Coduri secrete de atunci și de acum

Criptografia este o știință destul de veche care s-a născut din necesitatea de a
transmite mesaje secrete și de a comunica eficient fără ca dușmanul să cunoască conținutul
textului. Dacă cunoașterea este putere, atunci cheia puterii constă în deblocarea
secretelor. Timp de mii de ani, cifrurile au fost folosite pentru a ascunde aceste secrete de
ochii curioșilor într-un joc de-a șoarecele și pisica al creatorilor de coduri împotriva
spărgătorilor de coduri.
Criptologia este împărțită în două subdiviziuni: transpoziția și substituția. Transpoziția
presupune ca literele dintr-un mesaj să fie pur și simplu rearanjate cu scopul de a crea
anagrame. Totuși, această metodă este folosită cu precădere pentru mesajele scurte și poate fi
nesigură având în vedere că, în acest caz există un număr limitat de litere ce pot fi rearanjate
relativ repede. În textele lungi, transpoziția oferă oarecare siguranță. Pe măsură ce numărul
literelor crește, numărul combinațiilor posibile se multiplică, iar descifrarea mesajului se
poate face doar cunoscând sau aflând procedeul exact de codificare.
Substituția, pe de-altă parte, ca metodă de codificare, este una dintre cele mai vechi
modalități de criptare și unele dintre cele mai vechi descrieri ale sale apar în Kama-Sutra —
aici, femeilor li se recomandă să studieze 64 de arte printre care și arta scrierii secrete prin
care pot comunica în secret cu iubiții. Una dintre tehnicile recomandate de brahman este
gruparea alfabetului pe perechi alese la întâmplare pentru ca apoi fiecare literă sa fie
substituită cu perechea ei.

Codurile secrete sunt folosite de secole. Primul cifru cunoscut din istorie a fost
dezvoltat de liderul roman Julius Caesar — schimbarea Caesar. Codul lui, folosit pentru
codificarea mesajelor sale militare, era foarte simplu: el a înlocuit fiecare literă a alfabetului
prin schimbarea acesteia către stânga sau spre dreapta, cu un număr specific de litere. Cu
toate acestea, inamicilor săi le-a luat 800 de ani să învețe cum să îl spargă și aproape încă 800
de ani pentru a veni cu ceva mai bun.
Pe măsură ce oamenii deveneau mai deștepți în ceea ce privește ideea codurilor, au
fost dezvoltate cifruri mai puternice. În 1467, un arhitect italian, pe nume Leon Battista
Alberti, a făcut o nouă invenție, numită roată cu cifru sau discul lui Alberti. Acesta era
alcătuit din două inele concentrice: inelul exterior gravat cu un alfabet standard și inelul
interior, gravat cu același alfabet, dar scris în ordine. Rotind inelul interior și potrivind literele
de pe disc, un mesaj ar putea fi încifrat, câte o literă pe rând, într-un mod extrem de complex.
Cu toate acestea, dacă inamicul nu știa unde să potrivească discul, ai putea ascunde câteva
secrete destul de bune, chiar dacă aveau un disc similar.
Alături de inscripția Shugborough, manuscrisul Voynich a fost studiat de mulți
criptografi profesioniști și amatori, incluzând codificatori americani și britanici atât din
Primul Război Mondial, cât și din Al Doilea Război Mondial. Acest codex extraordinar din
secolul al XV-lea este plin de ilustrații bizare și scrise într-un alfabet unic pe care nimeni nu
l-a identificat vreodată. Textul este scris de la stânga la dreapta, iar unele pagini sunt foi
pliabile. Până în ziua de astăzi, nu există nimic concret în legătură cu acest manuscris dacă ar
conține secrete valoroase, dacă sunt ravagiile unui nebun sau dacă este pur și simplu o farsă
veche.
În secolul al XVI-lea , a apărut cifrul Vigenère care folosește un cuvânt cheie pentru
a genera o serie de diferite schimbări Caesar în cadrul aceluiași mesaj. Deși este simplă de
utilizat, această metodă de codificare a rezistat tuturor încercărilor de a o sparge timp de peste
300 de ani, obținându-și porecla de “le chiffre indechiffrable”: cifra indescifrabilă.

În cea mai mare parte a istoriei noastre, cifrurile au necesitat ca atât codificatorul, cât
și decodificatori, să aibă aceeași cheie pentru a debloca. În anii 70, cercatătorii de la
Massachusetts Institute of Technology au găsit o modalitate de a codifica mesajele în

2
siguranță, fără a împărtăși cheia în prealabil. Numită criptografie cu cheie publică, acest tip
de securitate protejează în prezent cele mai multe comunicații electronice, însă nu se știe dacă
poate fi descifrat
.
În secolul al XVIII-lea, pe Monumentul Păstorilor din Shugborough Hall,
Staffordshire, a fost sculptată de un meșter necunoscut o secvență de 8 litere — O U O S V A
V V — între alte 2 litere, D și M, cunoscută ca inscripția Shugborough, sub o imagine în
oglindă a picturii lui Nicolas Poussin, Păstorii din Arcadia. Mii de spărgători de coduri în
devenire, inclusiv Charles Darwin și Charles Dickens, au căutat semnificația din spatele
acestei inscripții, însă din păcate fără succes. Din acest motiv, a fost și numit unul dintre cele
mai mari texte criptate nedescifrate.

Cu trecerea timpului, codurile și cifrurile au devenit tot mai sofisticate. Tehnologia a

început să fie folosită pentru a face coduri mai complicate. În secolul al XVIII-lea,
criptanaliza devine o industrie și crearea telegrafului îi determină pe specialiști să caute
metode tot mai sigure de criptare. De exemplu, la începutul anilor 1800 în Anglia Sir Charles
Wheatstone și William Forthergill Cooke au construit detectoare din ace magnetizate, care
erau deviate în prezența curentului magnetic, astfel făcând posibilă trimiterea de mesaje la
câteva zeci de kilometri distanță.
Între timp, în America, Samel Morse construise un alt sistem de telegraf care folosea
un electromagnet cu scopul de a amplifica semnalul care, odată ajuns la destinatar, era destul
de puternic pentru a trasa o serie de semne și care, cu timpul a fost dotat cu un dispozitiv
sonor astfel încât destinatarul să poată identifica fiecare literă. Alfabetul Morse a fost inițial
transmis sub formă de pulsații electrice de-a lungul unei linii telegrafice, dar poate fi transmis
ca un ton audio, ca un semnal radio având pulsații ori tonuri lungi și scurte , sau ca semnale
mecanice ori vizuale, utilizând o lanternă, un heliograf sau aș-numita lampă Aldis. Codul
Morse poate fo considerat o formă timpurie de transmitere digitală a informației; totuși, este
dificil de adaptat la transmiterea automată din cauza lungimii variabile a caracterelor sale. Ca
atare, a fost înlocuit cu alte coduri de transmitere, incluzând codul Baudot și ASCII, ce au
lungimi standard pentru fiecare caracter distinct al mesajului. Acesta a fost utilizat pentru mai
mult de 160 de ani — mai mult decât orice alt sistem electric de codificare.

3
 În momentul în care nu rămâne nimeni dintre persoanele care știu să citească o
anumită limbă, aceasta devine un cod secret. Exact acest lucru s-a întâmplat cu hieroglifele
din Egiptul antic. Aceste personaje frumoase, iconice, i-au zguduit pe lingviști timp de
secole, până când trupele lui Napoleon au descoperit Piatra din Rosetta, care le-a permis
savanților să asorteze hieroglifele cu cuvinte cunoscute grecești, oferindu-ne cheia pentru
înțelegerea limbii și a culturii uneia dintre cele mai mari civilizații din istorie.

În timp de război, britanicul Alan Turing și echipa sa de la Bletchley Park, împreună

cu spărgătorii de coduri aliați, au lucrat zile și nopți la rând timp de câțiva ani pentru a
construi mașini numite bombe pentru a sparge mesajele militare ale germanilor, devenind în
scurt timp cel mai de temut sistem de criptare din istorie. Prin eforturile lor, au creat mașina
Enigmă, un dispozitiv infam de codare nazist, care arăta ca o mașină de scris, dar înăuntrul
său ascundea cel mai complex sistem criptografic de rotori și angrenaje concepute încă,
scurtând războiul cu până la doi ani și salvând astfel milioane de vieți. Cu ajutorul acestei
mașini, expeditorul putea să tasteze textul în clar, iar mașina genera mesajul criptat; la rândul
său, destinatarul, dotat și el cu o astfel de mașină și un exemplar al cărții de coduri, tasta
textul cifrat pentru a genera mesajul în clar.

În 1990, CIA și-a tachinat analiștii prin instalarea unei sculpturi intitulată Kryptos,
realizată de artistul Jim Sanborn, cu un cod complex în patru părți pe terenul sediului
Langley, Virginia. De atunci s-au speculat foarte multe teorii despre însemnătatea acestor
patru mesaje criptate, reușindu-se ca doar primele trei să fie descifrate. Sculptura este în
continuare în vizorul analiștilor, atât amatori, cât și profesioniști, care încearcă să descifreze
al patrulea pasaj, unul dintre cele mai faimoase coduri nedeterminate din lume.

4
 În Al Doilea Război Mondial, situația se schimbă iar supremația în domeniul
decriptării o dețin englezii, care au inventat dispozitivul de decodificare numit Colossus.
Această mașinărie a fost considerată părintele computerului modern și a determinat
dezvoltarea criptografiei în timpul ultimei jumătăți a secolului XX.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, limba Navajo a fost utilizată drept cod
militar de comunicare, între vorbitorii nativi ai acesteia, pe frontul de luptă al războiului din
Pacific. Acești agenți, numiți code talkers (organizați după modelul vorbitorilor în cod
Choctaw din Primul Război Mondial, numiți Choctaw Code Talkers), care se găseau peste tot
unde exista un front de luptă, schimbau mesaje dublu codificare in Navajo care erau
transmise eficient și rapid. Codul nu a fost niciodată descifrat de către forțele militare
imperiale japoneze.
Ideea de a folosi Navajo pentru comunicații sigure a venit de la Philip Johnston, fiul
unui misionar la Navajos și unul dintre puținii non-navajați care vorbeau limba lor fluent.
Johnston, aflat în rezervația Navajo, a fost un veteran din Primul Război Mondial care știa
căutarea militarilor pentru un cod care să reziste tuturor încercărilor de a îl descifra. Acesta
credea ca Navajo a răspuns cerinței militare pentru un cod nedeterminabil, deoarece Navajo
este o limbă nescrisă de o complexitate extremă. Când un vorbitor de coduri Navajo a primit
un mesaj, ceea ce a auzit a fost un șir de cuvinte Navajo aparent fără legătură. Vorbitorul de
cod a trebuit mai întâi să traducă fiecare cuvânt Navajo în echivalentul său englez, apoi a
folosit doar prima literă a echivalentului englez pentru a scrie un cuvânt englezesc.
Majoritatea literelor aveau mai mult de un cuvânt Navajo care le reprezenta. Nu toate
cuvintele trebuiau scrise literă cu literă. Dezvoltatorii codului inițial au atribuit cuvinte
Navajo pentru a reprezenta aproximativ 450 de termeni militari utilizați frecvent, care nu
existau în limba Navajo.
Așadar, un cifru reprezintă un algoritm pentru transformarea unui mesaj inteligibil
într-unul care este neinteligibil prin metode de transpunere și/sau substituție, cheia înseamnă
câteva informații importante utilizate de cifru, cunoscute numai de expeditor și de receptor,
iar un cod este un algoritm pentru transformarea unui mesaj inteligibil într-un mesaj
neinteligibil folosind un cod de carte.