Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ștefan Odobleja
2017
1
Pentru a crea, trebuie să simțim și să elaborăm la maximum. Pentru a
crea e nevoie de intensitate: de spirit viguros, solid și precis. E nevoie de
profunzime și de pătrundere, de inteligență divinatorie și inventivă, de
sagacitate, spirit de sinteză, mare forță de intuiție. E nevoie, de altă
parte, de multă finețe, spirit de discernământ și analiză, aptitudine pentru
lucrări minuțioase.
Dr. Ștefan Odobleja „Odobleja către tineri”
2
Ing. Ştefan Odobleja
Destinul unui vizionar - Ştefan Odobleja
3
Ing. Ştefan Odobleja
2017
4
Inginer Ştefan Odobleja în timpul lucrărilor
simpozionului internaţional
5
Academician Alexandru SURDU
a Academiei Române
(corespondent - 1992)
6
Virgilius Justin Capră 1933 – 2015, a fost unul dintre cei mai
mari inventatori, profesor și inginer român
7
Prefaţă
Despre părintele ciberneticii generalizate s-a
acumulat relativ mult în producţia ştiinţifică de la noi, deşi,
din păcate, nu întotdeauna favorabil şi nedistorsionat, şi mai
mult în presa beletristică, unde o serie de gazetari şi scriitori
l-au readus în atenţie, după o perioadă de câteva decenii de
uitare nedreaptă provocată de interdicţiile impuse de
regimul comunist.
Astăzi lucrurile se află într-o astfel de situaţie încât,
laolaltă cu ceea ce s-a spus şi s-a scris despre savant, orice
nouă mărturie sau referinţă cu privire la personalitatea şi
opera sa reprezintă un adaos ce se impune salutat, chiar şi
atunci când acesta vine, cu doza admisibilă de subiectivism,
din partea celor apropiaţi sau cu atât mai mult.
În cele de faţă, fiul doctorului Odobleja, inginerul
Ştefan Odobleja, atent cum se şi cuvenea ca memoria tatălui
său şi a savantului să fie cât mai corect receptată în mediul
public şi ştiinţific, ne propune un dr. Odobleja mai puţin
cunoscut, ca să nu spunem chiar necunoscut, măcar pentru
cei nefamiliarizaţi cu subiectul în discuţie.
Într-o manieră eclectică, în cele ce urmează sunt
publicate documente, unele aflate în arhivele publice dar
necercetate, altele din arhiva familiei, care ne dezvăluie un
personaj fabulos, în bună parte neaşteptat şi care în
numeroase detalii se desparte de mitologia născută în jurul
său.
Extrem de diverse din perspectiva preocupărilor şi ca
expresie a lărgimii acestora, fără îndoială, cele mai
interesante dintre acestea răzbat din autobiografia
savantului, un document ce vede pentru prima dată, în
8
integralitate, lumina tiparului, deşi crâmpeie din viaţa
savantului se cunoşteau deja.
Lecturând arhivaliul, cititorul va întâlni un personaj
ce se înfăţişează cu sinceritate, cu demnitate, conştient de
potenţialul său, modest dar şi orgolios totodată, de multe ori
autoironic, dornic să cunoască încă din prima tinereţe,
original, în competiţie onestă cu confraţii întru profesie, în
totul un personaj complex, pornit de jos, dar cu vână
puternică şi aptă să-l aducă în situaţia de a-şi depăşi cu
succes premisele şi datele condiţiei de intrare în lume.
Sunt parcurse etapele mari ale vieţii, de la naştere
până aproape de sfârşitul carierei de militar, practic
intervalul 1902-1945. Copilăria, şcoala primară, studiile
gimnaziale şi liceale şi mai ales cele superioare formează
capitolele ce se confundă cu aceste etape, pe care dr.
Odobleja le reconstituie lapidar şi precis. Îşi aminteşte de
aproape toţi cei cărora au contribuit la formarea sa, dar din
rândul acestora îşi mărturiseşte aprecierea şi veneraţia
pentru învăţătorul N. T. Ismană, de la şcoala din Valea
Hoţului, profesorul Chiricu, de geografie, cu care a învăţat
limba franceză, apoi de la facultate pentru profesorii Gr.
Popa, Teohari, Iancu Jianu, Paulescu, Marinescu,
Danielopolu, Babeş, Cantacuzino şi Daniel.
Autobiografia evidenţiază cum de timpuriu tânărul
Odobleja şi-a format metode proprii de a învăţa, citind mult
şi ”ţinând caiete de idei sugerate de lecturi sau de observaţii
personale“. În facultate l-a citit şi pe Pavlov (cu Psihologia
comportamentului), care nu l-a câştigat, cum nici Freud, de
altfel, de la care a “reţinut ca valabile o serie de mecanisme
fizice”, însă a cărui sinteză, axul central al concepţiei sale,
era ”o ridicolă alegorie de traftir cu idei prostituate şi
totodată ruşinoase…, cu bâldâbâcuri de la fundul iazului
9
psihic, şi alte asemenea mistice descrieri“. L-a citit şi pe
Blaga, la care, “sub misticismele lui”, a găsit ”şi ceva real“,
dar acesta “s-ar fi putut dispensa de atâta plutire prin nori şi
de toată această îmbrobodeală”.
După cum mărturiseşte, lecturile făcute în timpul
studiilor medicale l-au ajutat să-şi constituie un substrat
teoretic bine articulat, pe care-şi susţinea stabilitatea
echilibrului şi unde funcţionau doar ideile sale; aici ”ele
singure se comparau, se selecţionau” şi ”se acceptau sau
nu“. ”Mă stăpâneam – spune Odobleja – să nu cad pradă
înaintaşilor sau reveriilor lor filozofice, şi totuşi îmi plăcea
să mă joc cu ele, să le citesc, să le culeg, să aleg ce putea fi
bun în ele, tot ce ar fi putut fi transpus din vis în realitate“.
Terminând facultatea, în 1929 a părăsit Capitala,
începându-şi lungul periplu prin ţara de atunci, ca medic de
regiment. A început să publice şi să se confrunte cu vârfurile
ştiinţei medicale româneşti, reţinând îndeosebi “dialogul
ştiinţific” de la distanţă cu profesorul Danielopolu, din care,
nefiind acceptat, a ieşit în 1934-1935 La Phonoscopie.
Această lucrare a constituit un bun exerciţiu
hermeneutic, în cursul căruia şi-a consolidat metoda de
lucru. “Am făcut rafturi, am clasat ideile în dosare pe
capitole, am făcut tabele lungi cât o rogojină, cu toate
ipostazele plauzibile pe o parte, cu toate fenomenele fizice,
pe altă parte, după unul din multele modele ce le am în
Psihologia Consonantistă la capitolul Euristică.
Lucram cu o metodă de gândire foarte perfecţionată.
Metoda era a mea, inventată de mine (azi nu ştiu dacă o mai
fi şi a altuia).
10
Am pus în comparaţie consonanţa, asociaţia,
contradicţia, reflexele etc.
Făceam, mai citeam, refăceam”.
După un travaliu intelectual intens, pigmentat cu
revelaţiile aduse de opera altor savanţi, precum G.
Clemenceau, celebrul politician francez, ieşit din politică şi
reîntors la uneltele de tinereţe, Paul Salier, File Dautec şi
alţii, în a căror companie se simţea mai sigur, şi după ce a
cernut pe cont propriu ”multe vagoane de idei“ pentru a
extrage “un pic de substanţă radioactivă”, spre sfârşitul
perioadei interbelice a reuşit să scoată celebra Psychologie
Consonantiste, apărută în două volume la Lugoj, dar cu
copyright-ul de difuzare al Librăriei ”Maloine“ din Paris.
A venit apoi războiul, la care Odobleja a participat ca
medic de regiment, perioadă zugrăvită în autobiografie de-a
lungul unor pagini tulburătoare. Avem de-a face cu un
veritabil jurnal personal, mărturie a ororilor, tragediilor
individuale şi colective, a raporturilor dintre aliaţii de război
(în care germanii nu-şi ascundeau dispreţul la adresa
românilor), a raporturilor cu populaţia din localităţile
ocupate în spaţiul sovietic (raporturi nu întotdeauna de
adversitate, mai ales în Ucraina), mărturie despre suferinţă,
mizeria adusă de război, despre supravieţuire şi despre
multe altele din tenebrele sufleteşti şi bizareriile de care e
capabil omul în situaţii limită.
De-a dreptul terifiantă este relatarea privind
retragerea de după Stalingrad şi de după Cotul Donului, unul
dintre actorii de aici fiind chiar dr. Odobleja. Drumul până
în ţară, desfăşurat pe parcursul lui 1943, a fost un calvar
supraomenesc şi este curios, deşi pare incredibil, cum în
scurtele intervale de acalmie Odobleja a găsit şi timp de
11
lectură sau de scris câte o disertaţie de psihologie, cum s-a
întâmplat la Odessa ori la Bulta, în Transnistria, căci nu
putea renunţa, era un mod de a uita ”grozăviile trăite“. Între
timp, întors în ţară, s-a prezentat la regimentul din
Cernavodă, unde demult fusese dat mort, iar întoarcerea sa
avea să le pricinuiască celor de aici încurcături în evidenţa
efectivelor.
Se prea poate ca din campania de război unele
momente şi chiar etape să-l fi marcat într-un mod decisiv,
întrucât în cele ce urmează se află şi un paragraf subintitulat
”memoriu de război“, unde câteva date calendaristice
prilejuiesc explicaţii speciale. Astfel, pentru intervalul de
timp deschis de 18 noiembrie 1942 şi până spre sfârşitul lui
1943, în plină înaintare spre Răsărit, dr. Odobleja a trecut
prin momente dramatice, pe care ţine să le explice
răspunzând la întrebări care l-au frământat, se pare, ulterior,
despre motivele care l-au determinat să aibă un anumit
comportament, incluzându-le pe cele ce au determinat
retragerea la Blinovski, la 19 noiembrie 1942, de ce s-a
îmbolnăvit la 23 decembrie 1943, de ce – în aceste condiţii –
nu s-a evacuat cu ambulanţa şi de ce s-a oprit la
Morozovskaia. Pentru toate aceste secvenţe, pe care şi le va
fi rememorat şi evaluat cu obstinaţie, Odobleja consideră că
a avut “în fiece moment cea mai nimerită comportare ce
putea să existe în situaţia respectivă…Am fost în fiecare
moment în situaţii perfect legale, corecte şi perfect
regulamentare. Am rezistat peste puterile mele. N-am făcut
nici un raport de boală, deşi eram şi eu mai debil decât mulţi
alţii, mai în vârstă decât mulţi dintre camarazi, mai
neantrenat decât ei”.
Ajuns ulterior la Bucureşti, între alte locuri în care a
fost găzduit s-a numărat şi casa cântăreţei Mia Braia. Aici
l-a găsit 23 august 1944 şi, în pofida împrejurărilor nesigure
12
ale momentului, nu s-a putut abţine de la nevoia de lectură
căci, după cum o spune nonşalant, mai rămânea, totuşi, “şi
răgaz pentru citit”. A repetat experienţa şi în lunile
următoare, după participarea la campania din Vest până în
primăvara lui 1945, când, reîntors în Bucureşti, a reluat
documentarea la secţia de Psihologie şi Logică a Bibliotecii
Universităţii din Capitala ţării. A încercat reînnodarea unor
legături cu lumea ştiinţifică, între altele a ajuns şi la Mihai
Ralea, care l-a primit cu răceală, influenţat probabil de Ion
Biberi, apoi la C.I. Parhon, la care a încercat să apeleze,
poate singura dată în viaţa lui într-un asemenea demers,
pentru a rămâne în Bucureşti, însă nici acesta nu l-a ajutat,
deşi i-a spus că îi cunoştea lucrările, apreciindu-le, şi că şi-ar
fi dorit să aibă colaboratori de talia celui din faţa lui.
Refuzat categoric şi aflat la vârsta de 43 de ani, dr. Odobleja
a trebuit să se împace cu ceea ce i se oferise ca medic
militar, garnizoana din Dej, unde s-a stabilit şi unde s-a şi
căsătorit.
Ca militar, dar şi ca om de ştiinţă preocupat de
dimensiunea teoretică a lucrurilor, dr. Odobleja a şi scris pe
tema războiului. Două dintre textele sale, Principiile
războiului şi Simetria şi dualismul în Ştiinţa Războiului sunt
inserate în cele de faţă, învederând, la rândul lor, pornind de
la abordările specialiştilor în strategie militară din armata
română interbelică (generalii Ţenescu şi Costandache sau lt.
Colonelul C. Atanasiu), forţa ideilor de simetrie şi dualism
pe care Odobleja le-a pus în forme variabile la baza întregii
sale gândiri.
O serie dintre datele de ordin particular pot fi aflate
şi în dosarul personal, pe care ing. Ştefan Odobleja îl
prezintă comentat şi completat mai departe, îndeosebi în
dimensiunea ştiinţifică a activităţii părintelui său. La cele
privind cariera militară, sunt adăugate Decretul nr. 2269 din
13
22 iulie 1946, prin care dr. Odobleja a devenit cadru
disponibil la cerere, şi decretele nr.1389 din 17 aprilie 1946
şi 325 din 6 august 1954, prin care acestuia i s-au recunoscut
meritele avute în serviciul armatei ca ofiţer activ şi cele
decurgând din participarea, timp de trei luni, pe frontul din
Vest.
Un loc aparte în economia textelor propuse de editor
revine celui intitulat ”Biografia lui frate-meu“. Este un
paragraf de o rară frumuseţe şi originalitate, scris în limbaj
popular, în graiul celor de la Valea Hoţului, închinat lui
Dumitru Odobleja, fratele mai mare cu 12 ani al savantului.
Acesta s-a simţit dator să i-l consacre, ca gest de
recunoştinţă pentru sprijinul şi sfatul pe care Dumitru i le
oferise fratelui mai mic de a urma şcoala şi, mai mult decât
atât, de a face Facultatea de Medicină Militară, singura pe
care un tânăr sărac dar înzestrat şi-ar fi putut-o permite, în
lipsa mijloacelor materiale de susţinere. În plus, Dumitru
Odobleja pare să fi fost un tânăr la fel de dotat ca şi fratele
său mai mic dar, mai puţin norocos decât acesta – a şi murit
în 1917 de tifos -, a fost ţinut de părinţi să le fie de ajutor.
La vârsta copilăriei şi mai ales a adolescenţei “nana” (nenea,
în limbajul locului) a exercitat asupra fratelui mai mic o
adevărată fascinaţie, devenindu-i un model în multe, prin
prestigiul lui în rândul congenerilor, prin deşteptăciune,
înţelepciune şi chiar prin năzdrăvăniile tinereţii, numeroase
rămase de pomină şi evocate de doctor cu o nedisimulată
plăcere şi admiraţie, plasate într-un decor plin de nostalgie şi
populat cu personaje ale locului, copii, tineri şi adulţi,
întâmplări, glume, farse, obiceiuri populare, credinţe şi
eresuri, componente ale mediului rural din centrul
Mehedinţilor.
Au fost alese, de asemenea, şi publicate două texte
reprezentând interviuri date de dr. Odobleja şi de fiul său pe
14
marginea vieţii şi operei savantului. Primul este transcriptul
interviului dat de acesta lui Aristide Buhoiu de la
Televiziunea Română în 1978, astfel că cine n-a văzut încă
documentul filmat atunci are prilejul, citind paginile de faţă,
să ia act de spusele savantului, într-un limbaj concis şi exact,
în legătură cu contribuţia sa la fundarea ştiinţei secolului
XX, cum i s-a spus ciberneticii generalizate. Al doilea
interviu, dat în iulie 2012 de ing. Ştefan Odobleja ziaristului
Ion Jianu, reprezintă o incursiune detaliată în cuprinsul
”dosarului Odobleja“, cu întreaga sa istorie, contencios
(dezbateri contradictorii, susţinere şi promovare şi
non/contrapromovare, paternitatea ciberneticii, originalitate,
difuzarea operei, interese obscure etc.), toate prezentate într-
o perspectivă cronologică şi sistematică. De asemenea, fiul
savantului risipeşte o sintagmă ce, exagerat, a făcut carieră
în timp, cum că acesta ar fi trăit şi murit sărac. El subliniază
că tatăl său “nu a murit sărac, toată viaţa a fost un om
pedant. În ultimii ani ai vieţii a fost un om puternic, dar a
primit destule lovituri”. Astăzi manuscrisele sale se află la
Arhivele Naţionale din Mehedinţi aşteptând să fie cercetate
şi valorificate, s-a publicat ca operă inedită Introducere în
logica rezonanţei, s-a tradus în româneşte şi publicat
Fonoscopia, se organizează anual simpozionul internaţional
Ştefan Odobleja – Eternitate la timpul prezent, în satul natal
se reconstruieşte casa memorială ”Ştefan Odobleja“ prin
grija Fundaţiei omonime, iar recent, în 2016, ca expresie a
interesului nestins pentru opera savantului, au apărut două
lucrări în legătură cu aceasta, Psihosomatica consonantistă
(autor: Nicolae Popescu) şi Etică şi Cibernetică (teză de
doctorat, autor: Eronim-Celestin Blaj).
În parte, câteva dintre aspectele legate de
prioritatea românească şi a lui Ştefan Odobleja în
cibernetică pot fi aflate şi dintr-un memoriu al savantului
15
alcătuit în iulie 1978 şi semnat de acesta în 2 septembrie
acelaşi an, a cărui idee de bază era că lupta pentru
recunoaşterea acestei priorităţi trebuia dusă în străinătate,
trimiţându-se acolo circa 600 de exemplare ale Psihologiei
Consonantiste, ceea ce, în acel moment, ar fi reprezentat şi
un mod particular de aniversare a 45 de ani de la
constituirea ciberneticii româneşti.
În interior, un destinatar al ideilor novatoare
promovate de cibernetică şi de toate celelalte discipline
aplicate putea fi tineretul. Dr. Odobleja i s-a adresat frontal
printr-un text având ca subiect necesitatea de productivitate,
creativitate, profunzime, pătrundere, inteligenţă divinatorie
şi inventivă, de sagacitate, spirit de sinteză, forţă de intuiţie,
fineţe, spirit de discernământ şi analiză, aptitudine pentru
lucrări minuţioase şi alte încă circa 60 de reguli şi principii
fără de care orice performanţă ştiinţifică devine improbabilă.
Alcătuitorul volumului, ing. Ştefan Odobleja,
propune, în fine, un text succint despre o logică vie, care l-a
preocupat permanent pe savant, în opoziţie cu logica veche,
verbalistă şi postumă, apoi o viziune în anul 2969, un eseu
ştiinţifico-fantastic al savantului, despre o infracţiune
produsă în comuna Ponoare, anchetată de un cibernetician
legist, utilizând un memoriograf de citire a gândurilor şi
gândirii “prin metode electronice, permiţând înregistrarea
fidelă, pe un fir de oţel, a firului memorial al celui
exprimat”.
Spre sfârşit, volumul aduce în atenţie un
paragraf de pagini exilate, cuprinzând opiniile doctorului
Odobleja despre socialism. Când a avut loc redescoperirea
Psihologiei Consonantiste la jumătatea anilor ’70 ai
secolului trecut, acestea au trebuit să fie extirpate din
cuprinsul cărţii, autorul considerând socialismul o
16
”anomalie complexă: dictatură a inculţilor, dictatură a
leneşilor, dictatura mediocrităţilor“. Este scos apoi la lumină
Ştefan Odobleja – poetul, pentru ca o încununare a lucrării
s-o reprezinte Câteva opinii despre Ştefan Odobleja, unde
sunt inserate aprecierile semnate de Paul Postelnicu, Mihai
Drăgănescu, Iosif Constantin Drăgan, Stelian Bajureanu,
B.N. Rudall, Ion Străchinaru şi Alexandru Surdu, toate
plasându-l pe Ştefan Odobleja “printre creatorii de mari
monumente ale spiritualităţii româneşti”, calitate în virtutea
căreia a şi fost ales membru al Academiei Române – post
mortem.
Ca încheiere, ing. Ştefan Odobleja
încunoştinţează asupra scopurilor Fundaţiei ”Ştefan
Odobleja“ şi propune 41 de pagini de anexe (fotografii,
facsimile de documente şi titluri ale lucrărilor lui Odobleja
şi despre acesta, emisiuni filatelice etc.).
Summa summarum, volumul inginerului
Ştefan Odobleja este unul meritoriu, îmbogăţind cu
certitudine informaţia asupra părintelui său şi a ciberneticii
generalizate, calitatea lui fundamentală fiind, desigur,
conţinutul în sine, a cărui lectură răspunde unei arii largi de
interes, venind în mod prioritar din partea celor familiarizaţi
cu o operă şi personalitate de excepţie, dar şi din partea
unora interesaţi de locul şi originalitatea ştiinţei româneşti în
lume.
Prof. dr. Tudor Răţoi,
director Arhivele Naţionale Mehedinţi
17
Cuvânt înainte
20
Profesor Universitar Doctor Docent Liviu Sofonea
,,Universitatea Transilvania" Broşov
21
Ţărâna ţării mele
Îmi stăpâneşte-n suflet
Şi mereu îmi aminteşte
De trecutul vrăjit al copilăriei
Când mă jucam cu toţi copiii
în ţărâna din drum,
„Ţărâna Ţării”
Şt. Odobleja
1. Autobiografia
1.1.Copilăria
22
vedeam frumos, ca pe un castel din basme, mai ales când era
ceaţă pe Dunăre.
Satul e la 7 km. de Dunăre, situat pe o vale, la
oarecare înălţime, înconjurat de dealuri şi păduri.
„Pădurea statului” a fost pentru mine o catedrală în
care îmi simţeam sufletul înălţat. Am fost tot timpul sensibil
la frumuseţile naturii - ale pădurii în deosebi - acolo aveam
întotdeauna gânduri excepţionale, idei frumoase, porniri şi
hotărâri eroice. Nu pot concepe ca un filozof să se formeze
altfel decât în pustiu, ca proorocii. Şi mai ales în pădure,
dac-aş ajunge vreodată Ministru al Învăţământului, aş
deveni periculos, fiindcă aş muta Facultatea de Filozofie în
pădurea Bistriţa, de lângă mine, sau într-o altă pădure şi mai
mare, şi mai izolată, cu privelişti şi mai frumoase. Cugetarea
şi Adevărul merg mână în mână cu Frumosul. Dar nu cu
frumosul vestimentar. Ci numai cu frumosul grandios din
Natură.
1.2.Şcoala
Am făcut şcoala primară în satul natal, Valea
Hoţului, cu învăţătorul N.T. Ismană, fără multă carte, socotit
slab învăţător, dar care pentru mine a fost foarte bun. M-a
pus, cam de pe la început, monitor peste toate clasele şi prin
aprecierile lui m-a făcut să caut a fi la înălţimea sarcinii. La
examenul de absolvire a cinci clase, ţinut la Broscari cu
elevii din vreo 10 şcoli din jur, i-am adus învăţătorului meu,
discret şi modest, satisfacţia de a avea tocmai el pe cel mai
bine pregătit din tot candidaţii.
Ceilalţi învăţători mai înfumuraţi, mai şcolarizaţi,
mai culţi, mai bogaţi, au încercat a-mi pune întrebări
„suplimentare” pentru a minimaliza succesul meu şi al
învăţătorului meu, dar întâmplarea a făcut să răspund bine şi
23
la acele întrebări. Aşa că seara, târziu, ne-am întors acasă la
Hoţu, doi fericiţi, el şi eu.
La „Traian” am fost coleg 2 ani cu Milcu, pe care l-
am reîntâlnit apoi la Facultate şi la Medico-Militară, unde
am fost colegi timp de 6 ani.
Când trecusem într-a treia, a început războiul (1916).
Am pierdut un an, ca ţăran la ţară. Apoi în 1917- 1918 am
urmat clasa a III-a; dând în particular şi pe a IV-a. Cursul
superior l-am făcut în particular. În clasa a VIII-a am fost şi
învăţător suplinitor 6 luni la Halânga - Puţinei, 3 luni la Ada
Kaleh, la turci.
Febra cititului a început după 14 ani. Căram cărţi cu
sacul de pe la diferite biblioteci (mai ales a liceului). Am
fost un autodidact. Ceea ce m-a determinat să-mi formulez
şi să-mi prescriu şi aplic o metodă. Citeam zi şi noapte până
oboseam, mai ales cărţile care-mi plăceau (îmi amintesc de
Ana Karenina, Mizerabilii…)
1.3.Studiile medicale
Pe atunci am citit şi pe Pavlov şi „Psihologia
comportamentului”: am reţinut ceva (nevoia de
obiectivitate) dar nu m-a câştigat. Din contră, mi-a repugnat
tot atât cât şi Freud.
Nu puteam admite mutilările, exagerările, deformă-
rile, suprimările inteligenţei, fanfaronadele şi autoapologiile.
Citeam mult, reţineam mult. Aveam deci un substrat
bine fixat, care-mi permitea să-mi menţin un echilibru stabil.
Eu eram al ideilor mele, şi ele singure se comparau, se
selecţionau, se acceptau sau nu în capul meu. Mă stăpâneam
să nu cad pradă înaintaşilor sau reveriilor lor filozofice, şi
totuşi îmi plăcea să mă joc cu ele, să le citesc, să le culeg, să
aleg ce putea fi bun în ele, tot ce ar fi putut fi transpus din
vis în realitate.
Şi din Freud am reţinut ca valabile o serie de
mecanizme fizice. Dar cam toate erau pentru mine repetiţii
mitologice, în cărţile lui Magendie, Al. Bain, Palţilan şi alţii,
25
erau toate expuse şi relatate, dar mai serios ştiinţific. Şi cu
mult înainta lui. Doar cu mai puţin tapaj.
Detaliile - vechituri.
În sinteză - axul central al concepţiei - o ridicolă
alegorie de traftir cu idei prostituate şi totodată ruşinoase, cu
ce e slab e tare iar ce e tare (conştient) e slab; şi cu
bâldâbâcuri de la fundul iazului psihic, şi alte asemenea
mistice descrieri.
Am citit multă neurologie (am şi făcut un an practică
la spitalul militar Bagdasar ca medic căpitan, şi cu Noica).
Am înregistrat cu aviditate localizările cerebrale, şi apoi cu
regret le-am părăsit. Am trecut şi prin teza aniboidismului
neuronal, am citit şi cărţile lui Grasset, cu centrii lui
suprapuşi şi încâlciţi. Dar le măsuram pe toate cu filozofia
ce mi-o formulasem, şi vedeam că toate astea sunt concepţii
false, că nu se potrivesc nici cu logica, nici psihologia. Deci
la rebut cu ele.
Am citit şi pe Lucian Blaga, şi sub misticismele lui
am găsit şi ceva real, care s-ar fi putut dispensa de atâta
plutire prin nori şi de toată această îmbrobodeală.
M-a decepţionat când am căutat în „Gley” şi am
văzut că el zice că în ce priveşte psihicul nu se ştie nimic
precis şi nici măcar să pună problemele, să le ierarhizeze, să
caute ipoteze plauzibile, să sugereze experienţe.
Încă din facultate, ultimul an (V), făcând examinări
în serie pe bolnavi de piept, cu toate mijloacele clinice
ştiute, am găsit un semn interesant în pleurezii: sunetul de
clacman (plescăit). Mai apoi, tot pe atunci, şi sunetul de
frecare.
Era un semn nou. Absolut nou (mai pe urmă, am
aflat că Mauriac, decanul Facultăţii de Medicină din Lyon,
sesizase şi el semnele, dar nu le dăduse mai multă atenţie şi
amploare, ceea ce am şi amintit în cartea mea
„Fonoscopia”).
26
Am studiat în continuare acest semn „al meu” cu
pasiunea proprietarului absolut.
Am dat articole la Revista Ştiinţelor Medicale (21),
unde era Prof. Danielopol, care se ocupase de semnul
banului şi-l greşise rău ca tehnică. Mi s-a refuzat sistematic
atenţia.
Doctorul Nicolau (secretarul) mi-a dat să înţeleg într-
un târziu cauza - într-un moment când eu stăruiam şi-l
asiguram că am experimentat şi am observat foarte obiectiv
şi repetat fenomenul.
31
Lucram cu o metodă de gândire foarte perfecţionată.
Metoda era a mea, inventată de mine (azi nu ştiu dacă o mai
fi şi a altuia).
Am pus în comparaţie consonanţa, asociaţia,
contradicţia, reflexele, etc.
Făceam, mai citeam, refăceam.
Am reînceput lecturile asidue: citeam la Timişoara
(Biblioteca Municipală), la Turnu Severin (Biblioteca
Bibicescu), la Bucureşti.
Timp de mai bine de un an am socotit că eu sunt
primul desoperitor al ideii. Era o iluzie care mi-a plăcut, în
sensul că m-am dedicat studiului cu o pasiune sporită.
Ideea se afla schiţată chiar în numele cărţilor pe care
le citisem fără aprehensiune anterior, ca de exemplu în
„Psihologia obiectivă” a lui Behtere. Am descoperit-o
ulterior. Îmi scăpase.
Prima descoperire am făcut-o din lectura cărţii lui G.
Clemenceau: „Au fin d-un siécle”, 1927. Doctorul
Clemenceau (era medic ca formaţie) după ce fusese înlăturat
din viaţa politică (s-a retras el singur, după salvarea Franţei),
a început să studieze filozofia. Cartea avea şi un capitol de
patologie în care marele om reda succint şi filozofic, dar
lapidar şi strălucitor ideea rezonanţei……
Decepţie (nu mai eram un descoperitor) şi totodată
bucuros (nu mai puteam fi acuzat că ideea este o „trăznaie”
a mea, din moment ce a mai avut-o şi altul înaintea mea, şi
încă unul de talia lui Clemenceau).
Apoi, la Bucureşti, la Biblioteca Fundaţiei, am găsit
cărţile lui Paul Salier: „La memoir” (1908), „Critique de la
associaton” (1905), în care medicul belgian susţine şi el
aceeaşi idee, fără a realiza o psihologie a rezonanţei.
După publicarea cărţii am putut strânge o
bibliografie de circa 60 autori care în vreo 80 de cărţi
32
vorbesc despre rezonanţă în filozofie sau neurologie, în cărţi
sau articole.
Printre ei este File Dautec, care pe la 1900, deja
menţiona ideea (datorez sesizarea acesteia Prof. dr. Milcu).
Mie acum îmi place şi să mă mândresc cu faptul că
teoria mea este cea mai veche teorie din istoria filozofiei.
Fiindcă Tales din Milet, cel mai vechi filozof (cu el începe
istoria filozofiei), spunea că sufletul este ca piatra magnetică
(magnetitul), şi mai spunea şi că magnetita are în ea un
suflet al ei.
Nu era rezonanţă, dar era pe aproape. Mult mai
aproape de adevăr, cred eu, decât cele mai moderne teorii
ale psihologilor noştri de azi şi de ieri, care-i dau mereu cu
conductorii ce comunică cu legarea, cu reflexul, ca popa cu
Doamne Miluieşte.
Asupra autorilor care m-au influenţat ar fi prea multe
de spus, fiindcă prea mult m-au influenţat şi ulterior am
adunat două cufere mari cu citate din diferiţi autori iluştri,
care veneau în sprijinul diferitelor capitole şi idei ale
filozofiei mele.
După publicare, am căutat să-mi denunţ şi să-mi
reneg originalitatea, preferând să-mi găsesc aliaţi printre
înaintaşi mai cu trecere decât un medic de regiment, cum am
fost eu. Azi, aş putea să scriu aproape toată cartea mea cu
cuvintele şi frazele altora, prin juxtapunere de texte alese,
risipite prin cărţile filozofilor şi psihologilor.
Şi totuşi, cred că am adus şi eu contribuţii personale,
nu una, ci mai multe, fie măcar şi numai în sinteza,
acordarea, montarea şi ajustarea laolaltă a „bucăţilor” de
adevăr strânse ca nişte cioburi preţioase de pretutindeni,
unele sugerate de lecturi contrariante, altele, în fine, ivite în
mintea mea proprie, ca rezultat al observaţiilor mele şi al
îndelungatei mele meditaţii.
33
Aportul meu nu poate fi apreciat decât foarte
subiectiv de către mine însumi, dealtfel, o minuţioasă
cercetare comparativă a textelor mele cu ale altora - prea
mulţi - ceea ce cere o muncă destul de mare. Eu n-aş putea
s-o fac şi nici nu văd de ce aş face-o.
În ori ce caz , dacă mi se poate ierta comparaţia, am
cernut şi eu multe vagoane de idei pentru ca să extrag din
ele un pic de substanţă radioactivă.
Nu m-am uitat la nimic, nu m-am uitat la noroi şi
nici la aspectul exterior, nici la prima impresie. Am citit
filozofi la capitolele de filozofie şi logică (pe cei
materialişti), fiindcă numitul Baudin, de exemplu, are mult
mai multe idei fizice decât mulţi filozofi care se erijează în
materialişti.
Am fost cucerit de Heraclit, am găsit mult diamant la
Hegel, dar şi prea multă zgură. Nici marxiştii nu i-am ales
cum trebuie, problema este încă deschisă la acest capitol.
Platon îmi este mai apropiat decât Aristotel, şi am
regretat totdeauna că Platon n-a dat el o logică, şi că a lăsat
să o dea elevul său. Ştiinţa şi filozofia ar fi fost mai
câştigate, după părerea mea.
Cei ce văd la Platon numai rău cred că greşesc. De
altfel, chiar şi „ideile” sale ar putea fi reabilitate: n-avem
decât să le coborâm din cer unde le pusese el (poate mai
mult metaforic, ca Blaga şi toţi nemţii care l-au folosit ca
model) şi să le transpunem în memorie, în creier.
M-a influenţat mult logica lui Condillat şi logica de
la Port - Royale.
Foarte mult m-a influenţat şi Herbert şi A. Bain
(„Ştiinţele şi inteligenţa”), dar este regretabil că el n-a putut
să ne dea o logică în spiritul aceloraşi idei.
Pe timpul acela Lametrie nu era chiar aşa apreciat ca
astăzi, după ce am pătimit şi eu cam tot ca el.
M-au impresionat în mod deosebit:
34
Herbert Spencer: „Principii de filozofie”
Pierre Janet :„Principii de filozofie”
V. Conta: „Metafizica”
Hoffding: „Psihologie fondată pe experienţă”
Beltro: „Psihologia obiectivă””
Luchinovski: „Psihologia experimentală”
P. Sallier: „Critique de ………”, 1907
Guillaume (Charles Edouard): „Psihologie”, 1931
D. Sturza: „L’Univers”, 1898
Helmholtz (Herman von): „Tratise on Physiological
Optics”, 1896
J. Deny: „Cum gândim”, 1925
Lehmann (Iohann Jacob): „Le lois des sentiments”
Sp. Haret: „Mecanique sociale”, 1910
Giovani Gentile: „Logica”, 1902
1.5.Războiul
37
-Moment! Moment! şi trăgeau în direcţia mea dar eu
am sărit pe bicicletă şi am rupt-o la fugă. În această zonă
deja eram expuşi la pericole, nu eram prea bine văzuţi. Tot
ce ne înconjura avea un aspect dezolant: tancuri avariate şi
încendiate, cazacii cu caii lor făceau incursiuni imprevizibile
şi prezentau un oarecare pericol deoarece erau înarmaţi. Am
încercat să locuiesc în case dar era foarte periculos, deoarece
noaptea se înfiltrau partizani ruşi şi s-a primit ordin ca trupa
să nu locuiască în sate, pentru a evita dezertarea, aşa că am
început să dorm în bordeie. Eu am săpat un bordei cu
sanitarii mei, în care am adăpostit 20 de paturi pentru răniţi,
amenajarea am făcut-o cu materiale din zonă, iar ca să am
lumină şi să nu mă bată vântul am inventat o fereastră de
ghiaţă.
Curios lucru, că la săparea primelor bordeie, după ce
ne-am instalat în ele, noaptea ne-am pomenit că din tavanul
lor au început să cadă peste noi în pat nişte şerpi negri, care
sâsâiau ameninţător. Imediat am aprins felinarele şi am
început să-i scoatem afară din bordei, unde era frig şi-şi
pierdeau agerimea. Dar înspre dimineaţă nu mai era nici
unul, toţi şerpii fuseseră adunaţi de nişte bufniţe mari de
culoare neagră, care aveau un strigăt ce producea un ecou
înfricoşător.
Eu aveam în dotare o bicicletă dată în foolosinţă de
Crucea Roşie internaţională şi care se afla în dotarea fiecărui
regiment. Erau de producţie franceză marca Saint Etienne.
Deoarece încă nu începuse aducerea de răniţi, mă ocupam
de starea de sănătate a trupei şi astfel mă deplasam cu
bicicleta la posturile de prim ajutor ale batalioanelor, dar
deplasarea nu era lipsită de pericole datorită prezenţei în
zonă a partizanilor, care erau protejaţi de rusoaicele care îi
sprijinerau în acţiunile lor.
Astfel, odată, spre apusul soarelui, deplasându-mă cu
bicicleta pe un drum de la poalele uni deal, mergând pe
38
curba de nivel care era în pantă, mergeam cu viteză, deodată
din spatele meu a început să se tragă focuri de armă
automată. La început am crezut că se petrece un eveniment
mai departe de mine, dar a patra şi a cincia împuşcătură a
fost adresată mie, deoarece au zburat cartuşele pe lângă
urechile mele şi care s-au înfipt în pământ înaintea mea.
Când mi-am dat seama că eu sunt ţinta, am înclinat bicicleta
spre amonte şi am căzut la pământ, unde am stat fără să mă
mişc până la venirea serii, căutând să văd de unde s-a tras
asupra mea. Dar considerându-mă anihilat, nu am mai auzit
nicio împuşcătură. Am bănuit că împuşcăturile au venit din
direcţia ultimului batalion pe care-l inspectasem. Dar nu era
o inspecţie, mai degrabă îngrijeam de starea de sănătate a
trupei.
Luam măsuri de deparazitare de păduchi, care erau
foarte periculoşi prin viteza cu care se instalau. Să fi
deranjat pe cineva indicaţiile mele? În orice caz, după
această întâmplare am fost mai precaut şi nu mă mai
deplasam de la un batalion la altul decât însoţit de un
sanitar, de regulă unul din sanitarii mei de la nivel de
regiment.
Deplasându-mă în cursul lunii noiembrie 1942, am
ajuns în zona Varlamov, unde am staţionat cca 3 luni de
zile. În această perioadă am amenajat un post de prim ajutor
cu o capacitate de 30 răniţi în faţa localităţii Gorbitovo.
Bordeiul era amplasat la mijlocul desantului ce cobora către
un platou unde avea loc adunarea regimentului în vederea
primirii de ordine şi servirea mesei. Valea era inspectată din
15 în 15 minute de avianele ruseşti de recunoaştere, care
printre altele aruncau şi manifeste care îndemnau trupa să
dezerteze sau să se predea, că nu păţesc nimic. În afară de
afişe se mai aruncau mici grenade care explodau dar nu
răneau pe nimeni, mai mult făceau zgomot. Noi deja le
consideram inofensive. Dar într-una din zile ne-am pomenit
39
cu trei avioane ruseşti care după împrăştierea afişelor, s-au
deplasat pe firul văii şi au prins maşina care adusese masa şi
ostaşii care aşteptau cu gamelele să primească mâncarea. Eu
ieşisem din bordei cu sanitării căutând să ne deplasăm pe
versant pentru a servi masa şi să ridicăm hrana pentru
bolnavii aflaţi la pat. Deodată sunt strigat de sanitar şi
uitându-mă în spate văd că acesta îmi arăta ceva disperat. În
spatele meu, la 3 metri, am auzit o lovitură înfundată şi a
trecut pe lângă mine un tuci mare care se rostogolea spre
baza dealului. Privind în jos am mai apucat să văd maşina cu
mâncare care staţiona în drum iar în spate, pe platou, se
terminase apelul care se făcea în fiecare zi înainte de masă.
Între maşină şi trupă au căzut două bombe mari, care au
explodat şi au acoperit cu fum atât maşina cât şi trupa.
Bineînţeles că în faţa acestui spectacol am fost cuprins de
disperare şi am crezut că nu a scăpat nimeni. N-am apucat să
cobor, fumul a început să se ridice, a apărut maşina care era
intactă, nu avea decât urme de schije în caroseria de lemn,
iar ostaşii nu au păţit nimic, deoarece între maşină şi platoul
pe care au fost strânşi a existat un mal de pământ (biută),
care i-a ferit de schijele împrăştiate de cele două bombe.
Apropiindu-se cei doi sanitari, au încercat să mă
lămurească şi să-mi arate aşa-zisul tuci care era o bombă de
cca 500- 800 kg, care căzând la trei metri în spatele meu s-a
rostogolit fără să-şi atingă scopul. Imediat după ce am servit
masa am primit ordin să consult trupa pentru a verifica
starea ei de sănătate şi am mai primit ordin să dezafectăm
bordeiul şi să părăsim casele care se aflau la cca 12 km,
unde era punctul de comandă. Ne-am încolonat şi am
început deplasarea în marş pe o distanţă de cca 19 km în
direcţia localităţii Balşoi. Mereu am fost supravegheaţi
aerian de către avioanele de recunoaştere care aruncau
mereu acele grenade inofensive. La un moment dat am fost
atacaţi de o divizie de tancuri ruseşti, care ne urmăreau cu
40
focuri de mitralieră executate cu cartuşe luminoase care
odată cu înserarea aveau un efect înfiorător. Aceste scântei
luminoase veneau pe mijlocul drumului făcând şi victime.
Atunci, în prima fază, m-am strecurat la mijlocul coloanei,
deoarece căpătasem oarecare distanţă faţă de tancuri, iar eu
pentru mai mare siguranţă am ales să merg prin zăpada
destul de mare de pe marginea drumului şi la o distanţă de
cca 5-6 m.
În timp ce ne deplasam, a apărut un ofiţer de stat
major care ne-a anunţat că dacă înaintăm după un vârf de
deal sunt trupe ruseşti care aşteaptă să cădem în ambuscadă
şi se impune retragerea în direcţia din care am venit. Ne-am
întors înapoi într-o vâlcea, iar în dreapta drumului staţionau
tancurile care ne-au urmărit. Batalionul a depăşit vâlceaua
respectivă şi s-a amplasat pe un vârf de cui al unui deal unde
au început să-şi consolideze poziţia. Eu am primit ordin să
părăsesec punctul de comandă al regimentului şi însoţit de
sanitari să mă deplasez şi să amenajez un punct de prim
ajutor în cadrul batalionului instalat pe deal. Am trecut pe
lângă vâlceaua cu tancuri deplasându-ne cam pe la mijlocul
versantului dealului, ca să nu fim reperaţi de tanchişti.
Am ajuns la punctul de ajutor al batalionului, am luat
legătura cu doctorul Sidorovici, am amenajat infermeria, pe
seară urma să sosească căruţele cu bolnavi, care au scăpat de
cele 14 tancuri ascunse în ogaş.
A doua zi a început un bombardament din partea
dreaptă, care a durat până târziu. Ne-a obligat să ne retragem
afară din sat si să ne construim alt adăpost. Pe timpul
retragerii, pe deasupra noastră trăgeau catiuşele (clopoţeii
zburători), care copiau relieful şi ne obligau să stăm întinşi
cu faţa la pământ simţind pe spinarea noastră efectul reactiv
şi şuieratul înspăimântător care te obliga să rămâi nemişcat.
Când înceta tirul, atunci ne deplasam prin sat înainte,
urmărind ca odată cu deplasarea să studiem terenul pentru
41
ca la începerea tirului să ne aruncăm între micile denivelări
care ne salvau viaţa.
Astfel am trecut de sat retrăgând tot efectivul
regimentului care la baza dealului era urmărit de tancuri şi
mitralierele instalate în drum, iar în partea de sus a dealului
era urmărit de cavalerie. Dar această zonă a fost depăşită pe
timp de noapte. Astfel am ajuns într-un alt sat. Aici ne
consideram eroi fiincă am trecut neobseravţi. Pe înserate au
început atacurile de pe coastă (partizanii). Ajungând la
ambulanţă, primim ordin să plecăm către ferma Frunze.
Trecem pe la Gorbutov, ne încălzim lăsând pe cei cartiruiţi
la Gorbutov neatacaţi de pe coastă. Ajungem târziu la ferma
Frunze: situaţie disperată, artileria antitanc se retrage
nemaiavând muniţie. Apare căruţa sanitară cu materialele
cerute şi merg să mă pun la dispoziţie. Sunt îndrumat spre
alt şopron. Când mă deplasam spre corpul cu răniţi, afară
începuseră focuri puternice de mitralieră. Am intrat înăuntru
şi am anunţat că suntem atacaţi. Ei au spus că sunt nebun
fiindcă spitalele militare nu sunt atacate. Dar în timp de
război multe convenţii se încălcau, ca şi în cazul de faţă. Nu
am mai avut timp de parlamentat deoarece afară începuse
iadul. Am ieşit afară prin partea opusă a clădirii ce ducea
către un ogaş. Ajungând la marginea ogaşului, am fost ajuns
de preotul regimentului, dotat cu căldăruşe, busuioace şi
icoane. Acesta, uitându-se îngrozit către mine, a ridicat
mâinile în sus exclamând:
-Ce paştele mă-sii facem doctore!
Ne-am culcat jos şi ne-am târât până în marginea
ogaşului sub o ploaie de focuri scânteietoare. Ne-am aruncat
în ogaş ţinându-ne de nişte rădăcini groase unde am mai
găsit câţiva ostaşi care se salvaseră de la moarte. Ne-am
hotărât să ne regrupăm şi să mergem pe firul văii în
retragere către Gorbutov. Ne-am grupat şi am început să
mergem pe firul ogaşului şi la cca 15 km un ofiţer de la
42
trupă oprise cca 150 de fugari având pistolul în mână şi a
ordonat şi grupului nostru să ne alăturăm.
A început să ne instruiască susţinând că ruşii sunt
fricoşi şi toţi să ieşim cu mâinile goale să înconjurăm
tancurile care nu mai au muniţie şi să trigăm: Ura!, Ura!
Eu, însoţit de un TR-ist din Gorj, ne-am căţărat să
vedem tancurile. Tanchiştii stăteau pe turelă la soare.
Imediat am sesizat pericolul şi am spus TR-istului să ieşim
către tancuri, să mergem pe marginea ogaşului cca 1 km ca
să depăşim pe curajoşii noştri adunaţi jos şi care vroiau să
treacă la atac cu mâinile goale. Am ajuns pe un deal aproape
de un sat. De acolo am auzit mulţimea ieşită din ogaş
înaintând către tancuri şi strigând Ura!, Ura! La un moment
dat, tancurile au pornit şi într-o mare viteză s-au repezit în
mulţimea de inconştienţi pe care i-a strivit sub şenile, iar
care fugeau încercând să se salveze erau împuşcaţi de
tanchiştii de pe turelă. Acesta a fost sfârşitul acelui ofiţer
inconştient.
Ajunşi pe deal, un călăreţ venea spre noi tăindu-ne
calea. Se aude un bubuit, ne culcăm la pământ, auzim vaiete,
călăreţul mânuise greşit o grenadă şi urla disperat cu organe
interne la vedere. Ajungem în sat unde era regimentul care
se salvase. Cad din picioare, simt junghiuri de moarte în
corp şi crampe purernice. Nu pot merge pe picioare, îmi este
rău. Ne deplasăm spre direcţia Kamenka. Era un îngheţ
înfiorător şi în căruţe şi pe jos. Mă deplasam într-o căruţă,
când a apărut o maşină (autosanitară) care mă ia şi venind
repede la Milerovo, unde ducea doi bolnavi. Ajunşi la
Milerovo întâlnesc pe doctorul Mareş Eugen, care mă invită
să rămân dar îl refuz. Începe deplasarea spre Doneţ. Doneţul
era îngheţat. Şoferul insistă să treacă pe gheaţă cu maşina şi
eu îl rog să trecem pe pod dar el spune: dacă podul este
minat? Trecem şi noi pe gheaţă dar la mijloc ea pârâie şi ne
cufundăm în apă şi până să ajungă la noi, ne dăm jos. Trei
43
ore de chin, oameni dezbrăcaţi până la brâu în jos, care taie
gheaţa şi târziu reuşim să plecăm. Ajungem la Kamenka
târziu: reproşuri, comandantul nou (Boianu), celui vechi,
Vătăşescu, i se luase comanda deoarece din efectivul de
6000 s-au putut aduna la Kamenka 800. Nu toţi ceilalţi erau
morţi. Comandantul cel nou, cu căciulă albă pe cap, ne ţine
un discurs:
-Trebuie să muriţi cu toţii, numai aşa veţi spăla
ruşinea.
Când ţinea discursul şi era mai înfierbântat, vine un
avion, colonelul fuge din faţa noastră cu căciula lui albă, ca
să nu fie reperat din avion. Îmi dă ordin să fac vizita
medicală trupei acolo, iar ofiţerilor la locuinţele lor. A lăsat
un sublocotenent ca să mă asiste. Acesta a aliniat pe cei 800
de militari şi a ordonat: cei răniţi să facă trei paşi înainte iar
cei sănătoşi să stea pe loc. 799 au păşit înainte iar unul a
rămas pe loc.
Soldaţii erau degeraţi la picioare, care erau negre şi
cu toate acestea i-am trimis pe front cu detaşamentul
căpitanului Popescu, aflat în linia întâi, să sprijine
batalionului 2 comandat de colonelul Jugănaru. Eram
bombardaţi regulat. Avioanele aruncau afişe de propagandă
în care ni se recomanda să dezertăm la ruşi şi ne sfătuiau să
ne predăm.
Acolo a avut loc o întâmplare la care am fost martor
direct. Detaşamentul căpitanului Popescu ocupa o poziţie pe
coastă: s-a declanşat asupra lui un atac rusesc cu forţa unui
batalion eşalonat în adâncime. Ruşii înaintau cu tot focul. Se
apropia puhoiul. Nu mai era nici o speranţă, când deodată
din stânga detaşamentului se iveşte o unitate SS în halate
albe care au intrat în luptă cu ruşii provocându-le pierderi
foarte mari. Germani înaintau dar aveau şi ei pierderi foarte
mari. Au rămas numai câţiva şi aceştia au mers târâş şi
trăgând. A rămas unul singur care a continuat să înainteze
44
până a fost şi el împuşcat. Totuşi ruşii s-au retras şi aşa a
fost salvat detaşamentul căpitanului Popescu. Se bucurau
toţi de norocul avut. I-am auzit spunând: Dacă am scăpat noi
din această situaţie, înseamnă că nu mai murim în acest
război.
Nu ştiau că peste trei săptămâni vor fi călcaţi şi
striviţi toţi sub şenilele tancurilor.
După vizita medicală a celor 800 de combatanţi,
într-o oră am vizitat 20 de ofiţeri şi 10 subofiţeri cantonaţi în
casele din sat. M-am deplasat la comandant să-i raportez
situaţia. Când am ajuns la comandant, se cerea un medic
pentru batalionul 1, dar acolo era chemat un medic mai tânăr
care plângea aflând că batalionul era de sacrificiu. Văzându-
l pe acesta că plânge, comandantul mi-a dat ordin să plec eu
în locul lui, deşi eram medicul regimentului. M-am deplasat
19 km trecând de localităţile Vijni Krupilii, Veliki Krupilii
şi ne-am instalat într-un vârf de cui. Ne-am instalat în
bordeie şi tranşee, deoarece eram bombardaţi din avion.
Luptele erau coordonate de căpitanul Popescu. Eu la
bordeiul meu am pus un geam de gheaţă. Am stat acolo trei
săptămâni.
La un moment dat vine maşina comandantului şi dă
ordin de retragere. Şoferul pleacă cu tutunul meu şi cu lada
mea de campanie. Plecăm pe jos 14 km şi ajungem la
regiment pe noapte cu ger de -40 grade şi petrecem noaptea
în vârful dealului, deoarece ne era interzis să ne ducem în
sat, fiindu-le frică să nu se dezerteze. Nu ne dau voie să
facem tranşee, deşi eram mereu bombardaţi. A doua zi
evacuez 120 de ostaşi degeraţi la spital în satul apropiat,
unde era doctor căpitanul Sfârâială, fost coleg de facultate.
Primesc ordin de retragere la Satisevski. Ajung în sat la
comanda regimentului. Dar spre mine alerga înebunit un
ostaş strigând: Fugiţi! Fugiţi!, vin tancurile! Era ordonanţa
colonelului Pascal. (Au zdrobit toată compania a doua
45
datorită faptului că li s-a dat ordin: nimeni nu mişcă. Care
mişcă, va fi împuşcat. N-au mişcat, s-au lăsat călcaţi sub
şenile, cine a fugit a fost împuşcat de pe turelă).
Am stat pe loc, nu se auzeau tancuri. Am intrat într-
o casă, manutanţă italiană. Un italian simpatic cânta, o
rusoaică zdarovaia pe lângă el. L-am avertizat pe italian, era
în pijama în pat, s-a ridicat, m-a ascultat. Rusoaica a prins
firul, nicevo, nicevo, dar italianul a fost mulţumit şi m-a
cinstit cu pâine proaspătă făcută cu drojdie care mirosea
plăcut. Era cam de ½ kg, am luat vreo zece. Am tras la o
casă. Tancurile se retrăseseră într-o vâlcea stând pe loc şi
aşteptând. Batalionul 1 a primit ordin să înainteze pe o
coastă. S-a dus vreo 4 km depăşind tancurile cu mult. Am
primit ordin să merg după batalionul 1. Am mers pe coastă,
după doi km m-a ajuns o ştafetă: se primiseră informaţii că
un număr mare de ruşi sunt după o măgură. Batalionul risca
să fie prins şi decimat. Ne-am întors. Rusoaica ne-a dat lapte
şi ne compătimea. Gloanţele trase din tancuri şuierau mereu
pe la urechi. Era frig: am intrat seara într-o casă unde am
găsit o rusoaică cu un copil. Nici nu ne-am încălzit bine,
când se aud huruituri grozave, pierduţi! – nu salvaţi: o
divizie de tancuri germane. Suntem scăpaţi. Au intrat în
casă, ne-au dat aproape furioşi afară, înjurau rusoaica şi o
insultau. De ce? Era cam dezbrăcată, dar cred că nici nu
avea altă cămaşă femeia. După o oră şi ceva nemţii au
plecat. Iarăşi descurajare. Peste noapte ruşii s-au înfiltrat în
sat. Ne-am trezit în împuşcături. Ce să facem? Legătura cu
comanda era întreruptă. Un neamţ a insistat să intrăm într-un
adăpost ascuns într-o vâlcea. Intrăm, ieşim apoi repede. Ce
căutăm noi aici?
Ai noştri se retrag pe o coastă pitiţi, ne retragem spre
ei. Traversăm şoseaua în şuierat de gloanţe. Sanitarul se
închină neîncetat: ruşii se instalaseră în şosea şi trăgeau un
baraj de mitralieră. Scăpasem ca prin minune. Urcăm coasta,
46
tancuri ruseşti în dreapta, în faţă un ogaş şi nu mai aveam pe
unde trece. Tancurile nu au apărut, s-or fi întors, dar teama a
rămas încă mult timp. În vârful coastei apare o maşină. Se
dă jos un ofiţer de Stat Major şi ne ia la rost: de ce v-aţi
retras înainte de a primi ordin. N-avea grad, dar avea cizme
ofiţereşti. Lângă mine se ivi un maior iar răspunderea de a-i
explica îi revine lui. Trecem înainte şi se formează o
coloană lungă în retragere. Avioanele ruseşti ne
bombardează din cinci în cinci minute. Noroc că erau
grenade uşoare fără efect mare de distrugere. Trecem printr-
un sat şi, în mijlocul drumului, un neamţ cu un aparat. Când
trece un stol de zece avioane ruseşti, trage şi unul din ele se
transformă într-o flacără mare mişcătoare care cade la vreo
500 m cu explozie. Era un aparat special fără muniţie, se
pare că era o tehnică nouă. Unul din sanitarii mei apare
dintr-o parte a drumului legat la gât şi arăta că fusese rănit la
gât. L-am suit într-o ambulanţă. Mai târziu am aflat că
simulase. Mergeam pe jos în coloană cu toată lumea. Pâinea
italianului îmi dăduse viaţă fiindcă de trei zile eram
nemâncat. Mâncasem destul în ziua aceea. Pe drum erau
lucruri aruncate. Am găsit un brici de ras, ce găseam băgam
în raniţa mea. Se înserase, dintr-o vale suntem atacaţi cu
trasoare (partizani sau armata rusă). Nimeni nu s-a angrenat
în luptă cu ei, treceam înainte. Pe un drum de costişă, târziu
de tot, am ajuns seara la Kamenka. Eram în siguranţă, aici
frontul nu era rupt, erau italieni în zona aceea. Veneam să-i
întărim. Caut loc într-o casă, eram degerat. Aglomeraţie
groaznică, mirosuri de fum de tutun, caut altă casă, peste tot
la fel. Ies iar şi aud uruit greu pe coastă şi împuşcături de tun
şi mitralieră - trasoare. Alarmez pe ai noştri: de aici nu mă
mişc nici mort, şi se pare doctore, îmi spune un bolnav, aici
e frontul asigurat, sunt italieni. Pierzând timp cu
deliberările, se avântă de pe coastă o avalanşă de maşini
italiene, căruţe germane, fugind în debandadă. Ne încadrăm
47
convoiului. Încerc să mă urc într-o căruţă germană sau
măcar să mă ţin de ea. Nemţul îmi trage peste mâini cu
coada biciuştii înjurându-mă.: ven fluchter rumenien şi
altele (ne socoteau vinovaţi de dezastru, că de ce n-am
rezistat pentru că la noi s-a rupt frontul). Zăpada era destul
de mare, tancurile trăgeau întruna cu trasoare - scântei
vâjâitoare pe la urechi. Trăgeau pe şosea, aşa că am început
să înot prin nămeţi pe lângă şosea departe de scânteile
ucigătoare. La un pod a trebuit să revin la drum. Erau acolo
vreo 5- 6 maşini italiene răsturnate una peste alta. Am trecut
podul şi tancurile nu ne-au ajuns iar după vreo 2 km ne-au
lăsat în pace. Ceaţă grozavă, mergeam pe un drum
necunoscut într-o ţară străină, aşteptam să ne ajungă
tancurile. Am găsit un soldat tovarăş de drum, mergeam cu
el. Am dat de o casă şi am intrat. Am găsit ostaşi cunoscuţi,
care m-au invitat să mă culc cedându-mi locul lor şi m-am
culcat. Dar după 20 minute m-am ridicat şi am plecat înainte
mergând toată noaptea. Dimineaţa, într-un sat cu ruşi
obraznici, ne strigau rusoaicele: nazat memat. Când să
plecăm mai departe am găsit o maşină germană cu ofiţeri.
Am intrat în vorbă cu ei, le-am spus cine sunt, şi am obţinut
acordul să merg cu ei, dar a apărut un ofiţer singur, care a
început să înjure, şi s-a opus creând atmosferă şi am
continuat să merg pe jos. S-a constituit o coloană de
retragere mai compactă şi organizată. Nemţii înainte, iar
românii la coadă. Am găsit o sanie cu ostaşi de-ai mei care
m-au luat şi pe mine. Drumul era plin de obiecte, adunam şi
apoi le aruncam. M-am îmbogăţit şi sărăcit de nenumărate
ori. Ajungem pe lângă o pădure lângă Milerovo, unde se
dădea o crâncenă bătălie între tancuri: divizia noastră de
tancuri fusese încercuită (au luptat până nu au mai avut
benzină şi muniţie, după care s-au predat). Trebuia să
trecem pe lângă ele, lupta care se dădea acolo ne-a făcut să
cotim spre stânga şi să-i ocolim. Am dat bice, alergam cât
48
puteam, se spunea că vreo două tancuri s-au desprins din
pădure ca să ne urmărească. Ne îndepărtăm dincolo de deal
şi încetinim bucuroşi că am scăpat. Deodată, în faţă, de după
un deal, apare un tanc. Toţi am pierdut orice speranţă de
viaţă, suntem pierduţi. Ne oprim pe loc. Se apropie şi ne va
călca sub şenile. Trece pe lângă căruţele din faţă, era un
Panzer. Ajungem la o fermă. În curte mulţi soldaţi care îşi
vorbesc la ureche, nu ştiu ce. Aflu şi eu: băuturi, şira cea
mare de paie era de fapt cu băuturile cele mai fine pentru
nemţi, de Crăciun, şi păzită de santinele germane. O pivniţă
la fel. Ai noştri se grămădiră să umple buzunarele cu sticle,
nemţii îi ameninţau dar fără efect. Nemţii îi dau foc, românii
intră prin foc după sticle. Pocnesc sticlele şi ei le culeg pe
cele bune. Ordin: un neamţ furios, roşu, singur, învârteşte o
puscă şi dă ordin: rumenien Hier! Aflăm rostul. Constituie o
ariergardă din români care să acopere retragerea. Vorbesc cu
doi români să ne retragem, ceea ce facem după o magazie.
Apoi coborâm într-o vâlcea şi ne îndreptăm înspre coloana
care deja se constituise şi înainta în semicerc, după cum era
drumul. Trecem printr-un ogaş, tăiem drept să ajungem
coloana şi să nu ne vadă neamţul. Dăm de un sat unde toate
casele erau pline cu soldaţi care fraternizau cu ruşii. Ruşii cu
ceva mâncare, iar ai noştri cu ceva băutură. Mulţi beţi şi
caut să-i desmeticesc, zadarnic, duceţi-vă, noi rămânem aici.
Am încercat să-i conving pe cei doi tovarăşi ai mei. Cu
multă greutate si după multă întârziere am reuşit să-i
conving să mergem la coloană, care se dusese deja şi abia se
mai vedeau cotind ultimii oameni. Îmi era teamă singur. Ei
au avut încredere în mine, nu le-am spus ce sunt, cine sunt,
dar ei au ghicit după cizmele ofiţereşti (englejeşti) din
picioare.
După ce am mâncat şi băut cu ruşii şi cu mulţi alţi
soldaţi, toţi veseli (probabil ultima lor veselie din viaţă). I-
am abţinut parţial, nu total (eu le-am spus să nu bea acum,
49
să ia sticlele şi să bea după ce scăpăm cu bine din
primejdie). Am plecat cu ei din sat după coloană, între timp
se cam înserase. Am luat-o pe o potecă ce ducea spre o casă
răzleaţă de sat. Când am ajuns la cca 150 m de casă am fost
întâmpinaţi cu focuri de armă trase de pe fereastra casei.
Gloanţele au trecut pe lângă noi dar nu ne-au lovit, deşi erau
trase cu precizie. Repede am luat-o pe dreapta părăsind
poteca şi intrând într-o pădure de beţe de floarea soarelui.
Gloanţele ne-au urmărit un timp, eu mergeam înainte şi îi tot
chemam pe cei doi să vină după mine mai repede. Ei se cam
codeau, prudenţă sau teamă. Am făcut un larg ocol prin
floarea soarelui calculând să ies la drum pe unde se scursese
coloana. Când eream aproape de drum, un foşnet mi-a atras
atenţia: partizanii care trăseseră din casă spre noi, se
orientaseră după tufele mişcate şi ne ţineau calea exact acolo
unde ieşeam. Repede am luat-o înapoi, am mai făcut încă un
mare ocol şi am scăpat de urmărirea lor. Se poate ca ei să fi
fost turmentaţi puţin, altfel ne-ar fi prins. Am ajuns coloana.
Până la ea cădeau unul câte unul soldaţii, stam să-i ridic, să-i
lămuresc, să-i sperii, nimic. „Duceţi-vă că venim şi noi pe
urmă”. „Care pe urmă ?” Ei nu mai ştiau, sau poate se lăsau
la moarte sigură căzuţi în zăpadă. Am mers ca să fiu în
coloană, era noapte, era riscant, patrulele călări patrulau pe
versantele blânde ale dealurilor ce mărgineau drumul. Nu
mai ştiu de unde, deschisesem o cutie de mazăre, alt aliment
nu aveam. O păstram cu sfinţenie s-o mănânc la ziuă. Am
găsit nişte soldaţi care m-au cunoscut. Au fost foarte
politicoşi şi m-au invitat în căruţa lor (rar în cazuri de
retragere când disciplina dispărea), se vedea că mă
simpatizau în mod deosebit. Mergeam la spatele căruţei,
eram frânt de obosit. După căruţă erau vreo 4-5 ostaşi. Mă
mai întrebau câte ceva, mai schimbam păreri, din când în
când aţipeam. După o aţipire din aceasta, când am mai
căutat în raniţă, mazărea mea dispăruse. N-am mai mers
50
mult în căruţă. Era mijlocul iernii şi ger rusesc, m-am dat iar
jos ca să merg. Noi românii eram la coada coloanei, nemţii
erau în frunte. Am mers tot timpul la viteza de trap a cailor.
S-a făcut ziuă. Am mers întruna şi într-un târziu am poposit
într-un sat. Nu mult, că s-a anunţat că suntem urmăriţi
îndeaproape şi că trebuie să plecăm imediat. Se auzeau
tunurile în apropiere. Eu nu mai puteam să merg de loc şi
aveam răni dejur împrejur la ambele picioare, rosături de
ger, urmări ale mersului fără oprire. După ce am stat, nu mai
puteam îndrăzni să mă mişc. M-am hotărât să rămân în sat -
ce o fi - o fi. Să mă predau prizonier (deşi ştiam că nu
aveam şanse de supravieţuire). Am spus băieţilor să plece că
eu nu mai pot merge şi decât să fiu prins pe câmpuri, mai
bine aici în sat. Ei au plecat. Eu am rămas într-o casă
rusească dar după vreo zece minute am fost apucat brusc de
un fel de presimţire rea, un fel de teamă, un fel de
întrevedere a soartei ce mă aştepta. N-am mai ţinut seama de
nimic, am ieşit din casă şi am pornit în goană după ai noştri
cu cizmele în mână, în ciorapi, numai aşa mai puteam să
merg, nu mă mai rodeau cizmele. Am mers aşa desculţ, prin
zăpadă toată noaptea, deşi nu-mi mai dădeam seama ce simt,
am fost fără voia mea identificat de nişte ostaşi (toţi erau
curioşi de omul care merge desculţ). M-a aflat şi un medic
(de fel de prin Râmnicu Vâlcea), şi mi-a adresat mie şi în
public, îndârjind şi pe alţii contra mea, pentru faptul că …
coboram prestigiul ofiţeresc. El avea dreptate, dar şi eu
aveam motive serioase să fac ce am făcut, numai aşa m-am
putut salva. De altfel, a trebuit să fugim mai repede ca
oricând: au apărut tancurile ruseşti pe urma noastră. Este o
minune că nu ne-au trecut pe sub şenile, căci trăgeau în noi
de la oarecare depărtare proiectile şi gloanţe de mitralieră,
toate luminoase. Ca să scap de scântei am alergat să mă
încadrez mai spre mijlocul coloanei. De fapt norocul nostru
din noaptea aceea a fost un Panzer german, un erou care
51
mergea în goana cea mai mare aici în fruntea coloanei, aici
în urma ei. Apartiţia acestui unic tanc german i-a pus la
respect pe ruşi. Gloanţele lor nu ne mai ajungeau.
După 4 zile şi trei nopţi de alergare aproape fără
oprire şi nici o mâncare am ajuns la Morozovskaia.
Rusoaicele nu ne mai primeau în casă. Abia am găsit un loc
la una care avea fata profesoară de istorie. Am căzut pe jos
frânt de oboseală şi de foame. Am avut noroc şi de mâncare,
fata era o simpatie a unui neamţ de la subsistenţă. Aducea
neamţul acolo căldări cu cafea şi cu ciorbă de burtă şi fasole
măcinată pentru porci, dar era bună, am mâncat şi noi. A
doua zi m-am internat în spitalul german. Eram culcaţi pe
jos pe paie. Am stat acolo câteva zile până m-am făcut ceva
mai bine. Crăciunul m-a prins acolo. Surorile germane,
extrem de vrednice, corecte, omenoase, se purtau exsemplar.
Ni s-au dat cadouri de Crăciun, bomboane, ciocolată. Când
au vrut să-mi dea şi mie s-a iscat un protest din zeci de
piepturi germane. Ne urau totuşi. M-am întreţinut în discuţii
cu nişte ofiţeri cu prestanţă şi mi-au dat şi mie. M-am simţit
profund jignit, şi acesta a fost motivul pentru care am căutat
să plec. De altfel frontul era instabil: se vorbea de o
retragere imediată. M-am dus să iau informaţii: era acolo
comandamentul armatei şi corpului de armată. Eram
degerat, nedormit, obosit. Pe sala comandamentului, la un
colţ, m-am ciocnit destul de tare de cineva: când m-am uitat
era generalul şef. Nu mi-a zis nimic. Am întrebat cine este.
Mi s-a spus că era generalul Dumitrescu.
Am găsit nişte ostaşi din diferite unităţi. Am stat cu
ei la o babă. Nu aveam ce mânca. Unul din ei, mai isteţ, a
spus că face el rost. Nu după mult timp a venit cu vreo patru
kg de carne, am tăiat-o în bucăţi şi am pus-o la fiert într-un
tuci. De unde o cumpărase? După câte am înţeles, era un rus
care pusese nişte carne afară la frig într-un colţ. Ostaşul
acela cu spirit de observaţie o văzuse. Pâine n-am avut. A
52
fost bună carnea, dar eu, scrupulos, mă simţeam complice la
o faptă rea. Frontul era lângă noi. Luptele se dădeau la 7-8
km de noi. Am plecat de la babă. Ne uitam mereu când
pleacă nemţii, ca să plecăm şi noi. Am vrut să intru să mă
încălzesc într-o casă. Rusoaica foarte prezentabilă, am
crezut-o ingineră sau soţie de inginer, dar ea s-a lăudat că
soţul este rabotnic. Atunci nici n-a vrut să mă ia în seamă,
era gazda nemţilor. Eu am insistat, atunci ea s-a dus şi a
chemat pe neamţul ei. Acesta a venit s-o apere. Nu ştiu ce
m-a întrebat, nu ştiu ce am răspuns eu, nu ştiu ce simţăminte
am avut eu atunci că mă pomenesc cu neamţul că mă
întreabă de unde ştiu aşa bine nemţeste. I-am răspuns că din
şcoală, aşa am ajuns să fiu tolerat de rusoaică. Pe urmă ne-
am împrietenit puţin. Era totuşi o femeie fină (asta a fost în
ajun).
După acea am mers la spitalul german. La
Morozovskaia era aerodrom german şi român. Am întâlnit
acolo un radiotelegrafist din satul meu. De la spitalul
german au ales ofiţeri şi i-au suit seara într-un autobuz. Am
stat toată noaptea pe aerodrom să ne transporte şi pe noi cu
avionul, drumurile fiind intersectate de tancuri. Toată
noaptea a mers motorul autobuzului. Dimineaţa târziu am
mers înapoi şi apoi am plecat cu acel autobuz la noroc.
Era pericol. Nemţii se demobilizaseră şi ei. Mereu
vorbeau că avem şanse să ne iese în cale tancuri ruseşti. Am
trecut cu bine prin Kraznodovo şi am fost duşi la Rostov.
În fiecare gară mai mare existau echipe de Crucea
Roşie. Doamne românce cu nemţoaice între ele. În fiecare
gară puteai lua o cafea cu zaharină. În timpul războiului nici
un neamţ nu a băut decât cafea. Apele Rusiei sunt
îngrozitoare, produc purgaţie şi slăbeşti. Aşa sunt şi apele
din Basarabia. Noi românii am băut şi apă nefiartă, am băut
şi de prin râuri: spărgeam gheaţa şi luam apă de băut din
53
râu. Se temeau de otrăvirea fântânilor. Am băut totuşi şi din
fântână (bunare).
Rosdelnaia, gară nod de cale ferată cu sute de linii,
cum la noi numai în capitală poate exista aşa ceva. La gară
mulţi ofiţeri români, nu toţi erau trişti, mai erau şi din cei
vorbăreţi. Un maior foarte interesant făcea aluzii destul de
voalate, dar inteligibile la situaţia noastră (şi a nemţilor)
disperată. Făcea atmosferă. S-a găsit la un moment dat unul
care a răbufnit în gura mare, învinuindu-l de trădare şi
reducându-l la tăcere şi cerându-i să retracteze. Celălalt a
plecat furios către maşină.
La Rostov eu am fost cazat o noapte cu nemţii.
Vorbeau de Stalingrad: dacă nu se vor lua imediat măsuri,
totul este pierdut. M-au cazat apoi în alt loc cu ofiţeri
români. Ni se da margarină şi pâine. Unii din camarazi au
avut ideea că suntem ofiţeri, deci… nobili, şi ca să nu se
facă porţii şi să mâncăm laolaltă. Dar cum eu mâncam foarte
încet rămâneam mereu nemâncat. Cu maniera asta nobilă.
De altfel, noblețea noastră era doar o iluzie fiindcă eram
plini de păduchi, nu dormeam nici o clipă, toată noaptea
prindeam la păduchi: cam 200- 300 pe noapte, eram mereu
în căutarea lor, îi omoram direct pe piele - se striveau ușor,
nici nu trebuia să-i mai frec între degete. Curios, am luat
contact cu medicii ruși de acolo. Au rămas surprinși când le-
am spus că eu nu eram însurat. Eram liberi să mergem în
oraș. Oraș frumos, berea mizerabilă, prăjiturile la fel.
Teatrul, foarte frumos, arăta ca un vapor cu zbaturi (cu roți
laterale). În centru toate casele la același nivel, cu un etaj
sau două, o uniformitate plăcută, occidentală. Anul nou l-am
făcut la Rostov. La 12 noaptea am fost tare speriat când
aproape o jumătate de oră, dacă nu o oră, au țiuit niște
împușcături, cică de petrecere.
Am fost evacuați cu trenul la Odessa. În tren
nemțoaicele, demne de admirație. În drum spre Odessa am
54
pierdut pe locotenentul Mihai Ionescu, care a murit de tifos
exantematic. M-am plimbat prin Odessa și toate erau
grandioase. Am fost îmbăiat, deparazitat, era o mare fericire
că am scăpat imediat de păduchi. Spitalul din Odessa era
vechi dar bine pus la punct. Surorile rusoaice, în special una
Varia, erau mai desăvârșite chiar decât nemțoaicele. Erau
parcă mai apropiate cu inima de om și suferințele lui. Am
vizitat biblioteca cu Varia şi fiul ei, Filatov, care era
inspectorul șef al spitalului. După vindecare și reabilitare, la
15 ianuarie 1943, mi s-a făcut ieșirea din spital și am plecat
în țară. Aveam pe cap o căciulă mare și eram îmbrăcat în
haine soldățești.
Am trecut cu trenul prin Tighina. Am mers la
Cernavodă la Regimentul 36 Infanterie pentru a mă pune la
dispoziție. Acolo, mă dăduseră mort. Am avut surpriza să
întâlnesc acolo pe căpitanul Huliva pe care-l evacuasem
ciuruit de gloanțe prin coapse, abdomen și piept, un caz
absolut disperat. A avut norocul să fie transportat rapid cu
avionul la Lvov, apoi la Viena, la spitalul fostei prințese
Ileana. A fost îngrijit în mod deosebit. Prințesa era tot
timpul printre răniți. Căpitanul mi-a arătat o scrisoare de la
ea, se interesa de mersul sănătății lui. Mi-a spus să merg mai
întâi la biroul mobilizare să anunț prezența mea. Credeam că
am să le fac o surpriză plăcută. Când acolo…. Acolo
plutonierul Munteanu și-a dat jos ochelarii și ochii peste cap
și a exclamat furios:
-Acum, eu ce fac cu registrul meu? Eu v-am trecut
mort! Și nu este voie să se facă ștersături în registru.
Neputându-se face repararea în registru, singura
soluție era să mor cu adevărat. Mi s-a dat învoire să merg
acasă. Mi-am vizitat părinții și în satul natal am trecut pe la
învățătorul meu, căruia i-am povestit tot ce am văzut și prin
ce am trecut. I-am spus că o să fim învinși, la care el s-a
încruntat și m-a privit aproape furios. Nu putea admite ca
55
noi să fim învinși. Mai ales că el participase în Marele
Război (Primul Război Mondial) și fusese rănit în
Basarabia.
Apoi am fost trimis la unitate, care era în refacere în
Transnistria, între Bug și Nistru, la Krivoi Ozero. Se
constituise ca un batalion de pază, dar și pentru refacerea
efectivului decimat. Comandant era colonelul Manolescu,
militar aprig, în locul lui Raianu, care fusese trimis
disciplinar la Cetatea Albă. Am primit și alți medici de
batalioane. Doctorul Sidorovici, care fugise de nemți la
Milerovo, de care nu am mai auzit de el până la sfârșitul
războiului. În retragere se spunea că a fost prins de niște
legionari, care l-au închis împreună cu ordonanța lui și după
torturare i-au omorât pe amânoi. Lucru curios pentru că și el
era legionar și germanofil.
Am găsit acolo o atmosferă de pace. Mai toți
militarii batalionului aveau câte o rusoaică. Ofițeri noi,
spioni noi, Grigoriu…. M-au luat la popotă și mi-au dat de
băut, dar nu m-am îmbătat și le-am povestit toată
întâmplarea de la Cotul Donului. M-au socotit defetist,
antirăzboinic și antigerman. M-au notat rău.
Krivoi Ozero avea spital și nevasta medicului
director era colhoznică ce pleca dimineața cu sapa în spinare
la săpat. M-am mirat și mi-au spus că la ei este democrație.
Directorul spitalului (medic ucrainian) avea și un băiat de
vreo 20 de ani care avea și o logodnică. Altă ciudățenie de
necrezut, era absolventă a Conservatorului din Kiev și o
chema Tania Solovieva. Era superbă și cânta dumnezeiște
arii din opere. Oamenii cântau, se distrau, măcar să mai
trăiască puține momente fericite. Așa că nu am să uit cum a
fost acolo. Dragostea este cel mai bun leac. Româncele erau
fete frumoase și foarte simpatice dar și rusoaicele erau
simpatice, deși le erea greu, vrând să se adapteze la noua
situație. Se încurcau ușor, nu însă fără o alegere liberă, și cu
56
oarecare demnitate (cu semtimente și iubire). Cel puțin din
partea lor. Cu partenerii, mai discutabil. Se dădeau serbări
populare cu cântece românești și ucrainiene regizate de ai
noștri. Se făceau ceaiuri dansante în cercuri intime.
M-am atașat de o învățătoare, fată cuminte, care le
ura pe cele care nu aveau demnitate și morală. M-a invitat
pe la ea. O casă acoperită cu paie. Bunica ei murise în
Siberia în timpul revoluției. M-a tratat cu lapte cu
scoroambe și m-a întrebat dacă și la noi este așa ceva.
Participam și la repetițiile lor. De fapt erau suspectați
că complotează fiind comsomoliști. Și Valia era
comsomolistă, dar eu aveam încredere în ea. Într-o seară am
condus acasă o altă fată, foarte tânără, durdulie, minunată și
directă. Sta depart, așa că m-am întors singur și putea să mi
se întâmple ceva. Atunci nu m-am gândit, abia mai târziu
mi-a dat seama. Fetele fiind cam toate acaparate de cei din
batalionul de pază, noi eroii scăpați de la Cotul Donului
stăteam pe margine și ne uitam.
Căutam să câștig și eu ceva. Într-o seară la un ceai
dobândisem încrederea uneia care a dansat mult și cu
plăcere cu mine. Mai și vorbeam, cât ne pricepeam. De fapt
nu trebuiau multe vorbe ca să ne înțelegem. Rușii și
rusoaicele stimau mult pe medici. Proaspăta mea cucerită
era iubita adjutantului batalionului, Minculescu. Acesta a
avut cu ea o discuție violentă din cauza intrării mele pe fir.
Ei nu făcuseră război de loc, iar eu aveam nevoie de
destindere și intimitate. Am recurs la o stratagemă. Locuiam
la o margine de sat într-o casă care avea o sală mare goală.
Am organizat un bal dar mi s-a interzis. Atunci am organizat
serbarea unei presupuse zile a mea de naștere la mine acasă.
Invitați, ofițeri, prieteni și fete din sat, respectiv pe
Solovnievna. M-am aprovizionat cu prăjituri, bufet bogat și
băutură pe cheltuiala mea. Începusem să ne simțim bine, dar
la un moment dat ne-am trezit cu toți spionii peste mine:
57
adjutantul, Grigorescu, Grigoriu și cu căpitanul Milea, care
era tare nemulțumit și pe un ton răutăcios m-a întrebat ce
fac. Nu-i puteam opri, deși nu-i invitasem. Petrecerea a
continuat ceva mai anemică și mai confuză. S-a dansat mult.
Colonelul Manolescu suferea de nervi. Era un om
foarte inteligent, capabil și energic, fost atașat militar la
Belgrad și alte capitale. Îi murise soția recent la o operație
de apendicită la Sibiu. Soția fusese o cântăreață maghiară cu
conservatorul făcut la Cluj. Era neconsolat. Prinsese mare
ură pe medici.
A venit ordin să plecăm din Krivoi Ozero la Bulta.
Am mers cu el în trăsură noaptea până la gară. Îi era foarte
frică. Pe mine m-a trimis înainte. De ce? De frică. Ce frică?
La Bulta am luat o cameră bună. Între timp mai
scriam câte o disertație de psihologie. Nu puteam să renunț.
Ea m-a ajutat să uit grozăviile trăite. Eu eram un pacifist și
simpatizam populația ucrainiană locală, admirând modul lor
de a se distra, cântecele și jocurile lor populare. Pe de altă
parte, scăpat ca prin minune din atâtea pericole, simțeam
implicit nevoia de a uita puțin cele pertecute și să nu mai fiu
obsedat de acele groaznice momente. În reveria mea, mi se
desfășura în fața ochilor deplasarea trupelor noastre spre
front cu grozăviile ei. Trupa era lăsată de izbeliște, se
descurcau ca păsările cerului. Oamenii găsiseră în drum
magazii cu grâu de la colhozuri și luau cât puteau. Acel grâu
noi îl fierbeam și îl mâncam. Era mai sănătos ca pâinea, care
era mizerabilă, veche și indigestă.
Am stat acolo câteva luni în vara anului 1943.
Gazda mea era prietenă cu soția unui general rus și trăia cu
comandantul gării. Era de o rară distincție și frumusețe și n-
ai fi putut crede că era așa ușuratică.
Între timp s-a ivit un caz deosebit. Un caporal a
împușcat un soldat la un depozit. Am fost trimis să anchetez
cazul. Comandantul îl susținea pe caporal nevrând ca acesta
58
să pățească ceva. Mi-a sugerat ca să constat că soldatul a
fost de vină. Adjutantul îmi tot sugera ideea că mortul este
de vină. N-am putut face acest lucru. Am mers și am
raportat predând procesul verbal. M-a pedepsit punându-mă
în batjocură să răspund de popotă. Deși cumpărăturile le
făceam în mărci, trebuia apoi să le transform în lei. Am avut
pagube mari și nu stăteam prea bine cu socotelile. Gazda m-
a văzut abătut și îngrijorat. A întrebat discret ce necaz am și
dacă nu poate să mă ajute. I-am spus ce este și că nu mai pot
calcula. Ea a zis să încercăm și a luat un abac și în vreo două
ore mi-a făcut sute de adunări și înmulțiri cu o precizie și o
rapidate ce m-a uimit. Gazda mea avea soțul prizonier în
țară la noi și m-a rugat să-i trimit un pachet. M-am ținut de
cuvânt. Cred că am fost luat în evidență ca simpatizant cu
inamicul.
Prin august am venit în țară. Pe mine m-au trimis
înainte (ca să nu văd eu ce fac ei). Aveau ascunjisuri și se
fereau de mine. Gazda mea mă sfătuia să rămân la ei. Că
ruşii sunt oameni foarte buni !!!. La plecare a vărsat șiroaie
de lacrimi cum nici o femeie nu a plâns așa după mine.
Eram emoționat. Am revenit în țară la Cernavodă. Trupele
noastre au fost împrăștiate pe malul Mării Negre pentru
apărare. Mergeam la toate batalioanele să văd în ce stare se
afla sănătatea trupei. Am constatat că trebuie urgent trecut la
deparazitare. Deoarece nu aveam etuvă, am proiectat și am
construit un cuptor de deparazitare ieftin, cu burlane
subterane, mai bun ca o etuvă. În cel mai scurt timp, cu
cheltuieli minime, am reușit să îmbunătățesc starea de
sănătate a trupei.
După ce terminam inspecția trupelor eram obligat să
vizitez ofițerii și subofițerii la domiciliu, care reclamau
diverse boli. Într-o zi, consultasem de dimineață câteva
familii de ofițeri și subofițeri. Am sosit la regiment la ora 9
sau 10. Am fost chemat urgent la comandant. Acesta, furios,
59
a început să mă insulte: Unde ai fost? Învinețit la față, a scos
revolverul și l-a întins spre mine: Te împușc! Scăpasem cu
viață de pe front ca să fiu împușcat nevinovat de către un
nervos ireparabil, apărat de legile războiului. M-am retras
spre ieșire, deși el m-a chemat. Unde pleci ? Vino încoace!
Am salutat și am plecat drept la gară și drept la divizie la
Constanța. N-am putut obține audiență la generalul Ionescu.
Telefoanele lucraseră înaintea mea. Nu mi s-a dat dreptate.
N-aveam nici martori. S-a spus că am mințit. Urma să fiu
trimis în fața tribunalului militar. S-a constituit o comisie la
Spitalul Militar Constanța, unde am fost ajutat de doi medici
care mi-au făcut trimitere către Spitalul Militar Central din
București la secția nervoși.
Acolo am fost dat pe mâna maiorul Vlad, vechiul
meu dușman, concurent la premiul gen. Alexandru Papiu.
Am fost etichetat nici bolnav nici sănătos, printre ele, de
fapt nu eram bolnav, dar mă acuzau de neexecutare de ordin.
Fusesem în toată viața și în toată cariera mea un militar
disciplinat. Era poate prima oară când am răbufnit și
îndrăzneala mea m-a costat foarte mult. La Spitalul Militar
Central eram într-un pavilion cu cca 100 de aviatori
americani care se salvaseră cu parașutele. Am vorbit cu unii
din ei până mi s-a interzis. Deoarece eram suspect, m-au
mutat la o rezervă sub observație apropiată și discretă. Se
pare că piloții americani prizonieri erau păstrați acolo drept
garanție pentru a nu fi bombardat spitalul.
De la Spitalul Militar Central, când se executau
bombardamente de aviație, fugeam în adăpostul de la gară.
Odată avioanele erau deasupra și nici nu apucasem să intru,
așa că m-am ascuns într-o gură de canal. Erau două guri de
canal la o distanță de 10 m între ele. În una din ele se
ascundea mecanicul de la spital. Vorbeam între noi înainte
de a apărea avioanele și după, și ne felicitam pentru ideea
noastră ingenioasă. Ce să mai căutăm în adăpostul gării?
60
După un timp mi s-a făcut ieșirea din spital. La ora
16 am plecat spre Cernavodă. La câteva ore după plecarea
mea au sosit bombardierele, care au distrus câteva
pavilioane din Spitalul Militar. A murit multă lume dar
americanii au avut noroc. În noaptea aceea, mecanicul
spitalului nu s-a mai retras în gura lui de canal și a ocupat-o
pe a mea, care i se păruse mai bună. Dar o bombă a căzut
lângă ea și l-a pulverizat pe o rază de 30 m. Dacă aș mai fi
rămas în spital încă o noapte sau chiar în gura de canal aș fi
fost oricum mort.
Am fost la inspectorul general sanitar, generalul
Capitanovici, și i-am spus și lui cazul cerându-i mutarea. El
a spus că mă va trimite pe front la Harkov. I-am răspuns că
oriunde, că mai bine să mor pe front de un glonț al
inamicului decât al unui comandant nervos. M-a întrebat
apoi dacă vreau în București și am răspuns:
-Dacă dumneavoastră dispuneți.
Și m-a mutat la depozitul de echipamente, unde
medicul cu soție sa cu tot fuseseră grav răniți la
bombardamentul de care știam. Am trimis toate bagajele
mele de la Cernavodă la Turnu Severin cu vaporul. La
Turnu Severin se bombarda gara și portul iar eu a trebuit să
încarc căruțele repede și să le duc la părinți. M-am întors la
Cernavodă, unde m-am prezentat pentru plecare, conform
regulamentului. Comandantul Manolescu nu era acolo, era
la Mangalia. De cum am coborât din tren s-a auzit un uruit
asurzitor al unui raid de 1000 de avioane care decolaseră din
Turcia și treceau să bombardeze Bucureștiul și Ploieștiul.
M-am ascuns într-o tranșee de lângă gară până ce
bombardierele s-au îndepărtat. Ajuns la comandant, am găsit
doar pe adjunct. Comandantul fugise la un adăpost situat la
vreo 2 km de Mangalia. A mai stat două ore după ce au
trecut bombardierele. Când a auzit la telefon de venirea
mea, a fost surprins, uimit și poate și bănuitor, ...picasem
61
odată cu bombardierele. Era ca și cum ar fi căzut asupra lui
un blestem. A sosit târziu și m-a scutit de prezentare. Nu
avea nici o plăcere să mă vadă în ochi și mi-a semnat
documentele de rigoare.
El era sortit să participe la masacrul de la Oarba,
unde regimentul a fost decimat, fiind uciși 20 de ofițeri, 35
de subofițeri și 1500 de soldați, nemaivorbind de răniți.
Soarta m-a scutit de a participa la acest tragic moment. Tot a
fost bine că am plecat la timp de la Cernavodă. Regimentul
36 Infanterie avusese parte în răsărit să fie loc pentru
spargerea frontului la Cotul Donului. Nici în vest nu a fost
mai norocos. De fapt comandantul a fost forțat prin ordin
superior să dispună un de atac greșit. Astfel Manolescu a
fost deferit justiției militare și executat.
La București nu era vreo fericire, pe la ora 10, zilnic,
Capitala era bombardată. Alesesem o casă la capul liniei 14,
unde locuiam la Mia Braia, refugiată la Arad. De acolo noi
fugeam 1 km, unde erau niște tramșee, ca să fim în
siguranță. Într-o zi am ajuns la tranșee din timp, se simțea
tremuratul cerului și se auzea huruitul avioanelor care erau
încă departe; drept care nu mă grăbeam să intru în tranșee.
Eram acolo singur de data aceea, din direcția avioanelor
alerga cu limba scoasă un câine. Nu aveam nimic în mână ca
să mă apăr. Dar nici n-a trebuit, fiindcă imediat ce a ajuns
lângă mine, câinele s-a ascuns în tranșee schelălăind
puternic și uitându-se la mine cu milă. Apoi a început să mă
cheme. Prin lătrături venea către mine și mă invita să-l
urmez dând din coadă. Am mers la un adăpost aflat la cca 1
km și jumătate, unde era depozitat nutreț pentru animale.
Intrând în această șură, el a început să se bucure și s-a
încovrigat în culcușul lui, lingându-mă pe cizme,
bucurându-se și îndemnându-mă să rămân acolo cu el.
Avioanele au executat bombardament exact în zona
tranșeelor unde mă adăpostem deobicei. După
62
bombardament, am trecut în mod special, cu noul meu
prieten care era tare vesel, ajungând în preajma tranșeelor,
după miros, s-a îndreptat spre fosta mea locație începând să
urle sinistru. M-am uitat și nu mai recunoșteam nimic, erau
acum niște cratere îngrozitoare, care împrăștiaseră și zidurile
de cărămidă și beton ce acopereau tranșeele. Din acel
moment m-am îndreptat cu noul meu prieten acasă, unde din
aceea a zi a stat în cușcă la poartă și l-am hrănit
dumnezeiește. Când sunau sirenele plecam însoțit de câine
la noul adăpost, care, observându-l atent, era înconjurat de
arbori mari ce-i asigura un oarecare camunflaj.
La București mai rămânea și răgaz pentru citit.
Dar într-o zi, se anunță la radio să fim atenți că se va
da un comunicat important pentru țară. Era data de 23
august 1944. Regele, într-adevăr, dă un comunicat către țară,
cerând să fie întoarse armele contra nemților. A urmat
bombardamentul german timp de două zile. Nemții s-au
retras și s-au baricadat într-o școală care a fost bombardată
de avioanele americane.
Am primit ordin de mobilizare la ambulanța 37
Vânători de munte Sibiu. Am organizat cât am putut mai
bine unitatea pe care urma s-o comand pe front. Lipseau
multe. Am fost sfătuit să pun bani de la mine că pe front mi
se vor restituit banii. Am pus 25 mii lei. Nu mi s-a restituit
nici un ban.
Ajuns pe front, comanda ambulanței a fost dată unui
coleg care venea în urma mea. Dar eu am fost numit ajutor
de comandant. Am înțeles motivul schimbării mele. Colegul
meu, în complicitate cu șeful diviziei, organizase și
achiziționase o bogată pradă de război de prin casele celor
ce fugeau.
Am făcut războiul în vest cu Divizia 1 Vânători de
munte, care s-a deplasat pe direcția Târnăveni, Târgu Mureș,
Apahida. M-a speriat numărul mare de tancuri rusești ce s-
63
au scurs cca 3 zile pe un singur drum. Nemții se retrăgeau.
S-a deschis drum spre Târgu Mureș și am pornit să-l
ocupăm dar în vârful unui deal ne-a bătut vântul timp de 48
de ore. A trebuit să așteptăm acolo până ce orașul a fost
jefuit de către aliați. Am auzit că același lucru s-a petrecut și
la Oradea cu aliații germani. La Târgu Mureș am fost opriți
mult timp, apoi am plecat spre Apahida. De acolo am fost
trimiși la Sighetul Marmației, unde am stat până la cedarea
Ardealului de Nord. Am primit ordin ca în 24 ore să fim la
Brașov. Am venit în goana cailor și totuși noaptea ne-a prins
la Sfântu Gheorghe, unde gărzile cetățenești ungurești ne-au
cercetat aspru și autoritar. De la Sibiu am fost demobilizat,
am revenit în Capitală la Depozitul de medicamente, unde
am stat până în iunie 1945.
Am reluat vechea mea pasiune. Am citit atunci foarte
mult de la Biblioteca Universității, respectiv la secția de
Psihologie și Logică. Am luat legătura cu profesorul Zapan,
care m-a sfătuit să dezvolt ideile mele și să le prezint la
ședința doctoranzilor în filozofie. Pentru a susține alte
comunicări m-a îndrumat la șeful de catedră, Mihai Ralea,
pe atunci ministru al Artelor. Am așteptat mult în
anticameră, unde a apărut și colegul meu de liceu și
facultate Ion Biberi. Acesta avea multe comunicări la radio
de propagandă comunistă. Cum el fusese astfel colorat, n-
am putut să nu i-o spun. Evident l-am supărat, fără ca eu să
știu legăturile lui cu ministrul și la care a intrat peste rând.
Am bănuit că au vorbit și despre mine, fiindcă Ralea m-a
primit rece și a refuzat să aprobe prelegerea sub motiv că se
cerea să fiu titrat în filozofie.
Toată promoția mea fusese înaintată în grad, numai
eu eram căpitan. Într-o zi comandantul meu m-a chemat și
m-a întrebat:
64
-Pentru ce nu mă interesez de memoriul personal. Că
el m-ar fi propus demult, iar eu nu aveam acea formalitate
îndeplinită.
Eu am spus că acel lucru este treaba sefilor mei și nu
ar trebui să cerșesc grade cu memoriu. A zâmbit și mi-a dat
trei zile în care să merg la Cluj, unde se afla colonelul
Manolescu. El era cel care refuzase să mi-l dea. Știind în ce
raporturi mă despărțisem de el, nu aveam nici o nădejde.
Am mers la Cluj, m-am bărbierit și când l-am căutat,
l-am găsit stând afară pe scaun. Când m-a văzut, s-a ridicat
în picioare, a întins brațele și a zis:
-Ce faci doctore? , iar cu o mână mă căuta pe la spate
să vadă dacă nu am cumva un revolver.
Am reflectat pe urmă mult la sentimentele oamenilor
și la schimbările de atitudine. Mi-a dat memoriul pe timpul
corespunzător și am putut fi înaintat în grad.
Nu mult după avansarea în grad, am fost propus într-
un lot de alți 500 de ofițeri să fiu mutat din Capitală în
provincie. Pe de altă parte, medicul pe care-l înlocuisem la
București se vindecase și-și revendicase postul. În plus avea
avantajul de a fi ginere de general.
Mi s-a propus să aleg între Blaj și Dej. Până să aleg
eu, Blajul s-a ocupat și am rămas cu Dejul. Am încercat să
rămân în București, am cerut audiență la Ministrul Forțelor
Armate, dar asupra mutării nu se revine, drept care am
renunțat la audiență. Am cerut la telefon o audiență la
profesorul Parhon. Mi-a fixat ziua și ora. M-am dus și am
început să mă prezint, dar el m-a oprit:
-Știu, știu lucrările dumitale și apreciez munca
dumneata, așa colaboratori aș fi vrut și eu. L-am rugat să mă
ajute. A spus că nu cunoaște pe nimeni la Ministerul
Armatei.
Am plecat la Dej ca medic al Centrului de recrutare
și ca medic al garnizoanei locale. Și fiincă uitasem să mă
65
însor până la vârsta de 43 de ani, m-am însurat acolo pe
considerentul că ori acum, ori niciodată. Era o studentă la
medicină în ultimul an, așa spunea ea. Doi medici militari
din Cluj au venit la Dej într-o comisie și o noapte întreagă
m-au îndemnat să nu mă însor cu ea pe motiv că este mai
tânără și unguroaică. Motivele lor nu m-au convins, așa că
în cele din urmă m-am însurat. Dreptate avuseseră ei, fiincă
peste trei ani eram iar singur și m-a lăsat singur în gura
lupilor.
66
Medalie
67
2.Memoriu de război
75
6. Fiindcă mi-am închipuit că trupa ce se retrăgea v-a
merge mai departe de 1-2 km, credeam că vor ocupa undeva
o adoua linie de rezistență.
8. Fiindcă la aripa stângă a frontului nostru explodau
proiectile de branduri și Katiușe (armă relativ nouă și
totalmente necunoscută).
9. Fiindcă ceața mărea nesiguranța și împiedica orice
orientare corectă, neputând vedea deloc.
10. Fiindcă eu nu eram combatant și nu știam sigur
ce e și ce nu e, cum de altfel nu știau nici ofițerii
combatanți, care se atașaseră și ei coloanei de retragere fără
a încerca vreo oprire.
11. Fiindcă am văzut retrăgându-se două mașini, iar
cei care au fost mai aproape de drum au spus că au văzut în
prima pe domnul comandant al regimentului, colonelul
Vătășescu, iar în a doua pe domnul căpitan Stănescu. Abia
la Blinovsky am aflat că era fals.
12. Pentru că la Blinovsky aveam toată rezerva de
materiale și o infirmerie regimenară cu 36 de bolnavi rămași
fără medic, așa că eu trebuia să salvez materialele și
oamenii, ceea ce am și reușit. Fără mine nimic nu se salva
din toate acestea, fiincă nimeni nu s-a interesat de ele.
Astăzi știu că aș fi putut face mai bine decât am
făcut, de exemplu să mă fi erijat în comandant și să întorc
coloana pe poziție de luptă. Dacă aș fi știut atunci precis și
exact ce știu acum. Și apoi ca să fi făcut pe comandantul, ar
fi trebuit să am forța, o mitralieră în stăpânire și un grup cât
de mic de oameni hotărâți să mă urmeze. Singur și degerat
nu puteam face o asemenea ispravă.
Pentru ce m-am îmbolnăvit la 23 dcembrie 1943
După degerarea de la Krujilin și după patru zile și
trei nopți de mers pe jos în ritm forțat fără oprire pe ger, la
vârsta și constituția mea, ar fi de mirare, nu că am avut ceva,
ar fi de mirare să nu fi avut. N-am o constituție atletică, nici
76
vârsta când organismul are nesfârșite rezerve de adaptare la
eforturi și greutăți. După cca 300 km parcurși în 84 de ore
de marș, cu opriri totalizând cel mult 18 ore de repaus, este
un miracol că am putut rezista și am putut scăpa din
captivitate și de moarte. Minunea nu este că am degerat la
picioare, minunea e că supraviețuiesc și că sunt în viață.
La Morozovskaia, în poarta spitalului german, la
24.12.1943, un soldat din Regimentul 36 Infanterie, care mă
cunoștea dinainte, nu putea să creadă că sunt eu, atât de
transfigurat eram.
De ce nu m-am evacuat cu ambulanța ?
Pentru motivul că ambulanțele nu au existat. Ele au
activat în ziua de 20 decembrie, când eu eram încă valid,
obosit, dar aveam totuși ambiția de a rezista și conștiința de
a nu ocupa locul unui rănit, căci drumul era plin de răniți
care nu aveau loc în ambulanță. După 20.12 nu am mai
văzut ambulanțe până lângă Morozovskaia. Erau ambulanțe
germane. Repet că la Morozovskaia abia în ziua de 27
decembrie s-au afectat centrului de triaj medici (căpitan dr.
Gogan).
De ce am oprit la Morozovskaia?
Pentru că nu mai puteam să merg. Pentru că de două
zile abia mai mergeam, iar în noaptea precedentă am fost
nevoit să mă descalț ca să mai pot continua, epuizând astfel
ultima rezervă și ultima resursă.
Concluziuni
Am avut în fiece moment cea mai nimerită
comportare ce putea să existe în situația respecivă. De cele
mai multe ori, nu există hotărâre mai bună decât aceea pe
care am luat-o eu. Iar dacă ipotetic ar fi fost vreuna, afirm cu
tărie că nu era aplicabilă. Am fost în fiecare moment în
situații perfect legale, corecte și perfect regulamentare. Am
rezistat peste puterile mele. N-am făcut nici un raport de
77
boală, deși eram și eu mai debil decât mulți alții, mai în
vârstă decât mulți dintre camarazi, mai neantrenat decât ei.
N-am făcut pe bolnavul și nu mi-am exagerat bolile,
ba din contră, am avut pudoarea să mi le ascund și să mi le
stăpânesc pe cele reale ce pe niște slăbiciuni nedemne. Am
perseverat până în ultimul moment și am trăit cu Regimentul
36 Infanterie întregul război de la prima instalare pe poziție
până la ultima sa retragere.
Am evitat de atâtea ori evacuarea și mi s-a propus
evacuarea și după ferma Frunze și după Bogovskaya, dar am
refuzat. Nu fiindcă am fost vreun mare curajos sau mare
viteaz, ci fiindcă am vrut să-mi fac datoria până la urmă, și
cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut-o.
Când la Kamenka mi s-a ordonat să merg pe poziție
în locul elevului TR Vulcan, am salutat militărește și am
executat întocmai. N-am cerșit dreptul de a sta la comandă.
Am executat toate ordinele ce mi s-au dat.
78
79
3.Dosar personal
87
4. Biografia lui frate-meu
92
Trăind aici la țară, a crescut ca și ceilalți băieți din
sat. Muncă peste fire toată săptămâna; pe la secerat, îngropat
și treerat, cu oamenii, dar şi cu glume, râs, cântece, cu jocuri
de băieți și fete. El cânta destul de frumos când avea
câteodată inspirația, și e ușor de-nțeles că primăvara, când
ies plugurile la arat și cântă cucul prin dumbrăvi, și-un mut
ar vrea să cânte, necum unul ca el, așa de îndrăgostit de tot
ce este frunos. Din frunză de păr zicea de dor, de te usca,
cum spunea Floarea lu Turcu.
Seara, pe linie, cu băieți și fete, pe la bunar, pe la
„Streajă”, la Nae Burducea. Noaptea când nu-i era somn și
avea venire, însera de multe ori prin sat, fie la „Streajă”, de
rând ori fără rând, fie cu băieții pe la Dincani ori Cântărani.
Făceau fel de fel de posne. Odată se suiseră în podul Casei
de Streajă, - clădită din bârne și cam ruinată. Jos erau
strejenții culcați în jurul unui foc, vreo câțiva adormiți. Cei
din pod au găsit o gaură drept deasupra focului și luând fân
din podul Strejei, îi dădeau drumul să cadă jos în marginea
focului. Flacăra se-ntindea spre cei adormiți și deodată îi
făcea să trăncănească. Pe Unchiul D-tru era să-l ardă la
mână, și-atunci le-a dat lor în gând de păcăleală.
Altădată, era toamna, se curățau porumbii de foi, au
făcut un păpușoi ce semăna bine cu un om cu paru-n mână,
și l-au suit pe gardul lui Costea Papa. Când a ieșit pe-afară
Costea, a văzut pe unul cu paru-n mână și a luat-o la fugă. A
ieșit și Floarea, și a-nceput să întrebe care este acolo? Dar
văzând că nu vrea să răspundă, l-au luat amândoi la drăcuit
și înjurat, apoi s-au pus să-l roage să plece, amenințându-l
că-l dau pe mâna jandarmului. Însă degeaba, el nici nu
clintea din loc.
Atunci a luat Papa un pietroi și după ce s-a apropiat
mai mult de ușă, l-a aruncat în capul omului cu parul în
mână, care a căzut la pământ.
93
Când s-au dus lângă el, temându-se că poate l-au
omorât, au văzut un păpușoi.
Dumineca era liber. Se ducea fie la biserică, fie-n
altă parte. Vara de obicei băieții și fetele se adunau în
„Culma”, deasupra de pădurea statului, într-o poiană lângă
drumul din marginea lăstarilor. Acolo se făcea horă și se
întâlneau tinerii din Izvor, Hoțu, Hinova, Cârjei și Bistrița.
De la nedei și hori nu lipsea decât rareori. Căci după
idealismul vag din școală, el devenise un romantic entuziast.
Căuta plăcerile, luxul. Mi-aduc și acum aminte că odată, la
bâlciul Floriilor, își cumpărase niște haine frumoase și se
fotografiase.
Odată era să împuște pe a lu Brăgan cu un revolver.
Ei amândoi au fost și la Post odată, bănuiți de niște rele pe
nedrept. La țară se petrece foarte frumos pe la însoroțit,
vrăjit, - care s-a făcut și la noi acasă într-o seară. Nu mai
vorbesc de celelalte sărbători mari: La Paști, Crăciun etc.
Atunci frate-meu avea mai multe succese de societate, în
conversație și întrecerea pe lângă fete, căci la horă juca
frumos, dar cumpătat. În fundul sufletului său era om
cumpănit, judecându-și toate faptele, înainte de a le face. De
aceea era plăcut și oamenilor mai vârstnici, cari îl prețuiau
ca pe un băiat așezat, vrednic și cuminte.
Hora înainte n-a luat-o decât de vreo 5-6 ori, dar
acesta nu era un motiv.
Fiind lipsit de îngâmfare, îi plăceau mai mult
petrecerile intime, neprefăcute, decât horele, unde este
prețuit după haine și obrăznicie. De aceea seara, pe la focuri,
toamna pe la clăcile de curățat porumbii ori de tors, era mai
bucuros. Într-o seară venise Leanca pe la Dada să lucreze
amândouă la niște râuri de Crăciun. Frate-meu s-a îmbrăcat
posnaș, prefăcut, și apoi a bătut la ușă. Ele uitaseră de el că
plecase în sat, și socoteau că e vreun om străin. Iar când au
văzut o mogâldeață intrând pe ușă speriată cu un par în
94
mână și niște coarne în cap, - au început să țipe amândouă
și, trăgând căpătâielile și păturile, și le-au pus în cap.
În urmă abia au lăsat păturile jos, după ce le-a spus
mama că „e Dumitru”. Cât despre mine, mă răzimasem
tocmai într-un colț de pat, subt un căpătâi.
Într-o iarnă a fost cumnat de mână la Ioana lu
Popescu. Știu că-într-o seară desculțându-se, eu îi dam cu
pumnii în spate, - jucărie - și mă miram că de ce nu-l doare
și nu plânge.
Tot pe-atunci adusese un jurnal și ne citea că un
maior german s-a suit într-un aeroplan, de unde, dându-și
drumul jos cu o umbrelă, a căzut într-o mocirlă până la brâu.
Pe-atunci eu eram prin cls. I-a primară. Îmi făcusem
case și jucării din carton și stam toată ziua cu ele după sobă.
Dada se ducea și ea să ajute miresei la lucru și a fost acolo
când a bătut Popescu pe Ioana fiindcă îi ținuse Vasile lui
Burducea fusul. Popescu era beat. După întâmplare, băieții
tot veneau la geam și-l necăjeau. La nuntă am fost și eu: tata
suise pomul tocmai în vârful unui salcâm, de l-au apucat
șimienii cu mare greutate.
Cumnatul de mână a fost și la Șimian, de-a cuscrii. A
păstrat de-acolo amintiri frumoase. Nici unul nu l-a putut
păcăli, ba i-a făcut de s-au păcălit singuri, cu ardeiul, sarea
etc. Povestea mai ales despre una, Măriuca, cea mai
nestajnică dintre (toate) fetele de acolo.
Dragostile. Frate-meu a avut o atracție deosebită
pentru fete, și poate că prea s-a lăsat în voia inimii. Dar și
fetelor le plăcea de el, la toate. Sița lui Guriță zicea de mine
că mă fac frumos „ca nana Dumitru”.
Cred că vârsta dintre 16 și 21 ani a fost cea mai
frumoasă din viață-i.
Pe la 16 ani trăia bine cu Sofia lui Cîrtog, frumoasă
fată dar săracă. Erau și aproape, vecini. Mai în urmă ea s-a
95
măritat la Prunișor, după un om bun; dar n-au avut împreună
nici un copil.
Pe aceeași vreme și până mai târziu a trăit bine cu
Maria lui Iovănescu, fată voioasă și muncitoare, care s-a dus
apoi după C-tin a lu Dinu și a murit de scarlatină prin spital,
(….) după ce mai întâi i-a murit copilul de aceeași boală.
Frate-meu ne spunea în glumă că el intra în curte la
Iovănescu și nu zicea cățelul nici ham; că nici pe drum pe el
nu-l latră câinii ca pe alții, iar când sare vreunul, îndată se
lasă, fiindcă știe să vorbească frumos cu el.
Cineva spune că la nunta Ioanii lu Popescu ar fi
strâns el pe Ioana, Bombonărița, a lu „Frigare”. Se poate,
căci ea nici acum nu-i uită.
A iubit însă mai puternic pe Fîrsina lui Toma
Ismană, pe-atunci o fată oacheșă, cu ochii scânteietori și păr
negru, foarte cochetă și drăguță.
Era într-un amurg, se-ntorceau vitele-n sat și frate-
meu venea cu ea împreună. Țin minte că avea niște ochi
dominatori negri. Altădată, pe vremea seceratului, Fârsîna a
venit la noi să bea apă. Oamenii lui D-tru Guran, mi se pare,
treceau prin sat. Era și Tomoaica și Fîrsîna a pus-o să dea cu
boabele pe pragul casei celei noi, care se-ncepuse. Boabele
n-au dat bine, - era vorba de ea și frate-meu, căruia îi trăgea
nădejde.
Boabele n-au greșit. Într-adevăr, frate-meu a urât-o,
căci era prea leneșă, apoi se vorbeau multe despre ea și
Pătru lu Codrescu. Totuși ea s-a măritat la Cîrjei și trăiește
binișor.
O alta pe care a avut-o multă vreme de ibovnică este
Lia lui Ion Dincă, „Puica”. Pe vremea ei aceasta a fost cea
mai veselă și mai glumeață fată. Se știa de la depărtare pe
unde trecea ea, căci toată ziua cânta și huhureza. Cea mai
plăcută amintire muzicală a mea e legată de amintirea ei:
treceam cu oamenii la secerat pe Culmea Valea Gardului, eu
96
eram mic de 4-5 ani, și fetele cântau îngânându-se-n glas. La
alt secerat, frate-meu spunea cum toată ziua oamenii au
petrecut pe socoteala glumelor lui. Lia lui Dincă era cu
Fîrsîna la un loc, el lega după ele și spunea brașoave,
numindu-le „babele” lui; oamenii râdeau, că adică ele erau
două neveste.
Din doi ani cât a fost cu steaua, știm că odată se
dusese la Ion Dincă. Acesta avea o mâță, care se tot suia în
poala unui băiat și nu-l lăsa în pace, iar în sobă avea băgată
o oală.
Dintre toate însă, cea mai bună, i-a fost Veta lui
Călugăru, foarte frumoasă, - cea mai frumoasă din sat. Fată
de cârciumar, trăise răsfățată și era un fel de orășeancă. S-au
avut mult amândoi. Se întâlneau des, pentru că se făcea horă
sus la Călugăru, în fața cârciumei. Ajunseseră foarte
familiari. Tocmai de-aici frate-meu își făcea un merit, căci
deși a avut ocazia, totuși a căutat să rămână cinstit.
Odată ea a făcut o glumă proastă: cum el sta pe
bunar, l-a-mpins înspre lanț, bineînțeles că l-a ținut să nu
cadă. La o horă unde cânta D-tru Pârvoanei, a făcut mare
haz c-o glumă: pe când cânta acesta, muștele jucau pe sus,
prinseseră hora după fluier.
Frate-meu a stat mult timp la-ndoială, căci voia s-o
ia de nevastă. Însă el s-a dus în armată și la un an după asta
ea s-a măritat la Peri, iar la nunta ei am fost și eu. Lui i-a
părut foarte rău. Se mângâia doar cu gândul că era prea
leneșă, prea liberă. Și nici nu i-a mers bine ei, fiindcă s-a
stricat cu totul pe-acolo pe la Peri, în 1921 a vrut să se
spânzure, căci se ținea cu cumnatu-său.
Alte fete cu cari tăinuia, - mai rar - sunt: Ana lui
Guran; una a lui Dunărințu de la Hinova, apoi a lu Ștefan
Burducea, cu care tăinuia rar înainte de armată.
Însă frate-meu n-a fost așa, un „Don Juan”, unu care
toată ziua să se țină de fusta fetelor. A fost pasionat de multe
97
ori pentru câte una din ele, dar nu-și pierdea măsura cea
dreaptă și nu era un pierde-vară cum a fost Pătru a lu
Condescu. Avea și alte ocupații.
Când era mic, își trecea timpul iarna cu vitele și cu
prinsul păsărilor cu dovletele tăiat în două, ori alte jocuri și
distracții.
Așa, de multe ori juca țintar cu Unchiu Dumitru și cu
tata. De când am intrat eu în clasa I-a, mă supraveghea, mă
îndruma, mă lăuda și-mi da curaj. Foarte rar îmi arăta, dar e
destul îndemnul. El mi-a dat această direcție, pe care o țin și
acum, până și în carieră tot el mi-a făcut alegerea la
Medicina Militară. De când am fost în clasa I-a, știam că voi
urma la liceu.
Cu părinții se-nțelegea; totuși muma era tot rea de
gură, îl certa, îl făcea leneș, nărod. Câteodată, - foarte rar -
se certa și cu tata, și-l învinuia că nu l-a dat la școală, că n-a
cumpărat pământ mai mult când se vindea ieftin pe la boieri.
Când era supărat se purta rău și cu vitele, dar asta nu
se-ntâmpla des. Avea o fire idealistă, veselă, încrezătoare.
Privire visătoare, senină, atrăgătoare. Mersul obișnuit era
legănat - tremurător, cu o grație leneșă, felină, ușoară.
Statura mai mult scundă, trup bine făcut, - în urmă slăbise și
îi ieșiseră niște brubințe pe față, iar în barbă niște pecingine
ce-l supăra la ras, - altfel nu se cunoșteau.
El spunea că într-o manevră ar fi avut atacuri de
oftică (oftat) și că doctorii i-au dat niște doctorii: nu știu
dacă va fi fost adevărat, eu nu cred.
Avea dureri de măsele de pe la 19 ani, că s-a dus la
Costică la Primărie, de-a scos una, și a cumpărat „Diana”.
Bolnav a fost de vreo două-trei ori, câte o zi sau
două. Dormea mult, căci se și obosea mult.
Mânca mai mult de dulce, mai ales după armată.
Țuică nu mai voia să bea, de când se îmbătase la nunta lui
vără-su, D-tru lu Brăgan. Chiar vinul îl bea în mică măsură.
98
În armată își scrântise o mână la ocnă, dar se vindecase.
Avea mușchi puternici.
Prea mult muncea și prea îl frământau multe griji.
Poate că era și surmenat puțin fizicește.
Era foarte iubitor de curățenie. Aproape în fiecare
dimineață se spăla pe jumătatea de sus a trupului.
Suferea poate puțin de autointoxicație, dovadă ar fi
brubințele de la bărbie.
Părul îi era castaniu, des, și-l purta în freză, în
ultimul timp. Barba și mustățile însă erau galbene (roși).
Într-un rând le cănise negru, mai mult în glumă. Avea ochii
albaștri deschis. Cam asta era înfățișarea trupească.
În privința ţinutei, purta haine de dimie neagră.
Odată avea niște pantaloni albi de ațișoară. În cap purta
căciulă neagră de oaie, vara pălărie de postav: neagră și
vânătă. Când fusese mai mic, avusese și pălărie de paie,
făcută de el.
Pe la 17-18 ani și-a cumpărat un costum bun de
haine de la oraș; ghete bune, umbrelă, cisme, cravate, o
batistă de mătasă în culori bătătoare la ochi. Hainele aveau
culoare cafenie și aveau dungi mărunte.
În urmă își făcuse mantaua de lână pe care am purtat-
o eu pân-acum și tot nu s-a rupt. Tot la 18 ani își luase
căciulă de astrahan.
La 18 ani! Atunci a început o viață nouă pentru el,
viața omului practic, a omului de casă. La această vârstă
începe să fie sătul de jocuri și petreceri copilărești. Viitorul i
se pune în față cu grijile sale, făcându-l să devină mai serios,
mai realist.
Avea deja vârsta la care trebuie să se însoare omul și
el n-avea nici casă, nici avere multă ca alții - tocmai pe-
atunci se plăteau pământurile de la Cocoana Anica și de la
Boer.
99
5. Interviul cu Ștefan Odobleja realizat de
Aristide Buhoiu
100
numele, adică la cibernetică, oamenii au făcut acest uriaș
pas dincolo de Terra.
Ei bine, gândindu-ne la toate acestea va trebui să
evocăm o pătrunzătoare minte românească, Ștefan Odobleja,
care a propus în urmă cu 45 de ani conceptul ce stă la baza
ciberneticii, sau cum afirma prof.univ.dr.doc. Mihai
Drăgănescu, „Ștefan Odobleja este cel care elaborează
pentru prima oară ideile unei cibernetici generalizate”.
A tipărit „Psihologia Consonantistă” în două volume,
1938 și 1939, care continuă să suscite interesul
specialiștilor. Punctul de plecare ar putea fi situat în anul
1939, când a apărut prima recenzie în România, dar și în
1941, când este prezentată această carte într-o revistă
americană. Urmează apoi un gol imens de 4 decenii, după
care cazul Odobleja se reia cu succes.
Ne facem, evident, o datorie de onoare din aceasta.
Părerile autorizate indică aceeași concluzie, anume
că Ștefan Odobleja nu este doar un precursor al ciberneticii,
ci are prioritatea mondială a ideii unei cibernetici
generalizate.
Deși cu mare întârziere este reconsiderat astăzi ca un
mare om de știință și gânditor, opera sa de bază „Psihologia
Consonantistă” nu este doar o lucrare de cibernetică, ci și o
operă de gândire. O filozofie a proceselor mintale și a
științei.
Există încă multe lucruri enigmatice care apar de-a
lungul vieții sale. Coincidențe stranii, contestări, care la
vremea respectivă nu i-au acordat onorurile ce i se cuveneau
fostului medic din Armata română. Va trebui să știm într-o
zi mai mult despre cei care din interes sau din ignoranță au
barat drumul acestui român de geniu.
Televiziunea se mândrește că deține un document
cinematografic unic, filmat în 1978, cu puțin înaintea morții
101
savantului, o peliculă cu valoare istorică, singura de acest fel
care ne-a rămas de la Odobleja.
Redăm mai jos integral interviul realizat de
Aristide Buhoiu:
Aristide Buhoiu: Se pare că Ștefan Odobleja este
primul om din lume care, pe baze științifice a propus
primele mașini gânditoare. Aceasta se întâmpla în anul
1938. Ne-ar interesa să știm, cum au fost primite ideile dvs.
atunci?
Ștefan Odobleja: mulți specialiști, chiar și din
marele public, le-au privit drept idei științifico-fantastice.
Nu prea au fost luate în serios. Totuși, câțiva dintre
specialiștii noștri, printre care aș cita pe prof. Gheorghe
Zapan, prof. Lothar Rădăceanu, prof. Bagdasar au luat în
considerație și li s-a părut că sunt destul de realiste așa cum
erau documentate acolo, în cartea aceea.
Aristide Buhoiu: Unde ați elaborat lucrarea?
Ștefan Odobleja: Lucrarea am elaborat-o la Lugoj.
Aristide Buhoiu: Locuiați la Lugoj?
Ștefan Odobleja: Da, eram medicul Regimentului
17 Infanterie din Lugoj.
Aristide Buhoiu: Și care au fost principalele idei pe
care vi le-ați propus în această lucrare?
Ștefan Odobleja: Sun vreo 40-50 idei importante,
care rezultau și pentru care militam în această lucrare și
printre ele aș putea cita: mecanizarea și fizicizarea gândirii,
binaritatea, circularitatea, rezonanța, acordurile și
propunerea ca să se treacă la aplicații practice în această
direcție.
Aristide Buhoiu: Și cartea ați tipărit-o la Lugoj în
limba franceză?
Ștefan Odobleja: Da, am tipărit-o la Lugoj, după
aceea am propus-o editurilor din Paris și am aranjat
102
contracte cu Editura Libraire Maloine din Paris, care a
editat-o și a difuzat această lucrare.
Aristide Buhoiu: În momentul respectiv, deși era în
1938, dvs. anticipați care vor fi aplicațiile practice ale
ideilor pe care le propuneați?
Ștefan Odobleja: Da, am întrevăzut toate aceste
aplicații și binențeles s-au concretizat așa cum s-au realizat,
dar îmi permiteți să vă citez din lucrarea mea, chiar la pag.
733, eu scriam următorul lucru: „Este o consecință a legii
reversibilității care ne permite să mecanizăm gândirea, să
realizăm gândirea instrumentală. Gândirea tehnică sau
tehnicizată, gândirea artificială și provocată. Grație
reversibilității psiho-fizice noi putem să materializăm și
mecanizăm actul creației. După mecanizarea simțurilor și a
observației de către aparate detectoare și înregistratoare,
după materializarea memoriei prin cărți și biblioteci, după
mecanizarea reacțiilor motrice prin diferite mașini, după
substituirea secrețiilor prin produse fabricate, iată rândul
elaborării de a fi mecanizată”. Mai jos scriam: „fără îndoială
mașina de inventat nu este încă inventată dar noi putem să
întrevedem crearea ei peste puțin timp”.
Aristide Buhoiu: Și acestea, peste puțin timp, au
devenit destul de repede, 15-20 ani. În 1948, deci la 10 ani
de la lucrarea dvs., apare lucrarea care fondează
cibernetica. Cum se explică tăcerea dvs. atâția ani de zile?
Ștefan Odobleja: Războiul m-a concentrat asupra
temelor de război. Nu m-am mai putut ocupa în timpul
acesta de știință și de teoriile mele. După terminarea
războiului am rămas retras în satul natal, așa că am rupt
legăturile cu cercurile științifice și, foarte târziu, am aflat
despre cibernetică și de altfel am aflat despre ea pe căi
ocolite și ideile care erau de fapt și în cartea mea din 1938,
erau, de data aceasta, redate într-un mod diferit, sub termeni
103
schimbați și de multe ori redate într-un stil ermetic, greu de
înțeles, după moda care se instalase ulterior.
Aristide Buhoiu: Dar, aflăm că dumneavoastră
continuați ceea ce ați început în anul 1938. Și la ce lucrați
în acest moment?
Ștefan Odobleja: N-am putut să mă despart de
pasiunea ce mă cucerise, așa că, în continuare, în ciuda
vicisitudinilor și a împrejurărilor contrarii, am continuat ca o
distracție, ca o muncă, sau ca o deprindere, elaborări în
direcția acestei psihologii care era, de fapt, în mare parte o
logică. Am continuat, deci, un fel de perfectare a unei logici
pe care aș putea să o redactez, care se găsește în câteva lăzi
de concepte scrise la repezeală, pe care ar trebui să le
redactez pentru publicare, care cred că ar prezenta un interes
poate egal cu cel al psihologiei consonantiste. Aștept însă să
termin acest litigiu cu cibernetica, aștept să apară cartea de
la Craiova, după care m-aș dedica definitiv acestei logici pe
care intenționez să o elaborez și să o dau tiparului.
Aristide Buhoiu: Astăzi cibernetica are implicații
aproape în toate domeniile. Dar cum vedeți dvs. prezența ei
în anii care urmează, în secolul XXI, poate, chiar?
Ștefan Odobleja: În anii care urmează, după părerea
mea, eu cred că cibernetica va face pași tot atât de
impresionanți, ca cei care i-a făcut între anii ’38 și ’78 și,
după părerea mea, pentru ca să realizeze acei pași,
cibernetica, ciberneticienii vor trebui să se inspire din nou
de la psihologie și logică și să mecanizeze, să fizicizeze, să
mașinizeze și alte principii pe care încă nu au reușit să le
mașinizeze. Printre ele aș putea să citez principiul acordului
și al rezonanței, principiul selectivității prin rezonanță. Vor
apare atunci niște mașini și mai miraculoase decât acelea pe
care le-am enumerat acum decurând.
104
Comentariu Aristide Buhoiu:
105
6. Interviu cu Ștefan Odobleja Jr.
113
Ștefan Odobleja Jr.: Fundația a demarat lucrările în
vederea construirii unei Școli de Vară (tip Vălenii de
Munte) și a ridicării Casei Memoriale, casă ce a fost
incendiată. Cu ocazia celor două ediții ale simpozionului de
care v-am vorbit, în satul natal al lui Ștefan Odobleja a fost
dezvelită placa comemorativă cu macheta Casei Memoriale,
dezvelire ce a fost făcută de către marele inventator Iustin
Capră, însoțit de cei doi strănepoți ai savantului, Răzvan și
Vlad Lăsculescu. Și asta ca un fel de mesaj… Că tineretul
va duce la îndeplinire idealurile lui Ștefan Odobleja de acum
70 de ani.
Ion Jianu: Unii cercetători devotați s-au aplecat
asupra operei tatălui dumneavoastră, dar înțeleg că
cercetarea lucrărilor savantului Ștefan Odobleja ar stagna.
Este adevărat, adică n-ar mai exista interes și buget pentru
cercetare?
Ștefan Odobleja Jr.: Nu este reală informația. În
ciuda anumitor condiții generate de criză, oamenii de știință
români se preocupă de opera lui Ștefan Odobleja din ce în
ce mai mult. S-au publicat peste zece volume despre Ștefan
Odobleja. Sunt mulțumit de faptul că ideile sale se confirmă
odată cu înaintarea în timp.
„Tatăl meu a fost un vizionar, un om al viitorului”
Ion Jianu: Ce ați mai avea de adăugat despre cazul
tatălui dumneavoastră, ceva ce nu se știe?
Ștefan Odobleja Jr.: Întrebările puse de
dumneavoastră m-au „alergat” în timp, de pe vremea
copilăriei mele și până în prezent. Poate că n-am fost foarte
explicit la anumite răspunsuri. Anumite întâmplări le voi
prezenta în acea biografie a tatălui de care v-am vorbit, o
carte care va respecta adevărul. Eu am trăit de mic lângă el,
l-am văzut cum, de-a lungul întregii sale vieți, s-a luptat. Era
un optimist, credea în tineret, credea în viitor. Era un
vizionar.
114
Ion Jianu: Îmi puteți oferi și câteva exemple?
Ștefan Odobleja Jr.: Vă redau anumite extrase din
Fonoscopia, care a fost publicată la Paris în 1935, tradusă și
publicată în România cu ocazia edițieia II-a a Simpozionului
„Ștefan Odobleja”, la Editura Universitară din Craiova „Din
nefericire, pentru moment, posibilitățile sunt limitate”(…)
„întemeierea cunoștințelor noastre pe baze riguros
științifice, fiind prima etapă ce trebuie atinsă” (…) „ultima
etapă ce trebuie atinsă prin introducerea în semiologia
acustică a instrumentelor de precizie care își așteaptă încă
inventatorii”. Alt exemplu: „se știe, pe de altă parte, că ți-e
mai greu să te convingi de un adevăr decât să-l găsești,
pentru că adevărul a fost găsit cel mai adesea printr-o
intuiție, dacă nu printr-un hazard. În timp ce convingerea
altcuiva cere, pentru a se produce, calea deductivă, cu
silogisme grele și numeroase. Și mai mult pentru cel care l-a
găsit, adevărul îi pare ceva simplu și manifest. În timp ce
pentru ceilalți, trebuie să le ștergem opiniile anterioare,
proces întotdeauna dezagreabil și care trezește opoziții
printr-o reacție foarte naturală, ale cărei rădăcini depăseșc
psihologicul și chiar biologicul, căci fenomenele fizice deja
sunt dominate de conflictul acțiunii și inerției”. Cum
spuneam mai sus, aceste pasaje sunt extrase din prefața
lucrării „La Phonoscopie” apărută la Editura GASTON
DOIN & C-nie, Paris (1935) și tradusă în limba română în
2011. Din aceste pasaje reiese că Ștefan Odobleja era
conștient că ideile sale erau avansate față de contemporani și
așteptau venirea din urmă a tehnologiei care să le poată
confirma.
Iulie 2012
7. Memoriu
115
În țară, recunoașterea priorității românești în
cibernetică este un drum bun. Apariția cărții de la Craiova la
„Scrisul Românesc” va contribui foarte mult la aceasta
(„Psihologia consonantistă și cibernetica”). Foarte mult a
contribuit, deja, campania susținută de câțiva specialiști
români, și în special aceea desfășurată cu deosebită
competență, prestigiu și însuflețire de către tov. Prof. ing. dr.
Mihai Drăgănescu. Va contribui și cartea „Precursorii
români ai ciberneticii”, care va apărea în Editura Academiei.
În fine, va vontribui și traducerea „Psihologiei
Consonantiste” în limba română.
Lupta pentru prioritatea românească în cibernetică
trebuie dusă în străinătate. Acolo nu s-a făcut până acum
nimic sau mai nimic. Comunicarea autorului la Congresul
Internațional de Cibernetică de la București, august 1975, a
fost, desigur un început, dar ea a fost trunchiată în „Actele
Congresului”. Autorul a fost obligat în mod forțat să renunțe
la concluziile care decurgeau totuși în mod natural din
faptele pe care el le scotea în evidență și a fost obligat să
renunțe la indicarea în text a paginilor mai cibernetice din
lucrarea sa. Comunicarea autorului la Congresul de la
Amsterdam va fi și ea o utilă contribuție, deși se întrevăd
unele rezistențe și obstrucții. La Amsterdam se preamărește
marele Norbert Wiener, tocmai spre a-i consolida prioritatea
și meritele - multe dintre ele foarte reale și importante.
Trimiterea masivă de 600 de exemplare la
bibliotecile străine ar fi și o comemorare a 40 de ani de la
constituirea ciberneticii românești.
A nu se uita că după semnarea contractului, toate
cărțile nu îmi mai aparțineau mie în exclusivitate, ci și
editurii care urma să le vândă pe toate. Toate cărțile trebuiau
să fie trimise imediat la Paris, la Editura Maloine, încă în
1939, martie 3. Așa era bine și pentru ele și pentru mine: aș
mai fi primit şi bani, aș fi acoperit cel puțin cheltuielile de
116
tipărire. „Nu am încasat decît 20 000 lei în 1939 prin Banca
Națională din Hotin”, din nefericire editorul meu a avut
ideea nefastă de a-mi cere să i le trimit în rate, pe motiv că
el nu are suficient spațiu de depozitare. Nu a prevăzut
venirea războiului cu greutățile de circulație.
A nu se uita deci că „Pihologia Consonantistă” era o
carte destinată străinătății, în primul rând, destinată a fi
difuzată în toată lumea, nu numai în România și Franța. Ar
trebui să fie luat în considerare acest lucru și acum, când eu
o ofer gratuit.
Nu e ușor, calitatea de cibernetică a „Psihologiei
Consonantiste” numai citind-o pe acesta un neavizat. După
câte știu, numai dr. Alexandru Olaru, de la Craiova, iar în
străinătate numai dr. Joseph Neumann din Paris, au sesizat,
prin ea însăși, această calitate.
Pe de altă parte, nu poți convinge pe cititor de
adevărul de mai sus numai afirmând laconic această calitate.
Prologul anexat la carte are rolul de a pune acea
problemă sau teză în fața cititorului, de a-i trezi curiozitatea
să verifice ciberneticismul acelei psihologii. Mergând și mai
departe, el îi dă cititorulu, o largă enumerare a motivelor
care justifică ciberneticismul acelei cărți, listă care de altfel
este o inserare a definițiilor multiple propuse pentru
cibernetică. Ceva mai mult, acel prolog nu trece în revistă
numai totalitatea motivelor justificative, ci, pentru fiecare
motivare în parte, îl orientează pe cititor indicându-i pagina
din carte unde acest motiv se află cu deosebire expus.
Interesul țării nu este să se rețină cartea în țară, ci
să fie distribuită cât mai abundent în străinătate, ca
document al priorității românești în cibernetică. A o reține în
țară ar fi o deservire a țării și un rău serviciu propagandei
naționale.
Operațiunea trimiterii trebuie efectuată cât mai
urgent posibil - imediat și masiv. Sunt pățit de întârziere - în
117
1939, când editorul a avut nefericita idee să le trimit pe
rând. Mă tem de neprevăzut și mă tem că bietele mele
volume, în loc să fie folosite în modul cel mai util, vor
ajunge să putrezească prin vreun beci sub numele de „fondul
de aur”, sau să ajungă pe mâinile unor precupeți de brânză.
Rog pe toți bunii români să înțeleagă că urgența e o
necesitate. Rog să mă creadă c-am judecat bine problema
sub toate laturile ei. Cele 500 de exemplare ce se vor trimite
sunt 500 de semințe semănate. Chiar dacă numai jumătate
din ele vor cădea pe teren fertil, va fi totuși o mare realizare
și cea mai reușită.
03 iulie 1978 Dr. Ștefan Odobleja
ss indescifrabil
Notă
Savantul și-a pus semnătura pe data de 2 septembrie
1978
Bilanțul cărților
400 exemplare Trimise Editurii Maloine (trebuiau trimise
toate), dar editorul mi-a spus că nu are spațiu de
depozitare și să i le trimit pe rând. A venit însă
războiul și am rămas cu 1.600 de exemplare
asupra mea
150 exemplare Distribuite de mine pe cont propriu, între 1939
și 1942, bibliotecilor universitare din mai toate
țările lumii (orașele mari: Tokio, Pekin, etc.)
830 exemplare Existente (100 desperecheate, vol. II numai 715)
1.380 exemplare
Tirajul : 2.000 exemplare
Scăzut : 1.380 exemplare
620 exemplare distribuite în țară la
biblioteci, specialiști, librării,
anticari și diverse persoane
118
Avocat Kchiuzvaian Gabriel, Preşedinte al
asociaţilor juriştilor di România şi
Redactor şef al revistei Palatul de Justiţie
119
8. Odobleja către tineri
120
Cere epuizarea asimilării a tot ce s-a produs în domeniul
respectiv: o vastă cultură, o erudiție specializată, concretă și
bine clasată. Se cere, prin urmare, examinarea temeinică a
tuturor lucrărilor apărute despre subiectul de care ne
preocupăm. Să nu pierdem timp cu descoperirea prafului de
pușcă sau a ceea ce este deja cunoscut.
Trebuie să învățăm folosind metoda redescoperirii.
Să învățăm fiecare lucru după mai mulți autori: să
consultăm pentru fiecare problemă cât mai multe cărți. Să
folosim jocuri de creație, jocuri de inteligență (familii de
cuvinte, derivații, sinonimii, analogii, exerciții poetice). Să
ne obișnuim cu contemplarea și meditația.
Să ne informăm în spiritul specific al creației pentru
care ne pregătim: savantul trebuie să observe și să clasifice,
filozoful trebuie să contacteze științele, să le sistematizeze,
artistul trebuie să simtă și să exprime, tehnicianul trebuie să
experimenteze și să combine obiectele reale.
Să evităm scepticismul, să cultivăm optimismul.
Știința, filozofia, arta, tehnica nu sunt deloc epuizate;
totdeauna sunt desoperiri de făcut. Fiecare trebuie să spere
că el va avea șansa cea bună. În fiecare fapt nou trebuie
presupus un mare adevăr.
Se va cultiva dragostea pentru cercetare prin lectura
istoriei descoperirilor, a vieților savanților iluștri,
autobiografii ale filozofilor, savanților sau artiștilor. Se va
cultiva curiozitatea prin probleme și așteptări.
Șă se știe, că dealtfel, toate adevărurile au trecut prin
faza de prostie; nu există un mijloc de a produce dintr-odată
adevăruri perfecte.
Trebuie să fim optimiști; trebuie să credem în forțele
și posibilitățile noastre. Dacă se dispune de o inteligență cu
puțin deasupra mediei, se poate totdeauna avea încredere în
sine.
121
Să lucrăm progresiv; să începem cu observațiile și
ideile personale. Citind, să elaborăm. Să anticipăm și să
devansăm totdeauna lectura; să citim numai pentru a
confirma sau infirma ideile proprii. Să începem cu lectură
puțină și cu cea mai ușoară, pentru a evita inhibiția blufului.
Să citim, dacă e posibil, în ordinea evoluției științei
respective.
În timpul lecturii să ne îndoim de toți și de toate. Să
ne îndoim de toate adevărurile anterioare; să ne îndoim de
tot ce s-a spus sau s-a scris în problema respectivă. Să citim
în spirit critic, dificil și neîncrezător. Să ne îndoim de
capacitatea autorului, în ciuda eventualei sale celebrități. Să
nu admitem nimic ca absolut, să acceptăm totul sub rezervă.
Să nu ne lăsăm fascinați, idolatrizarea maeștrilor este un
mare obstacol în calea progresului. Să punem adevărul
deasupra oricărei autorități sau celebrități.
Să schimbăm, să refacem, să reclasăm tot ce citim.
Să căutăm să oferim totul în modul cel mai clar și mai
concentrat. Să căutăm noutatea și originalitatea; să reducem
la clase sau legi mai generale, să raportăm la alte lucruri, să
explicăm într-o altă manieră.
… dacă creația cere renunțare la un număr de plăceri
și de distracții, ea oferă în compensație, propriile sale
plăceri.
Să abandonăm celelalte probleme; nu se va lucra
decât la o singură mare problemă.
Să ne concentrăm la maximum asupra studiului
nostru, consacrîndu-ne în întregime asupra a ceea ce facem
la un moment dat. Marile atenții duc la marile invenții. Să
evităm diletantismul și suprficialitatea.
Să dezmembrăm tema, să atacăm separat fiecare din
părțile sale, prin concentrări succesive. Să separăm, să
diferențiem, să individualizăm, să specializăm, să distingem
fiecare problemă. Să evităm amalgamul, amestecul, masa
122
informă. Să deschidem subcapitole la fiecare pas. Să izolăm
în capitole separate: istoricul, bibliografia, critica,
aplicațiile, discuțiile. Să evităm presărarea la fiecare pas a
criticilor, discuțiilor, ipotezelor și faptelor; e mai bine ca ele
să fie separate.
… este o mare necesitate ca memoria să fie
materializată, depunând-o pe hârtii, în fișe, în dosare, care
astfel o vor suplini, substituindu-se. E o economie și o
amplificare, în același timp.
… când se citește, când se fac observații etc.
creatorul să se obișnuiască să omită tot ce nu are legătură cu
munca sa. Să-și creeze o percepție selectivă, unilaterală,
limitată, specializată. Să se întrebe mereu: ce trebuie reținut?
În ce ordine de importanță?
… trebuie insistat îndelung asupra rarelor cărți,
excepțional de bine scrise și gândite, și chiar să reluăm
lectura lor.
Să notăm tot ce merită să fie reținut: observații,
experiențe, evenimente, idei, lecturi. Să notăm toate
detaliile, toate rezultatele, toate subtilitățile. Să notăm
succesele la fel ca și insuccesele. Să notăm elementele rare,
cât și pe cele frecvente, mai ales la început când e greu de
ghicit în ce direcție se va găsi ceea ce este inportant. Să
folosim memotehnica. Să folosim fișierele generale,
memoratoarele, formularele, rezumatele, cărțile, bibliotecile.
Să notăm (să materializăm, să fixăm) senzațiile cu ajutorul
aparatelor de înregistrare: fotografie, cinematografie,
fonografie, busolă, aparate electrice de măsură, aparate
mecanice de înregistrare, balanțe, detectoare chimice.
Să notăm ideile noaste prin imaginile ce le compun.
Să notăm chiar și evenimentele, prin schițe literare, sau prin
expresiile lor muzicale (aceste note vor fi, ele singure, utile
pentru artiști).
123
Să căutăm a pătrunde în fondul adânc al ideilor; să le
reținem exclusiv pe acestea, sub forma lor cea mai simplă,
cea mai pură și cea mai concretă. Să învățăm să căutăm
ideile, să le descoperim sub coaja cuvintelor; să știm să le
decorticăm. Să învățăm să dezbrăcăm ideile și să le detașăm
de formă și de limbaj. Să nu înregistrăm sau să notăm decât
clase și legi. Să extragem esența, să nu copiem textele
cărților.
Să gândim fără a vorbi; să ne obișnuim cu asta. Dar,
fiindcă e necesar a înregistra rodul gândirii proprii, trebuie,
cel puțin, ca această înregistrare să se reducă la minimum.
Se vor lua note foarte prescurtate (prin semne, desene,
scheme sinoptice, schițe sau stenograme), care nu împiedică
decât foarte puțin cursul gândirii. Ceva mai tîrziu (după
momentele de inspirație) vor fi dezvoltate aceste note, care
vor sugera restul gândirii. Uneori este util de a suprima orice
înregistrare, timp de 5-30 minute, pentru a lăsa gândirii
libertatea de a-și lua avânt. După care se vor recapitula și
înregistra produsele.
Să purificăm gândirea. Să ne obișnuim a gândi real,
în imagini, a gândi fără cuvinte, a dezbrăca ideile noastre de
verbalism și de prolixitate. Să le conferim un caracter
concret, metaforic, să le readucem în simțuri. Să respingem
toate ideile obscure, confuze, vagi sau să le clarificăm. Să
nu manipulăm decât idei clare, precise, concrete și
concretizabile, bine dfinite, reductibile la senzații și la
simțuri.
Să exemplificăm întotdeauna. Să ne dăm exemple
nouă înșine, înseamnă a da gândirii noastre o bază solidă. A
exemplifica în timpul exprimării ideilor, echivalează cu a se
face înțeles.
Să concentrăm ideile noastre; să lucrăm cu idei pure
și concentrate. Să le exprimăm în același mod; cititorii nu
vor avea decât de câștigat. Știința este enormă pe când
124
timpul e scurt și viața complexă. Se vor combate, deci,
prolixitatea, divagațiile, inutilitățile, nimicurile, în scrieri ca
și în gândire.
Să gândim în tabele sinoptice; asta înseamnă a
suprima greaua povară a imperfecțiunilor unei limbi (con-
juncții, prepoziții, flexiuni, articole, genuri, pronume și
mulțimea fără număr a sinonimelor). Să evităm divagațiile și
inutilitățile.
… e preferabil să gândim fără a folosi cuvinte; să
gândim în imagini sau reprezentări senzoriale directe.
Să reacționăm contra exceselor, a oboselii, a
surmenajului. Să aplicăm regulile esteticii; să învățăm a
deriva, a ne distra, a ne destinde.
Menționăm printre derivativele și divertismentele
adecvate: munca manuală, mersul, plimbarea, bicicleta,
călătoriile, călăria, înotul, gimnastica, sporturile, jocurile,
frecțiile, masajul, poezia, literatura, lecturile umoristice,
muzica, dansul.
Activitatea creatoare - ca și toate acțiunile noastre,
dealtfel - trebuie să fie ciclică, ritmică oscilatorie, pendulând
neîncetat între diversele antiteze din care sunt compuse
funcțiile noastre intelectuale și fizice. Inteligența este un
miriapod ai cărui pași trebuie să alterneze succesiv. Trebuie,
deci, să specializăm momentele, să le diferențiem, să le
variem mereu. Munca de creație nu este un bloc; ea este
reductabilă la numeroase faze, a căror succesiune trebuie să
fie ciclică.
Trebuie să muncim ciclic. Să reluăm de câteva ori.
Să revenim adeseori asupra lucrării până la perfectarea
rezultatelor.
Să alternăm munca și repausul, exercițiul și
relaxarea, stimularea și calmul, creația și recreația,
concentrarea și distragerea.
125
Să alternăm însușirea cu elaborarea, observația cu
meditația, lectura cu reluarea ei, percepția cu reflecția,
senzațiile cu gândirea, formarea apercepției cu creația,
incubația cu ecloziunea, gestația cu nașterea, preparația cu
inspirația, preludiul cu „intuiția”, faptele cu ipotezele.
Lectura excită productivitatea, iar productivitatea cere
controlul prin noi lecturi. Astfel, lectura edifică și
construiește, dar, de asemenea, lectura este aceea care
verifică și distruge sau confirmă și liniștește.
Să alternăm elaborarea diverselor capitole (părți) ale
lucrării. Să alternăm concepția și exprimarea ei, ideația și
elocuția, meditația și redactarea, fondul și forma, concepția
și stilul.
Să alternăm teoria cu practica, speculația cu
aplicația, știința cu arta. Orice știință care nu se transformă
în aplicații practice este o știință infirmă, șchioapă și inutilă.
Să alternăm sinteza și analiza, clasificarea și
diviziunea, definiția și descrierea, generalitățile și detaliile,
tezele și antitezele, fuziunea și discriminarea, asemănarea și
diferențierea, vederea de departe și vederea de aproape. Să
construim, să distrugem și să reconstruim de câteva ori.
Să muncim într-un ritm susținut; studiozitate,
constanță, răbdare. Să folosim mai ales munca de dimineața
și seara.
Să citim în ordinea dificultății, a complexității, a
confuziei și a impreciziei. Să începem cu ceea ce este clar,
ușor, simplu.
Să începem cu construirea scheletului unui plan, pe
care cu timpul îl vom îmbrăca. Treptat schița acestui plan va
fi înlocuită prin alta (mai bună, mai completă și mai
adecvată).
Să scriem și să formulăm ideile noastre; ne inspirăm
scriind. Să expunem ideile noastre în cadrul unei societăți
științifice; criticile ce se vor exprima acolo ne vor orienta și,
126
în același timp, ne vor stimula. Să ne angajăm în lupta de
idei. Să conversăm și să ne întreținem cu cineva; conversația
este o adevărată colaborare.
Să ne disciplinăm simțurile și imaginația. Să ne
educăm voința de a gândi; fără activitatea voluntară
randamentul imaginației creatoare va fi foarte redus.
Să fim prudenți; să nu pierdem echilibrul moral. În
viața practică, să nu renunțăm la bunul simț salutar. Să
evităm a ne lăsa înșelați de propriile noastre idei; să ne
menținem pe linia de mijloc.
Să provocăm apropierea experimentală; să
experimentăm. Să punem fenomenului (sau obiectului)
studiat toate întrebările posibile, aplicându-i-se tot felul de
tehnici imaginabile. Să învățăm tehnica experimentală;
există astăzi o mulțime de cărți în această privință. Să nu ne
limităm niciodată la o singură experiență; ar însemna să ne
expunem la o eroare certă. Trebuie făcute sute. Să repetăm
de câteva ori experiențele ale căror rezultate sunt simple,
constante, ușor de descifrat.
Să încercăm inventarierea de noi tehnici, realizându-
se noi apropieri. Să nu ne resemnăm la experiențele
obișnuite, banalizate sau deja folosite în domeniul respectiv.
O experiență banală este o experiență epuizată; ea nu poate
oferi dcât un adevăr banal și nimic original. Să căutăm deci
să adaptăm tehnici noi. În acest scop să consultăm toate
experiențele executate în alte ramuri ale științei (fizică, etc).
trecându-le în revistă se obțin sugestii utile. Să clasificăm
tehnicile cunoscute, pentru a putea inventa altele noi.
Când vrem să studiem o știință, trebuie să comparăm
și să o apropiem de toate celelalte științe: fizice, biologice
psihice, etc. Fiecare ramură restrânsă a unei șiințe, trebuie
căutată în toate celelalte ramuri ale științei respective (și în
toate celelalte ramuri ale altor științe) fenomenele, legile
clasele și noțiunile analoage, echivalente sau înrudite.
127
În domeniul fiecăreia, să citim câteva tratate, cu
ideea preconcepută de a găsi asemănări cu știința particulară
de care ne preocupăm. Să insistăm până când ele vor fi
găsite, fiindcă există cu siguranță. Se va realiza o recoltă
bogată de idei științifice valabile. Apoi nu rămâne altceva de
făcut decât de a filtra treptat asemănările până ce vom
surprinde firul lor unificator, care este, cel mai adesea, o
cauză sau o lege comună.
La fiecare subiect, la fiecare capitol, la fiecare
problemă, după ce au fost consultați câțiva autori, ei trebuie
așezați paralel într-un tabel comparativ sinoptic.
Se va recurge frecvent la dicționare; la fiecare cuvânt
se vor căuta toate sinonimele sale. Cuvântul respectiv să fie
urmărit în traducere într-o limbă străină; de asemenea, să fie
urmărit în retraducere. Se vor găsi astfel noi sinonime și noi
semnificații, care sunt tot atâtea idei noi, noi mai ales pentru
domeniul particular al cercetărilor respective. Fiecare cuvânt
nou evocă o mulțime de idei colaterale.
Tot ce se face, se va face în serie; se va învăța, se va
gândi, se va clasifica, se va compara, se va critica, se va
defini, se va diviza, se va sintetiza sau se va analiza în serie.
Se vor diviza toate capitolele și toate noțiunile în aceeași zi;
nu se vor face, în acest timp, decât diviziuni. Într-o altă zi se
va defini fiecare noțiune; nimic altceva decât definiții. Într-o
altă zi, iarăși, nu se vor studia decât legi.
Lecturile se vor face în serie; se vor consulta, în
aceeași zi, toți autorii asupra unei probleme oarecare
(limitată și circumscrisă) din subiectul care ne preocupă. Se
va repeta apoi, același lucru pentru fiecare din celelalte
probleme sau capitole. Ideea trebuie „clocită”.
Ea nu trebuie părăsită niciodată; trebuie păstrată
totdeauna pe primul plan al gândirii. Ea trebuie purtată
totdeauna cu noi; ea trebuie să ne însoțească pretutindeni, în
călătorie ca și acasă, în societate sau în solitudine; noaptea și
128
ziua, în vis sau în reverie. În tot timpul cât vor dura
cercetările, să fim obsedați de această idee fixă. Să rămânem
mereu absorbiți și meditativi. Să savurăm mereu această
idee și să ne pasionăm de ea.
Se vor armoniza stările afective cu procesele
intelectuale și invers. Se va provoca, de o parte, sentimentul
adecvat procesului pe care vrem să-l efectuăm. Pe de altă
parte, se va exploata prezența diverselor sentimente
muncind în concordanță cu cazul; se va profita de
momentele de exaltare și de optimism pentru a critica pe
alții și a crea ipoteze; se vor folosi momentele de pesimism
și depresiune (amărăciunile, decepțiile și ezitările) pentru a
se autocritica, a se verifica, a se controla.
Să căutăm ambianța, apropierea, contactul,
cunoștiința, prietenia marilor creatori. Să încercăm a-i imita,
a-i înțelege, să ne contaminăm de virtuozitatea, de
sensibilitatea și de inteligența lor.
Se vor organiza cataloage de teme, cu diviziuni și
subdiviziuni. Înainte de orice pregătire particulară, se va
revedea planul general. Planul general va fi pus frecvent de
acord cu noul stadiu al cunoștințelor. Se va resintetiza
deseori; lucrările se vor reclasifica în sensul noilor vederi.
Se va studia planul general al fiecărei opere citate; se vor
colecționa planurile generale și se vor compara. După
aceasta va trebui a se decide alegerea celei mai bune. Se vor
colecționa clasificări; se va căuta a le unifica. Se vor
colecționa punctele de vedere și vor fi sistematizate după
importanța lor practică. Vor fi clasificate metodele; să nu se
înainteze la întâmplare. Alături de planul lucrării trebuie
întocmit un plan de muncă. Timpul trebuie bine reglat, adică
clasificat.
129
9. Principiile războiului
130
coboare valoarea principiilor sau chiar să nege existenţa lor.
El spune că metoda e totul, iar principiile nimic. În realitate,
principiile există şi ele posedă o valoare de prim ordin în
gândirea militară- în ştiinţa războiului.
În strategie sunt foarte importante strategiile dar ele
nu sunt totul. Nu e cazul deci să aruncăm principiile
războiului la coş; ci se impune a le cunoaşte exact şi real.
Nu e cazul să le negăm, fiindcă ele ni se impun cu forţa.
Ele nu trebuie depreciate.
Ele nu trebuie supraestimate.
Principiile nu sunt totul, dar principiile există. Dacă
ele nu sunt absolute înseamnă că trebuie să ne dispensăm de
ele. Principiile sunt într-adevăr relative, relative ca toate
legiile fizice, fiziologice, biologice şi sociologice. Relative
ca legile fiindcă ele însele nu sunt altceva decât legi, legi
ştiinţifice, legi ale ştiinţei războiului, legi ale tacticii şi
strategiei.
Principiile războiului sunt legile particulare ale
ştiinţei războiului. Iar dacă le analizăm mai bine, dacă le
privim printr-o prismă mai generală, mai sintetică, vom fi
surprinşi a constata că aceste legi particulare reprezintă de
fapt legi universale. Legile războiului sunt legi universale,
legi ale tuturor fenomenelor din univers, legi ale tuturor
ştiinţelor, legi generale prelungite şi aplicate într-un
domeniu special: strategia.
Aşa se face că regăsim principiile războiului
aplicându-se nu numai în strategie ci şi în fiziologie,
terapeutică, în fizică, în chimie, în biologie, în sociologie.
131
10. Simetria și dualismul în Știința
Războiului
132
,,Ideologie şi Răsboiu”, militând pentru ,,o spiritualizare a
vieţii militare”, spiritualizare care implică în mod necesar
metode perfecţionate de gândire. Printre aceste metode, una
din cele mai interesante este metoda dualismului şi a
simetriei, metodă ce decurge în mod cu totul natural din
structura dualistă şi simetrică a spiritului însuşi.
Simetria nu este altceva decât structura dualistă,
compunerea unui lucru din două jumătăţi egale,
asemănătoare pe de oparte, deosebite pe de altă parte.
Simetria este o consecinţă a dualismului, un aspect al
acestuia şi cea mai interesantă manifestare a sa. Dualism,
asemănare şi deosebire: iată cele trei noţiuni componente ale
ideii de simetrie.
Simetria este foarte răspândită în lumea fizică, în
Chimie şi Cristalografie, în structura atomică a moleculelor,
în Fizică şi Biologie. Simetria este încă şi mai evidentă în
lumea psihică, întra-adevăr, după cum avem doi ochi, două
urechi, două nări, doi plămâni, doi rinichi, două mâini două
picioare, două emisfere cerebrale, etc. tot astfel noi avem
două principii logice (asemănarea şi deosebirea), două
procese de gândire (sinteza şi analiza), două procese de
memorie (înregistrarea şi uitarea), două procese de atenţie
(vigilenţa şi distracţia), două stări psihice (veghe şi somn),
două diviziuni principale ale psihicului (recepţia şi reacţia),
două feluri de recepţie (inteligenţa şi sentimentele), două
tendinţe de recepţie (apercepţie şi abstracţie), etc. Putem
enumera sute de astfel de perechi logiceşi psihologice, căci
întreaga Psihologie este simetrică şi dualistă.
Putem spune, de altfel, că principiul terţului exclus
(al treilea principiu al logicienilor) nu este altceva decât un
principiu al dualismului. Terţul fiind totdeauna exclus,
înseamnă că nu rămân decât două posibilităţi: teza şi
antiteza şi nimic mai mult. Principiul terţului exclus nu este
decât o enunţare negativă - defectuoasă deci - a principiului
133
dualismului. În loc să zică clar şi direct: ,,totdeauna sunt
două”, vechii logicieni se complăceau să o spună în mod
ocolit şi indirect: ,,niciodată nu sunt trei”. Dar sensul ascuns
sub haina cuvintelor este unul şi acelaşi: nu există niciodată
decât două alternative, nici mai multe nici mai puţine. Nu
există niciodată una singură, după cum niciodată nu există
trei, patru sau mai multe. Totdeauna sunt două şi numai
două.
Fiecare idee are câte o soţie, câte una singură şi nu
mai mult. Orice idee îşi are o pereche potrivită. În Ştiinţa
Războiului ca şi în Psihologie, ca şi în toate celelalte ştiinţe,
totul este împerecheat: fiecare noţiune are un soţ după cum
fiecare soţ are o soţie. Împerecherea aceasta este unul din
principalele adevăruri psihologice: nici un adevăr
experimental nu e mai evident decât această acuplare a
noţiunilor. Acest fapt trebuie relevat aşa cum merită; el
trebuie să figureze pe prontispiciul fiecărui sistem logic ce
se vrea ştiinţific. Orice noţiune este un pol magnetic, şi după
cum la fiecare pol de un sens (pozitiv sau negativ)
corespunde un pol de sens opus, tot astfel la fiecare idee
corespunde o contra-idee, o antiteză, o soţie, un sex opus.
Toate ştiinţele pot fi dezmembrate în pererchi de noţiuni
antagoniste. Tactica şi Strategia nu fac nici o excepţie de la
această regulă. Moleculele Ştiinţei Războiului sun şi ele bi-
atomice: fiecare noţiune-atom se găseşte legată de o altă
noţiune-atom.
Timpul are drept soţie spaţiul.
Viteza are drept soţ durata.
Terenul compartimentat are drept frate terenul
necompartimentat. Terenul acoperit are drept antiteză
terenul descoperit. Artileria grea are drept antiteză artileria
uşoară. Înaintarea are drept pereche retragerea. Ofensiva are
drept pereche defensiva. Războiului de blocadă i se opune
războiului fulger. Războiului de stabilizare i se opune războ-
134
iul de mişcare. La antipodul victoriei i se opune înfrângerea.
Amicului i se opune inamicul. Războiului i se opune pacea.
La acţiune i se opune reacţiunea; la atac cntraatacul. La
teorie se opune practica. La cantitate se opune calitatea. La
forţa materială se opune ca antiteză forţa morală.
Organizarea are drept tovarăşă funcţionarea. La principiul
concentrării se opune principiul fracţionării (sau al
dispersiunei). Principiului prudenţei şi al siguranţei i se
opune principiul indrăznelii şi al surprizei. La strategia
conservatoare, scolastică, clasică se opune strategia
revoluţionară, reformatoare, clădită pe paradox şi
originalitate şi punând pe primul plan surpriza. Contrarul
sancţiunei este recompensa. Contrariul binelui este răul.
Fiecare idee dă naştere la câte două idei gemene şi
numai două deodată. Orice idee naşte câte doi copii de-un
singur tată. Ideile, ca şi microbii, se înmulţesc prin
dedublare sau bipartiţiune. Orice idee este divizibilă în două
părţi şi numai în două. Orice diviziune logică este
dichotomică.
Un lucru oarecare poate fi mic sau mare, depărtat sau
apropiat, simplu sau complex, cald sau rece, neted sau
aspru. Un soldat poate fi sau curajos sau fricos; el poate fi
ascultător sau neascultător; el poate fi încă inteligent sau
redus; îndemânatic sau stângaciu; bun trăgător sau slab
trăgător; activ sau indolent; îngrijit sau neglijent; atent sau
distrat; rezistent sau slab, etc.
La fiecare idee distingem sute de diviziuni posibile,
din sute de puncte de vedere, dar la fiecare punct de vedere
nu există decât numai câte două subdiviziuni (categorii,
varietăţi, idei-fiice). Din fiecare punct de vedere considerat
rezultă câte două varietăţi şi exclusiv două. Dacă avem 10
puncte de vedere, obţinem 20 subdiviziuni sau categorii ale
lucrului sau ideii divizate; dacă avem 100 puncte de vedere,
obţinem 200 subdiviziuni.
135
Un popor poate fi paşnic sau războinic (din punct de
vedere al agresivităţii), muncitor sau leneş (din punct de
vedere al activităţii), cult sau incult (din punct de vedere al
culturii), s.a.m.d.
O armată poate fi slabă sau tare (ca forţă în general),
mică sau mare (ca număr), bine înarmată sau slab înarmată
(ca înarmare), bine condusă sau slab condusă (din punct de
vedere al conducerii) etc.
La orice întrebare (problemă, chestiune) există două
posibilităţi de a răspunde: afirmativ sau negativ, da sau ba.
Orice răspuns este o alegere între două alternative. Asupra
oricărei chestiuni se pot face două ipoteze: este aşa sau nu
este aşa. Prin verificare şi confruntare cu faptele, una din
cele două ipoteze cade la coşul erorilor, rămânând în
picioare o singură ipoteză: cea adevărată sau verosimilă.
140
trebuie pierdut din vedere că inamicul va recurge și el la
represalii.
Gândirea militară trebuie să fie, astfel, totdeauna, o
gândire pe două tablouri, o gândire dualistă.
Orice noțiune prezentată drept izolată - răslețită,
văduvită - constituie o eroare, pentru că în lumea ideilor
celibatul este inexistent: nu există idei celibatare. Orice
noțiune care n-are o contranoțiune trebuie privită cu
suspiciune și rezervă. O noțiune izolată este o noțiune fără
contrapondere și fără echilibru, ca și un om într-un picior.
Contranoțiunea trebuie căutată, oridecâte ori ea nu ne este
dată, oridecâte ori ea nu e evidentă. A judeca în mono-idei
înseamnă a judeca strâmb, înseamnă a vrea să mergi într-un
singur picior. Gândirea într-un picior este o gândire falsă.
Judecata cea bună este acea care are baze solide și
echilibrate; aceea care lucrează cu noțiuni simetrice sau cu
perechi de noțiuni. A judeca bivalent este a gândi logic, este
a face ca gândul să progreseze normal, adică pe ambele
picioare. Gândirea pe perechi este gândirea de elecție,
gândirea ideală, cea mai fecundă și cea mai eficace.
În consecință, nu există conduită unică, stereotipă.
Orice conduită unică este unilaterală. Conduita sa cere să fie
eclectică și oportunistă, elastică și adaptabilă împrejurărilor.
Dualismul ideologic atrage în mod necesar dualismul
comportărilor. Sub aspectul acesta de inconsecvență se
ascunde un maximum de concordanță între mijloace și scop.
Întâmpinarea unei obiecțiuni. Ni s-ar putea obiecta
lucrul următor: separațiunile categoriilor, fie ele fizice, fie
mintale (noțiuni, idei) nu sunt totdeauna atât de categorice
ca să poată fi net separate în două, ci cele de mai multe ori,
între cele două categorii există o tranziție treptată
progresivă, imperceptibilă. Ar exista deci un reziduu la cele
mai multe diviziuni; acest reziduu - categorie mixtă,
intermediară, de tranziție - ar avea tot dreptul să fie socotit a
141
treia varietate sau categorie. Astfel gazele de luptă sunt
unele net persistente, altele net trecătoare, iar altele de o
nuanță intermediară, medie, neprecisă.
Replicăm că, chiar în aceste cazuri, nimic nu
îndreptățește crearea unei a trei categorii de rang egal, ci cel
mult crearea unei subdiviziuni binare:
- varietăți precise, extreme, categorice (persistente);
- varietate imprecisă, intermediară, de tranziție
(trecătoare).
Așadar, chiar dacă admitem existența unei a treia
categorii, este incorect să coborâm această a treia categorie
intermediară la rangul celorlalte două, căci a treia categorie
(„gaze semi-persistente”) nu este niciodată sora celorlalte
două, ci mătușa lor, fiindcă a treia categorie este sora mamei
celor două categorii precise și externe („gaze persistente” și
„gaze trecătoare”).
Dealtfel, dacă am admite drept valabilă obiecțiunea
de mai sus, atunci ar însemna să deschidem, prin aceasta,
poarta diviziunilor la infinit. Într-adevăr, dacă ținem cont de
gradele intermediare (treptele ce unesc cele două extreme
distincte), atunci cifra trei e ridicol de mică și de
insuficientă. Căci dacă e vorba să înregistrăm fiecare
gradațiune ca diviziune aparte, atunci e lipsit de noimă să ne
oprim la cifra trei, și e indicat, atunci, să alegem cifre
superioare: 10, 100 sau 1000, urmând a distinge 10, 100 sau
1000 subdiviziuni în loc de 3. Dacă aceasta n-ar mai fi
diviziune logică, ci un fel de termometrie logică sau
ideometrie. Aceasta ar fi o măsurătoare logică, și ea s-ar
exprima atunci prin numere mari, reprezentând grade,
centigrade si miligrade de asemănare sau de deosebire.
Trebuie adăugat că stabilirea acestui sistem ideometric s-ar
face tot prin comparațiuni, apropieri și asemănări de idei,
142
două câte două. Numărătoarea este, ea însăși,
rezultatul unor multiple diviziuni binare, concluzia ultimă a
unor dedublări succesive.
Simetria (dualismul, dichotomia) este astfel busola
care ne conduce spre adevăr. Ea este termometrul adevărului
și detectorul erorilor. Ea constituie un fel de „veritoscop”
sau „veritometru” servind pentru recunoașterea adevărului și
măsurarea gradului său de veracitate. Ea este, în același
timp, piatra de încercare pentru verificarea adevărurilor și
descoperirea erorilor.
Presupunând că am avea în față o carte nouă e
deajuns s-o răsfoim în grabă sau chiar numai să-i privim
tabla de materii pentru a putea spune imediat cât prețuiește.
Într-adevăr, dacă împărțirile cărții respective în capitole și
subcapitole sunt dichotomice și simetrice, perechi-perechi,
atunci cartea merită încredere; dar dacă împărțirile cărții
sunt politomice (în 3, în 4, în 6, etc.), atunci putem afirma
cu toată certitudinea că logica autorului e șubredă iar cartea
sa e plină de erori. Putem folosi dintr-o astfel de carte
materialul brut, datele observațiunilor, dar întrucât privește
partea gândită și elaborată a unei astfel de cărți trebuie s-o
privim cu rezervă și scepticism. Atât de adevărat este că
pentru a produce ceva, pentru a studia ceva, simțurile
singure nu sunt bune la nimic dacă logica nu e, la rându-i, la
înălțime. Importanța acestui fapt e considerabilă, pentru că
rezultă de aici că o bună parte din studiile de Tactică, Stra-
tegie etc. este falsă, pentru că în multe din ele abundă
împărțirile și subîmpărțirile în 3, în 4, în 5 etc. Unii autori,
chiar în tendința de a analiza cât mai bine noțiunile ce
tratează, merg până a la împărți în 10, în 20, în 30 varietăți,
procedeu eronat și fundamental greșit.
143
11. Pentru o logică vie
147
12. Viziune în anul 2969
150
Dr. Ştefan Odobleja la terminarea studiilor
151
13.Pagini exilate
154
Dacă diagnosticul social este așa de dificil de făcut,
tratamentul nu este mai puțin dificil de prescris și foarte
încet ca rezultate.
Mai întâi direcțiile: care este idealul pe care îl va da
umanității? Densitatea maximă de populație - un țel numeric
aritmetic? Sănătatea fizică și vigoarea? Frumusețea?
Productivitatea? Specializare? Fericirea? Plăcerile estetice,
erotice sau digestive?
În sfârșit, dificultățile de a aplica terapeutica
preconizată. Cum să previi reacția? Cum să schimbi
obiceiurile? Cum să eviți corupția și abuzurile
funcționarilor? Dificultățile controlului vor duce la
birocratizarea unei mari părți a populației - o nouă variantă
de parazitism social, o nouă „clasă de exploatatori”.
Socialismul este un sistem de echilibru economic:
este reglementarea economicului (derivat din stomac). Dar,
omul posedă încă orientări sexuale, estetice, religioase,
naționale etc., care diferă de la individ la individ și
constituie dezechilibre complexe. Factorul economic nu este
singurul scop uman, el nu constituie singurul dezechilibru
social: alături de lupta de clasă există lupta de rasă, lupta
internațională, lupta credințelor s.a. Socialismul găsește în
celelalte dezechilibre sociale o concurență riguroasă: izolat
nu este realizabil, generalizat nu este de actualitate și atunci
el pierde cel mai mult din importanța sa, care o va împărți
cu alte probleme sociale.
Socialismul tinde spre omogenizare pe care el o cere.
Orice sistem socialist nu se poate realiza decât într-un stat
mondial omogen ca rasă, limbă, obiceiuri, moravuri, gusturi,
etc.
Pentru moment această omogenizare este departe de
a fi realizată - dacă va fi vreodată. În stadiul actual al
umanității de o parte și știința de altă parte, socialismul este
destinat eșecului.
155
Despre teoria relativității pag. 650 din vol. II
original
Teoria relativității este un sistem confuz, incoerent,
bolnăvicios, eterogen și incomplet al metafizicii
materialiste. El nu explică decât un număr foarte limitat de
fenomene: această ipoteză nu are avantajul de a ne da o
mare sinteză științifică, cum ar fi cazul, de exemplu al
evoluționismului. Domeniul său de explicare și aplicare este
foarte limitat: sferele eterice. Este o filozofie astronomică
(sau încă mai mult, ultraastronomică), exclusiv spațială și
existențială: metafizică unidimensională a unui spațiu cu
patru dimensiuni(!), fără cauze și fără legi, fără nici o
preocupare pentru ceea ce urmează. Ea nu se desfășoară
deloc în timp (dealtfel în ea timpul este negat).
Concepție cosmogonică fantezistă, ireală, imposibilă,
absurdă, argumentată subtil prin misticism, în contradicție
cu cele elementare date din psihologie, lipsită de spirit critic,
furnizând noțiuni de neconceput. În ea se confundă timpul
cu spațiul (materializarea timpului: timpul este definit ca un
fel de lungime).
În ea se confundă percepția timpului cu timpul
obiectiv.
În ea se confundă repaosul cu mișcarea.
În ea se confundă materia cu energia, ultima fiind
materializată.
În ea se confundă lucrurile cu fenomenele.
În ea se confundă masa (atribut al materiei) cu viteza
(însușire a energiei, a mișcării).
În ea se confundă linia dreaptă cu linia curbă.
În ea se confundă fizica cu geometria.
În ea se confundă adevărul cu iluzia, realitatea cu
visarea.
Spațiul este materializat, plin de substanță și
solidificat într-un anumit fel: conceput ca fiind limitat, finit
156
și curb. Această teorie a unui spațiu și a unui cerc sferic, ca
un glob de cristal, este cea mai primitivă din câte au fost
imaginate: este un primitivism reactualizat. Geometria lui
Euclid este atacată în ea cu argumente sofisticate. Cât despre
fenomenul Fresnel-Fizeau (întârzierea unei raze de lumină
sub acțiunea unui curent de apă de sens contrar), poate fi
explicată cu teoria ondulatorie: el nu este argumentat decisiv
în favoarea teoriei emisiei.
157
14. Ștefan Odobleja – poetul
Omagiu
Flacără luminoasă,
Far luminator,
Salvatoare a naufragiaților
și a celor aruncați peste bord.
Tu m-ai ajutat să răzbesc furia valurilor
care mă cotropeau
jucându-mă ca pe o pleavă.
Datorită ție am ajuns la mal
Ca să mai pot privi iarăși lumea
Și pământul acesta atât de frumos.
Ce templu să-ți ridic
Zeița mea?
Ce jertfe să-ți aduc?
Mi-ai sugerat să-ți fac ofrandă o Logică,
Și m-am și pus pe lucru
Dar cine mă va apăra, vai, cine
De furia zeităților grecești din Olimp
Care vor sări-n sus
și-și vor da cu „totul” de pământ
Dar când vor auzi că (….)
Mă mai aleg acum și de un grec de-al lor
Care de 2300 de ani domnea
ca suveran absolut
în logică.
Toți zeii din Olimp
se vor înrola
în Eteria de răzbunare
Și vor porni cu flota spre Drobeta
158
Să mă prindă și ….
după prostul lor obicei din vechime..
Bucurii postume
Știam precis
că numai după moarte
mă voi bucura
De aprecierile semenilor mei,
De aceea am fost
pe drept cuvânt
foarte speriat
Când am aflat
că am început a fi
de pe-acum
lăudat.
Vestire
159
De care rău m-am întristat.
Țărâna țării
160
Țara mea
Am cutreierat țara
În lung și-n lat,
Am trăit prin multe orașe
și multe sate,
Dar m-am întors
în cele din urmă
în satul meu natal.
Acolo mă simt mai bine
ca oriunde.
Am cutreierat pământul,
Am văzut țări mai civilizate,
orașe mai frumoase,
lume mai elegantă,
Dar m-am întors în țara mea
Și nu mă voi despărți de ea
Cât voi fi viu
(cred că nici mort)
(scrisă după 1965)
Razele privirilor
162
Dr. Ştefan Odobleja
163
15. Câteva opinii despre Ștefan
Odobleja
164
și până la urmă, această Americă să primească alt nume, nu
al său”
Prof. dr. IOSIF CONSTANTIN DRĂGAN
165
16. Fundația „Ștefan Odobleja”
Obiectul de activitate
a) Să publice integral opera savantului;
b) Să organizeze dezbateri, simpozioane, congrese
pe teme de teorie cibernetică odoblejiană, socio-
psihologie, literatură etc;
c) Să restaureze casa memoorială „Ștefan
Odobleja” din comuna Livezile, județul
Mehedinți
d) Să înființțeze o Universitate de vară după
concepția savantului;
e) Să organizeze și să sprijine organizarea de
cursuri de perfecționare a specialistilor în țară și
în străinătate;
f) Editarea unor publicații, materiale documentare
de specialitate precum și de a efectua schimburi
de publicații cu asociații similare din țară și
străinătate;
g) Să acorde burse șefilor de promoție ai instituților
de învățământ care poartă numele savantului;
h) Să atragă sponsori pentru înființarea unei unei
săli de lectură cu întreaga operă a savantului;
i) Construirea de laboratoare și secții de testare a
ideilor inovatoare ale savantului;
j) Acordarea de condiții pentru expunerea anumitor
idei ce par hilare pentru demonstrarea viabilității
lor;
k) Copierea fondului Ștefan Odobleja din Arhivele
Statului și sortat pe discipline;
166
l) Înființarea de Case de creație care pot oferi
condiții pentru cei care au de inventat ceva, de
scris, etc;
Fundația „Ștefan Odobleja” colaborează cu instituții,
asociații și organizații culturale, științifice și de învățământ
similare din țară și străinătate.
167
17.ANEXE
168
169
170
171
172
173
174
â
175
176
177
178
179
180
181
182
183
184
185
186
187
188
Carte poștală Norbert Wiener
189
Certificat de naștere
190
191
Aeverințade libera practica
192
193
194
195
196
197
198
199
200
201
202
203
204
4
205
206
207
208
209
CUPRINS
Prefaţă...................................................................................5
Cuvânt înainte.....................................................................15
1.Autobiografia...................................................................19
1.1.Copilăria....................................................................19
1.2.Şcoala.........................................................................20
1.3.Studiile medicale.......................................................22
1.4.Medic de regiment şi continuarea activităţii ............26
1.5.Războiul......................................................................32
2. Memoriu de război......................................................65
3. Dosar personal............................................................77
4. Biografia lui frate-meu...............................................85
5. Interviul cu Ștefan Odobleja realizat de Aristide ............97
6. Interviu cu Ștefan Odobleja Jr....................................103
15. Memoriu....................................................................113
16. Odobleja către tineri..................................................117
17. Principiile războiului.................................................127
18. Simetria și dualismul în Știința Războiului............ 129
19. Pentru o logică vie....................................................141
20. Viziune în anul 2969................................................145
21. Pagini exilate............................................................149
22. Ștefan Odobleja – poetul..........................................155
23. . Câteva opinii despre Ștefan Odobleja.................. 161
24. Fundația „Ștefan Odobleja”.....................................163
25. Anexe........................................................................165
210
211