Întreaga listă de audiții din acest semestru întrunește capodopere atât din muzica

românească dar și universală de secol XIX și XX. În pofida faptului că personal îmi plac
deopotrivă toate piesele, voi argumenta alegerea unei lucări, dezbătând pe scrut propira opinie
despre Dunărea albastră scrisă de Johann Straus Fiul în 1866. Unul dintre cele mai
reprezentative exemple ale genului, valsul Dunărea albastră pătrunde aproape anual în
sufletele melomanilor care urmăresc cu mare interes Concertul de Anul Nou de la Viena.
Prefer această lucrare deoarece oridecâte ori o ascult, închid ochii și îmi imaginez că mă aflu
pe malul Dunării în Viena, în urmă cu un secol și aproape jumătate, urmărind viața cotidiană a
sfârșitului de secol XIX. Tremolo-ul inițial de la viori sugerează o dimineață devreme, în zona
crepusculară, când zorii de zi încă nu și-au făcut simițită prezența în întregime. Pasajul
tematic de la corni sugerează o trezire lentă a naturii la viață, doritoare find să întâmpine
soarele într-o nouă zi. Când apare o nouă temă în tempo de vals la flaut, clarinet și viori,
indică o forfotă abia simțită care se stinge așa de rapid precum a început, încheindu-se astfel
introducerea.

Partea I debutează cu aceeași timbralitate ca în introducere, linia melodică fiind la

corni și viori, sugerând soarele care se ridică deasupra orașului, împrăștind lumina lui din ce
în ce mai aurie. Tempoul tot mai rapid, precum și intensitatea realizată atât prin nuanțe cât și
prin orchestrație sugerează același lucru.

Partea a II-a mută linia melodică la instrumentele de suflat din lemn, îndulcind astfel
discursul melodic, în timp ce aportul alamei, al orchestrei de coarde și al percuției constă în
suportul armonic dar și ritmic de vals, acesta fiind creeat prin pulsații existente doar pe timpii
doi și trei ai fiecărei măsuri. Întregul discurs al acestei părți sugerează calmul unei plimbări pe
malul Dunării, în razele calde ale soarelului dimineții.

Partea a III-a păstrează aceeași sonoritate, cu linia melodică la cvintetul de lemne,

sugerând un tablou asemănător cu cel al unor lebede ce se mișcă grațioase pe malul Dunării.
În cea de-a doua secvență a acestei părți, apare un discurs plin de viață care sugerează un joc
al gingașelor vietăți.

Partea a IV-a debutează cu trei acorduri grave care par a fi vestitoare de tulburare.
Această introducere a părții a patra sugerează o tulburare a apelor, care pare să pună în pericol
viețile lebedelor ce stau pe suprafața ei. Însă imediat apare calmul care vine după furtună,
disipând orice urmă de neliniște.

Partea a V-a mută imaginea de la nivelul apei, la cel al solului, unde o tânără domniță
se plimbă melancolică, cu dor amestecat cu jale de-a lungul unui pod, toate acestea fiind
sugerate de parcursul melodic realizat prin salt descendent, după care din nou ascendent, dar
și de ritmul punctat din acest fragment melodic.

A doua secțiune a acestei părți, prin exuberanța orchestrației, precum și prin

intensitatea mare aleasă, conferă o ieșire din starea de melancolie, trecând la o stare de extaz,
de confort sufletesc.

Coda este o adevărată capodoperă, începând cu un fragment din partea a doua, urmând
o punte, după care un fragment din a patra parte, o altă punte, și un fragment din prima parte.
Însă exact în momentul în care te-ai aștepta să fie finalul, chiar în timpul cadenței, Strauss
schimbă din nou discursul, sugerând o înserare, urmând un solo la flaut, care pregătește
cadența finală. Acest solo este calmul de dinaintea furtunii, indicând un amurg liniștit care se
încheie furtunos prin căderea soarelui dincolo de linia orizontului.