxiei, perioade de incubatie se poate prelungi pîna la 21 de zile.
Perioada prodromala dureaza 3-4 zile. În timpul ei se observa cresterea temperaturii,
aparitia catarurulor mucoaselor nasului (rinita seroasa, purulenta), laringelui, ochilor
(conjunctivita, fitofobie).
Pentru pojar este caracteristica simptomul Belechi-Filatov: pe mucoasa obrazului
la nivelul incisivilor inferiori apar pete albe marunte si fine înconjurate de un cerc rosu.
Acesta este simptomul cel mai precoce, apare cu doua zile înainte de eruptii si dispare
în prima si a doua zi de eruptie. Al doilea simptom important este enantemul, care
reprezinta niste pete rosii pe mucoasa palida a palatului moale si dur.
Afara de aceste simptoame la copiii mici se observa scaune lichide frecvente, tulburari
de somn, pofta de mîncare, capricii.

Eruptiile au caracter maculopapulos, se raspîndeste de sus în jos, lasa dupa sine

pigmentatie (tin 5-8 zile). Prima zi eruptiile acopera fata, capul, gîtul, a doua zi trunchiul,
a treia zi – membrele. Pielea e umeda, transpiratia si secretia glandelor sebacee e
marita. Apoi temperatura scade critic sau litic, starea generala se îmbunatateste,
slabesc catarurile.
Tratamentul. Aflarea îndelungata la aer liber curat, alimentarea regulata,
alimentele usor asimilabile îmbogatite cu vitamine A, B, C. În perioada acuta a pojarului
este necesara îngrijirea minutioasa a ochilor si cavitatii bucale. În ochi se picura cîte 1-2
picaturi de untura de peste sau ulei de vazelina steril de 2-4 ori pe zi; dimineata si seara
se face toaleta ochilor (se spala cu solutie 2% de acid borix). Este foarte importanta
îngrijirea pielei (bai igienice, frictiuni, spalaturi).

24
 Rubeola. În ultimii ani acestei infectii i se da atentie ca unei boli care afectînd
femeia gravida, poate fi cauzata malformatiilor congenitale la copil. Agentul patogen al
rubeolei este un virus foltrant instabil în mediul extern. Izvorul infectiei este omul bolnav.
Bolnavul devine contagios cu 1-2 zile înainte de aparitia semnelor bolii. Contagiozitatea
creste în perioada de stare a bolii, iar peste 5 zile de la începutul eruptiilor bolnavul se
poate socoti necontagios.
Infectia se raspândeste pe cale aerogena. Sîntem de parere, ca femeile gravide
bolnave de rubeola pot fi izvorul de infectie intrauterina a fatului. Se îmbolnavesc cu
precadere copiii de 210 ani.
Tratamentul. În rubeola este necesar doar terapia tonizanta si regimul la pat în
perioada acuta a bolii. Bolnavul se tine izolat de colectiv pîna în ziua a cincia de la
începutul eruptiilor.
Scarlatina. Este o boala infectioasa acuta, caracterizata prin intoxicatie
generala, angina, eruptii punctiforme si tendinte de complicatii. Germenii scarlatinei sînt
streptococii B-hemolitici toxigeni din grupa A. Aceasta boala se întîlneste la copiii de 3-
10 ani sensibili.
Formele grave de scarlatina se întîlnesc în prezent rar. În ultimii ani se observa o
crestere a numarului îmbolnavirilor de scarlatina stearsa si atenuarea principalelor ei
semne initiale.
Temperatura nu atinge cifre înalte, perioada febrila e mai scurta, eruptia putin
intensa si tine
relativ scurt, angina catarala, reactia ganglionilor limfatici regionali e moderata. Se
disting complicatii septice si alergice, iar dupa timpul aparitiei – precoce si tardive.
Tratamentul. Bolnavii de scarlatina se interneaza în stationar dupa indicatii
clinice si epidemiologice. E dorita popularea concomitent (timp de 1-3 zile) a saloanelor
sau sectiei.
Deoarece obiectele care vin în contact cu bolnavul pot fi sursa de infectie pentru
cei din jur, se cere sa se faca dezinfectie curenta a veselei, stergarelor, batistelor,
jucariilor etc.

25
 Difterita. Germinele difteritei este un bacil, izolat de F. Leffer (1884). Microbii
mor sub actiunea luminii solare directe în decurs de cîteva ore, iar sub actiunea luminii
difuze – în timp de cîteva zile.
Temperaturile scazute nu ucid microbii nici într-un timp îndelungat. Rezistenta
considerabila pe suprafata obiectelor uscate (jucarii, creioane, carti) foste în uzul
bolnavilor de difterie sau purtatorilor de bacili difterici.
Tratamentul. Principalul este serul antidifteric antitoxic, eficienta caruia e cu atât
mai mare, cu cît mai devreme s-a început tratamentul. Doza de ser depinde de forma
bolii. Serul se administreaza intramuscular.

Tusea convulsiva. Agentul patogen este un microb descoperit în 1906 de

Borde-Jangu. În mediul extern este foarte putin rezistent. Izvorul de infectie este
bolnavul, care devine mai periculos în perioada catarala si primele saptamîni ale celei
convulsive. Uneori el devine mai putin periculos, iar peste sase saptamîni de la debutul
bolii înceteaza de a mai fi contagios. Deosebit de periculos în ce priveste transmiterea
infectiei sînt bolnavii. Infectia se transmite pe cale aeriana.
Se întîlneste la copiii de toate vîrstele, însa este mai periculoasa pentru copiii
sub doi ani si în special în primele sase luni de viata.
Tratamentul. Organizarea corecta a regimului aflarea cît mai îndelungata la aer.
Alimente bogate în calorii si vitamine. Se va respecta cu strictete regimul de somn si
veghe. Copilul trebuie sa fie ocupat cu jocuri interesante, lecturi, povesti ocupatii tusesc
mai putin. Trebuie feriti de infectie secundara, în special de gripa. Cei cu manifestari
acute nu trebuie tinuti împreuna cu convalescenta.
Varicela (varsatul de vînt) este o boala infectioasa acuta, însotita de
temperature ridicata si eruptii maculo-veziculoase pe piele si mucoase. Predispozitia
copiilor la varicola este foarte mare, se constata înca din primele luni de viata, însa mai
des boala ataca copiii pîna la 10 ani.
Agentul patogen este un virus filtrabil, care în afara organismului moare în cîteva
ore. Izvorul infectiei este bolnavul care este contagios de la ultimele zile de incubatie

26
pîna la ziua a cincia dupa aparitia ultimelor elemente eruptive: virusul se identifica în
secretiile nasofaringelui bolnavilor si se raspîndeste pe cale aeriana.

Clinica. Perioada de incubatie tine 2-3 saptamîni. Pîna la eruptie nu se observa

fenomene patologice si doar în cazuri rare pot fi ascensiuni ale temperaturii, adihalie,
varsaturi, diaree, somn nelinistit.
Elementele eruptive apar mai întîi pe fata si partea piloasa a capului, însa uneori
si pe brate, piept si abdomen sub forma de pete roze sau papule bine conturate de
diferita marime. În decursul primelor 24 de ore în centrul unora dintre ele se formeaza
vezicule pline cu lichid seros transparent. Eruptia poate cuprinde si mucoasele
orofaringelui. Gurii, laringelui, pleoapelor etc.
Timp de doua zile veziculele îsi pastreaza forma lor initiala, apoi se usuca, se
formeaza o crusta, dupa caderea careia ramîne un timp o oarecare pigmentatie, însa nu
cicatrice. Eruptia este însotita de prurit. În urma scarpinatului sau infectiei secundare
pot ramîne cicatrice. În majoritatea cazurilor eruptia este însotita de febra, starea
generala nu-i afectata de obicei, însa bolnavii se plîng uneori de dureri de cap, somn
nelinistit, prurit, scaderea poftei de mîncare.
Numarul elementelor eruptive în varicela este supus unor mari oscilatii: de la
cîteva vezicule pîna la un numar enorm.

27
 Complicatii se întîlnesc rar, pot fi piodermite, pneumonii, otite, laringite,
conjunctivite, nefrite, meninghite, encefalite s.a. Diagnosticul prezinta dificultati doar
atunci cînd se suspecteaza variola.
Tratamentul varicelei se reduce la masuri igienice, prevenirea infectiei
secundare. În perioada febrila bolnavii trebuie sa ramîna în pat. Pentru grabirea uscarii
veziculelor ele se ung cu solutie alcoolica !% de verde briliant, solutie 10% de
permanganat de caliu. În procesele ulceroase ale cavitatii bucale si orofaringelui se
aplica garghare sau irigatii, ungerea atenta a ulcerelor cu solutie 3% de azotat de argint.
În prurit puternic se recomanda frictiuni usoare cu apa si otet, spirt, pudrarea ulterioara
cu talc sau talc cu xeroform. În perioada eruptiva baie nu se recomanda, dupa formarea
crustelor copilul poate fi scaldat. Profilaxia. Copilul se izoleaza de colectiv si se admite
din nou dupa caderea crustelor. Copiii de cresa si vîrsta prescolara se izoleaza pentru
21 de zile de la contact. Daca se stie exact cînd a avut loc contactul, copilul se admite
în institutiile prescolare în primele zile ale perioadei de incubatie si se izoleaza din ziua
a 11 pîna la a 24 de incubatie. Copiii de cresa si de vîrsta prescolara din locuinta unde
a fost un bolnav de varicela, nu-s admisi în institutii sociale timp de 21 zile. Dezinfectia
în varicela nu se face, încaperea se aeriseste si se supune unei deridicari umede.
Poliomielita (paralizia infantila). Este o boala infectocontagioasa întîlnita mai
ales în perioada copilariei, caracterizata prin paralizii si atrofia ulterioara a muschilor. La
noi în tara, vîrsta cea mai atinsa este între 6 luni si 5 ani. Boala este datorita unui virus
care rezista la frig si uscaciune si se pastreaza timp de mai multe luni în apa si în unt. În
schimb, caldura si unele antiseptice (permanganatul de potasiu, apa oxigenata,
sublimatul) îl distrug.
Tratamentul trebuie început cît mai precoce si urmareste împiedicarea aparitiei
paraliziilor sau cel putin limitarea lor. Repausul la pat este absolut necesar. Se
administreaza ser de convalescent. Se începe un tratament complex cu actiune de
întarire a muschilor bolnavi. În caz de paralizie a muschilor respiratori, se face respiratie
artificiala cu ajutorul unor aparate speciale.

28
 CONCLUZII

Bazele puericulturii şi igiena copilului este in strinsă legătură şi in cercetările sale

se bazează pe experienţa şi descoperirile in biologie, medicină, pedagogie, psihologie
şi alte ştiinţe.
Fiziologia virstelor şi morfologia omului servesc bazelor natural-ştiinţifice ale
pediatriei şi igienei copilului. In particular, cunoştinţele fiziologiei virstelor, legilor
activităţii nervoase superioare dau posibilităţile de se apropia corect de soluţionarea
tuturor intrebărilor igienei procesului educativ-instructiv al copiilor de virstă fragedă,
preşcolară şi şcolară mică.
Una din obiectivele pediatriei prezintă profilaxia bolilor in instituţiile preşcolare şi
şcolare. Pentru a realiza cu succes acest obiectiv trebuie de a cunoaşte bine cauzele
apariţiei bolilor la copii, mijloacele de transmitere, simptoamele.
Prelucrind măsurile igienice ce previn imbolnăvirile copiilor, bazele puericulturii
se bazează pe datele altor ştiinţe: epidemiologia, oftalmologia, otolaringologia ş.a.
Folosind aceste date, bazele puericulturăă crează condiţii favorabile pentru dezvoltarea
copiilor ce au avut infecţii acute, ce au suferit de abateri funcţionale sau boli cronice. In
soluţionarea unor şir de intrebări igienice de proiectare, construcţie şi amenajare a
instituţiilor preşcolare, şcolare igiena copilului se conduce de arhitectură şi construcţie.
Pentru a judeca dezvoltarea unui copil, s-au luat drept criterii unele modificări
morfologice şi anume: creşterea in greutate şi lungime, dezvoltarea unor perimetre,
dezvoltarea ţesutului gras subcutanat. Aceste date sint incluse in diverse tabele şi
trebuie subliniat că cifrele indicate nu reprezintă valori absolut fixe, ci servesc doar ca
un mijloc de orientare pentru aprecierea dezvoltării copilului la diverse virste.
Organismul copilului nu este o miniatură a adultului, ci prezintă o serie de particularităţi
de ordin anatomic şi fiziologic proprii fiecărei virste.
Fenomenul fiziologic prin care copilul se deosebeşte de adult este creşterea.
Această noţiune cuprinde totalitatea fenomenelor care duc la o dezvoltare armonioasă a
greutăţii şi inălţimii copilului. Prin creştere nu trebuie insă să inţelegem mărirea greutăţii,
lungimii şi ţesuturilor in general, ci, paralel cu acest proces are loc şi modificarea
“calitativă” a structurii şi funcţiilor organismului copilului.

29
 BIBLIOGRAFIE

1. Ana Savin, Totul se intampla inainte de 6 ani,

2. Francoise Dolto – Cand apare copilul, Editura Trei
3. Bisearina V. Pediatrie si îngrijirea copiilor bolnavi. Chisinau, 1979.
4. Vodcailo S., Rudi M. De la trei la sapte. Chisinau, 1988.
5. Cabanov A., Ciabovscaia A. Anatomia, fiziologia şi igiena copiilor de virstă
preşcolară.Chişinău, 1977.
6. Petrişina O., Popova G. Anatomia, fiziologia şi igiena copiilor de virstă şcolară
mică.Chişinău, 1988.

30