Costiuc Georgiana-Dorina

Gr. 7, Anul IV, AMG

Înecul

Înecul (submersia) constituie o formă de asfixie mecanică prin ocluzia căilor şi cavităţilor
respiratorii cu un lichid (apă, ulei, petrol etc.). Pentru aceasta este suficient ca orificiile
respiratorii să se găsească într-un mediu lichid, în care să se efectueze respiraţia. Spre exemplu, o
persoană în stare de ebrietate sau fără cunoştinţă cade cu capul într-o băltoacă.

În dependenţă de caracterul tanatogenetic al înecului se evidenţiază patru mecanisme de

moarte:
1.Tip aspirativ – se caracterizează prin pătrunderea lichidu-lui în organism prin căile respiratorii;
2.Tip spastic – se însoţeşte cu spasmarea glotei datorită excitaţiei mucoasei căilor respiratorii,
fără pătrunderea lichidului în organism;
3.Tip reflector – condiţionat de diferiţi factori endo-şi exogeni care provoacă o stopare
momentană a activităţii cardiace şi respiratorii, fără pătrunderea lichidului în organism;
4.Tip mixt – în care se îmbină toatevariantele tanato-genetice menţionate.
În tipul aspirativ de înec se înregistrează câteva faze consecutive. După cufundarea în
apă, în mod reflex, respiraţia se stopează pe timp scurt. În faza dispneei inspiratorii apa pătrunde
activ în căile respiratorii, provocând tusea.

Fazele procesului de înecare, tip aspirativ

Mucusul eliminat în căile respiratorii se amestecă cu apa şi aerul aflat în interiorul plămânilor,
formând o masă spumoasă de culoare albă-surie, care astupă căile respiratorii. În timp scurt
dispneea inspiratorie este înlocuită de cea expiratorică, persoana îşi pierde cunoştinţa, apa
pătrunde uşor în plămâni. Moartea survine peste 5-6 minute.
Procesele fiziopatologice ale morţii prin înec de tip aspirativ se deosebesc în funcţie de caracterul
mediului acvatic: apă dulce sau sărată. Dacă înecul are loc în apă dulce, ea uşor trece în circulaţia
sangvină şi în timp de câteva minute este în stare să dilueze considerabil sângele. Aceasta se
explică prin faptul că concentraţia osmotică a apei dulce este mai mică decât a sângelui,
producând hemodiluţie, hipervolemie şi hemoliză. Dacă înecul are loc în apă sărată, invers, se
ob-servă alte fenomene. Lichidele sângelui sunt atrase înspre plămâni, producând
hemoconcentraţia şi hipovolemia sângelui.
În înecul de tip aspirativ se constată următoarele modificări principale cu caracter vital:
1.ciuperca înecatului care reprezintă o masă spumoasă albă-surie, densă şi stabilă (până la 18-20
ore după deces), care apare la nivelul orificiilor respiratorii şi în profunzimea lor;
2.emfizemul hidro-aerian pulmonar acut, cu amprentele coastelor pe suprafaţa externă a
plămânilor;
3.echimozele subpleurale (petele Paltauf), de dimensiuni relativ mari, de culoare albastră-
roşietică (în 55-90% ca-zuri);
4.prezenţa apei în tubul digestiv, în cantităţi mari şi specifice apei în care s-a produs înecarea.
În tipurile spastic şi reflector de moarte prin înec modificările morfologice menţionate
lipsesc, fiind prezentate doar prin semnele generale de moarte rapidă (asfictică).
Caracterul vital al tuturor formelor de înec până nu demult se aprecia după prezenţa
lichidului din mediul unde s-a produs înecarea în cavitatea (sinusul) osului sfenoid. Obligatoriu
se recomandă deschiderea pe cadavru al cavităţilor osului sfenoid şi osului temporal (urechea
internă) pentru determinarea în ele a lichidului (apei) respectiv.
Iu.S. Isaev (1989) a dovedit că în cavitatea osului sfenoid se determină (100%) lichid din
mediul înecării numai în ca-zurile de moarte prin spasmarea glotei, în timp ce în forma aspirativă
de înec − nu se depistează niciodată.
Diagnosticul morţii prin înec poate fi argumentat prin alte date morfologice: prezenţa
transsudatului în cavităţile pleurale şi abdominale; rupturile septurilor alveolelor pulmonare;
dilatarea părţii drepte a cordului etc.
În acest scop sunt propuse şi o serie de probe complementare de laborator: a) aprecierea
punctului crioscopic al sângelui – în atriul drept creşte, iar în atriul stâng scade la înec în apă
sărată şi invers în apa dulce; b) la înec în apa poluantă se pot depista unele substanţe chimice
(coloranţi, fenol etc.); c) determinarea planctonului acvatic, a diatomeelor şi a unor protozoare
(fito- şi zooplancton) în organele cu circulaţie terminală (măduva oaselor, rinichi, splina).
Valoarea acestor probe de laborator nu este absolută.
Circumstanţele înecării.
Înecarea, de obicei, reprezintă un caz accidental, mai cu seamă la persoanele în stare de
ebrietate. Cu mult mai rar se înregistrează acte suicidale. În aceste cazuri sinucigaşul recurge la
diferite modalităţi: îşi leagă mâinile, picioarele, îşi fixează diferite greutăţi pe corp. Rareori se
înregistrează cazuri când înecarea este folosită ca metodă de omucidere. Ca să nu apară la
suprafaţa apei persoanele înecate sunt legate cu greutăţi considerabile.
Semnele de retenţie a cadavrului în apă
Aceste modificări depind de timpul aflării cadavrului în apă, de temperatura şi caracterul
apei (sărată, de ploaie), precum şi de alte condiţii, indiferent de cauza morţii. La retenţia
cadavrului în apă se pot produce următoarele modificări:
•aspectul „pielii de gâscă”, pielea devine palidă
;•macerarea pielii, care apare pe palme şi tălpi. În funcţie de timpul cât s-a aflat cadavrul
în apă se dezvoltă: la 3-6 ore pielea pe palme şi tălpi devine albă, la 3-5 zile – „mâna de
spălătoreasă”, la 10-15 zile - începutul detaşării pielii de pe palme şi plante ca o mănuşă
(„mănuşa morţii”). La o lună pielea se detaşează treptat în lambouri de pe tot corpul;
•„Mănuşile morţii” în caz de retenţie a cadavrului în apă;
•Detaşarea (10 zile) şi căderea (20 zile) părului;
•Depunerea algelor pe corpul cadavrului, care începe la 10—12 zile.
Despre retenţia cadavrului în apă ne indică şi umiditatea îmbrăcămintei de pe el. Atât timp cât
cadavrul se află sub apă, procesele de putrefacţie se dezvoltă lent, mai cu seamă în timpul iernii.
Cu apariţia cadavrului la suprafaţa apei, procesele distructive se activează considerabil. Dacă
aceasta are loc vara, peste câteva ore după ieşirea la suprafaţa apei, cadavrul devine „gigant” din
contul gazelor de putrefacţie.
Traumatizarea cadavrului în apă
Leziunile depistate pe cadavrul scos din apă pot avea caractere intravitale. Ultimele pot fi
formate prin căderi ocazionale sau sărituri în apă, cu lovirea de fund sau de diferite obiecte din
apă. La cufundări, în locuri de mică adâncime, prin lovirea cu capul de fund, se pot produce
fracturi ale segmentului cervical a coloanei vertebrale.
Leziunile intravitale la înotători se pot produce şi de vapoare. În aceste accidente
leziunile de obicei sunt voluminoase, adesea corpul este dezmembrat.
Leziunile postmortale se formează mai frecvent când cadavrul este dus de torentul apei
curgătoare, timp în care se loveşte de diferite obstacole, maluri de piatră. Astfel de leziuni se
produc în urma lovirii de către vapoare mari, luntri cu motor sau de diferite animale acvatice.
Moartea în apă
 În afara morţii prin înecare, în apă se poate produce o moarte subită: printr-o insuficienţă
cardiovasculară acută, insult, ischemia cordului şi alte dereglări acute ale organismului. Există
cazuri, când se dereglează acut starea sănătăţii printr-o incapacitate de acţiune care condiţionează
înecarea.
A stabili cauza principală a morţii – înecarea sau o boală acută – uneori devine imposibil. În
aceste cazuri este vorba despre concurenţa cauzelor morţii.

Bibliografie:

1. Gheorghe Baciu, Curs de Medicină Legală (pentru facultăţile de drept), Cernăuţi, 2013,
pp. 199-204.