Unora le place tracul – Misteriile lui Zalmoxis, Constantin Daniel

de: Paul Boca NR. 130 24 August, 2011

Editura Herald, Bucureşti, 2011, 400 p.

Neamurile tracice ca civilizaţie cu un înalt grad de

spiritualitate. Cultul de misterii al lui Zalmoxis,
practicat în spaţiul locuit de ei, ca sursă mai mult
sau mai puţin directă a tuturor formele religioase de
acest fel cunoscute de antichitate. Troia, considerată
punctul de început al drumului pe care avea să-l
parcurgă Grecia clasică în toate implicaţiile ei, ca
cetate locuită de aceleaşi neamuri tracice, cele care
vor avea o influenţă decisivă asupra spiritualităţii
greceşti ale acelor vremuri sub forma ei pe care o
cunoaştem noi astăzi. Societatea seminţiei tracice a
agatârşilor ca model pentru Republica lui Platon sau
pentru Lysistrata lui Aristofan. Nu, n-am intrat
într-un delirium tremens cu tente naţionalist-istorice
şi n-am dat nici într-o formă extremă de pârvanită.
Am citit, în schimb, prima ediţie a volumului lui
Constantin Daniel, Misteriile lui Zalmoxis, apărută
anul acesta la editura Herald, la mai bine de 25 de
ani de la terminarea manuscrisului.

Licenţiat în sociologie sub conducerea lui Dimitrie Gusti şi influenţat în alegerea orientalisticii ca
domeniu de aprofundat de profesori ca Nicolae Predescu, Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade,
Constantin Daniel şi-a dedicat o mare parte din scrieri civilizaţiilor dispărute ale spaţiului oriental:
Civilizaţia Egiptului antic, Civilizaţia asiro-babiloniană sau Civilizaţia feniciană sunt doar trei dintre
titlurile care l-au consacrat ca istoric minuţios, aproape matematic, cu o structură a cărţilor mai
mult decât solidă, cu o cantitate de date, nume şi fenomene ale lumii acelor vremuri smulse din mii
de scrieri clasice care poate să-l descurajeze pe orice tânăr oarecum instruit în domeniu să se apuce
de studiul istoric serios, aprofundat, sistematic. Născut după volumele care l-au consacrat ca
orientalist, Misteriile lui Zalmoxis reprezintă o abordare substanţială (deşi, întrucâtva, una partizană,
lucru la care, însă, voi reveni mai târziu) a naturii spiritualităţii tracice şi, îndeosebi, a celei
geto-dacice, încluzând şi o plasare mai largă a acesteia în contextul cultural al epocii.

Prezentat ca zeu solar, ipostază tracică a lui Apollo, şi respingându-se, prin aceasta, denumirea de
"Zamolxis" (din "zamol" – "pământ"), Zalmoxis este prezentat într-o formă extrem-spiritualiza(n)tă,
iar religia lui ne este afişată ca una de mistere. Mai mult, credinţa tracilor într-un astfel de zeu şi
practicarea cultului său specific devine o sursă pentru misteriile greceşti, romane sau egiptene, cele
considerate de Constantin Daniel ca fiind adevăratele religii ale acestor neamuri, în pofida "adorării
zeilor oficiali care a căzut, mai mult sau mai puţin, în desuetitudine". Demersul investigativ al
autorului în privinţa cultelor de mistere din lumea antică le defineşte ca un set de tehnici de
autosugestionare. Prin deprivare senzorială în spaţii întunecoase, ajutaţi de efectele halucinogene
ale preparatelor speciale oferite de preoţi la intrare, practicanţii ajungeau să aibă viziuni ale zeului
şi ale lumii de apoi, în tocmai spiritul celor propovăduite de slujitorii lui Zalmoxis. Intensitatea
trăirilor participanţilor la astfel de ritualuri nu poate să nu aibă prelungiri în viaţa lor socială: cultul
lui Zalmoxis înseamnă şi moralitate, înfrânare, ascetism, fraternitate şi empatie la nivel comunitar.
Prin aceasta, societăţile abioilor, agatârşilor sau hiperboreenilor, pe care Constantin Daniel le
consideră seminţii trace, au constituit sursele principale ale proiecţiilor utopice oferite de greci prin
unele dintre scrierile lor esenţiale. Autorul filtrează, de multe ori, informaţiile obţinute din autorii
clasici, într-un sens unilateral. Spre exemplu, ezitarea lui Homer de a afirma posteritatea lui
Zamolxis faţă de Pitagora naşte, la Constantin Daniel, concluzia posibilităţii puternice ca ordinea lor
istorică să fi fost una tocmai inversă: cultul zeului trac a precedat scrierile grecului, ceea ce îl
transformă pe primul în adevărata sursă a tuturor formelor religioase practicate în cadrul întregii
serii de culte de misterii ale lumii antice. Implicit, cu toată credinţa în nemurirea practicanţilor de
mistere, care vor trece, după moarte, în lumea lui Zalmoxis (de unde şi importanta dimensiune
soteriologică a cultului), religia tracică devine sursa originară de inspiraţie pentru toate religiile
europene şi cele din Orientul Apropiat.

Deseori determinat ideologic (manuscrisul Misteriilor lui Zalmoxis a fost terminat în 1985), textul
încearcă să exploateze la maxim orice dovadă mai mult sau mai puţin verosimilă a prezenţei în
spaţiul tracic a unei civilizaţii extrem de evoluate spiritual. În aceeaşi direcţie se înscriu cu glorie şi
explicarea exclusiv naturalistă a cultelor de misterii ale antichităţii dată de Constantin Daniel şi, cu
atât mai mult, încercarea autorului de a demonstra, în cazul unui neam tracic ca cel al agatârşilor,
de pildă, importanţa socială a posesiei în comun a tuturor bunurilor, cunoaştere a căreia ar fi avut
un rol primar în scrierea Republicii lui Platon.

Ar fi nedrept, însă, să reducem lucrarea lui Constantin Daniel la o singură latură a ei şi, mai ales,
tocmai la cea în care pare că este definitiv vândută unei ideologii sau alteia. Ideologizarea avidă,
excesivă şi aplicată din pura voluptatea a arătării cu degetul nu lasă nimic bun în urmă.
Sensibilizarea filtrelor intelectuale ale cititorului este, aici, mai mult decât în alte cazuri, necesară:
deşi oarecum partizană, dând, pe alocuri, senzaţia că dorinţa de atingere a scopului nu lasă textul să
se oprească în faţa unor porţiuni mai bolovănoase sau discontinue, demersul rămâne unul singular în
literatura română de specialitate şi o bună sursă de cunoaştere a structurilor religioase ale acelei
lumi: dacă nu a importanţei cultului lui Zalmoxis în întreaga evoluţie religioasă a lumii vestice,
măcar a locului esenţial pe care cultele de misterii, la modul general, l-au ocupat în aceeaşi sferă.