O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

„O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale este o comedie realistă de

moravuri politice și sociale, bazată pe conflicte dramatice. Piesa de teatru a fost
interpretată pentru prima dată în 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din
București și s-a bucurat de un succes remarcabil.

Analiza literară a textului

 Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de așteptare al

cititorului, concentrând mesajul întregului text. Titlul este sintetic, redat printr-un
substantiv comun simplu: „O scrisoare”, care ar putea fi orice scrisoare, și adjectivul
„pierdută”. Titlul constituie motivul central dar și intriga piesei.
 Tema este satirizarea moravurilor societății burgheze de la sfârșitul de la sfârsițul
secolului al XIX-lea.
 Motivele literare sunt: scrisoarea (laitmotiv), adulterul, motivul încornoratului,
triunghiul amoros, șantajul, minciuna, corupția, cetățeanul turmentat.
 Compoziția. Textul este structurat în patru acte, formate din mai multe scene
separate prin cifre romane. Întâmplările sunt prezentate succesiv pe momentele
subiectului.
În expozițiune, sunt prezentate spațiul, timpul și două personaje, prefectul Ștefan
Tipătescu și polițistul Ghiță Pristanda. Acesta din urmă îl înștiințează pe prefect
despre existența unei scrisori care l-ar putea favoriza în alegeri pe liderul grupării
adverse, Nae Cațavencu.
Intriga constă în amenințarea lui Cațavencu de a publica scrisoarea de amor a lui
Tipătescu către Zoe, pierdută de acesta înaintea de începerea acțiunii;
Desfășurarea acțiunii evoluează în funcție de apariția și dispariția scrisorii și de
încercările zadarnice ale lui Pristanda de a o găsi. Pentru a opri șantajarea familiei
Trahanache de către Cațavencu care amenință cu publicarea scrisorii, Ștefan
Tipătescu cere arestarea lui Cațavencu, însă Zoe se opune și îi cere lui Tipătescu
să îl susțină pe Cațavencu, pentru a recupera scrisoarea. Aliații politici îi acuză de
trădare.
Punctul culminant este constituit de anunțarea candidaturii lui Dandanache,
alegerea acestuia (tot prin șantaj cu o scrisoare) și înmânarea scrisorii „adrisantului”
de către Cetățeanul turmentat.
Deznodământul este reprezentat de scena conducerii festivităților de către
Cațavencu, amenințat cu polița falsificată. Toate personajele se împacă și se
1
bucură de succesul câștigătorului.
• Indicii spațio-temporali sunt limitați. Acțiunea este plasată ,,în capitala unui județ
de munte, în zilele noastre’’.
• Modurile de expunere sunt: dialogul (prin intermediul căruia personajele schimbă
replici), monologul, descrierea și narațiunea.
• Procedee narative: didascaliile, tehnica „bulgărelui de zăpadă”- amplificarea,
treptată, a conflictelor dintre personaje.

 Structura.
• Planul extern (relațiile dintre personaje: Zoe – Tipătescu; Tipătescu – Pristanda;
Tipătescu – Trahanache; Tipătescu – Cațavencu – Zoe; Zoe – Cetățeanul
turmentat; Brânzovenescu – Farfuridi; Tiptescu – Dandanache – Cațavencu etc);
•Planul intern (gânduri, sentimente trăiri: agitația lui Tipătescu, spaima și disperarea
lui Zoe etc);
• Planul colectivității (cetățenii, alegătorii, publicul)
 Caracterizarea unui personaj

Zoe Trahanache este unul dintre personajele principale ale piesei O

scrisoare pierdută, deoarece apare în toate momentele subiectului, are un rol
important în acțiune, iar celelalte personaje acționează în funcție de ea.
Statutul ei social este precizat în lista cu persoanele de la începutul piesei ca
fiind soția celui de sus, adică a lui Zaharia Trahanache, prezidentul mai multor
comitete și comiții.
Este caracterizată în mod direct de către autor prin referirile cuprinse în
didascalii („Zoe dezolată”; „Zoe desperată”; „Zoe…rugătoare și foarte emoționată”)
și de celelalte personaje. Trahanache o vede ca pe o femeie sensibilă, incapabilă
de înșelătorie (O știam eu cât este de simțitoare.). Cațavencu acceptă să vorbească
doar cu ea (madam Trahanache, ești un înger). Cetățeanul turmentat este și el
sedus de Zoe, exclamând în final: În sănătatea coanii Joițichii că e damă bună.
Ea însăși se caracterizează ca fiind o femeie bună (... am să fiu tot bună ca și
până acum.).
Caracterizarea indirectă reiese din fapte, vorbe, gesturi, atitudini, relația cu
celelalte personaje. Portretul fizic al personajului nu este conturat, deoarece nu este
relevant pentru evoluția acestuia. Zoe întruchipează tipul cochetei imorale, având
asupra bărbațiilor o seducție aparte. Pentru a-și salva reputația este capabila de
orice compromis. Ea recurge la rugăminţi, plâns, leșinuri, la ameninţarea cu
sinuciderea, după care devine ameninţătoare şi o luptătoare aprigă: „Am să lupt cu
tine, om ingrat şi fără inimă”. Zoe este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi
2
impune voinţa în faţa oricui.
Astfel, prin de caracterizare directă și indirectă, autorul realizează portretul
memorabil al unei femei puternice, Zoe Trahanache.
În opinia mea, Zoe este o femeie frumoasă, seducătoare care știe să se
folosească de calitățile ei pentru a obține ce-și dorește.

Argumentare – text dramatic

Textul dramatic este opera literară, în versuri sau în proză, creată pentru a fi
reprezentată pe scenă.
Opera „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale se încadrează în
categoria textului dramatic, pentru că are toate trăsăturile specifice: structurarea în
acte şi scene, prezenţa indicaţiilor scenice, acţiunea evoluează prin intermediul
replicilorpersonajelor, dialogul fiind modul de expunere dominant.
În primul rând, ca în orice piesă de teatru, textul sau (opera) este alcătuit din
acte şi scene (care sunt delimitate prin plecarea sau prin intrarea unor personaje).
Autorul îşi exprimă în mod indirect ideile şi sentimentele prin intermediul actiunii, ce
evoluează gradat, prin intermediul replicilor personajelor. Personajele prezente în
acest fragment sunt:Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, Zoe Trahanache, Nae
Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache, Pristanda, Cetățeanul
turmentat, Ionescu, Popescu, alegătorii.
În al doilea rând, fragmentul selectat sau opera conţine indicaţii scenice prin
care autorul dă sugestii privind jocul actorilor şi aranjarea decorului, de obicei
marcate între paranteze (ex.: O anticameră bine mobilată. Usă în fund cu două
ferestre mari de laturi; „Zoe (ieșind din dreapta).
Modul de expunere principal este dialogul („Cine e ăsta?”, „Ce poftești d-
ta?”), care se poate împleti cu monologul („Zoe: A!... cum pot să iubesc pe omul
ăsta!”), cu descrierea sau cu naraţiunea (în plan secundar).
În concluzie, prin trăsăturile prezentate şi argumentate anterior, „O scrisoare
pierdută” de Ion Luca Caragiale se încadrează în categoria textului dramatic.