UNIVERSITATEA ROMÂNO-GERMANĂ DIN

SIBIU
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REFERAT

DISCIPLINA: Istoria dreptului românesc

TEMA: Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza

STUDENT: Muresan Radu-Catalin

SECȚIA: Drept
ANUL DE STUDIU: IV
 Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate și Codul civil, Codul de procedură
civilă, Codul penal și Codul de procedură penală, elaborate în vremea și din dispoziția lui
Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar
dezvoltării legislației românești. Prin adoptarea acestor coduri, Romania a intrat în rândul
țărilor cu cea mai înaintată legislație. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influențat
pozitiv teoria și practica juridică, a stimulat dezvoltarea învățământului juridic, a științei
dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au pus bazele dezvoltării moderne a națiunii
române din punct de vedere economic, social, politic, cultural, dar mai ales juridic. În vremea
lui și din dispoziția sa au fost elaborate Codul Civil, Codul Penal, Codul de Procedura Civila,
Codul de procedura penala etc. Prin aceste coduri s-a instituit sistemul de drept burghez și s-a
creat cadrul juridic necesar dezvoltării celor mai moderne legislații în materie, introducând
norme și instituții juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza plasând
Romania în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație.

În același timp, Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o
evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigente ale epocii, a stimulat
învățământul juridic, a dus la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la
însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra actelor
teoretice și a practicii juridice.

Codul Penal

- a fost pus în aplicare la 1 mai 1865 până în anul 1937 au fost folosite ca izvoare codul penal
Prusian 1851, codul Penal Francez 1810
- este structurat în 3 cărți, prima cuprinde dispoziții la pedepse, cartea 2-a  reglementează
crimele și delictele, cartea 3-a contravențiile.

      Atât infracțiunile cât și pedepsele aveau o clasificare compusă din trei părți:

 Infracțiunile:  -  crime

- delicte
- contravenții

 Pedepse : - criminale
- corecționale
- polițienești                                                       

- crimele și delictele erau grupate pe mai multe categorii în funcție de gravitate

- crimele și delictele  împotriva statului ( răsturnarea ordinii de stat )
- crimele și delictele contra constituției  ( fapte contra parlamentului)
- crimele și delictele împotriva intereselor publice (delapidare, înșelăciune)
- crimele și delictele împotriva intereselor particulare (omor, tâlhărie, furt, cele împotriva
persoanei în general)
- în codul penal a fost consacrat principiul legalității pedepsei „mica infracțiune nu se mai va
pedepsi daca pedepsele nu vor fi hotărâte împotriva săvârșirii sale”
- privind clasificarea faptelor penale se luau în considerare și alți factori, modulul în care a
fost comisă fapta sau numărul participanților .
- în cazul unei infracțiuni grave tentativa era asimilata infracțiunii consumate iar complicele
era pedepsit ca autorul faptei.

Responsabilitatea penală:

- până la 8 ani funcționează prezumția absoluta de iresponsabilitate

- între 8-16 ani prezumția relativă de iresponsabilitate
- 16-20 de ani se aplică o pedeapsă ușoară
- Peste 20 de ani răspundere totală

- spre deosebire de cel francez dispare pedeapsa cu moartea, nu erau prevăzute confiscarea
averii sau pedepse corporale de aceea codul penal român a fost considerat cea mai blândă lege
penală din Europa.

În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în vedere
gradul lor de pericol social, infracțiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat și trădarea.
Apoi urmează în funcție de gravitatea lor infracțiunile contra Constituției: faptele contra
sistemului parlamentar și a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria
infracțiunilor mai grave infracțiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea
funcțiilor administrative de către funcționari: abuzul de putere și delapidarea.
Alte infracțiuni sunt îndreptate împotriva funcționarilor publici: ultrajul, opunerea fata de
ordinele autorităților. Cele mai multe dintre infracțiunile cuprinse în codul penal de la 1865
erau cele îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei și a patrimoniului.

Codul de procedură civilă a fost elaborat și a intrat în vigoare odată cu Codul civil.
Plecând de la concepția fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele
care dau viață întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenție
deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă
francez, Codul de procedură civilă belgian, precum și din legiuirile românești anterioare.

Codul în cauza este structurat în șapte cărți:

- Cartea I – Procedura înaintea judecătorului de plasa;

- Cartea a II-a – Tribunalele de județ;
- Cartea a III-a – Curțile de apel;
- Cartea a IV-a –  Arbitri;
- Cartea a V-a – Executarea silită;
- Cartea a VI-a – Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a – Dispoziții speciale.

Procedura de judecată este orală, publică și contradictorie. Codul arată că în procesul

civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul judiciar și
prezumțiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o noua
judecată de fond, opoziția, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsa, contestația și
recursul. Prin recurs se stabilea daca legea a fost bine interpretată și aplicată.
 Codul de procedura penală a fost elaborat și a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspirație pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile românești
anterioare, Codul de instrucție criminală francez din 1808 și doctrina juridică a vremii.

Codul în cauza prevedea că procesul penal cuprindea două faze. Prima faza, cea
premergătoare judecății, avea ca obiective descoperirea, urmărirea și instrucția infractorilor.
Faza a doua era cea a judecății.

Codul de procedură penală era structurat în două cărți, corespunzătoare celor doua faze
ale procesului. Prima faza a procesului era realizată de către ofițerii de poliție judiciară, care
aveau ca sarcina descoperirea infracțiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcina
urmărirea infractorilor și de către judecătorii de instrucție, ce aveau ca sarcina anchetarea
infractorilor, numită instrucție.

Faza a doua a judecății era realizată de către judecătoriile de plasa, tribunalele județene,
curțile cu juri și de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Datorită lipsei personalului calificat,
judecătoriile de plasa nu au funcționat, atribuțiile lor fiind încredințate subprefecților ce
administrau plasa respectivă. In competența tribunalelor intrau delictele, iar în competenta curților
cu juri intrau crimele.

Curțile cu juri erau formate dintr-un complet de judecători și dintr-un juriu compus din
cetățeni.

Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la doua întrebări:

- Daca persoana este sau nu vinovata? În ipoteza în care persoana era găsită vinovată, se
proceda la a doua întrebare.

- Daca acea persoana merită sau nu circumstanțe atenuante? Dacă juriul răspundea afirmativ
la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător și
fixau pedeapsa în funcție de dispozițiile legii și de părerea juriului în ceea ce privește
circumstanțele atenuante.

Codul civil

- elaborat în 1862-1864 a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 sub denumirea de

codul civil Alex Ioan, iar după abdicarea lui Codul Civil Român.
- în codul civil au fost păstrate dispoziții din vechiul drept românesc referitor la
botez, divorț, tutelă, împrumut, ipoteca femeii măritate și succesiunea văduvei sărace; au fost
preluate dispoziții din proiectul lui Pisareni privind bunurile și obligațiile iar din legislația
belgiana texte privitoare la privilegii și ipoteci.

- Cel mai important izvor folosit la redactarea lui a fost codul francez de la 1804, existând
voci care spun ca este o copie a lui, în realitate cel francez avea cu 300 articole mai mult, iar
dispozițiile preluate au fost adaptate realității românești.

- Codul cuprinde 3 părți, un preambul și dispoziții finale.

  Preambulul - format din 5 articole referitoare la lege și aplicarea ei în timp și spațiu. Prima
parte era rezervată persoanelor, cea de a doua parte bunurilor, a 3-a modul de dobândire și
 transmitere a proprietății. Situația juridică a persoanelor era reglementată pe baza
principiului egalității în fața legii.

- codul civil făcea distincție între capacitatea de exercițiu și capacitatea de folosință

- spre deosebire de cel francez capacitatea de folosință începe din momentul nașterii dacă
copilul se naște viu și viabil; vârsta majoratului era de 20 de ani
- persoanele juridice se împărțeau în 2 categorii: cu scop lucrativ; fără scop
lucrativ (cultura, spotul, politic).
- Căsătoria era considerată prin contract, în raporturile dintre soți femeia era considerată
incapabilă iar soțul era cap al familiei, în divorț era egalitate.
- Ca și la francezi era interzisă cercetarea paternității.
- Era reglementată proprietatea ca fiind cel mai bun drept, se făcea o distincție în privința
formelor de stăpânire: nuda proprietate; posesie; detenție.
- se acorda o atenție contractului ca izvor de obligație
- în privința răspunderii civile era contractuală sau delictuală
- în cazul succesiunii legale aveau vocație succesorală moștenitorii legitimi (descendenții,
ascendenții și colateralii), succesorii naturali, soțul supraviețuitor.
- Formele de testament erau:
-  Holograf - când testamentul era scris, semnat, datat de către testator
-  Autentic - când era semnat de testator și transmis judecătorului care îl citește
-  Mistic/secret - semnat de testator, dat judecătorului, închis și pecetluit

Codul Comercial

Au apărut instituții tipice dreptului comercial, cum sunt bursele de pe lângă târguri,
transporturile feroviare, vânzările de la o piață la alta, întreprinderile industriale și bancare,
care au făcut ca dreptul comercial să predomine asupra celui civil și  să se detașeze într-un
domeniu juridic aparte, având nevoie și de un cod al său. Normele de drept comerciale au fost
adunate într-un Cod de Comerț încă din 1840, în Țara Românească.

În 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a preluat acest cod, extinzându-l și

în Moldova. Acest cod s-a aplicat pana în 1887, când a fost adoptat un nou Cod Comercial,
supus și acesta îmbunătățirilor periodic, conform cerințelor societății românești în ascensiune.

Deși aparținând domeniului economic, comerțul a intrat în sfera dreptului. Prin cod
sunt “supravegheate” actele și formele comerțului, se definește profesia de comerciant ca fiind
o categorie deosebită, întrucât operează cu valori și bunuri; de asemenea, da un cadru juridic
societăților comerciale, obligațiilor și contractelor sociale; reglementează creditul, titlurile de
credit, precum și operațiile bancare sau de bursă, faliment etc.

Legislația muncii

Pana la a doua jumătate a secolului XIX nu a existat o legislație sau norme juridice
care să corespundă domeniului muncii, deoarece nu se mai pusese o astfel de problemă până
atunci. Apariția libertății juridice a persoanei, după Reforma lui Constantin Mavrocordat, a
adus în prim-planul relațiilor sociale problemele raporturilor dintre angajator și angajat.
Complexitatea domeniului industrial-muncitoresc i-a determinat pe juriști să elaboreze norme
de drept pentru reglementarea raporturilor patron-salariat, precum și anumite drepturi ale
salariatului, ce trebuiau recunoscute și ocrotite.

Cele mai importante reglementari din domeniul muncii au fost:

- Jurisdicția muncii;
- Contractul de munca;
- Conflictele colective de munca;
- Asigurările sociale: în 1912 a fost elaborate Legea pentru organizarea meseriilor,
creditului și asigurărilor sociale;
- Durata zilei de munca, ocrotirea minorilor și a femeilor;
- Repausul dominical,ce a fost fixat la o jumătate de zi, o reglementare mai amplă fiind
făcuta prin Legea repausului dominical din 1910.

Legislația cu caracter reformator

a)Reforma agrară

Conform revendicărilor formulate în timpul revoluției de la 1848, elementele

progresiste, întreaga țărănime, cereau ca împroprietărirea să se facă pe loturile aflate în
folosința sătenilor. Moșierimea s-a opus, creând aparența că reforma agrară s-a înfăptuit, cum
a fost proiectul de lege propus în 1862 de Barbu Catargiu, conform căruia țăranii urmau să fie
împroprietăriți pe pământul comunal. Adunarea a adoptat legea, iar Cuza a refuzat să o
sancționeze, urmând ca în 1864, Mihail Kogălniceanu să propună un nou proiect de lege,
favorabil țărănimii, dar care nu a fost adoptat. Abia prin legea promulgată la 14 august
1864 s-a înfăptuit reforma agrară. În baza acestei legi “sătenii clăcași sunt și rămân deplin
proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăște prin legea în ființă.

După adoptarea și aplicarea acestei legi, 2/3 din pământurile moșierilor au trecut în
proprietatea țăranilor. Cu toate acestea, legea a prevăzut plata unor despăgubiri către moșieri.

b)Reforma electorală

Legea Electorală din 1864 prevedea ca alegătorii să fie direcți sau primari. Alegătorii
primari erau cei care plăteau un impozit de 48 lei în comunele rurale și cei cu impozit peste 80
lei în comunele urbane. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct, care trebuia
să aibă un venit de 100 galbeni, pe care să îl poată dovedi. De asemenea, puteau fi alegători
direcți , fără a-și demonstra veniturile preoții, profesorii, doctorii, avocații, inginerii, arhitecții
etc. Din  adunare puteau face parte doar cetățenii români cu vârsta de 30 de ani și cu un venit
de 200 galbeni.
 BIBLIOGRAFIE

 http://ro.wikipedia
   Cernea, Emil; Molcut, Emil – Istoria statului si dreptului
romanesc (ed. revazuta si adaugita), Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2004
 Marcu, P. Liviu – Istoria dreptului romanesc, Editura Lumina-
Lex, Bucuresti, 1997
  Ivanescu, Dumitru – Alexandru Ioan Cuza in constiinta
posteritatii, Et Junimea, Iasi,2001