Decadenta-trasaturi, pag 62

La nivelul retoricii discursului sonoritatea cuvintelor si ritmicitatea frazei sunt procedeele stilistice
care transpuse din campul poeziei lirice in cel al prozei confera prozei autorilor decadenti acea
inconfundabila tonalitate caracteristica. Totodata cea mai adecvata pentru a trezi in sufletul cititorului
sentimente nostalgice, evocatoare de lumi indepartate si exotice, putandu-se vorbi despre o reale
contaminare sau invazie a prozei de catre poezie. Aceasta are daruyl de a transforma proza intr-o
poetica ritmica si muzicala avand ca trasatura principala un ritm al frazei extrem de variat si intodeauna
prezent vizibil.
Un alt procedeu intrebunintat este dubla, tripla sau multipal adjectivare adica incorsetarea
substantivului intr-un vesmant croit din doua, trei sau mai multe epitete alese dupa criteriul sonoritatii si
ritmicitatii astfel incat substantivul impreuna cu adjectivul ce il impodoibesc alcatuiesc la un loc o
sintagma sau o fraza muzicala cu un ritm ce aminteste cu cel al poeziei.
Discursul narativ al scriitorilor decadenti capata astfel o configuratie specifica ce decurce in mod
direct din subiectivismul si individualismul lor accentuat precum si din doctirna lor estetica bazata pe
derealizare si artificiozitate.

Estetica decadenta in opera lui M.C, pag. 65

Lecturand opera lui Mateiu Caragiale, se poate constata ca majoritatea temelor esteticii
decadente apar reflectate in aceasta opera,dupa cum si stilul lui de viata il imita pe cel al autorilor
decadenti, ceea ce demostreaza ca scriitorul roman se integreaza pefect atat ca om cat si ca autor in
campul noetic al acestui curect literar.
Avand in vedere ca exegetii operei lui nu cunosc indeaprope sursele livresti ale acestuia, singurul
lucru ramas a fost incercarea abordarii operei mateine pe baza temelor motivelor procedeelor stilistice
dar si a stilului de viata.

Paginile 74, 75, 80 de revazut

Erotismul - binomul Eros-Thanatos pag. 87

O alta tema a esteticii decadente din proza lui mateiu caragiale este aceea referitoare la erotism,
la aplicarea consecventa a binomului ET si la dubla ipostaza a femeii. Dupa cum se poate observa,
multe din personajele autorului roman, practica asidiu, tot felul de perversiuni erotice.
Astfel Aubrey de Vere ne apare sub chipul ciudat al unui homosexual travestit cu trasaturi si
apucaturi feminine amintind de portretul androcinului sau hermafroditului. “Demonul perversitatii”
invadeaza la mod absolut personajele din traii de curtea veche incat se poate considera ca acest roman
este cea mai reprezentativa opera a decadentei. Perversitatea este la ea acasa sub aproape toate
formele incepand cu alduterul si teminand cu incestul. Ei ii cad victima aproape toate personajele iar
simbolul este casa Adnotenilor un adevarat bordel abject si mizerabil in care se practica incusiv incestul.
In ce priveste protagonistele de gen feminin se poate observa ca la mateiu caragiale apar cele
doua ipostaze opuse ale figurii femei: femeia victima si femeia fatala (Pena Corcodusa victima a unei
iubiri nefericite si Raselica Nachmansohn - lipitoarea numita de Pirgu, care stie sa ii seduca pe barbati si
sa ii duca la moarte fara scrupule si fara remuscari)(pagina 90)

Tema naturii este de origine romantica si apare in opera mateina estomapa si transfigurata dupa
aceleasi imperative estetice ale decadentei. Astfel ca putem vorbi despre existenta unui peisaj artificial
stilizat intrucat pentru autorul roman natura este mai degraba cea organizata si lucrata de mana omului
si care are o corespondenta in oprele artistice
OCR
PAG 90
iubiri nefericite, a doua, în imaginea mansohn„ "Iipitoarean, cum o numeşte Pir ficăl Nach-ştie să-i
seducă pe bărbaţi, să-i prindă mreje v's ducă la moarte, fără scrupule, fără remuşcări. după cunt o
descrie povestitorul, demna urmasă a esroel inelor biblice, precum Iudita sau Salomeea: "NŢrednică-de
marea sa străbună Iudita, Raşelica nu-şi pierduse firea, îşi desprinsese pă.rul din mlinile calde incă ale
mortului, se îmbrăcase cu Ingrijire netulburată se dusese la comisarul de să ceară să ia măsuri pentru
ridicarea leşului (...)" (206). Raşelica Nachman-sohn reprezintă, astfel, tipul femeii fatale, al "femeii
vampir", "aducăloare de moarte", freneziei ei sexuale îi cad victimă multe din personajele masculine ale
ro-manului. Prin moartea lui Paşadia ea "Işi îndeplineşte încă odată, netulburată, misiunea ei de unealtă
de dezalcătuire şi nimicire"." ginte romantică, ea apare opera lui Mateiu Cara-giale, dacă nu total
eliminată, totuşi estompată şi trans-figurată după aceleaşi imperative estetice ale poeticii
decadentismului. Astfel că putem vorbi despre existen-ţa unui peisaj artificial, stilizat, întrucât pentru
auto- rul român "natura este mai degrabă cea organizată şi lucrată de mâna omului şi care are o
corespondenţă 111- operele artistice".9" Artistul este demiurgul suprem şi nu un simplu imitator servil,
arta sa nu imită natura, dimpotrivăt, In spiritul paradoxalului Oscar Wilde, na-tura este cea care imită
arta, Demiurgul este cel care se inspiră din opera Artistului; de aici "impresia că unele siluete văzute pe
stradă sau prin muzee au descins din `cadrele' de pe pereţ-i".91 89 Ovidiu Cotruş, op. cit., p. 341. 9°
Alexandru George, op. cit., p. 29. 91.1bid. În ce priveşte aşa numita "temă a naturii", de sor-Ovidiu
Cotruş surprinde, la rândul lui, şi descrie a gu, cea carn Ea esati

Pag 91
cât se poate de elocvent, această caracteristică a peisa-jului matein atunci când afirmă că "Natura nu
este ni-nernijlocit, realitatea şi ciodată surprinsă chip ca în proza luimE sălbăticia ei originară, mmescu
sau a lui Sadoveanu. Privirea educattăartistic a scriitorului nd delimitează, Intotdeauna "mă ui syaţiu
urban (...), colţurile de 'natură' prielnice evaziunii din realita-tea dată într-o realitate migălos Inchipuită de
către conştiinţa sa, după modelele estetice ale unor timpuri apuse. (...). Peisajul (...) este izolat, aşezat
Intr-un cadru bine delimitat, care Incuviintează contemplarea lui ca un tablou, ca o operă de artă".92
Elementele de decor ale acestui tip de peisaj sunt cele caracteristice prozei estetizante a scriitorilor
decadenţi, adică acelea care au fost transformate şi infrumusetate, împodobite de mâ-na creatoare a
arhitectului artist: grădina, parcul, de preferintă abandonat, cu alei pustii, cu statui marcate de patina
vremii, cu arbori şi flori alese după criteriul semnificatiei lor simbolice (chiparosul, simbol al mor-tii,
laolaltă cu trandafirul, simbol al iubirii): "Palate pă-răsite aţipeau în păragina grădinilor unde zeităţi de
piatră, în veşmînt de muşchi, privesc zimbind cum vîntul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze,
gră-dinile cu fintini unde apele nu mai joacă. (...). Mireas-ma florilor de oleandru se aştemea amară
deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chipa-roşi" (120). Acest spaţiu artificial
configurează un locus amoenus ce predispune la visare şi confesiune şi el se concretizează, în romanul
matein, prin imaginea gră-dinii Cişmigiului, acel hortus conclusus, motiv funda-mental al prozei
decadente, în care se petrec lucruri de taină. Descrierea Cişmigiului, "spatiu ideal unde se împlineşte
comuniunea conştiintelor"93, îi oferă lui Ma-teiu Caragiale prilej pentru una din cele mai emotio-
Ovidiu Cotruş, op. cit., pp• 67-68. Ibid., p. 152.
Pag 91

Pag 93
gul albiei şerpuite a riu-foşi, văile se aşterneau de-a offirti,,abguăcruiunl clearinpiiploacregarasinse: rilor
ce se pierdeau departe, Un lung freamăt se ca gurătăţii nemărginite priveam slavă rotirea vulturi-lor
deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne sim-ţeam mai aproape de stele. Dar cu,nriţ d 1ncepea
vis-colească şi să geruie şi cobor catre miazăzi, tin ţinu-turile cu dulci nume undetofamn a fincezeşte
pînă în su primăvară, unde totul, suferinţa, moarteahi c ar, înveşmîntă chipul voluptăţii" (120). Dincolo de
descrierile de peisaje artificiale şi natu-rale, preferinţa autorului român se îndreaptă, la fel ca şi aceea a
confraţilor lui occidentali, spre descrierile de interioare, adică acele spaţii intime care alcătuiesc me-diul
de viaţă al personajelor sale de tip dandy, în speţă, Paşadia şi Pantazi. Locuinţa acestuia din urmă ne
oferă un exemplu de interior tipic decadent, cu abundenţa de podoabe, bibelouri, picturi, mobilă din
esenţe rare şi alte elemente de decor exotic, oriental, din care nu lip-sesc, desigur, oglinzile - ingredient
obligatoriu, obiect fetişizat, imagine-simbol, al unei viziuni estetizante dar şi a1 unei concepţii de viaţă
sui-generis- spre deliciul şi desfătarea vizitatorului: "Locuia pe liniştita stradă a Modei, la catul al doilea al
unei clădiri ce aparţinea re-gelui Carol, la o franţuzoaică bătrină care-i inchiriase două incăperi, bogat
mobilate in gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în faţă şi o odaie de dormit lin fund, despărţite
printr-un geamlic La belşugul de abanos şi mahon, de mătăsării, de catifele şi de oglinzi - acestea de
toată frumuseţea, fără ramă şi cît peretele-iubirea de flori a c_hiriaşului, împinsă la patimă, adăoga o
nebunească risipă de trandafiri şi de tiparoase ce, Impreună cu lumînările pe cari le găseam aprinse, ri,
cele două candelabre de argint cu clte cincl ramu oricînd am fi venit, pu_neau locuinţei pecetea unui
luexe ales, alcătuind oaspelui meu un cadru 1n aş ot a armod es-cu fiinta sa că, amintirea mea,
dintrimsul nu-1 p prinde" (119).
93