FILE DIN ISTORIA IMPLANTOLOGIEI ORALE

Implantologia orală este o ramură relativ recentă a medicinei dentare sau mai bine zis a
stomatologiei apărută în România la începutul anilor 1970 şi dezvoltată după anii 1990, mai bine
zis 1994, când se impune şi ca specialitate de referinţă.

Iniţiatorul implantologiei orale în ţara noastră este de fapt Prof. Dr. Valerian Popescu,
considerat a fi părintele implantologiei orale în România. Printre colaboratorii săi apropiaţi din
cadrul Facultăţii de Stomatologie din Bucureşti, colaboratori care l-au ajutat şi au contribuit
substanţial la formarea şi dezvoltarea acestei specialităţi într-o Românie dominată de regimul
comunist, se numără şi alte personalităţi remarcabile ale stomatologiei româneşti, cum ar fi Prof.
Dr. Corneliu Burlibaşa, Prof. Dr. Pătru Firu, Prof. Dr. Stelică Dumitrescu, Prof. Dr. Lucian Ene,
etc.

Totuşi, cel care a impus implantologia orală ca disciplină de bază în cadrul Facultăţii de
Stomatologie din Bucureşti este Prof. Dr. A. Mihai, după anul 1993.

Dar implantologia orală are în lume o istorie mult mai veche şi mult mai îndelungată, în
România impunându-se ca specialitate a stomatologiei extrem de târziu, aceasta şi datorită
izolării relative la care au fost supuse ţările din lagărul comunist

De aceea, în acest referat vom încerca să realizăm o trecere în revistă a acestei specialităţi
de la începuturi, ajungând undeva spre mijlocul secolului XX. Astfel, reputatul profesor B.
Heinrich identifică în istoricul implantologiei orale o foarte lungă perioadă de “tentative
empirice“, perioadă care începe cu mii de ani în urmă şi este semnalată prin descoperiri de
arheologice şi antropologice a unor indicii de înlocuire a dinţilor pierduţi prin dinţi artificiali în
Europa (vezi Etruscia Latină), dar şi în China şi Egipt.

Concret, istoricii împart evoluţia implantologiei orale în 6 etape distincte, şi anume:

a. perioada antică (din cele mai vechi timpuri, până în jurul anului1000 e.n.);
b. perioada medievală (aproximativ anul 1000, până în jurul anului 1790);
c. perioada fundamentării (între anii 1800-1910);
d. perioada premodernă (între anii 1911-1930);
e. perioada modernă (între anii 1931– 1977 );
 f. perioada contemporană (între anii 1978–prezent).
Totuşi, în acest referat vom încerca să abordăm mai ales primele 4 perioade ale evoluţiei şi
dezvoltării implantologiei orale, şi anume: perioada antică, perioada medievală şi perioada
fundamentării.

Perioada antică (fig. 1)

Această perioadă este marcată de civilizaţiile Egiptului Antic, Maya şi cele din Orientul
Mijlociu. Materialele utilizate pentru a înlocui dinţii lipsă sunt dinţii de animale sau dinţii
sculptaţi în fildeş. În documentele scrise ale antichităţii, doar în Papirus Ebers se menţionează
înlocuirea dinţilor naturali cu dinţi sculptaţi în fildeş, fără a se preciza, dacă erau implantaţi în
maxilare sau doar legaţi de dinţii vecini cu fire de aur.

Fig 1. Civilizaţia Maya

Codul lui Hamurabi

(aproximativ 2600 îen)
menţionează persoane, care
practică extracţia dentară, însă
dezvoltarea societăţii umane a pus
noi probleme în rezolvarea pierderilor dentare.

Perioada medievală

În Europa transplantul dentar este descris pentru prima dată de către Ambroise Paré,
Pierre Fauchard şi John Hunter, iar Thomas Rowlandson aduce critici la adresa implanturilor
din fildeş, os, metale nobile sau dinţi umani, rezultatele fiind apreciate, ca nesatisfăcătoare.
 Medicul Abul Casis cunoscut şi sub numele de Abul Casim (936– 1013 en) preconizează
transplantul din os bovin şi este prima persoană creditată că a realizat transplanturi şi înlocuirea
dinţilor cu os bovin. Aceste proceduri sunt regăsite şi în menţionările din “Chirurgia“ a lui
Abucasis di Zabra (1106-1112 en). Alte menţionări despre transplantul dentar le găsim şi în
scrierile lui lui Ambroise Pare în jurul anului 1530, care prezintă un caz de transplant dentar “din
surse sigure“ .

Charles Allen menţionează însă reţinerile sale despre transplantul de la om la om şi

sugerează transplantul de la animale, şi anume de la capre, câini şi maimuţe (fig. 2).

Fig 2. Imagine cu un craniu având un premolar superior înlocuit. Imaginea radiologică arată
gradul de integrare al implantului aloplastic şi rezorbţia osoasă la molarul secund.

Dentistul francez Pierre Fauchard (considerat părintele medicinei dentare) prezintă în

anul 1728 un protocol al reimplantării, precum şi cerinţele minime de reuşită, cum ar fi:
sănătatea gingivală a pacientului receptor şi vârsta tânără a acestuia, iar intervenţia să se
desfăşoare cât mai repede cu putinţă.

Medicul englez John Hunter precizează în anul 1778 faptul că, succesul transplantului
dentar este influenţat de mai mulţi factori şi că dinţii trebuie sa fie proaspăt extraşi.
 Rata de succes a transplantului dentar variază din informaţiile vremii de la un an la patru
ani (Hunter) şi uimitor până la 10-16 ani (Pfaff , Tuft), iar eşecul se datorează tehnicii
defectuoase şi stabilităţii precare sau incompatibilităţii între dinte şi alveolă (Gardette,
Fauchard, Hunter).

Le Maseru afirmă în anul 1786 faptul că, a implantat peste 170 de dinţi, dar succesul său
este contestat şi infirmat de Gardette, care susţine că a îndepărtat peste 50 dintre aceştia cu mâna.

Perioada fundamentării

În tratatele de medicină elaborate în Grecia Antică – şcolile lui Asclepios şi Hipocrate şi

la romani în “De Re Medica”, care au constituit în epoca Evului Mediu manualele de bază ale
şcolilor medicale europene, deşi sunt consacrate patologiei dentare capitole întregi nu se
menţionează date despre implantarea de dinţi artificiali. Abia în cărţile “Traite de Medicine “ a
lui Ambroise Pare (sec.XVI) şi “Le chirurgien dentiste – Traile des dents “ a lui Pierre Fauchard
(sec. XVIII) se vorbeşte despre transplantarea şi implantarea dinţilor.

În secolul al XIX-lea sunt de remarcat unele încercări, care pot fi considerate ca acte de
pionierat ale practicii implantologice, concretizate prin publicarea de către practicieni a unor
lucrări de specialitate, privind utilizarea unor diferite forme de implanturi dentare, dar şi tehnicile
folosite, precum Magiollo (1809), care expune în cartea sa intitulată “Manuel de l`art dentaire“
un implant construit din trei piese de aur de 18 carate (implant, pívot, coroană dentară), ce se
angrenează între ele şi pe care-l introduce în alveola dinţilor avulsionaţi (fig. 3).

La sfârşitul anilor 1800 renasc procedeele de utilizare a dinţilor naturali drept implanturi,
despre care Congolon afirma: “implantarea dinţilor naturali pare să fi dat rezultate
satisfăcătoare, iar cazurile de eşec s-au datorat resorbţiei sau exfoliaţiei“. Astfel, Harris (1887)
raportează în “ Dental Cosmos “ că a implantat un dinte de porţelan într-o alveolă creată
artificial.
 Fig. 3. Lucrare dentară din aur, în care s-a folosit dintele avulsionat

Jounger prezintă la Societatea Medicală din San Francisco, în anul 1856 primul implant
dentar aplicat într-o neoalveolă creată chirurgical, iar Glueck (anul 1859) foloseşte implanturi
din metal şi fideş şi prezintă la Societatea de Ştiinţe Medicale din Berlin pacienţi, la care a
aplicat asemenea implanturi.

John Younger din San Francisco, în anul 1875 este primul practician, care trepanează o
alveolă artificială, în care introduce un dinte sterilizat. El este totodată inventatorul unei serii de
instrumente pentru implantologie, utilizate ulterior şi în Europa.

Prima mărturie antropologică a unui implant dentar este adusă de către Andrews (1885),
care descoperă un craniu din epoca precolumbiană, prezentând un dinte sculptat în piatră neagră
în alveola unui incisiv inferior, iar dintele artificial era acoperit de depozite de tartru, dovadă a
longevităţii sale în cavitatea bucală. Craniul respectiv se află expus în acest moment la Peabody
Museum al Universităţii Harward (SUA).

Weiser, în anul 1885 începe implantări endoosoase cu rădăcini confecţionate din

porţelan, dar are totuşi numeroase eşecuri.

În anul 1888 Lewis reuşeşte să implanteze un dinte cu o rădăcină de platină şi o coroană

de porţelan.

Edmundo (New York) raportează în anul 1889 implantarea unei capsule metalice
(realizată din platină, acoperită cu plumb şi sudată cu argint pur) în spaţiul ocupat de premolarul
drept superior.
 În anul 1891 Hartmann extinde indicaţiile implantului dincolo de înlocuirea unui singur
dinte. El a propus ca proteza să fie fixată de rădăcini dentare aloplastice. Hilischer (1892) publică
rezultatele obţinute cu implanturi confecţionate din aur şi porţelan. Znamenski (1891) descrie
implantarea unor dinţi de porţelan, gutapercă şi cauciuc, iar Bonwell în anul 1895 practică
implantări de tuburi din aur sau iridium, drept suport pentru viitoare coroane dentare.

R.E.Payne prezintă în anul 1898 la reuniunea Asociaţiei Dentare Americane primul caz
clinic rezolvat cu ajutorul unui implant tip capsulă de argint.

În anul 1930 a fost descoperit un fragment osos mandibular de origine Maya, cu trei dinţi
sculptaţi din scoică şi plasaţi în alveolele a trei incisivi inferiori absenţi. Studiile imagistice
ulterioare au relevat formarea unui ţesut adiacent acestor implanturi, ceea ce indică plasarea
acestora în timpul vieţii subiectului (fig.4).

Fig 4. Dinţi lipsă înlocuiţi cu fragmente de scoică

Concluzii

Până în ziua de astăzi s-au păstrat puţine dovezi despre începuturile implantologiei orale,
dar încercările nereuşite au contribuit la o căutare continuă de îmbunătăţire a materialelor
 utilizate, a tehnicilor de lucru şi a momentului inserării implantului, faţă de extracţia dentară.
Cunoştinţele precare despre asepsie şi antisepsie, precum şi lipsa de monitorizare a pacienţilor
după un protocol standard au privat dezvoltarea medicinei dentare şi implicit a implantologiei
orale, pâna la mijlocul secolului XX.

ETIOLOGIA ŞI TRATAMENTUL EDENTAŢIILOR ÎN DINAMICA DEZVOLTĂRII

MEDICINII DENTARE.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost interesaţi de aspectul lor exterior, de refacerea
unor părţi din corp pierdute, ca urmare a unor accidente sau boli şi în egală măsură, din motive
estetice şi funcţionale a apărut de timpuriu dorinţa refacerii sau înlocuirii unor structuri dentare
distruse, a înlocuirii dinţilor pierduţi. Durerea dentară a chinuit oamenii tuturor timpurilor şi
extracţia dinţilor a fost mult timp socotită, drept cel mai eficace şi de multe ori unicul mod de
rezolvare cunoscut. La începuturile medicinei dentare, leacurile şi vrăjitoriile erau folosite de
vrăjitori sau vraci, aşa cum relatează vechile scrieri sumeriene, drogurile, descântecele, diferitele
zgomote, etc., fiind singurele remedii la care ei apelau, pentru a alunga spiritul rău din trupul
suferindului.(5,10)

În antichitate, de problemele de sănătate dentară se preocupau specialişti educaţi în acest

sens. Ei apar menţionaţi în inscripţii hieroglifice, încă din anul 800 î.Chr. Caria dentară, pioreea
erau foarte frecvente, nu erau cunoscute sau folosite metode de igienă orală. Cauza apariţiei cariei
dentare nu era cunoscută, vechii egipteni presupuneau că de apariţia ei este responsabil un
viermişor, care provoacă distrugerea dintelui, aşa cum distruge un măr, concepţie care va domina
şi în Evul Mediu. Remedii împotriva distrugerii dinţilor prin procese carioase nu existau, de aceea
ea constituia principala cauză de extracţii dentare şi apariţie a edentaţiilor precoce.(10)

În primul secol al erei noastre, Celsius foloseşte pentru tratarea dinţilor distruşi prin carie,
umplerea acestora cu materiale precum fibre vegetale, plumb sau alte substanţe, ce aveau doar
rolul, de a evita fracturarea dintelui, înainte de a se ajunge la extracţia lui. Acesta a fost începutul
tratamentului conservator al dinţilor cariaţi. Tot Celsius este cel care descrie mobilitatea dinţilor,
pe care a numit-o “slăbirea rădăcinilor şi înmuierea gingiilor” şi recomandă ca remediu atingeri
rapide cu un ac înroşit după care, aplicarea de miere de albine şi consumul de fructe şi sucurile
lor.(6)

Boala parodontală, cunoscută din antichitate a constituit şi constituie încă una din
principalele cauze de edentaţie, datorită consecinţelor sale distructive la nivelul osului. Studii
antropologice şi paleopatologice pe mumii egiptene îmbălsămate, vechi de peste 4000 de ani, au
confirmat prezenţa leziunilor osoase şi dentare, datorate acestei boli, al cărui remediu nu este
cunoscut(7) deşi, pioreea alveolară apare menţionată încă din anul 800 î.Chr. în inscripţii
hieroglifice, fiind menţionate chiar operaţii ale abceselor radiculare. Se păstrează până astăzi
documente, în care sunt amintite metode de imobilizare ale dinţilor cu fire de aur şi se păstrează
chiar o proteză dentară a unui nobil, realizată cu 2500 de ani î.Chr.(10)

Extracţia dentară, indiferent de cauza sa, poate fi considerată una din primele metode
sângerânde de tratament cunoscute, efectuată la început de către bărbieri ambulanţi sau nu,
acceptaţi de factorii de decizie ai vremii, ei fiind socotiţi inferiori medicilor.(5,10).

Printre factorii consideraţi cauzatori de apariţia edentaţiilor mai mult sau mai puţin extinse
sunt luate în considerare traumatismele, accidentele de muncă, agresiunile, apărute odată cu
socializarea omului, specifice tuturor timpurilor.

In timp, pe baza unor descoperiri arheologice a apărut pentru prima dată consemnată ideea
existenţei unor edentaţii ereditare, bazată pe descoperirea la un maxilar de câine de acum 14.000
de ani (citat de 10) anodonţiei premolarilor P1 şi P2, fapt constatat ulterior şi la alte animale şi prin
analogie şi la om, la acesta din urmă fiind descrise şi alte anomalii dentare, capabile să determine o
patologie inflamatorie gingivală, datorată masticaţiei defectuoase.

Caria dentară, boala parodontală, anomaliile ereditare, cauze specifice apariţiei edentaţiilor,
au devenit din ce în ce mai frecvent semnalate şi în paralel, apare dorinţa firească a oamenilor de
înlocuire a dinţilor pierduţi, unele încercări în acest sens fiind consemnate de pe vremea etruscilor.
La început, metodele folosite au fost extrem de primitive, materialele utilizate au fost pe rând:
lemn, os, “piatra neagră”(1,6), fildeş, dinţi de animale (viţel), dinţi sculptaţi în dinţii de hipopotam
sau morsă şi mai târziu chiar dinţi umani, prelevaţi de la cadavre. Pentru fixarea dinţilor de
înlocuire de dinţii restanţi s-au folosit la început fire de păr de cal sau fibre de plante, fire metalice
foarte cunoscute de vechii fenicieni (6) şi mai târziu benzi de aur (10).

Cea mai veche proteză cunoscută, utilizată pentru înlocuirea dinţilor pierduţi, este cea
descoperită recentă în piramida lui Kefren, realizată artistic din lemn de esenţă tare, neidentificat
încă.(8).

În Etruria şi la Roma în anii 700-500 î.e.n. erau folosite, pentru înlocuirea dinţilor lipsă,
punţile şi coroanele din aur solidarizate în relaţie corectă, cu ajutorul unor inele de aur pur. Dinţii
artificiali erau menţinuţi în poziţie, cu ajutorul unor ace, care străbăteau inelul şi dintele artificial,
lucrări ce presupuneau cunoştinţe minime, privind tehnica de lipire a aurului. (8).

Perioada antică a fost dominată de lucrări grosolane de tratament al edentaţiilor, constituind

un început în acest sens, dominat în principal de un scop estetic. De la acest moment dorinţa de
înlocuire a dinţilor devine din ce în ce mai conştientă, cercetările în domeniu se vor înmulţi, dar
practica dentară va ţine pasul cu celelalte domenii ale civilizaţiei timpului.

Epoca timpurie consemnează cunoştinţe, privind suferinţele gingiilor şi remedii împotriva

acestora; ele apar relatate într-un papirus vechi din Egiptul antic, datând din 1550 î.Ch., descoperit
de G.Ebers (7). Din această epocă ne-au parvenit primele metode şi unelte empirice de igienă
bucală: scobitorile din aur descoperite în Mesopotamia în anii 3000 î.Ch., masajul gingival,
spălatul gurii cu extracte de plante, metode folosite de vechii babilonieni şi asirieni, periuţe
rudimentare utilizate de egipteni.( 11)

Suferinţele parodontale şi complicaţiile acestora, abcesele purulente, mobilitatea şi pierderea

dinţilor sunt cunoscute de mult timp în India Antică şi tot aici (7), precum şi în numeroase state
arabe apar indicaţii, privind igiena orală, cum ar fi folosirea scobitorilor din lemn de esenţe amare
şi astringente şi în loc de periută, folosirea unei rămurici, al cărei capăt era muşcat, pentru a se
obţine un smoc de fibre, cu care se frecau dinţii, gingiile şi mucoasa.(11)

Din anii 2500 î.Ch, din China Antică se păstrază cea mai veche scriere, atribuită lui Hwang–
Ti, în care sunt descrise trei tipuri de boli ale gurii: inflamaţii, boli ale ţesuturilor moi din jurul
dinţilor şi caria dentară. În lucrare este menţionat faptul că, durerea dintelui cariat determină
fracturarea spontană a dinţilor, urmată de extracţie şi sunt descrise nouă tipuri de boli ale dinţilor,
precum abcesul dentar fistulizat şi caria dentară, tehnica de îmbrăcare a dinţilor în aur în scopuri
estetice (1,3,9,10).

Într-un mormânt din Saida (Egipt) a fost descoperită prima proteză de înlocuire a unui singur
dinte, efectuată în anii 2500 î.e.n., proteză prezentată la o expoziţie de antichităţi egiptene de la
Paris. Pentru restaurarea dintelui lipsă, s-a recurs la separarea rădăcinii de coroana dintelui natural

şi ataşarea acesteia de coroanele dinţilor adiacenţi intacţi, cu ajutorul unor benzi de aur legate în
jurul dinţilor de susţinere, (fig.1).(12).

Fig.1 - Fixarea dinţilor

mobili cu fir de aur.

(cca 3000 î.Chr)

În anul 5000 î.Ch., odată cu apariţia şcolii Hippocratice cu reprezentantul de bază Hippocrate
(născut în anul 460 î.Chr), denumit şi “părintele medicinei”, apare concepţia că sănătatea fizică
este rezultatul unui echilibru a patru umori esenţiale: sângele, flegma, bila neagră şi bila galbenă,
bolile, cum ar fi caria dentară şi bolile gingiilor, fiind consecinţa perturbării acestui echilibru (10).
Hippocrate va descrie primul erupţia dinţilor şi cauzele naturale ale pierderii lor. Un loc important
îl acordă factorilor de mediu (frigul) şi traumatismelor (accidente, răni de război). (10)

În anii 1500, medicina dentară a evoluat foarte puţin, datele din acestă perioadă fiind aproape
inexistente. În Europa Medievală, pentru uşurarea durerilor dentare, pentru “distrugerea
viermişorului din dinte” responsabil de apariţia cariilor dentare, era invocată Sf.Apollonia (sec III
d.Chr) şi se foloseau fumigaţii cu substanţe nocive. Când această metodă nu dădea rezultate, se
extrăgea dintele.(9,10)

O altă practică a Evului Mediu, utilizată în special de femei pentru înfrumuseţare, consta în
înnegrirea dinţilor cu tanat feric care, pe lângă efectul de înnegrire avea şi acţiune analgezică.
Femeile care utilizau acest obicei aveau mai rar dureri dentare, iar edentaţiile erau mai rare, decât
la bărbaţi. Protezele confecţionate acestor paciente erau din lemn de abanos. (12)

În primele tratate scrise, Ruggiero di Frugardi, Theodoro deo Borgognoni (1205-

1298) şi alţii, descriu tehnici de extracţie, de incizie gingivală a abcesului dentar, de reducere a
luxaţiilor mandibulei şi altele.
 Perioada renascentistă din istoria omenirii, a civilizaţiei şi culturii Europei Occidentale este
dominată de sec. XIV-XVI, caracterizată prin dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor, literaturii,
artelor plastice, etc., au apărut contribuţii de mare însemnătate în cunoaşterea anatomiei şi
fiziologiei, patologiei generale şi a chirurgiei. Medicina dentară a epocii este dominată de
cunoştinţe noi, privind morfologia dinţilor, a sinusului maxilar, muşchilor masticatori, inervaţiei
cavităţii bucale şi a limbii. Smalţul, dentina, pulpa dentară, vascularizaţia şi inervaţia diferitelor
categorii de dinţi sunt descrise magistral de Bartolomeo Eustachio (1510-1574) în “Libelus
dentibus”, apărută în anul 1563 (10,12)

Bărbierii şi chirurgii, rareori medicii, practicau încă medicina dentară, dar treptat încep să fie
eliminaţi cei care nu se pricepeau decât la extracţii şi înlocuiţi de chirurgi, apar instrumente şi
procedee operatorii noi.

În anul 1539 apare la Leipzig prima monografie din lume dedicată exclusiv patologiei
dentare, operă colectivă, cu autori necunoscuţi (Citat de 10) şi apare ideea că bolile cavităţii bucale
pot determina îmbolnăviri generale (Hieronimus Cardanus, 1530). În “Chirurgia Hantwirckung de
wund arztney” (1497) Brauschiweig H. descrie o metodă, prin care se pot fixa dinţii mobili de cei
vecini, cu ajutorul unor fire de argint. (1,9,10)

Peter Forest (1522-1597) (citat de 4) descrie primele proteze mobile, efectuate dintr-o
bucată, fără amprentare anterioară, operă probabilă a unor meşteşugari în sculptură. Bazele acestor
proteze, care uneori făceau corp comun cu dinţii sculptaţi, abia acopereau gingia şi nu se adaptau
câmpului protetic, de aceea Forest le contraindică, considerând că pot determina complicaţii
inflamatorii sau neoplazice.

În anul 1548 în Germania, W.H. Ryff publică una din primele cărţi scrisă în limba germană,
nu în latină, în care tratează stomatologia separat de medicină. Între anii 1050-1122 autorul arab
Rhazes (citat de 6) descrie diferite metode de restaurare a coroanelor dentare cariate şi tot acum
arabii descriu bolile parodonţiului şi recomandă pentru întărirea dinţilor ape de gură astringente şi
pulberi dentifrice, iar pentru tratamentul gingiilor scarificaţii şi aplicaţii de ulei de trandafir.(7)

În anii următori apar primele încercări de tratament conservator a dintelui cariat, folosindu-se
o metodă, prin care nu doar este înlocuită substanţa dentară lipsă, ci se şi îndepărtează ţesutul
alterat, pentru oprirea evoluţiei cariei.
 În Evul mediu, Theofilus (sec.XI ) descrie tehnica de turnare, prin metoda eliminării
modelului de ceară, tehnică preluată de el de la bijutieri şi adaptată artei dentare, tehnică preluată
ulterior de Cellini (1558), care foloseşte pentru împachetarea modelului de ceară, argilă plastică.
El va utiliza pentru lipirea aurului acetatul de cupru, salpetru şi boraxuri, pe care le considera, ca
fiind foarte eficiente.(6)

Până în anii 1700 dentiştii erau consideraţi “meşteri” organizaţi în bresle, uneori bresle ale
bărbierilor şi dentiştilor, fără sediu fix, ei călătoreau prin ţară în căutarea pacienţilor, iar extracţiile
erau făcute în pieţe publice şi socotite distracţii gratuite.

Despre caria dentară încă se credea că era provocată de un vierme şi încă se foloseau ca
remediu fumigaţiile, ca şi în Evul Mediu. Începuturile ştiinţifice ale medicinei dentare sunt puse
între anii 1600-1840, când au început să se dezvolte ştiinţe fundamentale, precum fizica şi chimia,
dar arta dentară rămâne încă practicată de către bărbieri sau de prestatorii de alte servicii.

Sec al XVIII–lea este momentul în care medicina dentară trece de la stadiul de meşteşug la
cel de ştiinţă, părintele ei fiind socotit a fi Pièrre FOUCHARD, chirurgul–dentist, ce a construit
prima freză dentară manevrată manual cu care, pentru prima dată reuşeşte să înlăture dentina
alterată şi să realizeze o cavitate fără detritusuri, proprie obturării, metodă pe care tot el a introdus-
o în practică (10) .

În anul 1728 publică la Paris cartea intitulată “Le chirurgien dentiste ou Traité`des dents” în
care, printre altele oferă metode de înlocuire a dinţilor pierduţi, de tratament ai celor bolnavi, a
gingiilor şi a altor părţi bolnave din vecinătatea dinţilor. Cartea apare în două volume şi este
tradusă în anul 1733 în limba germană, jucând un rol esenţial în abordarea stomatologiei, ca o
entitate ştiinţifică.(10)

P. Fouchard şi Ph. Paff, acesta din urmă chirurg militar, care publică în anul 1756 la Berlin o
carte despre tratamentul dinţilor şi bolilor acestora, au fost preocupaţi de confecţionarea unor
proteze dentare, adesea totale. Ei le confecţionau din plăci metalice de argint, aur, platină, pe care
se fixau dinţi naturali umani, dinţi ai unor animale sau dinţi artificiali, sculptaţi din os, fildeş şi
mai târziu din porţelan.(10)
 În anul 1728, Pierre Fouchard publică o carte, în care prezintă operaţiuni şi proceduri
protetice, din care amintim retenţionarea unor proteze dentare superioare cu ajutorul adeziunii şi
presiunii atmosferice, tehnică preluată de la japonezi, ce o utilizau pentru protezele confecţionate
din lemn, în urmă cu două secole. S-au descoperit peste 120 de astfel de proteze, datând din
perioada anilor 1500-1850, cea mai veche aparţinând unei preotese budiste. (4) Lemnul folosit de
japonezi pentru sculptarea protezelelor dintr-o bucată era de specii dulci (cireş, cais) şi presupunea
o amprentă anterioară în ceară de albine, după care se realiza un model din lemn. Proteza era
modelată în lemn, astfel încât să se potrivească în mare cu relieful modelului şi odată terminată se
aplica în gură, după o prealabilă pensulare a câmpului protetic cu un pigment, menit să pună în
evidenţă zonele de retuşat.

Pe această bază de lemn astfel realizată erau fixaţi dinţi din marmură, os sau chiar dinţi
umani. Fouchard realizează prima proteză mobilă din fildeş, ancorată de antagonişti cu arcuri
fixate în nişe şi reuşeşte să fixeze o proteză, ce înlocuia molarii de ambele părţi ale arcadei, cu
ajutorul a două bare metalice aplicate vestibular şi oral, faţă de dinţii frontali. Pentru meritele sale
în tehnica protezării Fouchard este denumit “părintele protezei moderne”(fig.2,3) (8)

a b

Fig.2– a - proteză sculptată în os cca în anul 1500

- b - proteză sculptată în fildeş cca în anul 1790

(după Iftimovici 1995)

Fig. 3 – Metoda de fixare a
dinţilor cu ajutorul a două bare
de metal (Fouchard sec.VIII) după
S. Dumitrescu 1970)
 El imaginează primul aparat rotativ pentru tratamentul dentar, precursorul aparaturii
perfecţionate de astăzi.(5) Harrrington, în anul 1864 inventează propulsia frezei cu un mecanism şi
în anul 1871 Morrison va introduce prima freză acţionată cu o pedală de picior. Prima freză
acţionată electric este introdusă de Green în anul 1891, moment din care aparatura dentară va
cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă.

În anul 1700 sunt amintite pentru prima dată modelele de ceară, ceara fiind utilizată, pentru a
se sculpta forma dintelui, care apoi era reprodusă în os sau fildeş de către un meşteşugar.

La Paris spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, Dionisos (Paris) foloseşte pentru confecţionarea
dinţilor mărgeanul, substanţă minerală, care va iniţia drumul spre introducerea dinţilor artificiali
din materie minerală. Acum apar primele discuri abrazive utilizate în protetica dentară şi sunt
primele tentative de îndepărtarea a unor lucrări protetice (10).

În anul 1746 apar menţionate prima dată croşetele de aur folosite pentru înlocuirea
ligaturilor cu sârmă de metal, pentru menţinerea artificială a dinţilor, iar în anul 1796 ele vor fi
folosite şi pentru menţinerea protezei parţiale.

Apar primele proteze totale din porţelan ars în Franţa (Duchateau 1774, Dubois-Chermant
1788 citaţi de 4), anul 1789 fiind anul din care porţelanul va fi folosit în confecţionarea protezelor,
punându-se astfel bazele dezvoltării ştiinţifice a artei restaurării arcadelor dentare edentate.

În secolul al XIX-lea se remarcă trecerea de la extracţiile mutilante, cauzatoare de edentaţii

precoce la o terapie conservativă, de depistare precoce şi tratamentul corect al cariei dentare şi de
restaurare a cavităţilor create cu noi materiale restauratoare, ceea ce va reduce simţitor pierderea
dinţilor prin carii complicate (6).

Secolul al XVIII-lea şi jumătate din secolul al XIX-lea este dominat de apariţia a noi teorii,
privind etiologia leziunii carioase, se dezvoltă foarte mult parodontologia, apar primele intervenţii
chirurgicale, în scopul păstrării dinţilor pe arcadă, apar metode noi de igienă orală, se dezvoltă
industria scobitorilor (1880 ) şi sunt fabricate primele periuţe de dinţi.(10)

Primele linguri de amprentare ale câmpului protetic apar în anul 1820 şi este utilizat gipsul ca
material de amprentă, pentru menţinerea protezelor se folosesc camera de vid, ventuzele sau
magneţii. În anii care vor urma, vor apare din ce în ce mai multe cunoştinţe menite să permită
înlocuirea cât mai biologică a dinţilor extraşi. În paralel, metodele de tratament a leziunilor
carioase şi bolilor parodontale se îmbunătăţesc şi creşte perioada păstrării dinţilor pe arcade, scad
numeric edentaţiilor precoce.

Cerinţa majoră a secolului XIX era de realizare a unor proteze dentare uşoare, estetice şi
funcţionale cu .materiale corespunzătoare, altele decât cele folosite până în anul 1855 (fildeş sau
dinţi de hipopotam, etc) .

În anul 1855, inginerul chimist american Charles Goodyear brevetează o metodă de obţinere
a cauciucului vulcanizat, care va fi utilizat şi la confecţionarea bazei protezelor. Divenelle,
întemeietorul restaurărilor moderne prin punţi dentare, descrie în anul 1856 o metodă prin care, la
extremitatea unei rădăcini adapta un mulaj, la care apoi ataşa un dinte artificial (12) Secolele XIX
şi XX sunt marcate de progrese industriale fără precedent, precum cele din tehnologia materialelor,
care permit dezvoltarea modernă, impetuoasă a medicinei dentare, cu apariţia de noi materiale utile
în protetica dentară, mai performante, mai bine integrate aparatului dento-maxilar. Apar turaţia
înaltă, radiografiile panoramice, metode noi de diagnostic, stomatologia clasică se imbogăţeşte cu
ramuri noi. Medicina dentară este preocupată mai cu seamă de menţinerea sănătăţii dinţilor şi
parodonţiului, de evitarea şi amânarea cât mai mult timp a extracţiilor dentare, de introducerea în
practică a unor materiale şi tehnici performante.(6,10)

Apariţia acrilatului şi a porţelanului performant, diversificarea materialelor de amprentă, a

tehnologiei de fabricare a lucrărilor protetice au făcut ca treptat edentaţia să nu mai reprezinte
motiv de invalidare, aspectul estetic şi funcţional al dinţilor de înlocuire, devin cerinţe primordiale
ale pacienţilor.

În anul 1907, Taggert devine autorul uneia din cele mai importante realizări din protetica
fixă, el introduce metoda tehnică a “cerii pierdute“, pentru realizarea unei lucrări protetice din aur
(Marmasse), tehnică ce a revoluţionat procedeele de restaurare a unei edentaţii anterioare şi a făcut
posibilă obţinerea de coroane de aur faţetate ¾ , cu reducerea la minim a vizualizării aurului.

Granger introduce în anul 1940 tehnica de ardere a porţelanului pe suport de iridium-platină,

în locul tehnicii prin care, din anul 1930, faţetele de porţelan erau ataşate coroanelor dentare. (citat
de 12) Între anii 1970-1980 apare conceptul de restaurare parţială fixă, menţinută prin
demineralizare acidă. Thompson şi Livaditis descriu o tehnică pentru îmbunătăţirea retenţiei
scheletului metalic, prin demineralizarea electrolitică a metalului, etc.

Realizări importante se fac în domeniul biointegrării lucrărilor protetice prin utilizarea

implanturilor dentare, un vechi vis devenit realitate. Primele metode de implanturi intraalveolare
sunt citate în urmă cu cca. 3000 de ani, papirusul Ebers descriind existenţa unor incluziuni de aur
în maxilare, găsite la mumii. În anul 1839 s-a găsit în Honduras un craniu, ce aparţinea epocii
precolumbiene, ce avea în locul unui incisiv lateral inferior o piatră neagră, proteză suportată şi
utilizată bine de purtător, lucru demonstrat de prezenţa depozitelor tartrice, atât la nivelul
implantului, cât şi a dinţilor vecini.

Tehnica implanturilor dentare se dezvoltă în tot cursul secolului XIX, dar mai cu seamă în
secolul XX, apar o multitudine de modele de implanturi, astfel încât azi, implanturile dentare sunt
unanim acceptate şi folosite în practica dentară, permiţând o rezolvare spectaculoasă a unor cazuri
dramatice, ce nu-şi găseau rezolvare optimă prin tehnicile uzuale.

În concluzie, această privire retrospectivă asupra trecutului istoric al dezvoltării ştiinţei şi

artei de înlocuire a dinţilor absenţi, a cauzelor şi a metodelor de rezolvare terapeutică a
edentaţiilor, în raport cu epoca dată, permite evidenţierea faptului că, de la începuturile sale şi până
în prezent, omul antic deopotrivă cu cel modern a fost şi este preocupat de refacerea integrităţii
morfo-funcţionale a arcadelor dentare, de aspectul estetic al acestora. Dezvoltarea medicinei
dentare moderne, în mod incontestabil nu ar fi fost posibilă fără calea ascendentă a dezvoltării
bazelor fundamentale ale medicinei în general, ale ştiinţelor fundamentale în domeniul fizicii,
chimiei, metalurgiei, etc.

APORTUL LUI LEONARDO DA VINCI ÎN DEZVOLTAREA STOMATOLOGIEI

Introducere
În civilizaţia şi cultura universală, sec. XIV-XVI reprezintă o cotitură de mare însemnătate.
Apare curentul renascentist, curent caracterizat prin plasarea omului în centrul preocupărilor
sale şi prin emanciparea tuturor ştiinţelor, literaturii şi artelor plastice.
 În această epocă, în medicină se dezvoltă trei mari domenii, şi anume: anatomia şi
fiziologia, patologia generală şi chirurgia. Medicina cunoaşte o dezvoltare rapidă, datorită
apariţiei unui mod nou de gândire în dezvoltarea filozofiei, literaturii, artelor plastice, care
redescoperă frumuseţea trupului uman, acum apare experimentul medical, verificarea prin
reproducerea experimentală a unor fenomene ale vieţii (circulaţia sângelui în vene şi artere).(1)

După anul 1400, foarte mulţi anatomişti, artişti plastici, pictori au trecut, pentru aflarea
directă a adevărului, la disecţii pe cadavre şi aceasta, cu toate interdicţiile oficialităţilor vremii şi
a pedepselor aspre, la care erau supuşi cei prinşi asupra faptului (2). Anatomia a fost vârful de
lance al luptei împotriva dogmaticii medievale, fapt realizat prin apelul la izvoarele originale,
precum traducerile lucrărilor lui Avicena şi Aristot. Cel mai de seamă reprezentant al anatomiei
a fost Galen, considerat sacrosant. Cartea sa De usu partium (1490), din care în timpul lui da
Vinci existau fragmente traduse, a stat o lungă perioadă de timp la baza cunoştinţelor anatomice.
Acestea erau pline de inexactităţi, nu erau originale, ci prelucrate după cultura arabă şi aveau,
pe lângă o serie de omisiuni de traducere şi multe compilaţii ale traducătorilor.(3).

Leonardo da Vinci citează de multe ori anatomia lui Mundino de Luzzi din anul 1478 şi
foloseşte terminologia anatomică a lui Hieronimo Manfredi şi a lucrat alături de anatomistul Marc
Antonio de la Torre (1487-1511), care profesa la Padova.(1)

În această epocă se face simţită din ce în ce mai stringent necesitatea aflării adevărului
direct, posibil doar prin disecţia corpului uman. Odată cu această tendinţă apar şi anatomişti noi,
cărora le revine meritul primelor tratate de anatomie, bazate pe observaţia directă.
Unul din artiştii care au trecut peste interdicţiile religioase, cu privire la disecţie a fost
Leonardo da Vinci, anatomist autodidact, care a lucrat alături de medici celebri ai timpului său
(3). El a depăşit ştiinţa timpului său cu câteva secole, atât în anatomie, cât şi în alte domenii ale
ştiinţei, pe care le-a abordat, ca uomo universale al Renaşterii.

Date biografice.

Leonaro da Vinci s-a născut în Toscana, în apropierea târguşorului Vinci, la data de 15

aprilie 1452, ca fiu nelegitim al unui notar Ser Pietro şi al unei ţărăncuţe Catarina şi a crescut pe
lângă mama sa. Tatăl său s-a ocupat de bunăstarea şi educaţia fiului şi a decoperit de timpuriu
talentul său la desen de aceea, în anul 1468 l-a dat pentru educaţie la atelierul pictorului şi
sculptorului Verrochio, “maestrul cel mai original şi mai învăţat din Florenţa” (4)

Autoportretul său, de o mare expresivitate, realizat între 1510-1513, aflat la Biblioteca

Regală din Torino, realizat spre sfârşitul vieţii sale la aproximativ 60 de ani, folosind printre
primii tehnica sanguina, îl înfăţişează ca pe un înţelept, cu o figură bărboasă, un filosof care
contemplă liniştit pragul morţii.(5) (Fig, 1 ).

Fig.1: Leonardo da Vinci –autoportret

(după Sabetay- Leonardo da Vinci, Ed. Meridiane 1967)

A primit o educaţie polivalentă şi a învăţat legile perspectivei, iar din anul 1470 face parte
din gruparea pictorilor (6). A fost pictor, arhitect, inginer, scriitor, sculptor, etc., lăsând o
cantitate mare de manuscrise, note şi desene referitoare la diverse domenii: fortificaţii militare,
hidraulică, mecanică, botanică, geologie, dar şi anatomie, detalii asupra fizionomiei umane,
mecanicii mersului, etc. (6), Pasiumea sa pentru structurile corpului uman şi ale unor animale a
avut drept scop şi realizarea unor aparate bazate pe imitarea funcţiilor organismului (bionică) (1).
Carnetele lui Leonardo sunt pline de schiţe, crochiuri, note luate pe viu, completate de comentarii
scrise invers (era stângaci).

Operele sale, datorită multiplelor sale preocupări şi a faptului că, rezerva mult timp
meditaţiei înainte de a începe lucrul, sunt puţine la număr. A pictat aproximativ 40 de tablouri,
cele mai multe fiind pierdute, rămânând până în zilele noastre cam 15 (7).

Activitatea sa polivalentă s-a desfăşurat pe mai multe perioade:

 - 1468-1476 - este ucenicul lui Verrochio la Florenţa;
- 1482- 1499 – se află la Milano ca inginer militar, la curtea ducelui Lodovico Sforza;
- 1502 – este inginer militar la Cesare Borgia;
- 1503- 1508 – trăieşte şi lucrează la Florenţa;
- 1508-1513 - se află din nou la Milano;
- 1516-1519 – se află în Franţa la conacul Cloux, în apropiere de Amboise, lucrând pentru
regele Francisc I al Franţei, unde moare în anul 1519 (7).
Leonardo da Vinci nu este primul anatomist, dar poate fi considerat ca primul morfolog,
cercetător al formelor exterioare. Noutatea desenului lui anatomic constă în utilizarea desenului
tridimensional, precum şi prezentarea demonstraţiei într-un spaţiu neutru (albul colii de hârtie),
fără decoraţiile florale sau adaosuri extraştiinţifice, de care erau pline în general, desenele
celorlaţi anatomişti ai vremii (3).

Contribuţii la cunoaşterea anatomiei extremităţii cefalice.

Studiile de anatomie ale lui Leonardo da Vinci au dat naştere unora din cele mai frumoase şi
interesante desene ale sale . Din păcate, acestea au fost prea puţin cunoscute de urmaşii săi.
Astfel, în anul în care a murit el, Andreas Vesallius, considerat a fi cel mai de seamă anatomist al
timpului său, nu împlinise 5 ani şi nici el şi nici urmaşii săi nu au aflat de comoara reprezentată de
desenele anatomice, lăsate de genialul da Vinci (1)

După da Vinci, corpul uman era dominat de un sistem de proporţii, acestea fiind reflexul
unei armonii matematice, cheie a cunoaşterii naturii şi a creaţiei artistice.

Leonardo da Vinci a desenat oase, muschi, globul ocular, diferite organe (inima, creier, uter
gravid, etc.), pentru care a efectuat, după spusele sale, peste 30 de disecţii, alături de anatomistul
Marc Antonio della Tore (3), dorind să scrie un atlas de anatomie în 120 de fascicole, pentru care
a efectuat peste 1000 de desene adnotate cu înscrisuri în limba toscană, deoarece nu cunoştea
limba italiană îndeajuns de bine, pentru a o scrie (2).

Desenele sale de anatomie reprezintă o mică parte din opera sa ştiinţifică teoretică (228
pagini din aproximativ 5000 pagini de manuscris existente), cele mai multe din acestea găsindu-
se la biblioteca “Windsor”, formând mai multe grupe din care, cele mai importante sunt grupele
însemnate Dell` Anatomia notate An, foglia A şi B şi grupa Qu (Quaderni d`Anatomia). Alte
desene de anatomie se găsesc la British Museum, Turin şi biblioteca Ambrosiana din Milano. (3)

Leonardo da Vinci este inovatorul unor tehnici de studiu anatomic: secţiune încrucişată,
injectare de ceară fierbinte în cavităţi, pentru a le menţine forma, etc., ,,a fost interesat de
mecanica mersului uman si localizarea sediul sufletului uman în creier (1504-1507), etc.”.

Între desenele sale se regăsesc şi cele care se referă la morfologia regiunii maxilo-faciale, cu
o valoare practică şi metodologică deosebită.

În lucrările sale se regăsesc desene, care reprezintă secţiunea frontală a jumătăţii drepte a
craniului, unde apar şi desene ale dinţilor. (8) (Fig.2)

Fig.2.: Secţiune frontală a ½ drepte a craniului şi desenul tipurilor de dinţi

După Zöllner F. –Leonardo da Vinci 1452-1519.
Anatomical drawnings.Taschen est. 1980.
Pe desen se observă sinusurile frontal şi maxilar, dar şi plasarea dinţilor în alveole.

Adnotaţia marginală a desenului dă următoarele explicaţii (după 3,8): “Cavitatea care

adăposteşte ochiul şi cavitatea osului, care sprijină obrazul (maxilarul) şi cavitatea gurii şi a
nasului au aceeaşi profunzime şi se termină pe o verticală, dedesubtul sediului simţului comun
(“sensis communis”), localizat în ventricolul al treilea. Adâncimea fiecărei cavităţi este egală cu
1/3 a feţei omului, adică a distanţei de la bărbie la implantaţia părului”.
 Tot aici, da Vinci descrie existenţa a 6 molari superiori, fiecare cu câte 3 rădăcini, 2 în
partea exterioară şi 1 în partea dinăuntru a maxilarului, primele 2 crescând în 2-4 ani, 4 molari
(premolari) cu câte 2 rădăcini, una înăuntrul şi alta în afara maxilarului, 2 dinţi principali (dinţii
ochiului, caninii) cu o singură rădăcină şi 4 dinţi care taie (incisivii), cu o singură rădăcină.

La mandibulă există tot 16 dinţi ca la maxilar, dar molarii au doar 2 rădăcini, ceilalţi dinţi
fiind la fel ca la maxilar.

Funcţia acestor dinţi la animale este “ dintele II prinde prada, dintele IV taie , dintele VI
macină” (3,8).

Foarte interesante sunt descrierile formaţiunilor anatomice, a căror fiziologie nu a putut să o

controleze sau să o experimenteze şi în acest sens amintim constatările sale privind musculatura
feţei, a orbicularului buzelor, sub influenţa căruia gura “se reduce” la ½ din lungimea sa maximă,
produsă prin tracţiunea buccinatorilor. El observă şi diferenţa între contracţia porţiunii periferice a
orbicularului, care presează buzele şi cea centrală, care le strânge.

Leonardo da Vinci a studiat şi a redat aceste mişcări ale buzelor şi limbii în desene de mare fineţe (Fig.3)

Fig.3: Studiul musculaturii buzelor şi a mişcărilor limbii

După Zöllner F. –Leonardo da Vinci 1452-1519.
Anatomical drawnings.Taschen est. 1980.
El descrie şi efectul mecanic al contracţiei muşchilor pieloşi şi constată existenţa unei relaţii
între mărimea muşchiului şi forţa lui mai ales, prin comparaţia muşchiului maseter cu cel
temporal.

Toate aceste observaţii se regăsesc ca adnotaţii pe desenele sale, în care el descrie muşchiul
m (maseter), cel mai mare muşchi, muşchiul notat pe figură cu n (pterigoidianul) şi notaţi cu o,c
doi muşchi (zigomatici), muşchii laterali ai feţei şi ai gurii, muşchi care închid şi deschid gura,
carnea musculară care se naşte pe gingiile superioare şi se termină la cele inferioare, cu funcţiile
lor şi particularităţile fiziologice ale acestora. El notează şi care sunt nervii, care deservesc
muşchii obrazului.(Fig,4,5)

Fig 4: Muşchii masticatori şi faciali

După I. Ghiţescu Stomatologia (Stom.Buc. 1964)

Fig.5: Vasele faciale şi nervul maxilar superior (1501-1506)

După I. Ghiţescu Stomatologia (Stom. Buc. 1964)

O altă preocupare importantă a lui Leonardo da Vinci este cea referitoare la proporţiile corpului, capului şi
ale feţei, care rămân şi astăzi de actualitate. Pătratul profilului şi pătratul planului anterior al feţei constatate de da
Vinci, stabilesc cele mai bogate şi mai utile relaţii dimensionale .

La fel de interesante sunt şi stabilirea pometului, situat la ½ distanţei dintre vârful nasului şi
lobul urechii, precum şi stabilirea pe aceeaşi linie orizontală a şanţului mentolabial şi a unghiului
mandibulei sau coresondenţa pe aceeaşi linie verticală a conductului auditiv extern, a articulaţiei
umărului, a coapsei şi a piciorului.

El stabileşte şi egalitatea celor 3 etaje ale feţei (frunte, faţa superioară, nas, faţa mijlocie şi
faţa inferioară), cât şi raporturile înalţimii capului (!/8) sau a înălţimii feţei (1/10- lungimea
mâinii) cu îănălţimea corpului. Aceste valori se regăsesc şi azi în ortodonţie, chirurgie reparatorie
şi estetică. (3,8) (Fig.6,7,8)

Fig.6. Poziţiile capului

După . Zöllner Frank –Leonardo da Vinci 1452-1519.
Proportion drawning– Taschen est. 1980

a b
Fig 7a, b: Proporţiile feţei.
a.Proportiile profilului
b.Proportiile feţei (plan anterior)
După . Zöllner Frank –Leonardo da Vinci 1452-1519.
 Proportion drawning– Taschen est. 1980

Originalitate desenelor anatomice ale lui Leonardo da Vinci este foarte evidentă, prin
comparaţie cu alte iconografii ale lucrărilor din quatrocento şi chiar cu lucrări apărute mai târziu,
cum sunt cele ale lui da Carpi (1520-1521), considerat a fi părintele iconografiei anatomice şi cea
a celebrului Andreas Vesallius, apărută în anul 1542, desenată de un gravor flamand (Jean Kalker)

Din păcate, prin circulaţia restrânsă a manuscriselor leonardeşti, prin comparaţie cu cu alte
tratate tipărite, Leonardo da Vinci se situează din acest punct de vedere în afara istoriei. Astfel,
în anul în care a murit el. Andreas Vesallius, considerat cel mai de seamă anatomist al timpului
său, nu împlinise 5 ani şi nici el şi nici urmaşii săi nu au aflat de comoara reprezentată de
desenele anatomice, lăsate de genialul da Vinci (1)

Concluzii

Geniul universal al lui Leonardo da Vinci, aportul lui deschizător de drumuri în artele
plastice, dar şi în alte domenii, precum cele ale cunoaşterii corpului uman, forţa lui de anticipare,
neegalată vreodată în întreaga desfăşurare a ştiinţei mondiale sunt astăzi unanim recunoscute.

Din perspectiva actuală, opera anatomică a lui Leonardo da Vinci intră în actualitate, prin
desenele sale, el este privit azi ca întemeietorul stilului ştiinţific al desenului anatomic. De
necontestat apare şi aportul său, privind anatomia feţei şi gâtului, unele din aceste valori
regăsindu-se şi azi în ortodonţie, chirurgie reparatorie şi estetică.

CONTRIBUŢIA STOMATOLOGIEI LA DESCOPERIREA ŞI DEZVOLTAREA

ANESTEZIEI
 Combaterea durerii în tratamentul diferitelor boli, ce se însoţesc de aceasta, ca şi găsirea
unor soluţii, pentru efectuarea intervenţiilor chirurgicale în deplină linişte pentru pacient şi medic
au reprezentat deziderate majore ale practicii medicale, din cele mai vechi timpuri şi până în
prezent.
De-a lungul timpului s-au preparat somnifere şi narcotice dintr-o mare varietate de plante:
mac, cânepă, beladonă, marijuana. A fost folosită gheaţa ca anestezic local, de asemenea
alcoolul, s-au încercat chiar şi tehnici de hipnoză. Însă marile descoperiri, în ceea ce priveşte
substanţele anestezice nu aveau să fie făcute până în secolele XVIII-XIX.

Oxidul nitros
Chimiştii făceau progrese rapide în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Multe gaze au
fost izolate, incluzând azotul (Daniel Rutherford în anul 1772) şi oxigenul, în anul 1774, de către
pastorul englez Joseph Priestley, un pasionat de chimie, care, cu 2 ani înainte descoperise oxidul
nitros. Moare la 71 de ani, fără să fi testat pe oameni calităţile anestezice ale descoperirii sale. Se
spera însă, că aceste noi gaze ar putea ajuta la învingerea bolilor. Pentru a putea experimenta,
medicii au înfiinţat „institute pneumatice”, unde o multitudine de gaze erau administrate unor
pacienţi, care sufereau de boli diferite, începând cu TBC şi până la boli de stomac.

Un chimist şi fizician englez, Humphry Davy (1778-1829), la vârsta de 21 de ani a fost

numit director al celui mai mare institut de acest fel, la Clifton, Anglia. Davy a făcut experimente
cu multe gaze, dar a fost extrem de intrigat de oxidul de azot. Expunând animalele, şi chiar pe
sine acţiunii gazului, a făcut observaţii extrem de interesante, inclusiv faptul că, inhalarea gazului
producea senzaţii foarte plăcute şi chiar predispunea la reducerea sensibilităţii la durere. În anul
1800 şi-a publicat descoperirile într-un compendiu intitulat: „Cercetări chimice şi filozofice,
privind mai ales oxidul nitros”, în care a făcut următoarea afirmaţie profetică: „cum oxidul nitros
în activitatea sa vastă pare capabilă să distrugă durerea fizică, ar putea fi folosit cu mult succes în
operaţii chirurgicale puţin sângerânde”.

Oxidul nitros produce iniţial excitaţie, iar mai târziu sedare şi inconştienţă. Deşi nu a
reuşit să profite de cel de-al doilea atribut al gazului, lumea medicală a devenit conştientă de
primul – studenţii la medicină făceau petreceri, în care oxidul nitros era inhalat, pentru efectele
plăcute pe care le producea.

În aceşti ani, artişi, de fapt circari ambulanţi, care îşi spuneau profesori, străbăteau Statele
Unite, organizând demonstraţii publice cu efectele oxidului nitros.

Pe data de 11 decembrie 1844, un tânăr dentist din Hartford, Connecticut, pe nume

Horace Wells (1815-1848) a participat la unul din spectacolele Prof. Colton. Un cunoscut de-al
lui Wells, care făcea parte dintre voluntari s-a lovit puternic la picior, împiedicându-se pe scenă,
dar nici nu şi-a dat seama că este lovit. Wells a înţeles imediat implicaţia acestui fapt. I-a cerut
lui Colton să vină la biroul său a doua zi dimineaţa cu o cantitate de oxid nitros, iar un coleg, Dr.
John Riggs a extras unul din molarii de minte ai lui Wells, după ce acesta inhalase gazul.
Trezindu-se, el a exclamat: „n-am simţit nici măcar cât înţepătura unui ac. O nouă eră în extracţia
dinţilor a început.”

După ce a folosit oxidul nitros pe câţiva pacienţi, Wells a făcut o petiţie la Spitalul
General din Massachusettes, apoi la instituţia medicală supremă, pentru oportunitatea de a
demonstra marea sa descoperire. În ianuarie 1845, Wells a apărut în faţa clasei Doctorului John
Collins Waren şi i-a extras un dinte unuia dintre studenţi. Din nefericire a oprit gazul, când
pacientul era încă în faza de excitaţie şi studentul a ţipat, aparent acuzând dureri. Deşi tânărul a
insistat că nu simţise nimic, Wells a fost fluierat şi huiduit, iar demonstraţia a fost considerată un
eşec. Nedescurajat, Wells s-a întors la practica sa, continuând să folosească gazul pentru
extracţii. A discutat despre munca sa cu un fost student, un dentist practician pe nume Wiliam
T.G. Morton (1819-1868).

Eterul

Morton făcea cursuri medicale în Boston şi avea ca instructor un chimist, Charles

Jackson (1805-1880), cu care discuta despre noua metodă de combatere a durerii a lui Wells.
Jackson i-a sugerat să încerce eterul. Jackson obişnuia să inhaleze eter, devenind deseori
insensibil.

După ce a experimentat drogul pe animale mici şi chiar pe propria-i persoană, Morton era
pregătit să extragă dinţi, cu ajutorul acestei substanţe gazoase. Prima sa încercare a fost un
succes: „spre seară, un om care locuia în Boston a venit cu mari dureri, solicitând o extracţie. El
se temea de extracţie şi a întrebat, dacă nu putea fi hipnotizat. I-am spus că aveam ceva mai bun.
După inhalarea eterului, a devenit inconştient aproape imediat. Era întuneric şi Dr. Hayden mi-a
ţinut lampa, în timp ce am extras un premolar cu rădăcini puternice. Pulsul nu a fost foarte
modificat şi nici nu s-a produs relaxare musculară. Şi-a revenit imediat şi nu-şi amintea nimic,
din ceea ce i se făcuse. A rămas câtva timp, discutând despre experiment. Aceasta se întâmpla pe
data de 30 septembrie 1846.”, menţiona Morton în notiţele sale.

Morton a apelat apoi la Dr. Warren, pentru şansa de a demonstra calităţile noului său
drog, pe care, într-o încercare de a păstra secretul l-a numit „Letheon”. Pe data de 16 octombrie
1846, aproape la 2 ani de la încercarea nereuşită a lui Wells, Morton a administrat eter, după care
Dr. Warren a excizat o tumoră de la gâtul unui tânăr. Warren s-a întors apoi către publicul amuţit
de uimire, şi a exclamat: „Domnilor, aceasta nu este o înşelăciune”.

Ştirile despre această descoperire epocală au făcut rapid înconjurul lumii. Peste doar 2
luni a fost făcută la Londra prima operaţie de amploare, sub anestezie cu eter (Liston). Pe 21
decembrie 1846, a fost amputat un picior, în timp ce pacientul dormea sub efectul eterului.

Wells, Morton şi Jackson au solicitat onorariul de 10.000$ votat de Congresul SUA,

pentru descoperirea anesteziei. În acest moment apare o figură nouă, Crawford Long, un medic
necunoscut din Jefferson, Georgia. El pretindea că a folosit eterul, încă din anul 1842, având
declaraţii în sprijinul acestui fapt, chiar de la pacienţii lui. Nu i se poate acorda însă prea multă
credibilitate, deoarece nu a scris despre descoperirile sale şi nici nu a vorbit despre acest subiect
în faţa unui public avizat, decât după ce Wells şi Morton făcuseră demonstraţiile lor.

Controversa asupra descoperirii anesteziei a durat mulţi ani, până când Congresul a
hotărât să-şi retragă oferta.

Horace Wells, după ce a încercat mulţi ani să-şi atragă recunoaşterea ce i se cuvenea, s-a
sinucis. Jackson a înnebunit, fiind internat la un ospiciu, iar Morton a sărăcit în urma bătăliilor
juridice.

Nu se pune în discuţie marea influenţă a demonstraţiei reuşite de Morton, cu privire la

eficacitatea eterului în eliminarea durerilor şi a modului, cum aceasta a grăbit acceptarea
anesteziei. Wells a avut doar o singură publicaţie ştiinţifică despre oxidul nitros (1847). Oricum,
supravieţuirea metodei continuă să fie un determinant important în adjudecarea priorităţii. Acum,
după mai mult de 150 de ani ar fi poate cinstit să-i cităm pe Wells împreună cu Morton, pentru
diviziunea onoarei în descoperirea lor. De fapt, folosirea eterului a dispărut în majoritatea
clinicilor, în timp ce oxidul nitros, utilizat în 65% din procedurile anestezice este moştenirea cea
mai durabilă.

În anul 1864, Asociaţia Americană Dentară i-a recunoscut lui Horace Wells meritul, de a
fi introdus anestezia în SUA.

Anestezia în stomatologie

La doar 2 luni de la demonstraţia lui Wells şi la 2 zile de de la operaţia de amputaţie a lui

Liston, un remarcabil tânăr dentist din Londra, James Robinson (1816-1862) a făcut prima
extracţie cu eter din Anglia, extrăgându-i un molar unei tinere. Aparatul lui Morton consta dintr-
un glob de sticlă, în care era plasat un burete saturat cu eter. Robinson şi Liston au inventat un
echipament diferit de cel al lui Morton. Cercetătorii au început să experimenteze diferite
dispozitive, pentru administrarea gazului, astfel încât să controleze administrarea gazului şi să
facă anestezia mai sigură.

În noiembrie 1847, un cercetător scoţian pe nume James Simpson a introdus cloroformul,

un anestezic mai plăcut şi mai uşor de administrat, decât eterul. Medici stomatologi şi chirurgi de
pe ambele maluri ale Atlanticului l-au adoptat cu entuziasm. Dar cloroformul este şi foarte
periculos, în foarte scurt timp relatându-se în revistele de specialitate, despre moartea unor
pacienţi tineri, viguroşi, datorită administrării cloroformului, în timpul extracţiei dentare. În
consecinţă, eterul a devenit iar anestezicul de elecţie.

Adoptarea universală a oxidului nitros în stomatologie a fost prea mult întârziată, mai
exact 17 ani. Garner Quincy Colton este responsabil de reintroducerea lui. În anul 1862, la o
demonstraţie în New Britain, Connecticut, o femeie din public îi cere oxid nitros, pentru ca
stomatologul ei (Dr. Dunham) să îi poată face o extracţie. Operaţia a fost un succes deplin, aşa
încât în timpul unui an l-a administrat la mai mult de 600 de pacienţi. Colton, care îl aproviziona
pe Dunham s-a asociat cu mai mulţi dentişti cu renume şi a deschis o clinică în New York.
 Oxidul nitros a fost folosit doar sporadic de către dentiştii europeni, înainte de anul 1870.
Prin eforturile unui dentist american, Dr. Thomas W. Evans (1823-1897), oxidul nitros a fost
acceptat în afara SUA. Evans a emigrat în Franţa, în anul 1847, pentru a se asocia cu Dr.
Cristopher Bremster, la Paris. Acolo Evans a introdus 2 poceduri inovatoare: utilizarea
amalgamului de argint pentru obturaţii şi cauciucul vulcanizat (o formă inflexibilă de cauciuc-
ieftin, durabil şi uşor), pentru baza protezelor mobile. În scurt timp, el a devenit stomatologul
viitoului împărat Louis Napoleon şi al majorităţii familiilor regale de pe continentul european.

În anul 1867, Evans a participat la Expoziţia Universală de la Paris, ca trimis al SUA.

Acolo îl întâlneşte pe Gardner Colton, care demonstra folosirea oxidului nitros în anestezia
stomatologică. Evans devine un entuziast susţinător al gazului. Ca medic atent şi responsabil, a
studiat proprietăţile gazului, pentru a determina concentraţia optimă şi metodele cele mai bune de
administrare, deoarece procedura era la începuturi şi specialiştii nici măcar nu erau siguri, dacă
gazul ar trebui administrat cu pacientul şezând sau culcat.

Evans a mers în Anglia, pentru a-şi famliariza colegii cu oxidul nitros. Conservatorul
stabiliment medical britanic a făcut mai multe încercări de discreditare a noului anestezic.
Revista medicală „Lancet” oferea în anul 1868 o evaluare extrem de negativă şi eronată a
substanţei. Dentiştii britanici au fost mai deschişi la minte şi au acceptat anestezia cu oxid nitros
imediat. Nu a fost niciodată înlocuit în Anglia, fiind considerat, drept cel mai bun şi cel mai sigur
anestezic general. În acelaşi an, în care revista „Lancet” făcea remarcile sale compromiţătoare,
„Revista Britanică de Ştiinţe Dentare” plătea un tribut strălucitor Doctorului Evans: „oricarea va
fi soarta finală a oxidului nitros, stomatologia britanică nu va uita niciodată dărnicia cu care Dr.
Evans şi-a dedicat timpul şi banii, pentru introducerea printre confraţii englezi, a ceea ce el
considera un ajutor valoros în munca lor şi o inestimabilă binefacere, pentru umanitatea în
suferinţă.”

Pentru a estima, ceea ce lumea îi datorează lui Horace Wells e suficient, doar să ne
imaginăm starea psihică a unui pacient, în aşteptarea unei intervenţii chirurgicale, fără anestezie.

Mulţumită lui Wells, doar 3 ani mai târziu bolnavii nu mai erau, conform versurilor lui
Wordsworth, „sortiţi să meargă în compania durerii, fricii şi a vărsării de sânge.”
 Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, datorită impurităţii gazelor, ce conduceau la efecte
secundare, precum greaţă, vomă şi excitabilitate neuro-vegetativă, asistăm la o tendinţă de
reducere a utilizării gazelor în stomatologie.

Deşi descoperirea anesteziei generale se datorează celor 2 dentişti, totuşi stomatologia,

din cauza dificultăţilor de administrare prin inhalare, ca şi a accidentelor la care expunea nu a
beneficiat prea mult de acest tip de anestezie. În schimb, stomatologia şi îndeosebi chirurgia
stomatologică au beneficiat din plin de introducerea în practică a anesteziei locale.