Carmen Zamfir- Histologie Specială Medicală

Sistemul endocrin

Organizarea celulelor endocrine îmbracă diferite forme:

- organizare cordonală, în cordoane celulare lungi, frecvent intersectate între ele(ex. zona
fasciculată din corticosuprarenală);
- organizare veziculară/foliculară în structuri de tip folicular sau vezicular, în care celulele au
dublă polaritate(tiroida) ;
- organizare mixtă, în care se întâlnesc atât distribuţia cordonală, cât şi cea foliculară, în aceeaşi
glandă endocrină(ex. paratiroidele).
De asemeni, putem distinge două varietăţi de glande amphicrine(funcţionează concomitent exo-
şi endocrin):
- homotipice, în care aceeaşi celulă funcţionează exo-şi endocrin(celula hepatică);
- heterotipice, în care coexistă o populaţie celulară endocrină şi una exocrină(pancreas).
Hipofiza (Glanda pituitară)
Hipofiza sintetizează o serie de hormoni cu rol deosebit în funcţionarea normală a
organismului. Situată în şaua turcească a osului sfenoid, este conectată prin tija hipofizară cu
hipotalamusul, care poate stimula secreţia hipofizară(prin intermediul unor liberine sau factori de
eliberare hipotalamică) sau o poate inhiba printr-o serie de inhibine.
Structura generală a hipofizei
Hipofiza este alcatuită din două părţi net diferite ontogenetic, structural şi funcţional:
adenohipofiza, voluminoasă, ocupând 75-85% din volumul glandular şi respectiv
neurohipofiza(15-25%).
Adenohipofiza este formată din trei părti:
- pars distalis sau lobul anterior;
- pars intermedia sau lobul intermediar;
- pars tuberalis sau infundibul.
Neurohipofiza este formată tot din trei părţi:
- pars nervosa sau lobul neural;
- tija hipofizară;

1
- eminenţa mediană.
La nivelul eminenţei mediane iau naştere două plexuri capilare: unul extern, superficial,
ce se îndreaptă spre tija hipofizară, precum şi unul intern, ce preia sângele furnizat de plexul
capilar extern. Adenohipofiza nu beneficiază de aport arterial direct, în timp ce pars intermedia
este avasculară.
Adenohipofiza
A. Lobul anterior
Conţine celule epiteliale dispuse în mici grupuri, separate de capilare sinusoide şi
susţinute de fibre reticulinice.
O primă clasificare a acestor celule, bazată pe criterii de tinctorialitate, folosită mult timp,
descria:
1. celule hipofizare cromofile- se colorează uşor şi prezintă două subtipuri:
- celule cromofile acidofile, cu mare afinitate pentru coloranţi acizi tip eozină; au granulaţii
consistente şi includ celulele somatotrope şi pe cele mamotrope;
- celule cromofile bazofile, cu afinitate pentru coloranţi bazici tip albastru de anilină; include
celule corticotrope, tireotrope şi gonadotrope.
2. celule hipofizare cromofobe(60% din celulele lobului anterior) nu se colorează în coloraţii de
rutină; în prezent se consideră că sunt celule stem.
Studii de imunohistochimie au permis identificarea a 6 tipuri celulare distincte, în funcţie
de organele ţintă asupra cărora acţionează prin secreţia lor: celule somatotrope, mamotrope,
tireotrope, proopiomelanocortinice, gonadotrope şi foliculostelate.
1. Celulele somatotrope(50-52%)
Situate la periferia lobului anterior, au dimensiuni moderate şi conţin granulaţii dense de
aproximativ 350-450nm, ce vor elibera hormonul de creştere sau somatotrop, STH, cu
specificitate de specie. Receptorii pentru STH apar la nivelul celulelor hepatice. Tot aici se
produc şi somatomedine, ce vor modula acţiunile STH.
STH, denumit şi hormon de creştere datorită efectului său asupra ţesuturilor şi organelor, este şi
hiperglicemiant ,inducând retenţie de apă şi sodiu.
Reglarea secreţiei STH are loc printr-un mecanism neurogen, un mecanism dublu de feedback
negativ şi respectiv un mecanism influenţat de ritmul secreţiei STH.

2
Hiposecreţia de STH conduce la nanismul hipofizar, cu hipotrofie staturo-ponderală de tip
armonic, cu inteligenţă normală.
Hipersecreţia de STH, dacă are loc în perioada de creştere, produce gigantismul(creştere axială
exagerată a scheletului), iar la adult acromegalia(cu o creştere considerabilă a extremităţilor).
2.Celule mamotrope(lactotrope)-10-20%
Sunt răspândite posterolateral şi au o evoluţie particulară în sarcină, alăptare, terapii estrogenice.
Uşor poliedrice în absenţa sarcinii, îşi dublează volumul în sarcină. Granulele devin mari, de
500-900nm.
La sfârşitul perioadei de adaptare suferă o regresie evidentă printr-o degradare autofagică a
surplusului propriilor granulaţii. Secretă prolactina(hormon al cărui receptor se fixează la nivelul
glandei mamare şi gonadelor). Prolactina stimulează dezvoltarea şi secreţia glandei mamare.
Secreţia sa este stimulată de factori fiziologici: sarcina, supt, somn, stres, precum şi factori
medicamentoşi:estrogeni, agonişti de serotonină.
Inhibarea secreţiei de prolactină e realizată în principal de dopamină şi de GAP.
3.Celulele tireotrope(5-10%)
Sunt dispuse în aria somatomediană a lobului anterior şi nu ajung niciodată până la sinusoide.
Granulaţiile lor secretorii au dimensiuni ce nu depăşesc 120-160nm, fiind cele mai mici
granulaţii ale unei celule endocrine hipofizare.
Hormonul secretat este TSH- hormon stimulator tiroidian sau tireotropina.TSH stimulează
proliferarea celulelor tiroidiene foliculare, au rol major în eliberarea hormonilor tiroidieni.
Secreţia de TSH e reglată prin două mecanisme(nervos şi de tip feedback negativ cu hormonii
tiroidieni T3 şi T4).
4.Celulele proopiomelanocortinice(15-20%)
Invadează şi porţiunea incipientă neurohipofizară. Denumite şi corticotrope, aceste celule au un
diametru de 280-400nm. Perinuclear prezintă filamente de citokeratină şi secretă
proopriomelanocortina(POMC)- un precursor din care, sub acţiunea unor peptide semnal, se vor
elibera concomitent:
- ACTH(hormon adrenocorticotrop);
- MSH(hormon melanocitostimulator);
- LPH-β (hormonul lipotrop) şi endorfine.

3
ACTH are rol trofic asupra corticosuprarenalei, stimulează secreţia de glucocorticoizi şi exercită
o acţiune conjugată cu MSH asupra melanocitelor.
α-MSH e produs pe scară largă în adenohipofiza mamiferelor, dar la om are rol limitat în
stimularea secreţiilor de melanină.
LPH-β are o activitate de tip opioid-like.
β-endorfina este analgetică spasmolitică şi participă la integrarea comportamentului sexual
uman.
Secreţia de ACTH e reglată printr-un mecanism nervos prin intermediul CRH şi vasopresinei.
Nivelul crescut al cortizolului în sânge inhibă CRH hipotalamic, care nu va mai stimula
producerea de ACTH.
Excesul de hormoni glucocorticoizi nu acţionează asupra secreţiei de ACTH, ci asupra celulelor
care îl produc. Celulele coricotrope se modifică datorită unei hialinizări provocate de o
aglomerare masivă a filamentelor proprii de citokeratină. Rezultă o incluzie uriaşă, numită
substanţa CROOKE, care deformează pereţii celulari, se depune perinuclear şi forţează
granulaţiile celulare să se grupeze periferic.
Hipersecreţia de ACTH duce la apariţia bolii Cushing.
5.Celulele gonadotrope(10%)
Vin în contact strâns cu capilarele sinusoide şi au granulaţii de aproximativ 200-400nm. Celulele
gonatotrope secretă FSH(hormon foliculostimulent) şi LH(hormon luteinizant). Receptorii pentru
FSH se află la nivelul celulelor granuloase parietale ovariene, precum şi pe suprafaţa celulelor
Sertoli. Receptorii pentru LH sunt localizaţi la nivelul celulelor tecale şi granuloase ovariene
precum şi la nivelul celulelor interstiţiale Leydig.
FSH contribuie la creşterea şi dezvoltarea gonadelor; la femeie FSH intervine în maturarea
foliculilor ovarieni, iar la bărbat e necesar pentru creşterea şi maturarea epiteliului germinal al
tubilor seminiferi, iniţiind spermatogeneza.
La femeie, prin peak-ul său ovulator, determină ovulaţia şi aparaţia corpului luteal. Stimulează
producţia de steroizi a corpului luteal şi sinteza androgenilor de către celulele tecale.
La bărbat, LH contribuie la realizarea spermatogenezei.
Reglarea secreţiei de FSH şi LH se face printr-un mecanism nervos(prin intervenţia unui
neurohormon hipotalamic, gonadotropin releasing hormone) şi un mecanism de tip feedback.
6.Celulele foliculostelate

4
Sunt organizate în structuri foliculare sau se află dispuse radiar printre celelalte celule
glandulare; lipsite de afinitate pentru coloranţi(cromofobe); aproape complet degranulate, au fost
considerate iniţial ca fiind nesecretorii. Ar putea, teoretic, să reprezinte celule stem, celule de
susţinere, celule nule sau celule granulare ce şi-au încheiat ciclul secretor.
B.Lobul intermediar
La om este rudimentar, nedepăşind 1-1,5% din volumul adenohipofizar. Este o zona în care apar
formaţiuni chistice, cu puţin coloid şi delimitate de un epiteliu cilindric ciliat, numite chiste
Rathke. Celulele glandulare, similare celor corticotrope sau celor foliculostelate, au un diametru
de 200-300nm. Ele secretă POMC, iar aceasta, prin clivaj, va genera MSH şi beta-endorfine ce
vor modula reacţia la durere.
C.Pars tuberalis
Este foarte bine vascularizat, iar celulele tuberale sunt aranjate în cordoane lungi, între care se
află vase de sânge. Nu se cunoaşte funcţia sa.
Neurohipofiza
Se observă greu în coloraţii de rutină. Este formată din axoni nemielinizaţi ai celulelor nervoase
din hipotalamus, cu corpul celular în nucleii supraoptic şi paraventricular, terminaţiile axonale
ale neuronilor hipotalamici şi celule gliale. Prelungirile axonale plecate din hipotalamus vor
coborî, prin tija hipofizară, spre neurohipofiza, iar altele ajung la nivelul eminenţei mediane.
Grupările granulare secretorii se numesc corpi Herring, cu un diametru de 100-200nm. Printre
terminatiile axonale se află pituicite, cu prelungiri celulare lungi.
Cei doi hormoni identificaţi în neurohipofiză sunt oxitocina şi hormonul antidiuretic(ADH,
vasopresina). Ei sunt sintetizaţi în hipotalamus, apoi, legaţi de o proteină cărăuş numită
neurofizină, sunt transportaţi în neurohipofiză.
ADH(hormon antidiuretic) exercită o puternică acţiune la nivel renal, stimulând şi secreţia de
ACTH din celulele corticotrope hipofizare. Hiposecreţia sa conduce la instalarea diabetului
insipid hipotalamic, iar hipersecreţia sa apare în sindroamele Schwartz-Bartter, în diverse
neoplazii.
Oxitocina stimulează contracţiile musculare uterine, facilitând naşterea. De asemeni, stimulează
expulzia laptelui din alveole în canalele galactofore. Eliberarea sa este condiţionată de
concentraţia ionilor de calciu, de stress sau de detaşarea treptată a pituicitelor din jurul
terminaţiilor axonale.

5
Epifiza(Glanda pineală)
Proeminând ca un mic apendice de la nivelul peretelui diencefalic, are o greutate de 140mg şi o
lungime de 5-8mm. La periferie, piamater trimite în interior septuri subţiri, ce vor delimita lobuli
glandulari, iar celulele sale, dispuse cordonal sau folicular, sunt de două tipuri:
- celule pineale principale sau pinealocite, cele mai numeroase. De fapt sunt neuroni înalt
modificaţi, evidenţiaţi prin impregnare argentică, prezentând numeroase prelungiri
celulare care formează expansiuni dilatate. Aici se vor depozita hormoni şi monoamine,
precum şi proteine cărăuş, numite neuroepifizine. Între pinealocite şi axonii neuronilor se
stabilesc contacte sinaptice.
Terminaţiile axonale conţin aminoacizi tip aspartat sau glutamat, precum şi GABA.
- celule gliale interstiţiale- mici, puţine la număr, cu incluzii glicogenice
intracitoplasmatice.
La nivel epifizar(dar şi în plexurile coroide, leptomeninge sau comisura habenulară) apar
concreţiuni calcare ce conţin calcit, formând nisipul cerebral, acervula sau corpora arenacea,
perceptibile pe imagini radiologice sau RMN.
Epifiza secretă în principal un compus indol-aminic, melatonina, cu rol cronobiologic. Împreună
cu retina şi SNC au rol de receptori nonvizuali pentru lumină. Stimulii luminoşi inhibă secreţia
de melatonină, iar întunericul o stimulează.
Melatonina este un transductor foto-neuro-endocrin ce inhibă secreţia gonadală a altor glande.
De asemeni, stimulează comunicarea dintre epifiză şi sistemul imun, e implicată în procesul de
îmbătrânire, este antioxidantă, cu efecte hipnotice şi anticonvulsivante, la unele specii produce o
pigmentaţie masivă(nu şi la om); controlează ritmurile biologice, schimbări de fus orar sau
induse de alternanţa sezonieră SAD.
Glandele suprarenale
Sunt situate retroperitoneal, au o lungime de maxim 5 cm şi o greutate de5-6g, fiind delimitate de
o capsulă conjunctivă.
Prezintă două componente majore:

6
- corticosuprarenala periferică, gălbuie, organizată cordonal şi reprezentând 75-80% din volumul
glandular; secretă hormoni steroizi pornind de la colesterol şi cu suport enzimatic din familia
citocromului P450;
- medulosuprarenala, centrală, palid-cenuşie(15-20%), secretă neurotransmiţători.
Corticosuprarenala
Celulele sale se grupează în trei zone distincte:
1. Subcapsular se află zona glomerulată(20% din cortex). Celulele sale cilindrice se dispun
în mici grupuri similar unor arcuri de cerc, sunt acidofile şi conţin puţine incluzii lipidice
intracitoplasmatice. Sunt separate de septuri conjunctive cu capilare sinusoide, iar
secreţia lor este formată din hormoni mineralocorticoizi: aldosteron şi
dezoxicorticosteron, DOC. Doar aldosteronul este activ biologic deoarece doar 58-63%
din acesta este legat de albumină, faţă de DOC, legat în proporţie de 92-96%.
Aldosteronul favorizează retenţia de sodiu, reglează transportul de potasiu şi ioni de hidrogen.
DOC stimulează anabolismul proteic.
Reglarea secreţiei de mineralocorticoizi este asigurată de sistemul renină-angiotensină, de
ACTH, serotonine şi unele endoteline.
Prăbuşirea întregii secreţii hormonale steroidiene duce la instalarea bolii Addison, în timp ce
hipersecreţia lor conduce la sindromul Conn.
2. Zona fasciculată este cea mai întinsă zonă din corticală(70-75% din cortex). Este
formată din celule cubice sau poligonale mari, frecvent binucleate, cu citoplasma
vacuolată, precum şi cu un mare număr de incluzii lipidice, care imprimă o tentă gălbuie
cortexului.
Celulele se dispun în cordoane paralele între ele şi orientate radiar faţă de medulară.
Secreţia lor este formată de hormonii glucocorticoizi(cortizol, cortizon şi corticosteron) şi o
cantitate extrem de redusă de sexosteroizi.
Glucocorticoizii stimulează gluconeogeneza, rezorbţia osoasă, utilizarea glucozei, lipoliza,
inhibând producţia şi eliberarea STH şi a gonadotropilor. Au efect imunosupresor, antialergic,
antiinflamator. Descărcarea masivă de glucocorticoizi protejează organismul de variate forme de
stress.
Sexosteroizii, extrem de reduşi cantitativ, sunt slab virilizanţi.
Reglarea secreţiei hormonale a zonei fasciculate este sub controlul axului hipotalamo-hipofizar.

7
Hipersecreţia de glucocorticoizi duce la instalarea sindromului Cushing, iar reducerea secreţiei
cortizolice se întâlneşte în insuficienţa suprarenală.
Hormonii glucocorticoizi intervin direct în procesul prin care corticosuprarenala stimulează
secreţia medulară de neurotransmiţători.Vehiculaţi de sistemul vascular, ei ajung în medulară.
3. Zona reticulară(8-10% din cortex)
Este formată din cordoane celulare scurte, separate de septuri conjunctivo-vasculare. Celulele
sunt mici, cu foarte puţine incluzii lipidice, dar cu numeroase incluzii de lipofuscină.
Secreţia lor este formată din sexosteroizi(testosteron, androstendion,androstendiol, dihidroepi-
androsteron DHEA) şi o mică cantitate de glucocorticoizi.
La bărbat, androgenii modulează slab comportamentul sexual şi caracterele sexuale specifice; la
femeie, vor contribui substanţial la menţinerea comportamentului sexual.
La menopauză, pe fondul încetării funcţiei ovariene, la nivelul ţesutului adipos are loc o
aromatizare şi conversie a androgenilor în estrogeni, sexosteroizii suprarenali fiind în această
perioadă singura sursă disponibilă pentru asigurarea unui minim estrogenic.
Prin secreţia sa hormonală, corticosuprarenala este indispensabilă vieţii.
Medulosuprarenala
Este formată din celule mult mai mari decât ceulele corticale, sferice sau poliedrice, grupate în
cordoane, scurte, neregulate şi susţinute de o reţea de fibre reticulinice.Vascularizaţia locală este
asigurată de vase de mare calibru.
Printre celulele secretorii apar şi celule ganglionare multipolare ale sistemului nervos autonom.
Celulele secretorii au citoplasma palidă, lipsită complet de incluzii lipidice,dar în schimb
prezintă numeroase granulaţii secretorii delimitate de membrană. Diametrul lor variază între 100-
300nm şi conţin catecolamine(18-20% din volumul lor), iar restul include proteine secretorii,
neuropeptidul Y, ATP.
Granulaţiile se colorează în verde cu clorură ferică, în galben cu compuşi iodaţi şi în brun
maroniu cu săruri de bicromat de potasiu(reacţie cromafină, ca urmare a oxidării şi polimerizării
intragranulare a catecolaminelor).
Celulele cromafine secretă epinefrină în proporţie de 75-80% şi 10-20% norepinefrină.
Eliberarea de catecolamine are loc doar în urma stimulării nervoase, prin intermediul
terminaţiilor axonale ale protoneuronilor simpatici care, în medulosuprarenală, sfârşesc prin a

8
face sinapsa cu celulele secretorii glandulare.Sinteza porneşte de la tirozină, iar producţia nu este
specifică doar medulosuprarenalei, ci şi neuronilor postganglionari.
Norepinefrina acţionează pe alfa-receptori, iar epinefrina pe alfa, dar şi pe beta-receptori.
Acţiunile lor sunt la nivel metabolic, hemodinamic, glandular, nervos, precum şi în adaptarea la
stress.
Hipersecreţia de catecolamine apare în cazul feocromocitomului(tumoră a celulelor cromafine
din medulosuprarenală) sau a unui paragangliom(tumoră a celulelor cromafine ectopice).
Paraganglionii reprezintă aglomerări compacte de celule cromafine cu localizări extraglandulare,
asociate cu sistemul nervos simpatic sau cu terminaţii nervoase parasimpatice. Ei conţin două
tipuri de celule: celule neregulate cu granulaţii membranare aparţinând sistemului APUD,
precum şi celule de susţinere, agranulare.
Vascularizaţia glandei suprarenale
Sângele arterial este furnizat de arterele suprarenale ce se distribuie pe suprafaţa capsulară, pe
care apoi o penetrează, generând ramuri arteriolare scurte pentru corticală şi ramuri lungi, pentru
medulară.
Arteriolele corticale vor forma o reţea de capilare sinusoide cu endoteliu fenestrat, iar la
joncţiunea cortico-medulară se deschid în plexul venos medular. Arteriolele medulare străbat
nemodificate toate cele trei zone corticale, apoi generează o reţea de capilare medulare proprii,
astfel încât medulara primeşte sânge din capilarele sinusoide corticale, bogate în steroizi, dar şi
din arterele capsulare.
Venele medulare, de mare calibru, au un perete dezvoltat, cu fascicule neregulate de muşchi
neted, similare unui dispozitiv valvular.
Tiroida
De culoare brun roşcată, situată în regiunea cervicală, tiroida este formată din doi lobi şi un istm
care îi uneşte. Este învelită de o capsulă ce aderă intim la parenchimul tiroidian, iar septuri
conjunctive vor delimita lobi şi lobuli glandulari.
Foliculii tiroidieni
Parenchimul tiroidian este structurat în foliculi tiroidieni, sferoidali, cu un diametru de 40-50nm,
care reprezintă unităţile morfofuncţionale ale glandei.
Epiteliul folicular este format din celule specifice, foliculare, principale sau tireocite, la care se
adaugă un număr mult mai mic de celule C sau parafoliculare, mai dense până în jurul vârstei de

9
5-7 ani. Epiteliul conturează o cavitate centrală în care se află o substanţă proteică de aspect
gelatinos, coloidul.
Celulele foliculare
Epiteliul folicular, simplu cubic, este aplatizat în foliculii inactivi şi respectiv prismatic înalt, în
stări de hiperreactivitate.
Sunt celule polarizate cu nucleu rotund, numeroase granulaţii lizozomale, peptidaze şi
peroxidaze spre polul apical. La nivelul polului bazal există o mare densitate de receptori pentru
TSH, precum şi ATP-aze diverse. Polul apical este prevăzut cu microvili de talie scurtă,
distribuiţi inegal.
Menţinerea polarităţii celulelor foliculare e asigurată de intervenţia unui complex joncţional.
Tireocitele sunt implicate în sinteza de hormoni tiroidieni iodaţi.
Celulele C, clare sau parafoliculare
Apar în epiteliul folicular, dar nu ating niciodată lumenul folicular şi reprezintă doar 0,1 din
masa celulelor tiroidiene. Sunt mai mari decât tireocitele, având o citoplasmă intens eozinofilă
datorită unor granulaţii membranare.
Celulele C sunt argentafine, incluse în sistemul APUD. Ele secretă calcitonina.
Hormonii tiroidieni
Tiroida secretă hormonii tiroidieni iodaţi, produşi de tireocite, precum şi calcitonina, produsă de
celulele parafoliculare.
Hormonii tiroidieni iodaţi sunt T3(triiodotironina), T4(tiroxina) şi rT3, inactiv biologic. Pentru
sinteza lor e necesară prezenţa de iod şi producerea de tireoglobulină.
Iodul e prezent în organism într-o cantitate de 5-10 mg, iar tireoglobulina precursoare a celor doi
hormoni, T3 şi T4 are o component proteică sintetizată de ribozomi, în RER şi o componentă
glucidică, formată la nivelul complexului Golgi. Cele două fracţii se reunesc, iar tireoglobulina
va fi deversată în lumenul folicular. Iodul parcurge o fază de captare în citoplasma tireocitului,
apoi o fază de organificare, cu suport enzimatic(NADPH-oxidaza şi o tiroxid-peroxidază). Se
formează MIT şi DIT, care se vor cupla, generând T3, T4.
Hormonii tiroidieni iodaţi stimulează verigile metabolice, precum şi funcţiile cardiovasculare,
digestive, musculare. Deficitul geoclimatic de iod conduce la apariţia guşei endemice;
hipersecreţia T3, T4 determină tireotoxicoze, iar la copil, hipotiroidia induce un nanism
dismorfic. Frecvent poate apare o asociere cu procese autoimune.

10
Calcitonina
Are o acţiune hipocalcemiantă şi efect antagonic parathormonului. La nivel digestiv modulează
absorbţia de calciu; la nivel renal induce o scădere uşoară a eliminării de calciu, iar la nivel osos
realizează scăderea calciului circulant.

Glandele paratiroide
Sunt structuri mici, gălbui, situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni, două superioare şi două
inferioare. Fiecare glandă are o capsulă subţire, conjunctivă. La adult, stroma conţine adipocite
care cresc numeric în timp.
Parenchimul glandular este format din celule în mici grupuri compacte, între care apar şi
formaţiuni foliculare cu rol necunoscut. Se evidenţiază următoarele tipuri celulare:
1. Celule principale
Sunt cele mai numeroase la adult şi sunt considerate celule polarizate. În citoplasma deţin
numeroase incluzii de lipofuscină şi granulaţii secretorii. Ele sintetizează parathormonul, ce va fi
transportat spre extremitatea laterală a membranei plasmatice, apoi descărcat prin exocitoză în
spaţiul intercelular, când concentraţia serică de calciu e scăzută.
Parathormonul coordonează acţiuni metabolice derulate în oase, rinichi şi intestin subţire.
La nivel osos prin activarea unor pompe ionice la suprafaţa osteoblastelor, creşte turnover-ul
osos; la nivel renal determină stimularea reabsorbţiei tubulare de calciu şi inhibă reabsorbţia
tubulară de fosfor şi bicarbonaţi.
La nivel intestinal, creşte reabsorbţia de calciu şi fosfor.
Parathormonul este indispensabil vieţii, absenţa secreţiei sale determinând prăbuşirea nivelului
de calciu circulant.
2. Celule oxifile
La om apar după primii 7-8 ani de viaţă, dar se dezvoltă abia la pubertate. Sunt mai mari decât
celulele principale, au citoplasma eozinofilă şi mitocondrii voluminoase. Nu se cunoaşte exact
rolul lor, dar în hiperplazii secundare de paratiroidă, aceste celule secretă parathormon.
3. Celule de tranziţie
Nu au potenţial secretor şi sunt asemănătoare celor principale.

11