UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MECANICĂ
MASTER
SISTEME INTEGRATE ÎN FABRICAŢIA AGROALIMENTARĂ

OPTIMIZAREA COSTURILOR
CALITĂȚII ÎN CADRUL UNEI FABRICI
DE BERE

Coordonator:

Masterand:
 CUPRINS
Introducere............................................................................................................................................3
TIPOLOGIA COSTURILOR........................................................................................................................4
ANALIZA UNUI PRODUS..........................................................................................................................7
SCURT ISTORIC - FABRICA DE BERE TIMIȘOREANA.............................................................................7
ORGANIGRAMA SOCIETĂȚII...............................................................................................................8
MATERII PRIME..................................................................................................................................9
PREZENTAREA SECȚIUNII DE LUCRU ÎN CARE SE IMPLEMENTEAZĂ PROGRAMUL DE REDUCERE A
COSTURILOR.......................................................................................................................................9
COSTURILE CALITĂȚII............................................................................................................................11
DIAGRAMA PARETO.........................................................................................................................13
BILANȚ..............................................................................................................................................14
CONCLUZII............................................................................................................................................14

Introducere
Eforturile unor organizaţii de a-şi spori eficienţa financiară, prin diminuarea costurilor de
producție, poate duce la o abandonare parţială a problemelor legate de calitatea produselor şi
serviciilor. Efectul este o creştere a costurilor suportate de client din cauza defectelor, sau
deficienţelor apărute la produs după cumpărarea acestuia, ceea ce contribuie la diminuarea
cotei de piaţă şi a cifrei de afaceri a organizaţiei furnizoare.
De aceea este evident că se pot îmbunătăţi performanţele organizaţiei acţionând asupra
cauzelor care determină diminuarea respectivă, adică îmbunătăţind calitatea produselor sau
serviciilor furnizate. Pentru a asigura eficienţa acestui demers trebuie cunoscute costurile lui.
Furnizarea de produse sau servicii, sau efectuarea de activităţi care să satisfacă necesităţi
exprimate şi implicite, cu alte cuvinte furnizarea produselor, serviciilor, activităţilor de
calitate, la costurile cele mai mici posibile trebuie să fie principala preocupare a oricărei
organizaţii.
Există estimări potrivit cărora, în cadrul unei întreprinderi, costurile referitoare la calitate,
inclusiv pierderile datorate calităţii, variază între 5 şi 25% din totalul cifrei de afaceri, funcţie
de întreprindere şi de sistemele de evaluare implementate. Efectuarea estimării costurilor
aferente calităţii este un mijloc puternic stimulator, dat fiind că posibilităţile de a creşte
profitul printr-un program de reducere a costurilor asigurării calităţii sunt mari.
Noncalitatea (sau “calitatea nesatisfăcătoare”, “neconformitatea”) este diferenţa globală dintre
calitatea dorită şi calitatea obţinută efectiv. Această diferenţă poate fi evaluată mai mult sau
mai puţin complet în termeni economici.
Costurile calităţii sunt suma costurilor suportate pentru a asigura o calitate satisfăcătoare şi
pentru a da încredere în calitate, şi a pierderilor suferite atunci când nu se obţine o calitate
satisfăcătoare. Anumite pierderi de acest fel sunt greu de cuantificat, dar pot fi de mare
importanţă, aşa cum este, de exemplu, pierderea clientelei.
Costurile referitoare la calitate pot fi defalcate astfel:

 Costuri interne referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în cazul în care faptul că

produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată înainte ca acesta să părăsească
întreprinderea;
 Costuri externe referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în cazul în care faptul că
produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată după ce a părăsit întreprinderea;
 Costuri de detectare şi control: cheltuieli suportate pentru verificarea conformităţii
produsului cu cerinţele de calitate, adică pentru finanţarea investigării noncalităţii;
 Costuri de prevenire: cheltuieli efectuate pentru a reduce riscurile privind noncalitatea.

Aceste costuri includ şi costurile pentru implementarea şi menţinerea unui sistem al calităţii şi
pentru activităţile de asigurare a calităţii. Potrivit unor estimări, în general, costurile de
detectare şi prevenire constituie 10 –20 %, iar costurile interne şi externe privind noncalitatea
80 – 90 % din totalul costurilor calităţii.
Pierderile datorate calităţii sunt pierderi cauzate de nevalorificarea potenţialului resurselor în
procese şi activităţi. Astfel sunt, de exemplu, pierderile datorate calităţii sunt insatisfacţia
clientului, pierderea posibilităţii de a adăuga o valoare mai mare pentru client, organizaţie sau
societate, precum şi irosirea resurselor şi materialelor.
 TIPOLOGIA COSTURILOR

Activitatea unei întreprinderi, oricare ar fi obiectul și profilul ei, reprezintă o înlănțuire sau o
combinare de operații elementare. O operație presupune implicarea unei resurse (materiale,
umane, informaționale) și transformarea ei, înțeleasă ca un consum, ca un sacrificiu. Însă,
noțiunea de consum nu trebuie asociată dispariției fizice a acelei resurse, ci utilizării ei.
Aceasta presupune „substituirea cu o utilitate nou creată a utilității anterior dispărute, adică
resursa a fost consumată”4. Dacă nu are loc această înlocuire sau substituire de utilitate,
dispariția resursei implicată în acea operație reprezintă o pierdere.

Ca și categorie economică general acceptată, costul reprezintă echivalentul valoric al

consumurilor de resurse generate de activitățile întreprinderii. Factorul determinant în
definirea unui cost și, implicit, a unei cheltuieli este consumul (de resurse). Astfel, costul
poate fi definit ca acea cheltuială sau sumă de cheltuieli care corespund unei finalități (sau
obiect). Deci, diferența între cele două noțiuni (cost și cheltuială) este determinată de existența
relației cu obiectul căruia i se determină costul și deci, asupra căruia se raportează o cheltuială
sau o sumă de cheltuieli.

Modul de identificare a consumurilor de resurse pe obiectul de calculație a costurilor permite

diferențierea costurilor în două categorii:
- costuri directe;
- costuri indirecte.

Costurile directe sunt costurile constituite din cheltuielile pentru care echivalentul valoric al
consumurilor de resurse poate fi identificat fără ambiguitate în costul obiectului (produs,
lucrare, serviciu, activitate etc.).
Ele reflectă legătura de cauzalitate dintre consumurile de resurse și obiectul la care se referă
și care le generează. Renunțarea, abandonul execuției acelui obiect (ca urmare a schimbării
profilului sau structurii sortimentale) determină dispariția costurilor directe aferente.
Exemple:
- cheltuielile cu materiile prime, care formează costul de achiziție al materiilor prime
consumate – reprezintă un cost direct, afectabil fiecărui produs;
- cheltuielile cu personalul direct productiv – formează costul cu manopera directă (inclusiv
cheltuielile sociale aferente), afectabil fiecărui obiect (produs, lucrare, serviciu);
- cheltuielile cu chiriile pentru echipamentele specifice (utilizate în prelucrarea unui anumit
produs sau executarea unei lucrări ce constituie obiect de calculație); idem pentru
cheltuielile cu amortizarea aferente unui echipament specific – afectabile unui anumit obiect.

Costurile indirecte cuprind cheltuielile ale căror consumuri de resurse, exprimate valoric, nu
se regăsesc în costul obiectului de calculație, decât după calcule suplimentare de repartizare
și imputare.
Ele nu au o legătură evidentă cu un anumit obiect căruia i se calculează costul, fiind
determinate, cauzate, de totalitatea obiectelor de calculație (produse, lucrări, servicii) sau de
întreaga activitate de exploatare, de administrarea și conducerea întreprinderii.
Exemple:
- cheltuielile cu materialele consumabile (combustibil, piese de schimb etc.);
- cheltuieli cu materialele de natura obiectelor de inventar;
- cheltuielile cu energia (tehnologică, pentru iluminat și încălzit);
- cheltuieli cu reparațiile;
- cheltuieli cu chiriile (pentru spații sau imobilizări de interes general);
- cheltuieli de protocol;
- cheltuieli cu serviciile bancare;
- cheltuielile cu impozite și taxe;
- cheltuielile cu personalul indirect productiv (maiștri, șefi de ateliere, șeful de secție,
manipulanți etc.) sau de conducere și administrare a întreprinderii;
- cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor etc.

Aceste cheltuieli sunt efectuate, de regulă, pentru a crea sau asigura mediul în care se
desfășoară activitatea de exploatare a întreprinderii și de care „beneficiază” toate produsele,
lucrările sau serviciile, ca obiecte cărora li se calculează costul. Renunțarea la calculul
costului unui obiect (prin excluderea unui produs din structura sortimentală) nu determină
dispariția acestor costuri indirecte. Are loc însă deplasarea efortului de a suporta consumurile
de resurse de către celelalte obiecte rămase (produse, lucrări, activități), majorând costul
acestora.

Stabilirea frontierei între costurile directe și indirecte (în raport cu produsul, lucrarea sau
serviciul) determină majoritatea costurilor să fie indirecte; deseori, costurile directe sunt doar
cele cu materiile prime, cu manopera directă (în întreprinderile producătoare) sau costul de
achiziție a mărfurilor vândute (în întreprinderile de comerț) etc.
Dacă se lărgește sfera de raportare a costurilor, deplasându-se nivelul de analiză – pe categorii
de activități, sectoare, centre de responsabilitate etc. – delimitarea costurilor directe / indirecte
presupune creșterea volumului costurilor directe.

Delimitarea costurilor în directe și indirecte este utilă pentru că permite fiecărui gestionar să
analizeze „în cunoștință de cauză” consecințele schimbării structurii sortimentale, a eliminării
sau abandonului unui produs, lucrare, serviciu, activitate sau sector.

Dependența față de modificarea (variația) volumului activității asigură diferențierea costurilor

în următoarele două categorii:
- costuri variabile;
- costuri fixe.
Un cost nu este fix sau variabil, prin natura sa. Distincția costuri variabile / costuri fixe
presupune definirea factorului de cauzalitate sau a „inductorului de cost”, cum este denumit în
literatura anglo-saxonă.
Într-o definiție generală, costurile fixe sunt cele care rămân insensibile, invariabile la variația
inductorului de cost, iar costurile variabile sunt cele care se modifică într-o anumită
proporție, în funcție de variația inductorului de cost.
Volumul de activitate nu este decât unul din parametrii posibili a fi luați în considerare pentru
analiza comportamentului costurilor. Acest comportament poate fi studiat în raport și cu alți
factori: nivelul capacității de producție, dimensiunea loturilor de produse, varietatea
produselor, stabilitatea producției, rata de utilizare a unei capacități de producție (instalație)
date, timpul de funcționare a instalațiilor, efectivul de personal etc.
Rezultă că același cost poate fi variabil sau fix în funcție de :
- obiectul de cost considerat (și asupra căruia se raportează cheltuielile);
- factorul de cauzalitate sau inductorul de cost ales;
- orizontul temporal stabilit ca „interval de validitate” (interval semnificativ, relevant) pentru
analiza relației dintre inductorul de cost și totalul cheltuielilor încorporabile în costuri.
Utilizând termenul clasic de „perioadă”, se poate spune că pe o perioadă lungă, toate costurile
devin variabile. Însă, costurile fixe se modifică brusc și se „fixează” pe un alt palier, fiind
consecința unei decizii particulare, în timp ce costurile variabile se modifică automat,
continuu, în funcție de modificarea producției.
Dintr-o perspectivă managerială este necesară distincția a două categorii de decizii. O
categorie ce se sprijină pe politica, strategia întreprinderii și mijloacele pe care le presupune,
generând costurile fixe. Altă categorie se sprijină pe deciziile curente, operaționale, care
vizează nivelul de utilizare a mijloacelor disponibile, generând costurile variabile.
Tradițional, contabilitatea de gestiune distinge cele două categorii de costuri, utilizând ca
parametru (inductor de cost) privilegiat volumul activității.
Costurile fixe sunt „cele pe care le suportă întreprinderea pentru a dispune de o anumită
putere și eficacitate, într-o anumită organizație”5. Ele corespund politicii pe termen lung (de
investiții) care vizează dimensionarea capacității, structurii întreprinderii. De aceea,
denumirea de costuri de structură este mai adecvată. Ele se caracterizează printr-un grad mare
de ireversibilitate. O dată angajate, costurile fixe nu mai pot fi reconsiderate (decât prin
suportarea unei pierderi mari), având un grad mare de inerție (remanență).
Costurile fixe (de structură, de capacitate) sunt acele costuri care în totalitatea lor (CF)
rămân relativ constante la o variație a volumului fizic al activității (x), iar pe unitatea de
produs (cf) se modifică invers proporțional cu variația volumului de activitate (scad la o
creștere a volumului fizic de activitate și cresc în cazul diminuării acestuia). Costurile fixe
totale sunt invariabile față de modificarea volumului activității, atât timp cât capacitatea de
producție rămâne nemodificată.

În vederea calculaţiei costurilor, implicit a costurilor calităţii, este necesară parcurgerea

unor etape metodologice, după cum urmează1:
- colectarea cheltuielilor de producţie, prin colectare cheltuielilor directe şi indirecte;
- calculaţia costului efectiv al calităţii, începând cu decontarea livrărilor reciproce de
produse, lucrări şi servicii;
- calculul efectiv al costurilor calităţii din producţia auziliară şi repartizarea cheltuielilor
aferente producţiei respective, consumată pentru nevoiel activităţii de bază şi ale
celorlalte sectoare de activitate din cadrul întreprinderii;
- repartizarea cheltuielilor indirecte de producţie aasupra produselor fabricate în cadrul
activităţii de bază, relizată proporţional cu o anumită bază sau criteriu convenţional de
repartizareşi baza de repartizare aleasă;
- repartizarea cheltuielilor generale de fabricaţie asupra produselor fabricate;
- repartizarea cheltuielilor de desfacere asupraproduselor fabricate;
- calculul efectiv al producţiei, respectiv determinarea cantitativă şi valorică a producţiei
în curs de execuţie;
- stabilirea costului efectiv pe unitatea de produs, ce se face de regulă prin raportarea
totalului cheltuielilor efective aferente producţiei finale, la cantitatea de producţie
finită obţinută în perioada la care se referă cheltuielile respective.
Costuri de analiza a calitatii:
- Costuri de prevenire;
- Costuri de evaluare;
1
- Costuri interne ale defectelor;
- Costuri externe ale defectelor.

ANALIZA UNUI PRODUS

SCURT ISTORIC - FABRICA DE BERE TIMIȘOREANA

Fabrica de bere Timișoreana este a doua fabrică de bere înființată pe teritoriul actual

al României, în cartierul Fabric din Timișoara, în 1718.Prima fabrica de bere a fost la Sibiu in
ianuarie 1717.

În 1718, după eliberarea Timișoarei de sub stăpânirea otomana de către Eugeniu de Savoia,

acesta decide să înființeze aici o fabrică de bere. Berea produsă aici era destinată
aprovizionării armatei austriece și suplinirii carenței de apă potabilă.
În 1872 crahul bursei de la Viena produce o recesiune economică în întreg Imperiul Austriac,
efectele fiind simțite și la Timișoara. Fabrica de bere de aici este scoasă la licitație și
achiziționată de timișoreni în încercarea de a o salva de la faliment, dovadă că fabrica
căpătase un rol important în oraș.
La începutul anului 1890 clădirile principale și instalațiile fabricii au fost distruse aproape în
întregime de un incendiu. Distrugerea a determinat însă o retehnologizare, la cele mai înalte
standarde ale vremii.
La intrarea în secolul XX, Fabrica de Bere devenise una dintre cele mai importante
întreprinderi timişorene şi producea peste 100.000 de hectolitri de bere pe an. De menţionat că
centrala frigorifică instalată acum mai bine de 100 de ani este în folosinţă şi azi.
Între anii 1900-1920 fabrica a devenit una dintre cele mai moderne fabrici din Europa, multe
dintre tehnologii putând fi utilizate și astăzi. Calitatea deosebită a berii Timișoreana a
determinat alegerea acesteia drept berea oficială a Casei Regale a României.În perioada
interbelică Timișoreana a fost lider al pieței berii din România, cu patru sortimente diferite de
bere.
  Perioada comunistă a însemnat naționalizarea fabricii, însă producția de bere a continuat,
devenind a doua fabrică din lume complet automatizată, beneficiind de investiţii importante
din partea statului. În 1962, vechiul filtru prin care apa din Bega era adusă în fabrică este
înlocuit cu o modernă staţie de tratare a apei, iar în 1965, după instalarea a trei noi filtre de
bere, capacitatea de producţie ajunge la 400.000 de hectolitri pe an. Producţia creşte şi în anii
'70, ca urmare a extinderii şi a introducerii de dotări noi, ajungând la 640.000 hl/an. În 2001,
Fabrica de Bere a fost cumpărată de gigandul SABMiller, iar în 2007, Ursus Breweries a
demarat un proiect de investiţii de 50 de milioane de euro în extinderea şi modernizarea
fabricii de bere din Timişoara. In urma acestei investiţii, capacitatea săptămânală de producţie
a crescut cu 200 la sută.
Din 2007 Timișoreana este lider de piață în România.

ORGANIGRAMA SOCIETĂȚII

DIRECTOR
GENERAL

DIRECTOR DIRECTOR DIRECTOR DE

ECONOMIC COMERCIAL PRODUCȚIE

DEP. DEP. DEP. SECȚII DEP.

FINANCIAR MAKRETING VÂNZĂRI PRODUCȚIE TEHNIC
G E

MATERII PRIME

Principalele materii prime folosite la fabricarea berii:

1. Apa, joacă un rol foarte important în fabricarea berii, aceasta reprezentând

aproximativ 90% din compoziția berii.Cea mai bună apă pentru bere este apa din
sursele naturale care conțin substanțe ce nu se găsesc în alte surse.Cele mai importante
substanțe sunt calciul și magneziul, acestea fiind esențiale în fabricarea berii deoarece
ajută în procesele biochimice care au loc în timpul fabricării, în procesul tehnologic,
apa este folosită la înmuierea orzului, la obţinerea mustului de bere, la spălarea
utilajelor tehnologice şi ambalajelor pentru bere.
 2. Malțul reprezintă orzul germinat (uneori se poate folosi și grâu), în vederea fabricării
berii, orzul este înmuiat,germinat, după care este uscat, pentru a produce și a activa
enzimele dar și pentru eliberarea amidonului din bob.
3. Hameiul reprezintă o materie primă indispensabilă fabricării berii conferindu-i
acesteia gust amar și o aroma specifică. Componentele chimice ale hameiului
contribuie la o mai bună stabilitate și limpezire a mustului și la îmbunătățirea
însușirilor de spumare a berii. Singura parte a plantei de hamei care se utilizează la
fabricarea berii este conul de hamei.

PREZENTAREA SECȚIUNII DE LUCRU ÎN CARE SE IMPLEMENTEAZĂ

PROGRAMUL DE REDUCERE A COSTURILOR
Obținerea berii din materiile prime prezentate mai sus presupune parcurgerea celor două etape
principale – obținerea mustului de bere și fermentarea acestuia.

După cântărirea malțul și a cerealelor nemaltificate, acestea sunt măcinate în mori speciale
pentru a da posibilitatea enzimelor să acționeze în timpul operației de plămădire și
zaharificare. Cu ajutorul apei și sub acțiunea enzimelor din malț se realizează, la plămadire și
zaharificare, transformarea substanțelor macromoleculare insolubile din malț în produse
solubile cum masă moleculară mica și medie care vor alcătui extractul mustului de bere.

După zaharificare, plada este filtrată în scopul separării mustului de părțile insolubile care vor
forma borhotul de malț. Astfel primul must mai concentrat rezultat, cât și apele folosite pentru
spălare și epuizarea borhotului în extract sunt supuse apoi fierberii cu hamei.

Fierberea mustului cu hamei are ca scop principal solubilizarea substanțelor amare și de

aromă ale hameiului, coagularea proteinelor, inactivarea enzimelor și sterilizarea mustului.
După terminarea fierberii se face separarea conurilor de hamei, iar mustul fierbinte este trecut
în instalațiile de tratare în vederea fermentării.

Tratarea mustului cuprinde îndepărtarea precipitatului care se formează la fierberea mustului,

denumit trub de cald, racirea mustului până la temperatura de însămânțare cu drojdii de 6-7°C
cât și separarea precipitatului care se formează țn timpul răcirii mustului, așa numit « trub la
rece ».

Mustul de bere obținut cu extractul primitiv corespunzător sortimentului de bere fabricat, este
apoi trecut la fermentarea primara și însămânțat cu drojdie de bere sub forma unei culturi
pure, obținută prin multiplicarea în faza de laborator și în stația de culturi pure. În timpul
fermentației primare, care durează 8-10 zile, are loc transformarea zahărului fermentescibil în
alcool etilic, bioxid de carbon și alte produse secundare de fermentație, rezultând la sfârșit asa
numita bere tânără.

În cursul operației următoare de fermentare secundară are loc saturarea berii cu dioxid de
carbon, limpezirea și finisarea gustului berii.

O parte din drojdia rezultată de la fermentația primară este tratată și refolosită pentru o noua
fermentare, iar drojdia excedentară de la fermentația primară și secundară este supusă uscării
și comercializării cu drojdie uscată.

După terminarea fermentației secundare, a carei durată depinde de sortimentul de bere

respectiv, berea este trecută la filtrare pentru îndepartarea drojdiei și a altor substanțe care
formează tulbureala acesteia. Berea filtrată este trecuta în tancuri speciale de bere filtrată care
alimentează mașinile de îmbuteliat sau aparatul de tragere a berii în butoi. Ambalajele folosite
– sticlele și butoaiele – sunt supuse în prealabil unor operații de condiționare pentru a nu
transmite un gust străin și a nu periclita stabilitatea berii. Unele sortimente de bere sunt
pasteurizate la sticlă, înainte de etichetare pentru prelungirea conservabilității. Astfel încât
sticlele puse în navete cât și butoaiele pline cu bere sunt depozitate în spații speciale răcite
până la expediție.

COSTURILE CALITĂȚII

Costurile calităţii reprezintă suma costurilor suportate de o întreprindere pentru a

asigura o calitate satisfăcătoare şi pentru a da încredere în calitate, şi a pierderilor suferite
atunci când nu se obţine o calitate satisfăcătoare. Anumite pierderi de acest fel sunt greu de
cuantificat, dar pot fi de mare importanţă, aşa cum este, de exemplu, pierderea clientelei.

Costurile referitoare la calitate pot fi defalcate astfel:

 costuri interne referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în cazul în care faptul că
produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată înainte ca acesta să părăsească
întreprinderea;
 costuri externe referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în cazul în care faptul că
produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată după ce a părăsit întreprinderea;
 costuri de detectare şi control: cheltuieli suportate pentru verificarea conformităţii
produsului cu cerinţele de calitate, adică pentru finanţarea investigării noncalităţii;
 costuri de prevenire: cheltuieli efectuate pentru a reduce riscurile privind noncalitatea.
 Aceste costuri includ şi costurile pentru implementarea şi menţinerea unui sistem al
calităţii şi pentru activităţile de asigurare a calităţii.
Pierderile datorate calităţii sunt pierderi cauzate de nevalorificarea potenţialului resurselor în
procese şi activităţi. Astfel sunt, de exemplu, pierderile datorate calităţii sunt insatisfacţia
clientului, pierderea posibilităţii de a adăuga o valoare mai mare pentru client, organizaţie sau
societate, precum şi irosirea resurselor şi materialelor.
La nivelul unei întreprinderi, responsabilitatea de a superviza fiecare aspect al calităţii revine,
de obicei,directorului executiv sau, în cazul unor întreprinderi mai mari, managerului de
calitate. Îndeplinirea obiectivelor şi responsabilităţilor managerului de calitate este
determinată în mare parte de specialişti în probleme de calitate, care îl ajută să formuleze şi să
stabilească obiectivele de calitate.

A) COSTURI DE PREVENIRE
Nr.
crt. COSTURI DE PREVENIRE U.M Valoare Pondere Procent (%)
1 Înlocuirea utilajelor vechi RON 3600 1 27,91
2 Instruire+motivarea angajaţilor RON 2800 2 21,71
elaborarea unui plan de producţie +
3 control RON 3000 4 23,26
Stabiliarea specificaţiilor pentru materiile
4 prime RON 3500 3 27,13
  TOTAL COSTURI DE PREVENIRE RON 12900   100,00

B) COSTURI DE EVALUARE
Nr. Valoar Ponder
COSTURI DE EVALUARE U.M Procent
crt. e e
1 Verificarea materiilor prime RON 7000 1 16,47
2 Evaluarea furnizorilor RON 8500 2 20,00
Verificarea modului în care se desfăşoară
RON 9000 4
3 sistemul de calitate 21,18
4 Cantităţi de produs folosite pentru degustări RON 18000 3 42,35
  TOTAL COSTURI DE EVALUARE RON 42500   100,00

C) COSTURI CU NECONFORMITĂŢILE INTERNE

COSTURILE NECONFORMITĂŢILOR
U.M Valoare Pondere Procent
Nr. crt. INTERNE
1 Rebuturi RON 4000 1 30,77
2 Pierderi datorate aprovizionării inutile RON 3500 2 26,92
3 Absenteeism, accidente de muncă RON 3000 3 23,08
4 Procedee superficiale RON 2500 4 19,23
TOTAL COSTURI NECONFORMITĂŢI
RON 13000  
  INTERNE 100,00
 D) COSTURI CU NECONFORMITĂŢILE EXTERNE
COSTURILE NECONFORMITĂŢILOR
U.M Valoare Pondere Procent
Nr. crt. EXTERNE
1 Rambursare daune cauzate altora RON 6500 1 28,26
2 Lucrări nefacturate RON 6000 2 26,09
3 Penalizări la întârzierea livrării RON 5500 3 23,91
4 Reclamaţiile clienţilor RON 5000 4 21,74
TOTAL COSTURI NECONFORMITĂŢI
RON 23000  
  EXTERNE 100,00

E) PONDEREA COSTURILOR PE CLASE DE COSTURI

Valoar ponder
Nr. crt. DENUMIRE COST UM e e procent
1 Costuri de prevenire RON 12900 2 14,11
2 Costuri de evaluare RON 42500 4 46,50
3 Costuri cu neconformităţile interne RON 13000 1 14,22
4 Costuri de neconformităţile externe RON 23000 3 25,16
  TOTAL COSTURI RON 91400   100,00

COSTURILE CALITăţII

Costuri de
Costuri de prevenire
defecte externe

Costuri de
defecte interne
Costuri de
evaluare

DIAGRAMA PARETO

Nr. Valoar Procent Procent

COSTURI ALE CALITĂŢII U.M Pondere
crt. e (%) cumulat
1 Înlocuirea utilajelor vechi RON 1800 1 19,69 19,69
2 Stabilirea specificaţiilor pt. materiile prime RON 9000 2 9,85 29,54
3 Verificarea materiilor prime RON 8500 3 9,30 38,84
Elaborarea unui plan de producţie şi
4 RON 7000 4 7,66
control 46,5
 5 Evaluarea furnizorilor RON 6500 5 7,11 53,61
6 Absentesim şi accidente de muncă RON 6000 6 6,56 60,18
7 Instruire şi motivare RON 5500 7 6,02 66,19
8 Rambursări daune cauzare altora RON 5000 8 5,47 71,66
9 Procedee superficiale RON 4000 9 4,38 76,04
10 Rebuturi RON 3600 10 3,93 79,98
11 Lucrări nefacturate RON 3500 11 3,83 83,81
12 Pierderi datorate aprovizionării inutile RON 3500 12 3,83 87,64
13 Reclamaţiile clienţilor RON 3000 13 3,28 90,92
14 Penalizări la întârzierea livrării RON 3000 14 3,28 94,2
15 Cantităţi de produs folosit la degustări RON 2800 15 3,06 97,26
Verificarea modului în care se desfăşoară
16 RON 2500 16 2,74
sistemul de calitate 100
  TOTAL COSTURI ALE CALITĂŢII RON 91400   100,00  

BILANȚ

Indicatorii costurilor de
  Costurile calitatii
calitate
Perioada de timp

Costul defectelor Costul defectelor

Costuri de prevenire

Costuri de prevenire
Costuri de evaluare

Costuri de evaluare

externe interne
Defecte externe
Defecte interne
Total
Alte absenteism,

pierderi datorate
daune cauzate

accidente de
Rambursare

superficiale
procedee
Rebuturi
lucrări
 Inutileaprov.
nefacturate
terților

muncă
45,8 14,6
IAN 4400 14256 1500 1250 1800 2200 3500 31106 14,15 25,40
2200 3 3
45,2 12,5
FEB 4000 12456 1200 1100 1600 2100 1900 3200 27556 14,52 23,15
0 4
48,2 14,6
MRT 4500 15788 1300 1150 2100 2200 1900 3800 32738 13,75 25,40
3 3
Trim 1290 1050 46,5 14,2
4000 3500 5500 6500 6000 91400 14,11 25,16
I 0 42500 0 0 2
    13000 23000

CONCLUZII

Orientarea organizaţiilor spre calitate nu mai este astăzi o problemă de opţiune ci mai degrabă
una de profesionalism. Aceasta trebuie să fie o caracteristică permanentă din care organizaţia
să aibă de câştigat oferind satisfacţii tuturor părţilor interesate. Optimizarea calităţii şi
îmbunătăţirea continuă sunt căile prin care se realizează acest deziderat, dacă sunt privite în
succesiune şi interdependenţă. Optimul calităţii trebuie realizat prin îmbunătăţire continuă şi
trebuie să reprezinte nivelul de la care îmbunătăţirea să continue pentru a obţine permanent şi
pe termen lung avantaje. Prin urmare, orice organizaţie trebuie să-şi implementeze
metodologii de calculare şi evidenţă a costurilor şi efectelor calităţii, concomitent cu
măsurarea şi analiza satisfacţiilor clienţilor şi ale tuturor părţilor interesate.