Curs Materiale Dentare MD 3

COD DISCIPLINĂ UOMF MD 0601,
SEMESTRUL II, 4 CREDITE

TITULAR CURS: ŞEF LUCRĂRI BONTA DAN
MATERIALE DENTARE CURS ANUL III STOMATOLOGIE
Curs 1
Istoricul materialelor dentare
Printre cele mai timpurii exemple de proteze se numără structurile din

aur ale fenicienilor, etruscilor, grecilor şi romanilor, care datează cu câteva
secole înaintea începuturilor creştinătății. Vechii babilonieni, asirieni şi
begipteni erau familiarizați cu aurul, argintul, cuprul şi plumbul.Fenicienii au
contribuit la răspândirea acestor practici în bazinul mediteranean, fierul fiindu-
le cunoscut înainte de anul 990 î. Hr.
Practica utilizării coroanelor de aur şi punților a înflorit aparent în
Etruria şi Roma în perioada 700-500 î. Hr, ceea ce implică faptul că aceste
populații aveau cunoştințe despre sudură şi alierea aurului.
Dinții utilizați în vechile proteze erau fie uman, fie sculptați din dinți de
animale. Această practică derivă probabil din îndeletnicirile lui HIPOCRAT
(n.460 î. Hr.), care a utilizat ligaturile de sârmă la imobilizarea fracturilor şi a
sârmelor pentru contenții corpului de punte la dinți stâlpi.
Obturarea cavităților a constituit , de asemenea, o preocupare a vechilor
civilizații. CELSUS(sec. I d. Hr.).Recomandă obturarea cavităților extinse cu
plumb.
Perioada medievală şi cea modernă timpurie

Istoricii descriu progrese minore până în anul 1500 d. Hr., dar se îndoiesc
că această perioadă a fost marcată de inactivitate. Între anii 1116 şi 1289 au
fost înființate la Bologna, Oxford, Paris şi Montpellier, universități, având în
componență facultăți de ştiințe medicale. Primele cărți de interes denstistic au
fost scrise în germană, în 1548 de WALTER HERMANN RYEF. Descrierea
exerezei dentine ramolite înainte de obturarea cu aur, a fost făcută de
GIOVANNI DE VIGO(1460-1520).
În perioada 1050-1122, după AL-RAZI, obturarea cavităților era realizată cu
mastic, alaun,miere. Utilizarea eugenolului a fost pentru prima dată amintită de
ABROISE PARÉ, pentru alinarea durerilor de dinți. Acelaşi autor, este creditat
cu prepararea dinților artificiali din os sau fildeş. Precursorul porţelanului a
fost introdus de Jacques Guillemeau, învăţăcel al Iui PΑRÉ, prin topirea
anumitor ceruri, răşini, mastic, pulbere de perle şi corali.
Evul mediu
În lucrarea “Încercarea asupra variatelor arte”, în cartea întîi, călugărul
THEOPHILUS se ocupă în principal de arte. Cartea a doua descrie
predominant arta ceramică şi furnizează o descriere pertinentăa artei sticlarilor.
https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

Pagina 1 din 91
În cartea a treia, autorul descrie lucrul cu metalele şi atribuie un spațiu
considerabil activității aurarilor. Procedeul de turnare al metalelor a fost descris
şi de artistul florentin BENVENUTO CELLINI în capitolul 41 al lucrării
“Memorii” (1558).
Debutul ştiinței stomatologice

Ştiința stomatologică a fost fondată între 1600 şi 1840. PIERRE
FAUCHARD a descris materialele şi practicile timpului său în cartea “Le
chirugien dentist, ou traité des dents” (1728).
Prima menționare a unei proteze parțiale mobilizabile este făcută de
LORENZ HAISTA (1683-1758), citat de VINCENZO GUERINI.
PHILIPP PFAFF este creditat cu prima utilizare a modelelor de gips,
obținute pe baza unei amprente de ceară (1756). Introducerea ceramicii, în
1789, este considerată una din cele mai importante descoperiri. Dentistul
francez NICOLAS DUBOIS DE CHEMANT a realizat în 1788 o proteză
monobloc din ceramică, iar în 1797 a descris porțelanul în cartea “Dissertation
on Artificial Teet”. Dentistul italian GIUSEPPANGELO FONZI a obținut
primul dinte integral ceramic cu mijloace de fixare din platină. (1806-1808).
În MareaBritanie, CHARLES MIEN a scris o carte în care descrie
metoda transplantării (1686). În Edinburgh (1787), au fost preparate cavităţi
retentive pentru obturarea cu aur, iar JAMES SNELL (1832) a folosit cleştii
pentru extracţia dentară.
Materialele dentare au început să fie produse în America, la începutul
sec. al XIX-lea., până atunci fiind importate din Europa.
Prima revistă de specialitate din lume “TheAmerican Journal of Dental
Science” a fost fondată în 1839, iar în 1840 ia ființă prima societate dentară
“The American Society of Dental Surgers”. Una din primele acțiuni ale acestei
societăți a fost să interzică membrilor săi utilizarea amalgamului de argint.
Prima Facultate de Medicină Dentară “ The Baltimore College of Dental
Surgery” , a fost fondată în acelaşi an. Tot în 1840, CHARLES GOODYEAR
a descoperit procesul de vulcanizare cu căldura uscată a cauciucului, care a
făcut posibilă introducerea acestuia ca material dentar sub forma vulcanitului.
Perioada 1840-1900
Între 1839 şi 1884 au fost fondate în SUA 44 de jurnale de specialitate.
Cele 103 societăţi dentare, existente în acel an, au contribuit semnificativ la
diseminarea informaţiilor de specialitate.
În 1844, S.S. WHITE a început producţia dinţilor ceramici, preocupându-
se şi de îmbunătăţirea formei şi culorii lor, iar mai târziu a fondat compania
S.S. White Dental Manufacturing, carealături de firma Ney sunt printre cele
mai vechi din domeniul producătorilor de materiale.
Anul 1844 marchează şi prima amprentare cu gips. În 1847, gutaperca a
fost utilizată ca şi material de obturaţie de canal în amestec cu cloroformul, iar
în 1883—cu eucaliptolul.
A doua facultate de Medicină Dentară a apărut în Cincinnati în 1845. În
1855, ELISHA TOWNSEND şi mai târziu J. FLAGG (1860) au obţinut noi
formule de aliaj argint-staniu. Folia de aur coeziv a fost introdusă de ROBERT
ARTHUR în Baltimore în 1855. ALFRED A. BLANDY (1856) a dezvoltat
plăci din aliaj uşor fuzibil, iar CHARLES MERRY (1858) a realizat un cablu
flexibil pentru antrenarea mecanismelor pieselor de mână. Piesa contraunghi a
apărut în 1862. Utilizarea digii este atribuită lui PINEAS TAYLOR BARNUM
(1864). În 1850 a apărut coroana cu pivot de lemn, în 1878 coroana
RICHMOND, urmată în 1885 de coroană DAVIS. În 1891, BLACK a publicat
teoriile asupra preparării cavităţilor, iar în 1895, cele referitoare la amalgam.

Pagina 2 din 91
Perioada de după 1900
În perioada 1900-1925 s-au intensificat preocupările asupra testării şi
îmbunatăţirii materialelor dentare, dar uniformizarea standardelor de testare a
devenit intensă începând cu anul 1950. În anul 1919, National Bureau of
Standards, la solicitarea guvernului SUA, a formulat specificaţiile referitoare la
amalgam. La ora actuală, toate specificaţiile asupra materialelor dentare sunt
formulate de ADA Standards Committee on Dental Products.
Mai târziu se perfecţionează instrumentele rotative, apar răşinile
compozite, agenţii de sigilare a şanţurilor, foselor şi fosetelor, cimenturilor
polielectrolitice etc. De asemenea, asistăm la diversificarea surselor de
fotopolimerizare, a materialelor compozite (ceromeri, polisticle,ormoceri), a
sistemelor integral ceramice, a tehnicilor de regenerare tisulară ghidată, apariţia
unor sisteme noi de implantare etc.
Materialele dentare
- reprezintă un important domeniu al medicinei dentare;

- sunt într-o continuă diversificare astfel încât să corespundă cerinţelor de pe
piaţă;
- toate materialele comercializate sunt însoţite de un prospect în care există mai
multe date (compoziţie, mod de utilizare, de păstrare, etc.) pe care
specialistul care le foloseşte trebuie să le cunoască.
Evaluarea materialelor dentare

Oricărui material dentar elaborat înainte de a fi lansat pe piaţă i se fac o
serie de teste.
Biotestele se realizează în 3 etape obligatorii :
I. Teste biologice de laborator : se realizează în vitro şi în vivo strict în
laborator ;
II. Teste de laborator pe animale mari;
III. Teste clinice pe cazuri clinice care se oferă voluntar.
Atunci când se constată că într-o etapă testul este pozitiv se opreşte
evaluarea şi se comunică observaţia.
I) Teste de toxicitate şi eliminare (teste primare) ; orientative dar nu foarte
fine.
• toxicitatea acută sistemică (T.A.S.);
• testul potenţialul citotoxic şi iritaţional;
• testul potenţialul alergic;
• testul de evaluare a potenţialul carcinogenetic (mutagen);
• testul prin implantare.
Se fac preponderent în vitro.
Toxicitatea acută sistemică
- se obţine din materialul pentru testat o suspensie care va fi administrată

animalelor de laborator /pe medii de cultură;
- suspensia se administrează timp de 2 săptămâni unui tip de şoricei de
laborator(albi);

Pagina 3 din 91
- în acest interval grupul populaţional este zilnic evaluat, observat pentru a se
nota efectul toxic-partial/letal ;
- dacă supravieţuiesc mai mult de 50% -testul este negativ şi se trece la testul
următor ;
- dacă efectul suspensiei este iritant se opreşte fabricarea materialului.
• Testul citotoxic-iritational:
a) în vitro: se aplică pe culturi celulare: fibroblasti –animale de

laborator sau limfocite umane T după o prealabilă cultivare a lor pe medii
specifice de geloza (24-48 ore). Se aplică agar-agar şi apoi soluţia de material
testat. Se introduce în incubator, se examinează efectul suspensiei asupra
culturilor celulare la 24, 48, 72 ore.
Dacă la examenul obiectiv se observă o structură densă, omogenă,
nemodificată a culturilor celulare = efectul netoxic, neiritațional . Se va trece la
etapa următoare.
Dacă se observă apariția unui halou în structura celulară = efectul
citotoxic asupra culturilor celulare datorat suspensiei = materialul este retrimis
producătorului.
b) în vivo- suspensia este injectată animalelor de laborator, subcutan,
intramuscular. Se observă după 30-40 zile. Se sacrifică animalele, se
realizează frotiuri din zona puncționată, se observă microscopic. Se
examinează comparativ cu zona de vecinătate nepuncționată (macroscopic).
• Testul alergic
Pe animale de laborator prin injectarea suspensiei, subcutan sau aplicații

locale (epicutan), se va observa apariția la sau nu a semnelor clasice (eritem şi
edem local), la 24 ore.
Dacă ele sunt prezente materialul se va retrimite fabricantului pentru
modificarea compoziţiei.
Dacă nu apar semne de alergie se va trece mai departe la alt test.
• Testul de evaluare a potenţialului carcinogenetic
- În vitro – (TESTUL AMES ,STILES) Testul AMES este un test cu acţiune

indirectă.
Suspensia de material se aplică pe mediu de cultură ce conţine salmonella
(incubare 24-48 ore) .
Pe acest mediu se va mai aplica un fragment de ficat şi histidina inactivă
(incubare 24-72 ore).
Se aplică agar-agar şi suspensia de material dentar ;
Se incubează mixtura şi se evaluează la 24, 48 ore.
Dacă suspensia are o acţiune mutagenă, ficatul ce secretă histidina va activa
histidina inactivă, favorizând dezvoltarea salmonelelor.
Efectul mutagen va fi pozitiv. !!!!!!!!

Pagina 4 din 91
-In vivo- durează 2 ani şi va fi asemănător cu cel de la testul citotoxic –
iritational.
Suspensia administrată subcutanat pentru 6 luni,la 1-2ani se sacrifică
animalul,iar frotiurile se analizează microscopic.
Cel mai concludent examen de evaluare a potenţialului cancerigen.
-Testarea prin implantare :

Pentru testarea unui material cel mai elocvent test = testul implant preparat
intraosos la animale medii, mari (tibie-iepuri, câini).Se examinează la 3 luni, 6
luni dacă ţesutul este biointegrat sau respins.
II. Etapa de laborator
Biomaterialele se aplică în cavităţile coronare pe dinţii animalelor mari de

laborator (câini, iepuri, maimuţe) .
Se practica cavităţi reale în care sunt introduse materiale tip cimenturi, lineri.
La 30-40 zile dinţii sunt extraşi împreună cu omologii, sunt secţionaţi, se obţin
lame şi se examinează microscopic efectul regenerator al pulpei sau efectul
pulpotoxic (nociv).
Testarea este evaluată faţă de scara standard a biocompatibilităţii.

• La limita superioară se află cimenturile pe bază de zinc oxid eugenol,
deşi şcoala daneza afirma că eugenolul este un derivat fenolic cu
potenţial chimico-toxic asupra odontoblastelor.
• La limita inferioară se situează cimenturile silicat ce prezintă cel mai
intens efect pulpotoxic. NECESITĂ OBTURAŢIE DE BAZĂ !
III .Testarea clinică

Pe subiecţi voluntari.
Se testează : -biotoleranta
materialului, - reacţia de
vitalitate (răspunsul organului pulpar) ;
-fenomenele subiective (gust, miros, culoare).
Dacă suspensia trece de toate testele, materialul dentar va fi recomandat
pentru a fi produs şi livrat reţelei.
Caracteristicile standard ale unui biomaterial dentar :

• să fie neagresiv (netoxic) pentru organul pulpar ;
• să nu conţină substanţe difuzabile în circulaţia generală;
• să nu conţină substanţe ce pot decalansa reacţii alergice ;

Pagina 5 din 91
• să nu conţină substanţe cu efect carcinogenetic.
Atunci când practicianul prepară materialele dentare acestea suferă

transformări fizico-chimice (atât în cabinet cât şi în laborator) ele venind în
contact cu ţesuturile pacientului, medicului dentist şi tehnicianului dentar, fapt
ce impune tuturor materialelor dentare să fie inerte şi să nu acţioneze negativ
asupra celulelor. Avem mai multe zone de contact :
- contactul buzelor, mucoasei jugale, gingiei, limbii, planşeului bucal, boltei
palatine a pacientului în timpul amprentării cu materialul de amprentă;
- tegumentele medicului de la nivelul degetelor în timpul unor manopere
(inserarea şi îndepărtarea amprentei de pe câmpul protetic);
- tehnicianul dentar pe tot parcursul procesului tehnologic are contacte la
nivelul degetelor cu diverse materiale, poate să inhaleze pulberi formate din
microparticule toxice ce se depun pe pereţii alveolelor pulmonare;
Asupra materialelor dentare acţionează pe durata cât se găsesc în cavitatea
bucală o serie de factori nefavorabili pt structura lor fizico-chimică, care vor
grăbi deteriorarea acestor materiale, şi eliminarea acestora din cavitatea bucală.
Aceşti factori se pot clasifica astfel:

1. Mecanici – reprezentaţi de presiunile ocluzale determinate de contracţiile
muşchilor ridicători ai mandibulei (materialele protezelor se pot fractura
sau deforma în timpul actului masticator)
2. Chimici:
a) reprezentaţi de pH-ul salivar: - dacă între valorile pH-ului sunt
diferenţe mari în mediul salivar bazic sau acid apare o acţiune
distructivă asupra lucrărilor protetice confecţionate din două aliaje
prin tendinţa de a se forma o pilă electrică.
b) Variabilitatea senzitivă a ţesuturilor specifică fiecărui subiect sau
zonei topografice a organului, de exemplu: răşinile acrilice sunt bine
tolerate de ţesuturile gingivale la unii pacienţi , iar la alţii apar leziuni
la nivelul paradontiului marginal datorate intoleranţei pt aceste răşini,
la unii pacienţi purtători de proteze după inserţia protezei manifestă
simptome subiective (arsuri la nivelul de sprijin) sau obiective
(eriterm sau edem).
3. Microbieni – flora microbiană din cavitatea bucală este polimorfă în mod
obişnuit saprofita, sub influenţa unor factori locali (resturi alimentare
abundente) şi a factorilor generali (boli febrile, avitominoze, boli
cronice) se dezvoltă floră microbiană patogenă care eliberează substanţe
toxice ce acţionează asupra protezelor realizate din material organice.
Clasificarea materialelor dentare
I. După caracteristicile structurii fizico-chimice:

1. Anorganice – aliajele metalice;
2. Organice – mase plastice, ceruri;
3. Mixte.
II. După scopul pentru care sunt utilizate:

Pagina 6 din 91
• Pentru restaurarea integrităţii morfologiei coronare;
• Pentru ampretarea arcadelor dentare şi a câmpurilor protetice;
• Pentru confecţionarea modelelor;
• Materiale necesare pentru obţinerea tiparelor;
• Materiale pentru confecţionat proteze stomatologice (microproteze,
punţi dentare, proteze parţiale mobilizabile, aparate ortodontice);
III. După timpul cât sunt în contact cu ţesuturile din cavitatea bucală:
▪ Materiale cu timp de contact redus ( - minute – zile, spre exemplu
materiale de obturaţie provizorie, materiale folosite pt
amprentare);
▪ Materiale care au contact îndelungat cu ţesuturile (ani) de exemplu
materiale de obturaţie de durată, materiale din care sunt
confecţionate protezele, aparate ortodontice;
▪ Materialele auxiliare – folosite în laborator, de exemplu paste
abrazive;
IIII. După specialitatea stomatologică în care sunt folosite:
➢ Materiale folosite în – odontologie;
➢ Materiale folosite în – paradontologie;
➢ Materiale folosite în – protetică dentară;
➢ Materiale folosite în – ortodonţie;
➢ Materiale folosite în – chirurgia BMF.
V. După spaţial unde se desfăşoară activitatea stomatologică:
o Materiele folosite în cabinet;
o materiale folosite în laborator.
PROPRIETĂŢI FIZICE, CHIMICE ŞI BIOLOGICE ALE

MATERIALELOR
Foruri, asociații şi institute care reglementează dezvoltarea şi

avizarea materialelor dentare
Din dorința de a folosi în stomatologie materiale cât mai bune atât din
punct de vedere funcțional, cât şi biomecanic, apare absolut necesară
cooperarea strânsă între diferitele domenii de cercetare, prelucrare, testare şi
standardizare a materialelor dentare.
Diferite organizaţii internaţionale şi naţionale se ocupă cu stabilirea
normelor în domeniul stomatologiei. Scopul lor este de a defini cerinţe tipizate,
în vederea obţinerii unei calităţi minime, reproductible. Unele din aceste
societăţi sunt:
• Fédération Dentaire Internationale—FDI
• International Organization for Standardization—ISO

• Deutsches Institut für Normung—DIN
• American Dental Association—ADA

• American National Standards Institute—ANSI
• Academy of Dental Materials—ADM
Institutele de testare cele mai cunoscute sunt:

• Laboratory of the Government Chemist—LGC
• Laboratoire National d’Essais—LNE

• Werkgroup Onderzock van Tandheelkundige Materialen—TNO
• Nordisk Institutt for Odontologisk Materialprovning - NIOM.

Referitor la materiale, aparate sau instrumente, normele cuprind:

Pagina 7 din 91
denumiri, compoziţii, procedee de fabricare sau preparare, tehnica de
confecţionare şi dimensiunea probelor, aparate şi metode de testare etc.
Standardizarea în stomatologie îşi are rădăcinile în SUA. Din 1928,
American Dental Association (ADA) se ocupă de stabilirea specificaţiilor sau a
normelor prin Council of Dental Materials, Instruments and Equipment şi
publică sub formă de liste materialele stomatologice care corespund criteriilor
de selecţie, grupate în specificaţii ale ADA (List of certified dental
materials).În anii ’50 apar o serie de norme/specificaţii britanice şi australiene:
British Standards, AustralianStandards iar comitetele de normare dinpeste 60
de ţări colaborează în cadrul Organizaţiei Internationale pentru Standardizare
—-ISO, unde se elaborează pe plan internaţional normele ISO. Din iniţiativa
englezilor, în 1963, se înfiinţează Comitetul Tehnic pentru Stomatologie—
ISO/TC 106 Dentistry.
La ora actuală, există norme pentru toate materialele dentare, acestea
neputând fi comercializate fară girul unuia sau mai multor institute
specializate.
De exemplu, în cazul aliajelor, se folosesc următoarele metode de
testare:
• ADA 1 : "Certified’' după Certification Program al ADA (publicat în
“List of Certified Dental Materials, Instruments and Equipment”—
Council of Dental Materials, Instruments and Equipment, iulie 1986)
• ADA 2 : “Acceptable” după Acceptable Program al ADA (publicat în
“List of Certified Dental Materials, Instruments and Equipment”—
Council of Dental Materials, Instruments and Equipment, iulie 1986)
• NIOM 1: testat de NIOM după standardul ISO 1562 pentru aliaje pe bază
de aur (publicat în “Lista Nr. 98”a NIOM, Oslo, decembrie 1985)
• NIOM2: testat conform programului “acceptance” al NIOM-ului referitor
la aliajele pentru metalo-ceramică (publicat în “Lista Nr. 7” a NIOM,
Oslo, decembrie 1985).
Asociaţia dentară-americană (ADA)
Asociaţia dentară americană (American Dental Association) a fost fondată

în 1859, iar în 1990 avea 140 000 de membri, 380 de angajaţi şi un buget de 42
de milioane dolari. Editează un buletin bisăptămânal de noutăţi stomatologice,
o revistă lunară, indexează literatura de specialitate, publică buletine de
referinţă pentru materiale, instrumente şi echipamente de specialitate. Asociația
dentară americană face programe de certificare pentru fiecare material, pe baza
cărora materialul primeşte un număr într-un anumit tabel, iar pe ambalajul
materialului se imprimă sigla corespunzătoare. (fig. 1-95)
Fig. 1-95. Sigla ADA
Prima specificaţie este făcută în 1929 pentru amalgam. În 1980 existau 37

de specificaţii şi erau în cercetare încă 26.
Aceste programe de certificare sunt elaborate de ADA şi de Consiliul pentru
Materiale Dentare, Instrumente şi Aparatură stomatologică (Council of Dental
Materials, Instruments and Equipment), pe baza testelor de laborator şi
biologice, a standardelor fizice şi/sau pe baza evaluărilor clinice.

Pagina 8 din 91
Dacă materialul este găsit corespunzător, denumirea lui este introdusă în
“Lista materialelor şi dispozitivelor certificate”, publicată periodic de “Journal
of the American Dental Association”.
Academia de Materiale Dentare
Academia de Materiale Dentare (Academy of Dental Materials) a fost

fondată în 1940, iar în 1990 avea 300 de membri. Publică o revistă, “Dental
Materials”, care apare de şase ori pe an.
În Germania, stabilirea normelor în domeniul stomatologiei este realizată de
Comisia de Normare Dentară (Normenausschuss Dental —NA Dental).
Datorită legăturilor strânse cu medicina generală şi cu ramuri industriale ca
mecanica fină şi optică, răspunderea oficială în elaborarea normelor în
Germania o au mai multe institute şi asociaţii, cel mai important fiind Institutul
German pentru Normare (Deutsches Institut für Normung, DIN). În cadrul DIN
activează NA Dental.
Organizaţii internaţionale de standardizare

Pe plan internaţional, normarea în domeniul stomatologic este realizată
de două organizaţii: Comitetul Tehnic (TechnicalCommittee 106) din cadrul
Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (International Organization for
Standardization—ISO), pe scurt ISO/TC 106 Dentistry, iar pentru Europa de
vest, CEN/TK 55 Dental Produkte. CEN/TK 55 elaborează norme pe baza
standardizărilor ISO.
Norme care reglementează elaborarea, testarea şi dreptul de utilizare a

materialelor dentare
Scopul acestora îl constituie stabilirea unor cerinţe calitative unitare,
universal valabile pentru:
protejarea pacientului faţă de materialele necorespunzătoare din punct
de vedere calitativ;
clasificarea materialelor (după natura şi utilizarea fiecărui material);
precizarea metodelor de testare a calităţii materialelor şi a testelor
fizice pentru performanţă;
precizarea condiţiilor necesare păstrării fiecărui material (temperatură,
umiditate etc.);
informaţii despre modul de preparare, livrare, ambalare, folosire;
fiecărui material îi este atribuit un număr, la care se adaugă data
fabricaţiei;
oferă note suplimentare din literatura de specialitate, cu referire exactă
la materialul respectiv.
CURS 2 - MATERIALE DE AMPRENTĂ

Pagina 9 din 91
Amprenta în stomatologie reprezintă imaginea negativă, fidelă a
câmpului protetic fiind utilizată pentru confecţionarea unui model în
laboratorul de tehnică dentară. Pt a putea realize o amprentă cât mai corectă
materialele de amprentă trebuie să îndeplinească anumite condiţii impuse de
tehnicile de amprentare precum şi de particularităţile câmpului protetic.
a) Condiţii esenţiale:
- Plasticitatea – este capacitatea materialului de amprentă de a fi deformat şi
modelat sub acţiunea unei presiuni minime cu înregistrarea tuturor detaliilor
morfologice ale câmpului protetic fără a deforma reliefurile acestuia.
Depinde de consistenţa iniţială a materialului de amprentă.
- Fidelitatea – reprezintă exatitatea cu care materialele de amprentă reuşesc să
reproducă cele mai fine detalii ale câmpului protetic. Depinde de mărimea
particulelor, consistenţa şi proprietățile hidrofile ale materialelor de
amprentă.
- Elasticitatea şi rezistenţa mecanică – materialele de amprentă trebuie să aibă
un grad de elasticitate care să permită dezinserţia amprentei de pe câmpurile
protetice cu grade variabile de retentivitate. Materialul de amprentă trebuie
să fie suficient de rezistent din punct de vedere mecanic pt a nu se fractura
în cursul dezinserţiei sau altor operaţii la care este supusă amprenta;
- Stabilitatea dimensională – trebuie să asigure păstrarea fidelă a imaginii
negative a câmpului protetic din momentul deziserţiei amprentei din
cavitatea bucală până după întărirea materialului de model. În general toate
materialele de amprentă suferă un grad variabil de contracţie.
- Timpul de priză – trebuie să satisfacă cerinţele clinice fiind preferabil ca el să
poată fi modificat de practician în funcţie de particularităţile fiecărei tehnici
de amprentare.
- Compatibilitatea cu materialele de confecţionat modele- materialele de
amprentă trebuie să fie compatibile cu materialul din care se va turna
modelul.
b) Condiţii secundare:
- Miros şi gust plăcut, absenţa unor componenţi iritanţi sau toxici;
- Durată cât mai lungă de depozitare;
- Posibilitatea de utilizare fără aparatură complicată;
- Îndepărtare fără dificultăţi de pe câmpul protetic;
- Preţ de cost scăzut.
Clasificarea materialelor dentare (Munteanu şi Bratu Dorin) în 4

grupe după starea de agregare în forma finală după priză:
I. Materiale rigide şi semirigide ireversibile:
➢ Gipsul;
➢ Răşini acrilice;
➢ Pastele ZOE.
II. Materiale rigide reversibile (termoplastice):
Materiale termoplastice STENT’S;
gutaperca;
cerurile;
materiale bucoplastice.
III. Materiale elastice reversibile:
o hidrocoloizi agar-agar;
- 4 materiale elastice ireversibile:
• hidrocoloizi ireversibili – alginate;
• elastomeri de sinteză:
- polisulfuri;

Pagina 10 din 91
- siliconi;
- polieteri;
- poliuretandimetacrilaţi;
I. Materiale rigide şi semirigide ireversibile.
Gipsul: este un sulfat de calciu dihidratatsau anhidru apărut în natură sub

formă de sediment de evaporare în urma dispariției unor marisau
oceane,formula chimică esteCaSO4.nH2O în care n poate avea valori
între 0 si 2
➢ CaSO4.2 H2O-sulfat de calciu dihidrat n=2;
➢ CaSO4.1/2 H2O- semihidratat de sulfat semihidrat n=1/2;
➢ CaSO4-sulfat anhidru.
Ca material de amprentă gipsul a pierdut mult teren în favoarea altor

materiale.
Compoziţie chimică:
• 90% gips tip alabastru (gips care este un semihidratat de sulfat de calciu)
• Alte substanţe:
a) Coloranţi – 1,5% (albastru de metilen eozină);
b) Acceleratori de priză (sulfat de potasiu 1,5%, clorură de sodiu 2-3%;);
c) Substanţe aromatizante plus umpluturi 4,5% (cretă, talc);
d) Borax 1% (reduce expnsiunea de priză);
e) Inhibatori de priză (bicarbonat, carbonat de potasiu).
Proprietăţi:
❖ Este un tip de gips moale care se fracturează în fragmente cu margini
bine exprimate;
❖ Prezintă fidelitate mare (redă exact detaliile câmpului protetic);
❖ Expansiunea de priză este de 0,1 – 0,3%, timp de priză convenabil 3-5
minute, fluiditate bună,care permite amprentarea țesuturilor reziliente
sau compresibile, este lipsit de toxitate, nu irită ţesuturile;
❖ Capacitate de absorbţie a filmului salivar ce se impune între amprentă şi
câmpul protetic;
❖ Preţ de cost redus
Produse comerciale:
ALABASTER PLASTER MOLDANO

Pagina 11 din 91
Descriere:Gips clasa IIDescriere: Gips dur (clasaIII), albastru
Prezentare: sac de 25 kg.Prezentare: sac 25 kg.
Dezavantaje:
Manipulare greoaie, volum mare de material în cavitatea bucală;
Îndepărtare dificilă de pe câmpurile protetice retentive;
Fragmentele fracturate în urma îndepărtării de pe câmpul protetic pot fi
repoziţionate defectuos;
Apariţia în timp a fenomenului de îmbătrânire, dezinfecția amprentelor
în aceleaşi soluții ca şi elastomerii de sinteză.
1. Răşini acrilice – autopolimerizabile – sunt folosite mai rar ca materiale

de amprentă datorită efectului iritativ asupra ţesuturilor moi şi
asuprapulpei dentare, a preţului de cost relativ ridicat şi manevrării lor
mai greoaie.
a) Polimetacrilaţi de metil autopolimerizabili – se prezintă în sistem
bicomponent pulbere/lichid.
Compoziţie:
Pulbere:
o Polimetacrilat de metil (sfere);
o Peroxid de benzoil 0,5 – 2% (iniţiator de polimerizare);
o Substanţe inerte (talc, gelatina) împiedică coalescenţa particulelor
sferice în cursul depozitării;
o Ftalat de butil 8% cu rol de plastifiant şi de diminuare coeziunii
intermoleculare;
o Coloranţi organici sau minerali.
Lichid:
o Metacrilat de metil (incolor, volatil şi inflamabil), are efect necrotic
asupra terminaţiilor nervoase şi tendinţa de polimerizare spontană la
lumină şi căldură;
o Hidrochinona 0,06% sau 0,003 pirogalol cu rol d antioxidanţi care
inhibăpolimerizarea;
o Amina terţiară (cu rol de activare a polimerizării).
Indicaţii:
• Amprente – machete de încrustații, coroane parţiale, dispozitive corono-

Pagina 12 din 91
radiculare;
• Confecţionarea lingurilor indiviuale
Produse comerciale:
DURACROL DURACRYL PLUS
Descriere: Răşină autopolimerizabilă Descriere: Răşină acrilică

pentru confecționarea lingurilor autopolimerizabilă cu grad înalt
individuale şi a modelelor –fantomă.de reticulare pentru baza protezelor.
Indicații: -repararea protezelor,
extensii ale protezelor,
protezări imediate
PATTERN RESIN LS
Descriere: răşină de modelaj, cu
contracție redusă, pentru realizarea
tuturor tipurilor de sisteme de ancorare,
solidarizări, bonturi pentru implante
sau machete răşinice pentru tehnica
electrolizei.
Prezentare: set 1-1 (100 g pudră,
105 ml lichid, 2 recipiente de mixare, 1
pensulă Nr.4 & 1 pipetă).
Dezavantaje:
Coeficient ridicat de contracţie la polimerizare;
Monomerul poate provoca apariţia unor leziuni alergice la nivelul
ţesuturilor moi.
b) Răşini acrilice cu vâscozitate lent progresivă – datorită calităţilor lor

permit condiţionarea structurilor câmpului protetic al edentalului
total.
Acrilaţii cu vâscozitate lent progresivă sunt materiale care pot fi utilizate

atât pt amprentarea finală, dinamică în edentaţia totală şi condiţionarea
câmpului protetic cât şi în rebazarea temporară a protezelor mobile.
Prezentare: sistem bicomponent pulbere/lichidşi se prepară cu puțin timp
înainte de utilizare;

Pagina 13 din 91
Compoziţie:
• Pulbere: un copolimer al metacrilatului de metil cu alţi metacrilaţi de
exemplu – etil, cu particule mari şi greutate molecular mare;
• Lichidul:
Ester de acid carboxylic;
Plastifiant (ftalatul de butil);
Alcool etilic în cantitate foarte mică (inhibitor al reacţiei de
polimerizare).
Proprietăţi:
➢ Scăderea greutății – variază între 1-5% în timp de 15 minute şi 5-10% în
24 ore, este proporţională cu consistenţa iniţială a pastei şi corespunde
evaporării unor constituenți;
➢ Variaţiile de volum în cursul polimerizării – sunt foarte mici;
➢ Proprietăţile mecanice:
▪ Duritatea este variabilă, creşte progresiv şi atinge maximul în 24
ore;
▪ Fluajul – au tendinţa de a se deforma chiar sub acţiunea propriei
greutăţi.
Condiții impuse: adeziunea crescută la lingura de amprentă sau baza

protezei;absorbtia scazută de apă
❖ Să aibă stabilitate chimică;
❖ Să nu fie toxice;
❖ Să nu favorizeze dezvoltarea levurilor;
❖ Să fie suficient de fidele;
❖ Să nu altereze modelele în momentul demolării amprentelor;
❖ În cavitatea bucală ca materiale de condiţionare nu se menţin mai mult
de 48-72 ore.
Indicaţii:
o Amprentarea finală (dinamică) a câmpurilor protetice edentate total şi a
despicăturile palatine;
o Condiţionarea câmpurilor protetice şi rebazarea temporară (maxim 3
luni) a protezelor mobile;
o Compresii hemostatice;
o Amprentări pt remodelarea marginilor protezelor mobile în scopul
extinderii acestora şi perfectării închiderii marginale.
o Reprezentanți comerciali:VISCO-GEL(Dentsply),FITT(Kerr),COE
CON-FORT
2. Paste zinc oxid eugenol – se prezintă sub formă a două paste:

a) Pasta de oxid de zinc (baza):
• Oxid de zinc 80%;
• Răşină sau acetat de zinc 19%;
• Clorură de magneziu 1%.
b) Pastă pe bază de eugenol:
• Eugenol 56%;
• Răşină sau gumă Arabică (accelerarea prizei, ameliorarea
omogentităţii amestecului)16 %;
• Ulei de măsline 16 % plus ulei de in – augmentează plasticitatea,

Pagina 14 din 91
neutralizează acţiunea iritantă a eugenolului;
• Mase inerte (talc, caolin).
Proprietăţi:
• Duritatea – variază în funcţie de paste (dure sau moi);
• Nu sunt toxice, caustice sau iritante;
• Permit o manipulare lejeră şi o înregistrare corectă a detaliilor;
• Consistenţa cremoasă facilitează aplicarea uniformă în port amprentă;
• Stabilitate dimensională bună, separarea de model se face uşor;
• Gust şi aromă plăcută.
Timp de priză – variază în funcţie de:

Proporţia oxid de zinc/eugenol;
Timp de spatulare;
Temperatură, umiditate.
Există două tipuri de pastă ZOE pt amprente:
➢ Tip I – dure;
➢ Tip ÎI – moale.
Produse comerciale:
REPIN
Prezentare: -1tub x300 g pastă bază;

-1 tub x125 g pastă catalizator.
Avantaje:
▪ Aderenţă la suprafeţele uscate ( linguri din masa termoplastică sau răşini);
▪ Permit reinserarea amprentei în cavitatea bucală pt corectură fără a se
deforma;
▪ Timpul de lucru suficient de lung permite realizarea unei închideri
marginale optime;
▪ Amprentarea facilă a câmpului protetic;
▪ Stabilitate dimensională;
▪ Realizarea modelului de lucru nu implică izolarea prealabilă a amprentei.
Indicaţii:
❖ Majoritatea cazurilor de amprentare finală a unui câmp protetic edentat
total;
❖ În edentaţia terminală;

Pagina 15 din 91
❖ Amprente analitice ale segmentelor edentate în protezarea parţială;
❖ În toate tehnicile de amprentare mucostatice sau analitice, anatomo-
funcţionale ale câmpurilor edentate total;
❖ Pentru stabilizarea bazelor şabloanelor de ocluzie;
❖ Amprentări ptcăptuşiri indirecte şi rebazări în edentaţia totală sau
parțială.Produse comerciale: Luralite(kerr), Repin(Spofa dental),Cero-
plus(3M –ESPE).
II. Materiale rigide reversibile
Materialele rigide reversibile (termoplastice) devin plastice sub influenţa

căldurii uscate sau umede. În funcţie de temperatură de plastificare,
materialele termoplastice se împart în două categorii:
1. Mase termoplastice – se plastifiază între 50 - 57ºC;
2. Mase bucoplastice – se plastifiază între 30 - 40ºC.
1. Materiale termoplastice ( compounduri Stent’s) au fost elaborate de

Charles Stent în1857 ca material de amprentă iar Robert Kerr inventeaza
alt material din aceaşi clasa dar de altă compoziție şi culoare/
Compoziţie:
Colofoniu-30 de parti
Copal-30 de parti
Ceara de carnauba-10parti
Acid stearic-5 parti
Talc-25 part
Coloranti-rosu,verde,maro-in functie de tip
În prezent în formula compoudurilor Stent’s se găsesc următoarele tipuri

de material de şters.
Se disting 2 categorii de materiale termoplastice:
-Tipul1:pentru amprentare
-Tipul2:pentru linguri de amprentă
Condiţii:
- Să devină rigide la o temperatură uşor superioară celei din cavitatea
bucală;
- Să devină plastice la o temperatură suficient de joasă pt a nu provoca
arsuri ale ţesuturilor moi;
- Să nu conţină produşi toxici sau iritanţi;
- Să se plastifieze uniform şi să nu adere de ţesuturile câmpului protetic;
- Să fie fidele;
- Să nu prezinte deformări sau alte modificări dimensionale ulterioare
amprentării;
- Să fie stabile la temperatură ambiantă a unui cabinet;
- Să se plastifieze la 60-70ºC, să nu fie lipicioase, să se întărească după 1-2
minute.
Se contraindică reutilizarea compoudurilor datorită imposibilităţi
sterilizări acestor materiale precum şi a posibilităţii de alterare termică a
amestecului cu efecte negative asupra amprentării.
Indicaţii:
În protezareafixă la amprentările în inel de cupru;

Pagina 16 din 91
Amprentarea supraecuatorială a unei arcade ce va reprezenta arcada
antagonistă;
Amprente preliminare care servesc drept portamprentă individuală pt o
amprentă cu silicon- trbuie realizate retenții cu tifon;
Pt corecţia unei zone marginale a lingurilor individuale
kerr batoane roşii 55-56ºC se utilizează pt amprente cu inel de cupru,
înregistrarea rapoartelor de ocluzie;
kerr batoane verzi 50-56 ºC– amprentă cu inel, închideri marginale ale
lingurilor individuale;
kerr batoane gri 53-54 ºC – suporturi pt elastomerii cu vâscozitate medie
sau fluizi, amprentarea edentaţiilor parţiale sau totale, adaptarea
periferică a portamprentelor individuale.
Produse comerciale:Kerr(Kerr); Stents(spofa Dental);Xantigen(Bayer).
2. Gutaperca.
A fost promovată de C.F.Delabarre în 1848 şi a fost folosită aproape un secol
ca şi material de amprentăînsă astăzi se foloseşte sub forma unor batoane albe
ca şi material de obturație provizorie.
Compoziţie:
➢ Gutapercă 60%;
➢ Răşini 25%;
➢ Materiale de umplutură şi coloranţi 15%.
Se utilizează pt amprentarea funcțională a fundului de sac vestibular şi

paralingual.
Gutaperca aplicată peste marginile protezei poate fi modelată funcţional
în cavitatea bucală într-un interval de timp între 10 şi 24 de ore prin executarea
de mişcări funcţionale.
3. Ceara
Ca material de amprentă ceara se utilizează în două ipostaze şi anume:
- Ca material unic – amprentarea canalelor radiculare, a cavităţilor pt.
încrustaţii;
- Ca material complementar – amprentarea unor zone în terapia edentaţiei
parţiale sau totale.
Prezentare: sub formă de batoane sau conuri.
Compoziţie:
Parafina:
Ceară de albine;
Ceară albă;
Colofoniu – pt creşterea consistenţei;
Ceară de Camauba
Cunoscuta ceară de inlay are în compoziţie:

- 40% parafină;
- 35% ceară Camauba:
- 25% ceară albă pură;
- un colorant (albastru de metilen).

Pagina 17 din 91
Condiţii:
➢ La temperatura cavităţii bucale să fie rigidă şi casantă astfel încât să nu
se deformeze în straturi subţiri şi să se fractureze indicând astfel
incorectitudinea preparaţiilor;
➢ Să ardă fără reziduri – condiţie esenţială pt situaţiile când amprenta este
şi machetă;
➢ Să poată fi modelată cu instrumente metalice ascuţite fără a suferi
deformări la distanţă;
➢ În cursul variaţiilor termice impuse de manipulare să prezinte modificări
neglijabile de volum;
➢ Culoarea cerii să contrasteze cu dinţii şi ţesuturile învecinate;
➢ În cursul plastifierii la căldură ceară trebuie să-şi păstreze omogenitatea;
➢ În tehnicile directe să aibă o plasticitate suficientă pt a reproduce cele
mai mici detalii, iar tempertura ei să nu provoace durere sau leziuni;
➢ Să devină suficient de dură la temperatura cavităţii bucale pt a putea fi
dezinserată fără a se deforma;
➢ Odată întărită să poată fi prelucrată cu instrumente de modelat fără să se
deformeze chiar în zonele foarte subţiri;
➢ Să prezinte o contracţie minimă la trecerea de la temperatura cavităţii
bucale la temperatura mediului ambiant.
Indicaţii:
▪ Amprenta cavităţilor pt încrustaţii în general;
▪ Unele amprentări ale unor preparaţii dificile în trepte;
▪ Amprentarea preparării canalelor radiculare.
Produse comerciale:Blue Inlay CastingWax(kerr);Ruscher”s
Inlaywachs(Beladi).
4. Materiale bucoplastice.
Rămân în stare plastică la temperatura cavităţii bucale.

Compoziţie:
▪ Ceară de albine, ceară albă, parafina, colofoniul, ceresina, shellac,
umpluturi, coloranţi.
Proprietăţi:
❖ Plasticitatea uniformă la o temperatură mai mare de 34ºC;
❖ Fidelitate, posibilităţi de corecţie de optimizare a amprenetei prin
adăugări repetate de material fără să apară separare între diferitele
straturi.
Condiţii:
• Să-şi modifice cât mai puţin volumul în cursul variaţiilor termice la care
sunt supuse;
• Stabilitate dimensională la temperatura mediului ambient;
• Fluaj optim între 34-38ºC.
Avantaje:
o Permite o amprentare funcţională de calitate, dar exercitarea unei
presiuni timp de 5-10 minute asupra materialului determină o “fugă” a
lui din lingură;
o Permite amprentarea foarte fidelă a periferiei câmpului protetic;

Pagina 18 din 91
o Amprenta poate fi reintrodusă în cavitatea bucală şi corectată.
Indicaţii:
• Amprente în vederea rebazări şeilor protezelor scheletate şi a protezelor
mandibulare în cazul câmpurilor protetice deficitare;
• Ca materiale de corecţie a marginilor amprentelor luate cu materiale
rigide;
MATERIALE ELASTICE DE AMPRENTĂ
Sunt o mare diversitate şi prezintă următoarele caracteristici:

❖ În faza finală de priză (ireversibilă) au o consistenţă elastică;
❖ Faza intermediară de priză este relativ scurtă;
❖ Fidelitatea variază – scade odată cu creşterea consistenţei materialului.Se
clasifică în 2 categorii:
❖ 1) materiale elastice reversibile;
❖ 2)materiale elastice ireversibile
1. Materiale elastice reversibile.
Sunt reprezentate de către hidrocoloizii reversibili. Hidrocoloizii sunt

primele materiale elastice de amprentare apărute. Componentă de bază a lor
este un extract din algele roşii marine cunoscut sub numele de AGAR-AGAR,
căruia i se adaugă : sulfat de potasiu, Borax,Benzoat de alchil, coloranţi,
aromatizanţi.
Agar-agarul se lichefiază trecând din gel în soluţie între 71-100ºC şi se

gelifică trecând din soluţie în gel între 30-50ºC.
Proprietăţi:
o Gelul lăsat în aer liber se dezhidratează şi se retractă;
o Poate să şi absoarbă o cantitate de apă prin fenomenul de inbibiţie.
Din aceste motive este preferabilă turnarea imediată a modelului.
Condiţii impuse:
• Deformarea remanentă să nu depăşească 3%;
• Săprezinte compatibilitate cu gipsurile pt modele;
• Să nu fie iritante şi toxice pt ţesuturi;
• Să nu aibă gust şi miros neplăcut;
• Temperatura de gelificare să fie între 37-45ºC.
Indicaţii:
Amprentarea preparaţiilor cavitare inlay-onlay;
Amprentarea preparaţiilor coronare mai ales a celor cu prag şi a celor
cu o pregătire anterioară a şanţului gingival;

Pagina 19 din 91
Amprentarea preparaţiilor corono-radiculare (în asociere cu
dispozitive radiculare prefabricate);
Amprentarea preparaţiilor coronare multiple – punţi totale;
Amprentarea preparatiilor câmpurilor protetice parţial edentate;
Pentru realizarea modelelor duplicat.
Contraindicaţii:
- Când nu se poate efectua condiţionarea şanţului gingival;
- La preparaţiile în muchie de cuţit (amprenta va avea margini foarte
subţiri);
- Preparaţii bilaterale simultane la nivelul premolarilor şi molarilor la
pacienţi cu macroglosie şi/sau mobilitate linguala exagerată.
Dezavantaje:
➢ Necesitatea condiţionării riguroase a şanţurilor gingivale care să permită
o umplere suficientă a acestora cu un material de amprentă;
➢ Material relativ friabil;
➢ Stabilitate dimensională foarte redusă după gelificare;
➢ Necesitatea dotării cu instalaţii speciale (instalaţii de condiţionare,
portamprente cu circuite de răcire, seringii);
➢ Modelele se pot realize doar din gipsuri;
➢ Imposibilitatea realizării unei dezinfecţii riguroase a amprentei.
Produse comerciale:Hydrocolloid(Kent Dental);Hydrocolloid(Kerr).
2. Materiale elastice ireversibile.
A. ALGINATELE – sunt hidrocoloizi ireversibili cu o mare aplicabilitate în

protetică, substanţa de bază o reprezintă un alginat alcalin de sodiu sau
potasiu solubil în apă extras dintr-o serie de alge marine. Alginatele se
prezintă sub formă de pulbere cu un puternic caracter hidrofil care se
amestecă cu apa rezultând o soluţie ce se aplică într-o port amprentă şi apoi
pe câmpul protetic.
Compoziţia:
- Pulberea – are 2 componente de bază:
- Acidul alginic cu două săruri de sodiu sau potasiu;
- O sare (sulfat de calciu).
Toate acestea în contact cu apa formând alginatul de calciu. Alți constituenți
sunt:
Pământ diatomeic (asigură o bună dispersare a pulberii în apă);
Talc sau carbonat de Mg.
Fostat trisodic (inhibitor al gelificării);
Florura de sodiu (previne aderenţa amprentei de gipsul din model);
Pulbere de silicati, glicoli, diferiţi coloranţi şi substanţe
aromatizante.Pulberea de alginate este foarte fină, dezvoltând la preparare o
mare cantitate de praf, iar particulele sunt implicate în carcinogeneză, de aceea
trebuie evitată inhalarea prafului de alginate.

- Lichidul – este apă, eventual distilată.
Proprietăţi:

Pagina 20 din 91
o Rezistență la compresiune – mai mare decât a hidrocoloizilor reversibili,
depinde de raportul apă/pulbere, timp de spatulare, timp scurs de la
gelificare dar mai mică decât a elastomerilor de sinteză.
o Solubilitatea – alginatele alkaline sunt solubile în apă;
o Flexibilitatea – la presiune de 0,1 MPa este intre 5-20%
o Timp de gelificare:
• 3 minute la 32ºC - tip I-CU PRIZA RAPIDA
• 3-5 minute la 32ºC – tip ÎI-CU PRIZA NORMALA
o Timp de manipulare – 75 secunde tip I sau 120 secunde tip ÎI;
Clasificare:
▪ Tip I – cu gelificare rapidă;
▪ Tip II – cu gelificare normală.
Dupa destinatia pt un anumit camp protetic sunt 3 clase:
Clasa A – pentru amprente în vederea confecţionării protezelor
unidentare (inlay – coroane);
Clasa B – pentru amprentare de hemiarcade sau arcade în
totalitate;
Clasa C – pentru realizarea modelelor de studiu sau portamprente
individuale.
Indicaţii:
➢ amprente pentru realizarea modelelor de studiu;
➢ amprente pentru realizarea modelelor de lucru în ortodonţie;
➢ amprente preliminare în edentaţiile totale şi parţiale;
➢ amprentarea arcadelor antangoniste;
➢ amprente pentru realizarea modelelor de lucru pentru proteze unidentare;
Modelul trebuie turnat în primele ore după amprentare chiar dacă amprenta
se ţine într-un mediu cu o umiditate 100%.
Atenționări-menținerea amprentei în apă detemină creşterea în volum a
amprentei prin imbibitia cu apă,de asemenea menținerea amprentei în mediu
uscat determină deshidratarea amprentei cu modificarea volumului acesteia.
Contraindicaţii:
❖ câmpuri protetice ce impun o amprentare deosebit de fidelă;
❖ dacă turnarea nu se poate efectua în primele ore;
Înaintea turnării amprentă trebuie dezinfectantă cu soluţie de hipoclorit de
Na 1% sau glutaraldehida 2% (10 – 30 minute).
Produse comerciale:Ypeen (Spofa Dental);Orthoprint si
Hidrogum(Zhermach)
ALGINAT ELASTIC CROMO
Descriere: Material de amprentă pe bază de alginat cu indicator de

Pagina 21 din 91
culoare.
Indicații: Amprenta
Prezentare: Pungă 450 grame.
B. ELASTOMERI DE SINTEZĂ:
Datorită calităţilor superioare : fidelitate foarte mare, uşurinţa preparării,
stabilitate volumetrică excepţională şi elasticitate aceste materiale au pătruns în
toate domeniile specialităţii atât clinice cât şi de laborator.
Elastomerii de sinteză sunt:

▪ Polisulfurile;
▪ Polisiloxanii;
▪ Polieterii.
Polisulfurile şi polisiloxanii sunt clasificaţi conform normelor ISO:

tipI – chituri (Putty);
tip II – cu vâscozitate crescută pentru amprente grosiere (Heavybodied);
tip III – cu vâscozitate medie – gamă largă de amprentare (regular );
tipul IV – cu vâscozitate redusă – tehnici de injectare cu seringa(fluide
sau lightbodied).
Din punct de vedere clinic la elastomerii de sinteză interesează:

❖ consistenţă , stabilitatea dimensional, toxicitatea;
❖ timpul de amestecare, de lucru şi de priză;
❖ deformarea remanentă în cursul îndepărtării amprentei;
❖ fluajul după priză, flexibilitatea, fidelitatea;
❖ compatibilitatea cu materialele din care se confecţionează modelul;
❖ durata de conservare a proprietăţilor, termenul de stocare.
Polimerii de bază din cadrul elastomerilor sunt cauciucuri polisulfurice,
cauciucuri siliconice sau cauciucuri polietrice.
B.1. ELASTOMERII POLISULFURICI (tiocauciucuri) – fac parte

din categoria cauciucurilor sintetice;
se prezintă în 2 tuburi: baza şi accelerator;
Bază alcătuită din:
• polimer polisulfuric 80-85%;
• dioxid de titan – rol de umplutură, determină gradul de vâscozitate;
• sulfat de zinc – plastifiant;
• silice – creşte rezistența materialului, ameliorează elasticitatea;
Acceleratorul:
• peroxid de plumb 60-68%;
• sulf (pulbere) 3%;
• dibutil sau dioctil ftalat 30-35 %;
• adaosuri stearat de magneziu.
Proprietăţi:
- sunt insolubili în apă şi solvenţi clasici;
- vâscozitatea creşte în cursul reacţiei de vulcanizare şi diminuă cu creşterea

Pagina 22 din 91
cantităţii de plastifianţi.
Nu prezintă deformări prin inbibiţie sau sinereză (fenomene întâlnite la
hidrocoloizi), dar vulcanizarea este însoţită de contraţii (vulcanizare =
polimerizare, din formă de pastă se ajunge la cea de cauciuc).
- Contracţia polisulfurilor în primele 24 ore este mai mare decât a siliconilor
cu reacţie de adiţie, şi a polieterilor şi mult mai mică decât a siliconilor
cu reacţie de condensare;
- Elastomerii de sinteză suferă o deformare după indepărtarea amprentei;
- Nu toți elastomerii revin la forma inițială prezentând o deformare
remanentă specific fiecarui tip;
- Toxicitatea lor este nulă, miros dezagreabil (sulfuros).
Indicaţii:
- În edentaţia totală sau parţială;
- Realizarea protezelor fixe.
Variantele chitoase se utilizează în cursul tehnicilor de dublu amestec ca
material de suport pentru cele fluide. Consistenţa normală se utilizează în
amprenta finală din edentaţia totală sau parţială. Consistenţa fluidă se utilizează
la înregistrarea detaliilor fine din cursul realizării protezelor unidentare şi
punţilor.
Avantaj – posibilitatea turnării mai multor modele de lucru pe aceeaşi

amprentă cu condiţia ca acestea să fie realizate cât mai repede de la momentul
amprentării.
Contraindicaţii – la persoanele care manifestă intoleranţă la constituenţii

chimici din componenţa chimică a polisulfurilor ( de obicei manifestări
alergice).
Dezavantaje – miros neplăcut, spatulare dificilă, timp lung de priză,

deformare remanentă mare, colorarea materialelor de protecţie.
Reprezentanți comerciali: Permlastic (KERR), Coeflex (COE), Neo-plex
(SURGIDENT).
B.2. ELASTOMERI SILICONICI = SILICONII
Sunt compuşi ce conţin grupări organice din care una sau mai multe sunt
legate covalent de un atom de Siliciu. Sunt obţinuţi fie prin reacţie de
policondensare (silicon de condensare), fie prin reacţie de poliadiţie (silicon de
adiție). Din punct de vedere al vâscozităţii sunt comercializaţi în 3 variante ce
corespund la 3 vâscozități:
- Vâscozitate mare;
- Vâscozitate medie;
- Vâscozitate mică ;
Fiecare în sistem bicomponent: bază şi catalizator.
Siliconi cu reacţie de condensare.
BAZA – este un polidimetilsiloxan cu greutate molecular mică şi o

grupare terminală hidroxilreactivă la care se adaugă o încărcătură anorganică
inertă: particule de silice pirolitică, dioxid de titan (plastifiant).

Pagina 23 din 91
CATALIZATORUL – este o suspensie de octoat de staniu şi ortosilicat
de etil. Reacţia de reticulare asigurată de ortosilicatul de etil în prezenţa
octoatului de staniu determină formarea unei reţele tridimensională şi este uşor
exotermă realizându-se reacția de priză vulcanică.
Reprezentanți comerciali:
SPEEDEX
stomaflex
OPTOSIL
Descriere: Silicon de condensare pentru amprentă.

.
Siliconi cu reacţie de adiţie.
BAZA – un polivinilxiloxan cu greutate moleculară redusă având o

valenţă a siliciului satisfăcută cu un atom de hidrogen.
ACCELERATORUL – un polixiloxan cu o grupare vinil terminală.
Reacţia de adiţie rezultă în urma fixării hidrogenului (iniţial legat de atomul de
siliciu) la unul din atomii de carbon ai grupării vinil în prezenţa unui
catalizator organometalic cum ar fi acidul cloroplatinic (H3PtCl6).
Reprezentanți comerciali:
TRIDENT TAKE 1

Pagina 24 din 91
Descriere: silicon de adițiere Descriere: Take 1 vinylpolysiloxane
Cu
sistem automix pastă-pastă
Prezentare: 1 cartuş x50 ml,

12 aplicatoare
ZETA FLOW EXPRESS
Descriere: Vinil polisiloxan Descriere: Material de amprentă polivinilsiloxan

pentru înregistrarea amprentei (silicon de adiție) pentru tehnica de amprentare
(silicon de adiție). într-un singur timp sau doi timpi.
Indicații: înregistrarea Indicații:
amprentei. –Amprente pentru coroane şi punți;
-Amprente pentru inaly-uri şi onlay-uri;
- Amprente funcționale;
- Amprente de fixare.
ELITE LIGHT & PUTTY
Descriere: Elite Light : Silicon de adiție fluid

Elite Putty Silicon de adiție cu vâscozitate mare
Indicații: Silicon de adiție pentru înregistrarea ocluziei

Pagina 25 din 91
Silicon de adiție cu priză rapidă pentru înregistrarea ocluziei
Prezentare:
- 2 cartuşe x50ml
- 1flacon x 90 ml pastă bază
- 1flacon x 90 ml pastă catalizator
- 1flacon x 250 ml pastă bază
- 1flacon x 250 ml pastă catalizator
Proprietăţile elastomerilor siliconici:

• Sunt insolubili în apă şi solvenţi clasici;
• Vâscozitatea creşte rapid şi poate fi diminuată micşorând cantitatea de
accelerator;
• Nu prezintă modificari dimensionale prin înbibiţie şi sinereză;
• Pot prezenta o uşoară contracţie când polimerizarea este lentă;
• Variaţiile dimensionale sunt mai mari decât la polisulfuri, sunt cu atât mai
accentuate cu cât stratul de material este mai gros (ideal 2-3 mm);
• Siliconii de condensare suferă o contracţie volumetrică de 0,4% în special
în prima oră după priză; siliconii de adiţie prezintă o stabilitate
dimensională mai bună (modificările sunt de 0,05% în 24 ore – cele mai
mici dintre toate materialele elastice de amprentă);
• Rezistenţa la tracţiune este mai mare decât a polisulfurilor;
• Siliconii de adiție au o flexibilitate mai redusă – îndepărtarea amprentei se
realizează mai greu de pe câmpurile protetice retentive;
• Substanţe dezinfectante folosite – glutaraldehidă 2%, glutaraldehidă cu
fenol sau clorhexidina.
Indicaţii:
o Toate tipurile de amprentări ale câmpurilor protetice pt protezări fixe;
o În amprenta finală a câmpurilor protetice edentate parţial sau total;
o Pt obţinerea modelelor deosebit de precise (inlay, punţi).
Contraindicaţii:
▪ Persoanele cu manifestări alergice la unele componente chimice;
▪ Confecţionarea mai multor modele pe aceaşi amprentă;
▪ Când se doreşte realizarea unor modele deosebit de fidele cu mai multe
microdetalii nu se recomandă utilizarea siliconilor cu reacţii de
condensare.
B3. Polieteri (cauciucuri polieterice).
Baza – tetrametilen glicol ce prezintă o grupare iminică terminală; un

plastifiant nou- flotat (eterglicol) si siliciu ca umplutură.
Acceleratorul:
- Ester al acidului sulfuric (2,5 - diclorbenzen sulfonat)
Proprietăţi:
• Sunt hidrofili;
• Stabilitate dimensională bună fiind depăşită doar de siliconii cu reacţie de
adiţie;
• Amprenta se păstrează la loc uscat deoarece polietenii absorb apa;

Pagina 26 din 91
• Flexibilitate redusă;
• Rigiditatea lor este mare – este indicată realizarea unui strat mai gros între
lingură şi câmpul amprentat ( 4-4,5 mm);
• Catalizatorul are efect iritant asupra mucoaselor şi tegumentelor (pasta
trebuie omogenizată bine);
Indicaţii: - la fel ca si la tio cauciucurile şi siliconii.

Dar indicația de elecție- în amprentarea cu linguri individuale în terapia
implanto- protetică.
IMPREGUM
Descriere: Materiale de amprentă polieter pentru amprente de precizie.

Indicații: - Amprente pentru coroane şi punți
- Amprente pentru inlay –uri şi onlay-uri
- Amprente funcționale
- Amprente de fixare
Produse comerciale: Impregum F(3MƐSPE), Impregum Penta (3MƐSPE),
Permadyme (3MƐSPE)
III. Materiale de amprentă fotopolimerizabile.
Din punct de vedere chimic sunt răşini de poliuretandimetacrilit

fotopolimerizabile. Răşina este şarjata cu umplutură pe bază de SiO2.
Materialul monocomponent se livrează în seringi (consistenţă fluidă) sau în
tuburi (consistenţă chitoasă). Mai conţine: plastifianţi, coloranţi şi stabilizatori.
Iniţiatorul fotosensibil este activat de lumină, sursa fiind lămpile de
fotopolimerizare.
Materialul se încarcă în portamprente transparente.
Proprietăţi:
❖ Plasticitate excelentă;
❖ Stabilitate dimensională excelentă;
❖ Materialul este destul de rigid, astfel indicându-se deretentivizarea
zonelor puternic retentive pt a putea dezinsera amprenta.
Avantaje:
Practicianul are control asupra timpului de lucru;
Materialul are proprietăţi fizice, mecanice, clinice, excelente.
Dezavantaje:

Pagina 27 din 91
➢ Necesitatea lingurilor speciale transparente;
➢ Depozitarea materialului prelevat din tub/seringă într-un loc întunecos
dacă se întârzie inserarea lingurii pe câmpul protetic;
➢ Dificultatea polimerizării în zonele greu accesibile spotului luminos.
Materiale folosite pentru dezinfecţia amprentelor.

Se poate face în 2 moduri:
• Prin metode externe – chimice şi/sau fizice;
• Prin înglobarea în materialul de amprentă a unor materiale antiseptice.
Majoritatea metodelor chimice şi/sau fizice prezintă o serie de
dezavantaje:
▪ Sterilizare:
o Termică – valabilă numai pt gipsuri;
o Prin radiaţii – contraindicate alginatelor;
o Cu formaldehidă – soluţia produce alergii, dermatoze, eczemă; gaz
– modifică alginatele;
o Imersie în soluţii dezinfectante – spectru insuficient al substanţei; -
poate produce modificări ireversibile ale materialului din
amprentă.
Acidul peracetic este un bun dezinfectant dar poate produce alergii şi are
timp de valabilitate limitat.
Soluţii apoase preparate:
• Pe bază de compuşi de amoniu biguanidcuaternări;
• Pe bază de aldehidalcoolamide (IMPRESEPT);
• Compuşi de amoniu glutaraldehidcuaternar.
Amprentele cu silicon se dezinfectează cu produşi pe bază de
glutaraldehidă.Amprentele pe bază de polieteri se dezinfectează prin imersie
(2-3 minute) în soluţii de hipocloriţi. O altă posibilitate de sterilizare este cea a
introducerii în materialul de amprentă a unor substanţe antiseptice. Această
metodă are dezavantajul că nu acţionează şi asupra portamprentei
Curs 3 - CIMENTURI DENTARE
Ciment = material capabil să îmbine două corpuri sau suprafeţe diferite.

Sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri.În sfera cavităţii bucale cimenturile
folosesc atât la fixarea protezelor conjuncte cât şi pt refacerea morfologiei
dentare. Primele cimenturi dentare au apărut cu peste 100 de ani în urmă, în
1832 apare cimentul FOZ, în 1880 cimentul CSF, iar în anul 1890 cimentul
ZOE, în 1850 apar primele cimenturi dentare pe bază de oxisulfat de zinc
utilizate ca materiale de obturaţie provizorie.
Cimenturile se prepară prin amestecarea pulberii cu lichidul specific
având loc o reacţie acid-bază cu formarea unei paste de consistenţă datorită
care ulterior se întăreşte formând o masă dură.
În medicina dentară cimenturile au o largă aplicabilitate şi anume:
1) Fixarea protezelor unidentare, punţilor sau aparatelor ortodontice; -FOZ,
CSF, EBA, PCZ, CIS, cimenturi diacrilice ZOE, CaOH2 – cimenturi
provizorii;
2) Restaurări coronare provizorii ZOE, FOZ, cu adaos de Cu şi/sau Ag,
EBA, CSF, GUTAPERCA, RDC;

Pagina 28 din 91
3) Obturaţii de bază FOZ, EBA, PCZ, CIS;
4) Protecţie pulpo-dentinară CaOH2, ZOE;
5) Obturaţii de canal – ZOE şi FOZ ( cu adaosuri); compuşi cu gutaperca,
cimenturi, răşini, biologice (collagen+ CaSO4), paste pe bază de
CaOH2;
6) Agregări adezive în ortodonţie – diacrilice, cianoacrilaţi, poliuretanice,
policarboxilate, ionomere;
7) Pansamente paradontale şi pansamente adezive pentru părţile moi –
cianoacrilaţi;
8) Restaurarea de durată a cariilor dinţilor permanenţi – CS, CIS cu
adaosuri metalice, CIS fotopolimerizabil, RDC.
Alegerea tipului de ciment se va face de către medic ţinând cont de:

1. Textura ţesuturilor dure dentare, starea organului pulpodentar, ţesuturilor
paradontiului apical şi marginal, proprietăţile fizico-chimice ale
cimenturilor;
2. Structura şi proprietăţile diferitelor tipuri de cimenturi care adeseori
ajung în contact unele cu altele;
3. Compoziţia chimică şi particularităţile texturii suprafeţelor de îmbinat şi
diferite cimenturi.
Condiţii impuse unui ciment.
Deoarece nu există niciun material dentar cu proprietăţi care să îi

permită utilizarea în toate domeniile, condiţiile impuse vor fi în funcţie de
domeniul de aplicare.
1. Cimenturi pt protecţia pulpo-dentară – trebuie să fie: netoxice,
neiritante pt pulpă şi alte ţesuturi; capabile să protejeze pulpa de efectul
materialelor de reconstituire; izolarea termică (în cazul unei obturaţii
voluminoase de amalgam); protecţia chimică împiedică penetrarea în
dentină a substanţelor toxice pulpare din materialul de reconstituire; să
prezinte izolarea electrică; să aibă efect antibacterian; existenţa adeziunii
între ciment şi ţesutul dentar şi între ciment şi materialul de reconstituit;
insolubile în lichidele bucale şi cele ingerate; atingerea valorilor maxime
ale proprietăţilor mecanice pt a permite la scurt timp aplicarea
materialului de reconstituire; să aibă fluiditate optimă şi timp de lucru
adecvat (proprietăţi reologice).
2. Cimenturi de fixare – trebuie să fie: netoxice; neiritante; efect
carioprofilactic; să adere chimic la ţesuturile dure dentare şi la materialul
din care a fost confecţionată proteza fixă (să asigure lipire); să fie
insolubile în lichidele bucale şi cele ingerate; coeficient de dilatare
apropiat de cel a ţesuturilor dentare; proprietăţi reologice – vâscozitatea
cimentului trebuie să îi permita realizarea unui film de maxim 25 um
între preparaţia dentară şi suprafaţa interioară a elementului de agregare.
3. Cimenturi de reconstituire – trebuie să fie: neiritante pulpar şi gingival,
cu toxicitate sistemică mică cu efect cariostatic; să adere chimic la smalţ
şi dentina; să nu se dizolve în lichidele bucale şi cele ingerate, să
absoarbă o cantitate redusă de apă; proprietăţile mecanice ale cimentului
să-I permita preluarea forţelor masticatorii, dar în acelaşi timp să fie
similar celor ale ţesuturilor dure dentare, rezistente la abrazia
dentifricelor şi constituenţilor alimentari; proprietăţi optice importante
mai ales la dinţii frontali – cimentul să imite dintele natural ca
transluciditate, culoare şi indice de refracţie; să fie stabile în timp;

Pagina 29 din 91
proprietăţi termice- coeficientul de dilataţie termică să fie similar cu cel
al ţesuturilor; modificări dimensionale minime în timpul prizei; suprafaţa
liberă a cimentului întărit să permit finisarea optimă; timp de lucru
adecvat; să fie radiopac pt a permite roentgendiagnosticul cariilor
secundare, a reconstituirilor debordante sau incomplete.
Clasificarea cimenturilor.
I. Cimenturi cu componentă lichidă p bază de acid fosforic H3PO4:

1. Ciment fosfat de zinc (FOZ);
2. Ciment fosfat antiseptic;
3. Ciment silicat (CS);
4. Ciment silico-fosfat (CSF).
II. Cimenturi chelate organo-metalice:
1. Ciment zinc-ixid-eugenol (ZOE);
2. Ciment ZOE modificat cu polimeri şi modificat cu EBA;
3. Ciment cu esteri vanilaţi.
III. Cimenturi polielectrolitice:
1. Ciment policarboxilat de zinc (PCZ);
2. Ciment ionomer de sticlă (CIS).
IIII. Cimenturi oxisulfat de Zinc.
1. Ciment fosfat de zinc (FOZ).
- Se prezintă în sistem bicomponent, pulbere/lichid;

- Există două tipuri:
• I – pt cimentare;
• ÎI – pt alte utilizări.
- Există două variante :
o granule:
• Fine (ciment cu precizie);
• Medii (celelalte utilizări).
- Fiecare variant are două clase:
▪ Clasa I – priză rapidă;
▪ Clasa ÎI – priza normală.
- Compoziţie:
❖ Pulbere:
➢ ZnO (oxid de zinc) – 88%;
➢ MgO (oxid de magneziu) – 9,4%;
➢ SiO2 (oxid de siliciu) – 0,8%;
➢ BiO3 (oxid de bismuth) – 1,8%.
❖ Lichid:
➢ H3PO4 (acid ortofosforic) – 54,7%;
➢ Apa – 30,5%;
➢ Oxid de aluminiu – 14,8%.
- Priza:
Amestec pulbere (2,5 g – 3,5 g) / 1 ml lichid;
Formarea de cristale insolubile de hidraţi de oxifosfat de Zn primari,
secundari şi terţiari;

Pagina 30 din 91
- Timp de priză:
• Rapid – 2 minute şi 30 secunde;
• Normal – tip I – 4 minute şi 30 secunde (cimentări); - tip ÎI – 8 minute
şi 30 secunde (alte utilizări).
- Este influenţat de temperatură, dimensiunea particulelor, raport
pulbere/lichid, viteză şi timpul de spatulare.
Proprietăţi.
1. Fizice:
Structura poroasă în ochiurile reţelei de ZnO nerecţionate;
Optice-opace;
Solubilitate – scăzută în apa distilată; crescută în mediu acid;
pH-ul:
• 1,5 – 1,6 la amestec recent;
• 3,5 la 3 minute;
• 4 – 6 – la 1 oră;
• 6 – 7 – în 24 ore;
• 6,9 prin stabilizarea ulterioară;
Variaţii dimensionale:
• Contracţie la priza 5-7 um/cm;
• După priză: 0,3% în aer şi 0,05 în apă;
Conductivitate termică:
• Slabă – izolator bun;
• Electrică – scăzută în mediu uscat şi crescută în mediu umed.
2. Mecanice:
➢ Duritate – CSF>FOZ>ZOE; la 7 zile 60 knoop;
➢ Rezistenţă la compresiune – creşte în timp şi cu cantitatea de
pulbere;
➢ Grosimea peliculei:
• 25 um pt cimentări cu granulaţie fină;
• 40 um pt cele cu granulaţie normală.
➢ Adeziune – nu aderă chimic la ţesuturile dure dentare şi la
materialele protetice.
3. Chimice:
❖ Coroziune:
o Slabă în soluţii standard;
o Agenţii de sulfare din aer şi salivă produc înnegrirea
cimenturilor;
❖ Acţiunea CO2 – degajare de gaz cu dezagregarea cimentului: ZnO +
CO2 > ZnCO3;
4. Biologice:
În cavitatea profundă se aplică doar peste CaOH2, pH-ul iniţial de
1,6 este foarte irritan
Preparare:
- Sisteme capsulate, utilizarea malaxoarelor;

Pagina 31 din 91
- Spatulă inox + plăcuţă de sticlă = metoda saturaţiei progresive.
Indicaţii:
- Obturaţie de bază în cavităţi medii şi profunde peste CaOH2;
- Căptuşirea pereţilor nesusţinuţi;
- Nivelarea fundului cavităţii la dinţii depulpaţi pt reducerea volumului
obturaţie definitivă;
- Fixarea protezei unidentare, punţilor, aparatelor ortodontice;
- Fixarea fragmentelor fracturate ale modelelor din gipsuri dure;
- Obturaţie de durată la dinţii temporar (mai ales FOZ antiseptic);
- Obturaţie de canal cu adaos de iodoform, timol.
2. Cimenturi fosfat de zinc antiseptice.
- Sunt cimenturi FOZ cu adaos de:

o Oxid de cupru (CuO);
o Săruri de Ag;
o Săruri de Hg;
o Fluor.
- Sunt bactericide – recomandare – obturaţia dinţilor temporari;
- Pe lângă pulberile metalice mai pot conţine substanţe medicamentoase ca
iodoform, timol.
3. Cimenturi silicat.
- Se prezintă pulbere/lichid;
- Compoziţie:
o Pulbere:
Cuarţ (SiO2) – 31,5 – 41,6%;
Alumină (Al2O3) – 27,2 – 29%;
Oxid de Ca (CaO) – 7,7 – 9%;
Oxid de Na (Na2O) – 7,7 – 11%;
Fluoruri – 13,3 -22%;
Pentoxid de fosfor – 3 – 5,3%;
Oxid de zinc (ZnO) – 0,1 – 2,9%.
o Lichid:
Acid fosforic (H3PO4) – 48,8 – 55,5%;
Aluminiu – 1,5 – 2%;
Zinc – 4,2 – 9,2%.
- Priza – amestecul a 1,6 grame pulbere şi 0,4 ml lichid – formarea unui
material cu structură stratificată: particule de sticlă nereacţionată învelite
într-un gel de silice înglobate într-un gel amorf de fosfat de aluminiu.
- Timp de priză – 3-5 minute.
Proprietăţi:
1. Fizice:
➢ Structură – stratificată cu indice de refracţie apropiat de cel al
smalţului şi dentine conferind efect fizionomic bun;
➢ Solubilitate – în apă creşte cu scăderea raportului pulbere/lichid;
crescută în mediu acid;
➢ pH-ul acid – toxic pulpar;

Pagina 32 din 91
➢ variaţie de volum la priză – contracţie;
➢ conductivitate termică redusă.
2. Mecanice:
➢ Duritate apropiată de cea a dentinei;
➢ Rezistenţa la compresiune mai mare ca alte materiale şi mai mici
ca amalgamul;
➢ Nu are rezistenţă chimică.
3. Chimică :
➢ La contact cu aerul (respiraţie orală) devine opac, apare fenomenul
de separaţie marginală.
4. Biologice:
➢ Anticariogene datorită fluorilor;
➢ Toxice pulpar.
Preparare:
- Sisteme capsulate (necesită malaxare);
- Spatulă din agat sau mase plastice, plăcuţă de sticlă;
- Prin metoda saturaţiei progressive.
Finisarea:
- La 10-15 minute finisarea grosieră;
- După 24 ore finisarea finală.
Indicaţii:
- Obturarea cavităţii clasa a III-a la frontali;
- Clasa a V-a când nu avem CIS;
- Obturarea cavităţii clasa a I-a pe feţele orale ale frontalilor.
4. Cimenturi silico-fosfat (CSF).
- Sunt cimenturi FOZ cărora li s-a aplicat oxid de fier şi aluminiu pt

îmbunătăţirea proprietăţilor optice;
- Prezintă o duritate mai mare ca a cimenturilor FOZ şi au transluciditate
acceptabilă;
- Au o solubilitate mică;
- Se manipulează ca şi cimenturile FOZ şi CS;
- Au un pH acid – necesită protecţie pulpo-dentinară;
- În general proprietăţile CSF oscilează între FOZ şi CS;
- CSF se foloseşte la obturarea dinţilor temporari şi la obturaţii provizorii în
odontologie.
Curs 4- CIMENTURI CHELATE ORGANO-METALICE

Pagina 33 din 91
Eugenolul (un derivat fenolic 2 metoxi 4 alilfenol) ca atare sau
împreună cu alte ingrediente sau compuşi chimici reprezentând componenta
lichidă a majorităţii cimenturilor din această clasă.
Eugenolul este un bacteriostatic mai activ decât fenolul, în
amestec cu pulbere de oxid de zinc formează pasta de ciment zinc oxid –
eugenol (ZOE).
Totodată eugenolul precipită proteinele plasmatice şi difuzează
uşor prin dentina (aplicat în soluţie pe o plagă dentinară sau bont vital are
efect pulpo-toxic).
Efectele nefaste ale eugenolului sunt mult diminuate datorită
formării chelatului în contact cu oxidul de zinc.
Cimenturile ZOE au pătruns în stomatologie în 1890. Aceste
cimenturi au efecte sedative asupra pulpei (pH = 6-8) şi acţiune
bacteriostatică în comparaţie cu cimenturile FOZ, dar o rezistenţă la
compresiune mult inferioară acestora ceea ce le-a limitat utilizarea in
fixarea protezelor, ele fiind utilizate în odontologie (coafaje indirect,
pansamente provizorii), parodontologie (pansamente chirurgicale) şi
endodonţie (materiale de obturat canalele radiculare în asociaţie cu alte
substanţe.
Produsele comerciale se pot încadra în mai multe categorii:
1. Cimenturi ZOE obişnuite (clasice);
2. ZOE modificate cu polimeri;
3. EBA (cimenturi ZOE modificate cu alumină şi acid orto-etoxi-benzoic);
4. Cimenturi HV-EBA;
5. Cimenturi Zoe cu alte destinaţii (protecţie pulpodentinară şi obturaţie de
canal).
1. Cimenturi ZOE.
Prezentare :
- pulbere/ lichid sau pasta/ pasta
- patru tipuri cu timp normal sau rapid de prize
1. Fixări provizorii:
- Clasa I – pulbere/lichid;
- Clasa ÎI – pastă/pastă (se întăreşte);
- Clasa III- pastă/pastă (nu se întăreşte);
2. Fixări permanente – clasă unică pulbere/lichid;
3. Baze şi obturaţie provizorie – clasă unică pulbere/lichid;
4. Căptuşirea pereţilor: clasa I – pulbere/lichid;
clasaII – pastă/pastă;
Compoziţie:
- Pulbere – oxid de zinc purificat, colofoniu, oxid de magneziu, alumină;
- Acceleratori 1% acetat, clorura sau sulfat de zinc;
- Plastifianţi: stearat de zinc;
- Lichid: eugenolul sau ulei de cuişoare, 85% eugenol, 15% acetileugenol,
cariofilen;
Priza – chelare între oxid de zinc şi eugenolul, formarea eugenolatului;
Timp priză: 7-9 minute influenţat de raportul pulbere/lichid, mărimea
particulelor, temperatură şi umiditate.

Pagina 34 din 91
Proprietăţi:
1. Fizice: - optice – opace, pH= 7 – 8;
2. Mecanice: - cele mai slabe cu excepţia cimenturilor pe bază de CaOH2;
3. Chimice: - foarte solubile în apă, aderenţă şi etanşeizare bună;
4. Biologice: - sedative, bacteriostatic asupra pulpei, izolatoare electrice,
conductivitate termică redusă;
Preparare:
- Pulbere (4-6), lichid (1), spatulare 90 s;
Indicaţii:
- Obturaţii de bază asociate cu FOZ;
- Coafaje indirect;
- Acoperirea pansamentelor calmante;
- Cimentări provizorii pe bonturi recent preparate;
- Inhibă polimerizarea compozitelor.
2. Cimenturi ZOE modificate cu polimeri.
Prezentare: - pulbere/ lichid sau pastă/pastă;
Compoziţie:
- Aceeaşi ca ZOE clasic la care se adaugă;
- În pulbere – 10% polimeri rigizi polimetacrilat de metal (PMMA), polistiren,
policarbonat;
- În lichid – polistiren dizolvat în eugenol;
- Acceleratori – acid acetic, clorura sau acetat de zinc;
- Agenţi antimicrobieni – 8 hidroxichinolină, timol;
- Colofoniu pentru micşorarea filmului casantei;
Timp de priză: 7-9 minute;
Proprietăţi:
1. Mecanice: - situate între ZOE şi FOZ;
2. Chimice: - se descompun electrolitic în mediu bucal, colorează
acrilatele, generează uneori alergii şi reacţii inflamatorii;
3. Biologice: - toleranţă pulpară mai bună ca FOZ asemănătoare cu ZOE
clasice.
Preparare: - pulbere/lichid 3/1 sau 5/1;
Indicaţii:
- Cimentări provizorii şi de durată;
- Obturaţii de bază;
- Restaurări coronare provizorii.
3.Cimenturi EBA şi HV-EBA.

Pagina 35 din 91
3.1. EBA
Prezentare: pulbere/lichid sau pastă/pastă
Compoziţie:
- Pulbere: 70 – 80% ZnO şi 20 – 30% umplutură anorganică sub formă de
Al2O3 şi uneori polimeri PMMA 6%.;
- Lichid: amestec eugenol 40 – 50% şi acid ortoetoxibenzoic 50 – 60%.
Timp de priză: 7 – 13 minute;
Proprietăţi:
1. Mecanice: - situate între FOZ şi PCZ, cea mai mare rezistentă la
compresiune, rezistenţa mică la tracţiune;
2. Chimice: - descompunere electrolitică în mediu bucal, mai puţin solubil
în mediu acid decât FOZ;
3. Biologice: bine tolerate.
Preparare: spatularea amestecului pulbere/lichid 60 – 90s.
Indicaţii:
- Obturaţii de bază şi baze intermediare;
- Cimentări de durată;
- Reconstituiri de bonturi coronare ( de mică amploare ) pe feţele ocluzate sau
1/3 ocluzală a feţelor axiale.
3.2. HV-EBA: eugenolul este înlocuit cu un amestec de hexil-vanilat şi un

acid ortoetoxibenzoic. Aceste cimenturi sunt mai rezistente şi mai puţin
solubile.
III. Cimenturi polielectrolitice.
Se obţin pe baza unei reacţii acid –bază, printr-o reacţie acid – bază plus
una de polimerizare – cimenturile fotopolimerizabile, componenta lichidă a
acestor cimenturi este reprezentată de acizi policarboxilici.
1. Cimenturi policarboxilat de zinc (PCZ)
Prezentare: pulbere/lichid tip I fixare, tip ÎI obturaţii;
Compoziţie:
- Pulberea – ZnO+ aditivi = MgO 10%, SiO, Al2O3, săruri de bismut, SnF2,
NaF;
- Lichidul: - soluţie apoasă de acid poliacrilic sau copolimeri ai acidului acrilic
cu alţi acizi nesaturaţi.
Priza: - formarea unei sări de PCZ.

Pagina 36 din 91
Timp de priză:
- Tipul I (pentru fixări) aproximativ 9 minute;
- Tipul ÎI (pentru obturaţii) aproximativ 5 minute.
Proprietăţi:
1. Reologice: tixotrop;
2. Mecanice – rezistenţă la comresiune mai mică decât FOZ, rezistenţă la
tracţiune mai mare ca FOZ, rezistenţă la încovoiere ca FOZ;
3. Rezistent în mediu bucal – scade cu creşterea cantităţii de ZnO rezidual şi
a MgO din pulbere;
4. Solubilitate – sub 0,05%/25 ore şi 0,04% - 0,08% după 9 zile;
5. Adeziune – sunt primele cimenturi care aderă chimic prin:
- Ionizarea grupelor cooH;
- Realizarea legăturilor de H;
- Umectarea şi formarea legăturilor chimice;
- Scade la penetrarea cu agenţi de curăţire sau gravaj acid;
- Creşte prin de mineralizarea dentinei;
- Este mică la metale nobile, este bună la aliajele nenobile ce formează ioni
polivalenţi;
- Este absent la ceramic;
- Aderă la suprafeţe netede (smalţ, metale).
6. Biologice:
- Biocompatibilitate optică – toxicitate intrinsecă unică, creşterea rapidă a pH-

ului;
- Dimensiunile mari ale catenelor nu permit penetrarea prin canaliculele
dentinare;
- Efect anticariogen prin eliberarea ionului de flor din SnF2;
- Effect bactericid datorat Zn2+.
Preparare: - amestecarea pulberii cu lichidul în proporţie indicată de

producător pe o plăcuţa de sticlă răcită sau folie de hârtie cerată.
Timp de lucru – 2,5 – 3,5 minute.
Indicaţii:
- Tip I – lipirea de durată a protezelor, încrustaţii, coroana de înveliş, punţi;
- Tip ÎI – obturaţii de bază, de canal mai ales retrograde, obturaţiile dinţilor
temporari.
2. Cimenturi ionomere de sticlă ( CIS )
Prezentare:
- Sistem bicomponent pulbere/lichid;
- Tip I – cimenturi adezive(de cimentare);
- Tip ÎI – CIS de restaurare – CIS pt restaurări fizionomice, CIS armate;
- Tip III – CIS pt obturaţii de bază.
Compoziţie:
- Poliacrilaţi complecşi sau polialchenolaţi de sticlă;
- Pulberea se prezintă în diferite sisteme:

Pagina 37 din 91
Ternar: SiO2-Al2O3-CaO;
Cuaternar: SiO2-Al2O3-CaF2-AlPO4;
Multicomponent: SiO2-Al2O3-CaF2-AlPO4-NaAlF6-AlF3;
Mai poate conţine cantităţi mici de zinc şi apă, precum şi particule
metalice în cazul CIS metalice.
- Lichidul: iniţial se folosea acidul poliacrilic iar în present se utilizează soluţii
apoase de copolimeri ai acidului acrilic cu acid itaconic, maleic, fumaric sau
alţi acizi carboxilici nesaturaţi stabilizaţi cu acidul tartric.
Reacţii de priză.
- De tip acid– baza, se desfasoara în mediu apos;
- Dupa priza cimenturile ionomere sunt formate dintr-o matrice de polimer
ionic care leaga particulele de sticla inconjurate de un strat de gel de silice.
- La microscop se observa particule de sticla inconjurate de un strat distinct de
silicagel rezultat in urma polimerizarii acidului orto silicic obtinut prin
distrugerea sticlei de catre poliacid.
Proprietăţi:
1. Reologice: pentru tipul I – să curgă uşor, să formeze o peliculă de maxim
25um.
2. Mecanice:
- Rezistenţă la compresiune mai mare ca FOZ şi PCZ;
- Fragilitate
- Duritatea creşte cu proporţia pulberii după 24 ore este permisă finisarea
finală;
- Suprafaţa cimentului prezintă pori de 10-14 um diametru.
3. Optice:
- Sunt translucide;
- În timp stratul superficial îşi modifică culoarea;
- Cele care conţin sticle de metale grele sunt radioopace.
4. Eroziunea şi stabilitatea dimensională:
- Eroziunea de scurtă durată datorită mecanismului de priză;
- Eroziunea de lungă durată este nesemnificativă;
- Rezistenţa la atacul factorilor agresivi din mediul bucal;
- Stabilitate dimensională bună.
5. Adeziunea:
- Aderă chimic de suprafeţele polare active: - smalţ, dentină, metale acoperite
de un strat superficial de oxizi, gips.
- Este mai puternica la smalţ decât la dentina
6. Cariostatice: - datorită eliberări ionilor de F.
Preparare: - amestec pulbere/lichid de consistenţă cremoasă pentru lipire

şi fermă pentru reconstituiri.
Indicaţii:
- Lipirea protezelor unidentare şi punţilor;
- Obturaţii de bază;
- Obturaţii de bază subcompozite;
- Obturaţii de durată în cavităţi de clasa V şi eroziuni cervicale;
- Obturaţii retrograde în chirurgie paradonţiului apical;
- Foarte rar sigilarea şanţurilor şi fosetelor.
Cimenturi ionomere metalice CERMET.

Pagina 38 din 91
- Se obţin prin amestecul pulberii de sticlă cu particule de aliaje metalice (Ag,
Au, Pd) prin sinterizare;
- Rezistenţa la abrazie mult mai mare apropiată de cea a compozitelor cu
microumpluturi şi a amalgamelor;
- Proprietăţile mecanice sunt inferioare amalgamelor sau compozitelor pt zona
posterioară.
IV.Cimenturi Oxisulfat de Zinc.
Sunt considerate materiale de obsturaţie provizorie.
Prezentare: se prezintă în sistem bicomponent pulbere/lichid sau sub formă de
pastă ce se întăreşte după inserarea în cavitatea bucală.
Compoziţie:
- Pulbere – oxid de zinc, sulfat de zinc, mastix;
- Lichid – apă distilată, guma Arabică, alcool, soluţie concentrată de acid fenic.
Proprietăţi:
- Bune izolatoare termice şi electrice;
- Rezistenţă scăzută la compresiune şi la factori agresivi din mediul bucal;
- Au culori diferite care atrag atenţia asupra faptului că sunt provizorii.
Indicaţii: obturaţii provizorii.
Atenţie: nu se utilizează pt etanşeizarea pansamentelor arsenicale
datorită posibilităţii de difuzare a componenţei toxice din aceste pansamente.
Curs 5 - AMALGAMELE DENTARE
După criteriul aderenţei la pereţii cavităţii materialele de obturaţie se

împart în:
Aderente – aici menţionăm materialele compozite, CIS,
Neaderente – amalganul dentar şi aurul.
După aspectul fizionomic aceste materiale de obturaţie se împart în:
➢ Nefizionomice: amalganele, aurul;
➢ Semifizionomice: cimenturile silicat
➢ Fizionomice: materiale compozite
Cele mai folosite materiale de obturaţie coronară au fost amalgamele cu
argint, staniu, cupru şi zinc.
Aceste amalgame au o istorie foarte veche, existând relatări ale lui Chau
His’T’ang cu 600 de ani înainte de Christos că în China se utilizau pentru
obturaţia dinţilor o pastă de Ag-Si-Hg, material ce poate fi considerat
precursorul amalganelor moderne (BRATU).
În 1895 – Black normalizează proporţiile aliajelor folosite în amalgam
fiind considerat părintele amalgamelor de azi.
În anul 1900 apare şi amalgamul de cupru care datorită proprietăţilor
sale nesatisfăcătoare iese din practica curentă.
Peste ani amalgamul de Ag rămâne un material viabil cu un traseu
ascendent al fabricării sale până la apariţia răşinilor compozite.
Amalgamul se formează în urma reacţiei dintre mercur şi aliaj care se
realizează prin amestecarea manuală sau printr-o malaxare mecanică şi se
numeşte amalgamare. Rezultă un produs care are o fază plastica în care se
poate introduce în cavitate, iar după priză materialul capătă o duritate mare şi
are un aspect cenuşiu argintiu. Amalgamele au evoluat şi ele de la apariţia pe
piaţă existând 2 mari categorii:
I) Amalgamele convenţionale (sărace în cupru) - sunt fabricate prin
amestecul mercurului cu pilitură de aliaj care conţine Ag, Staniu,
Cu şi mici cantităţi de Zinc sau Mercur. Aceste amalgane au

Pagina 39 din 91
pulbere formata din particule neregulate fine sau grosiere cu
dimensiuni până la 200 µm sau sferice (regulate) de până la 100
µm. Argintul şi Staniul alcătuiesc un compus nongama, care se
combină uşor cu mercurul. Aceste amalgame convenţionale se pot
contamina foarte uşor cu diverse particule în timpul amestecării
piliturii cu mercurul datorită unei manipulări necorespunzătoare.
Această contaminare este uşor vizibilă. Contaminarea aceasta
determină pierderea calităţilor fizice ale viitoarei obturaţii.
II) Amalgamele non-gama 2 (bogate în cupru) – se folosesc în
momentul actual aproape în exclusivitate datorită faptului că
eliminarea fazei gama 2 din compoziţia amalgamelor determină o
viitoare obturaţie cu performanţe clinice superioare amalgamelor
din prima categorie.
Amalgamele bogate în cupru se împart şi ele în două categorii:
1) Cu compoziţie uniformă – care au particule de pulbere
asemănătoare atât ca şi compoziţie cât şi ca formă.
2) Cu modificarea dispersiei – care conţin pulbere mixtă, în care
2/3 din greutate este reprezentată de pilitura de Ag
convenţional şi o 1/3 particule sferice din amestec de Ag şi Cu.
Obturaţiile de amalgam îşi datorează proprietăţile fizico-chimice
compoziţiei aliajului de Ag în timp ce modalitatea de manipulare în timpul si
realizărea obturaţiei este determinată de forma particulelor.
Reacţiile de priză decurg diferit la cele două tipuri de amalgam
(convenţionale, non gama 2) în cele din urmă amalgamele non gama 2 având
proprietăţi clinice superioare şi le-au înlocuit treptat pe cele convenţionale.
Avantajele amalgamelor – sunt numeroase, aceste obturaţii având
rezistenţă crescută la abraziune, au rezistenţă la compresie (circa 350 MPa)
care este superioară atât smalţului cât şi dentinei.
De asemenea modulul de elasticitate intermediar între dentină şi smalţ îl
face un înlocuitor de succes al ţesuturilor dentare. După amestecarea piliturii
de Ag cu mercurul trebuie inserat în cavitate într-un interval de maxim 15
minute. Se introduce în cantităţi mici şi se condensează manual sau mecanic.
Condensarea permite ca materialul să se aşeze foarte bine pe pereţii cavităţii
realizând o închidere bună dacă amalgamul a fost bine preparat.
Dezavantajele amalgamelor:
1) Variaţiile volumetrice de priză: contracţie, dilataţie;

2) Rezistenţă mecanică care depinde foarte mult de modul de preparare a
cavităţii, proporţiile corecte dintre constituenţi, timpul de malaxare;
3) Deformarea plastică a amalgamelor se produce progresiv iar in timp la
marginea obturaţiei in lipsa bizotarii peretilor de smalt apare o zona de
discontinuitate.
4) Aspectul nefizionomic – este unul din marile dezavantaje ale
amalgamelor şi îi restricţionează aria de utilizare doar la zona laterală;
5) Modificarea superficială de culoare – în timp suprafaţa amalgamului se
oxidează şi se închide la culoare datorită depunerii pe suprafaţa
obturaţiei a unei pelicule de sulfuri sau cloruri;
6) Coroziunea – este un fenomen chimic care poate modifica structura
obturaţiei de Ag. Principalii produşi de coroziune sunt oxizii de cupru la
amalgam non-gama 2 şi oxizi de staniu la amalgamele convenţionale;
7) Difuzibilitatea termică – este de 39 de ori mai mare ca a dentinei şi este
obligatorie izolarea plăgii dentinare printr-o obturaţie de bază;
8) Coeficientul de expasiune termică – de 3 ori mai mare ca la dentină;

Pagina 40 din 91
9) Nu este adeziv – necesită un sacrificiu mai mare de substanţă dentară;
10) Potenţial alergen – poate determina dermatita de contact ;
11) Toxicitate - mercurul este principalul constituent toxic.
Acumularea Hg în organism se poate realiza în cabinet prin inhalarea

vaporilor de Hg, absorbţia prin piele dacă este manipulat fără mănuşi sau
ingestia de amalgam.
Este o controversă în momentul de faţă privind efectele toxice deoarece
lipseşte consensul în lumea medicală privind idea expunerii zilnice, iar
simptomele intoxicaţiei cu Hg până la doze de 100 µg/litru sunt nespecifice iar
semne de disfuncţie renală apar la concentraţii în urină la doze de peste
100µg/litru care nu au fost semnalate la pacienţii purtători de obturaţie de Ag şi
nici la personalul medical.
Obturaţiile de amalgam moderne non-gama-2 prezintă caracteristici
clinice superioare celor convenţionale dar şi anumite inconveniente care au
condus în secolul XX la dezvoltarea altor materiale de obturaţie care să
reprezinte o alternativă pentru stomatologie.
Curs 6 – MATERIALE DE RESTAURARE ESTETICE (Răşinile

compozite)
Astfel în 1963 chimistul ROBERT Bowen a sintetizat o răşină numită răşină

diacrilică care a reprezentat baza materialelor compozite moderne. Din 1963
până astăzi aceste compozite au fost modificate şi diversificate din dorinţa de a
avea un material de restaurare definitiv cu caracteristici cât mai apropiate de
materialul de obturaţie ideal.
Răşinile compozite sunt materiale restaurative complexe, trifazice,
constituite din:
1) Faza organică polimorfă care constituie matricea;
2) Faza anorganică minerală dispersată reprezentată de particule de
umplutură anorganica.
3) Agentul de cuplare care realizează unirea primelor două componente.
Toate compozitele mai conţin şi alţi constituenţi precum :
-Sistemul de iniţiere al prizei
- Stabilizatori
1.FAZA ORGANICA
este alcatuită din monomerii răsinici, care pot fi monomeri d
e bază si de
diluție.
1.1 Monomerii de bază sunt compusi dimetacrilici cu

Pagina 41 din 91
masă moleculară mare.
Această masă moleculară mare le asigură o rezistență
mecanică crescută si o contracție la
polimerizare redusă. Cei mai utilizați monomeri în
prezent sunt Bis-GMA, ethoxylated Bis‐
GMA si UDMA.
Bis-GMA (bis-fenol A diglicidilmetacrilat) a fost primul
monomer utilizat pentru
obținerea răsinilor compozite (Fig.1), fiind dezvoltat de Bow
en in 1963. Această moleculă se
poate obține prin două metode de sinteză, si anume prin reacț
ia dintre bisfenol-A si glicidil
metacrilat (GMA), sau prin reacția dintre diglicidil-bisfenol
A eter (DGE bisfenol A) si acidul
metacrilic (MA).
Fig.1 Molecula de Bis-

GMA
Molecula are două grupări -

OH și două inele de benzen, situate central (Fig.2).
Fig.2 Molecula de Bis-GMA
În timp ce inelele de benzen rigidizează partea centrală

a moleculei, grupările -OH
realizează legătura cu moleculele adiacente. Din aceasta cauz

Pagina 42 din 91
ă, polimerii obținuti pornind de la Bis-
GMA au o vâscozitate crescută. Această vâscozitate împiedic
ă sedimentarea umpluturii
anorganice în rășina compozită, însă în același timp, scade ca
ntitatea de umplutură ce poate
fi înglobată în rășină, cu efecte negative asupra proprietăților
fizice ale acesteia.
Utilizarea moleculei mai prezintă si avantajul unei contracții r

eduse la polimerizare și a unei
absorbții reduse a apei. De asemenea, deoarece este o
moleculă cu masa moleculară
mare, și gradul de polimerizare este mare .
UDMA (uretandimetacrilat) este un alt monomer
frecvent utilizat pentru obținerea
răsinilor compozite. Acești monomeri au mase moleculare ap
ropiate de Bis-GMA.
Fig.3 Molecula de UDMA
Acestor monomeri le lipsesc nucleele benzenice (Fig.3),

astfel că prin polimerizare
formează polimeri cu o flexibilitate mai mare si o vâscozitate
mai redusă .
1.2 Monomerii de diluţie sunt compusi care au una,

două sau trei grupări
polimerizabile, care le permit participarea la reacția de polim
erizare împreună cu monomerii de bază.
Au o masă moleculară redusă, ceea ce inseamnă o
vâscozitate redusă, însă în același
timp, și o contracție mare la polimerizare. Rolul lor în struct
ura răsinilor compozite

Pagina 43 din 91
este de a reduce vâscozitatea acestora, făcându-
le mai usor manevrabile.
Principalii monomeri utilizați sunt trietilen-
glicoldimetacrilat (TEGDMA), bis‐
methacryloyloxymethyltricyclodecane (TCDMA), dietilen-
glicoldimetacrilet (DEGDMA) și
etilen‐glicoldimetacrilat (EDMA). Dintre acestia cel mai folo
sit este TEGDMA.
Fig.4 Molecula de TEGDMA
Aceasta este o moleculă foarte flexibilă, care are capacitatea

de a se roti pentru a găsi
în permanență grupări active de metil metacrilat cu care să re
acționeze. Densitatea mare de
legături duble pe ml3 și capacitatea mare de a participa la rea
cția de polimerizare conduc la o
contracție crescută la polimerizare .
Prin scăderea vâscozitații răsinii compozite există riscul
sedimentării umpluturii
anorganice, însă în acelasi timp o cantitate crescută de
umplutură poate fi încorporată în
compoziția răsinii, ceea ce va duce la scăderea
contracției la polimerizare și cresterea
vâscozității.
Cercetările pentru imbunătățirea proprietăților rășinilor
compozite, s‐au axat pe următoarele domenii:
• Reducerea contracției de polimerizare;
• Eliberarea de F, sau alte substanțe care ar putea
reduce apariția cariilor secundare;
• Îmbunătățirea proprietăților mecanice;
• Îmbunătățirea biocompatibilității.
Aceste progrese pot fi realizate prin apariția de noi
monomeri sau prin modificări aduse umpluturii anorganice.

Pagina 44 din 91
2.Faza anorganică (umplutură) – este introdusă în răsinile
compozite pentru îmbunătățirea proprietăților fizice,
mecanice si chimice ale acestora. În decursul evoluției
răsinilor compozite au fost folosite mai multe tipuri de
umpluturi anorganice, de forme si mărimi diferite.
Astfel, în prezent cele mai folosite sunt cuarțul
cristalin, silicea coloidală,
aluminosilicații si borosilicații de litiu, bariul, stronțiul, zirco
niul sau staniul, fluorura de bariu, trifluorura de yterbiu,
trifluorura de ytriu, silicatul de zirconiu, oxiziu de
titaniu, tantal, zirconiu si aluminiu, etc .
Proprietățile fizice si mecanice ale răsinilor compozite
sunt direct proportionale cu cantitatea de umplutură
anorganică inglobată. Astfel, producătorii de răsini
compozite încearcă
înglobarea unei cantități cât mai mari de umplutură anorganic
ă. Această cantitate este dependentă de mărimea
particulelor înglobate. Cu cât particulele au dimensiuni
mai mari cu atât este mai redusă
cantitatea ce poate fi înglobată. Odată cu scăderea acestor
dimensiuni, creste si cantitatea de umplutura înglobata,
însa cu efecte negative asupra
vâscozității răsinii, aceasta fiind
mai greu manevrabilă în cavitatea orală .
Din punct de vedere al dimensiunilor, particulele de
umplutură anorganică pot fi
împărțite in macroumplutură, cu o dimensiune medie a
particulelor de 1‐10µm,
microumplutură, cu o dimensiune medie a particulelor de 0,0
4µm si nanoumplutură, având
particule cu o dimensiune medie de 10‐250nm.
Această clasificare a particulelor umpluturii anorganice

duce si la o clasificare a rasinilor compozite. Însă,
deoarece într‐o răsină compozită pot exista mai multe
tipuri de particule anorganice, clasificarea răsinilor nu
respectă întocmai clasificarea particulelor anorganice.

Pagina 45 din 91
Astfel, răsinile compozite pot fi cu macroumplutură, cu
microumplutură, cu nanoumplutură sau hibride. Cele
cu microumplutură și cele hibride, la rândul lor pot fi
omogene sau heterogene, in funcție de
modalitatea de obținere a umpluturii anorganice .
Compozitele cu macroumplutură conțin particule cu
dimensiunea de 1‐10µm, însă multe dintre compozitele
de acest tip conțin si o mică cantitate de
microumplutură (1‐3%) pentru a obtine
o anumita vâscozitate si a împiedica precipitarea particulelor
de dimensiuni mari, asigurând omogenitatea amestecului.
Pentru aceste compozite cea mai utilizată umplutură este
cuartul. Acesta însă este
dificil de măcinat in particule mici si este foarte greu de lustr
uit.
Fig.8 Procesul de uzură la suprafața răsinilor compozite

Compozitele cu microumplutură au apărut din dorința de
a imbunătăți proprietățile estetice ale compozitelor
tradiționale. În cazul lor, umplutura este realizată din
silice coloidală (obținută prin precipitarea chimică dintr‐o
soluție lichidă, sub formă de silice amorfă) sau pirolitică
(obținută prin piroliza tetraclorurii de siliciu in flacără
oxihidrica, tot sub forma amorfă),
dimensiunea medie a particulelor fiind de 0,04µm .
În prezent există două tipuri de compozite cu microumplutură
, și anume, omogene si heterogene.
În cazul celor omogene , umplutura este adaugată direct
matricii organice, prin dispersare. Datorită dimensiunilor
foarte mici, suprafața totală a umpluturii este foarte
mare, legând o cantitate mare de rasină, ceea ce face
imposibilă adăugarea umpluturii în cantități
mari, deoarece vâscozitatea
compozitului creste până la valori care îl fac inutilizabil

Pagina 46 din 91
clinic.
Acest tip de umplutură produce cele mai bune efecte
estetice, însă datorită faptului că umplutura nu poate fi
adăugată in cantitățile necesare, proprietățile
mecanice sunt necorespunzătoare .
Compozitele cu microumplutură heterogene au fost

dezvoltate pentru a îmbunătăți
proprietățile mecanice ale celor omogene, păstrând în acelasi
timp proprietățile estetice ale acestora.
Principiul obținerii acestora este dispersarea unor particule c
ompozite polimerizate anterior,
într‐o masă organică sarjată cu microumplutură. Aceste parti
cule pot fi obținute prin prepolimerizare sau condensare. În
cazul în care sunt obținute prin prepolimerizare,
particulele silanizate de microumplutură sunt dispersate
într‐un amestec de oligomeri, care este polimerizat.
Blocurile obținute sunt polimerizate, si apoi măcinate in
particule de 10‐20µm. Particulele astfel obținute sunt
adăugate unui amestec de oligomeri în care s‐a
dispersat deja microumplutura. Astfel se obține o
O altă variantă de obținere a particulelor prepolimerizate, este
polimerizarea direct în
forma finală, formându‐se sfere de 20‐30µm. În acest
mod s‐a ajuns ca umplutura
anorganică să reprezinte 30‐55% în greutate.
O alta metodă de obținere a particulelor anorganice este
condensarea acestora, de
obicei prin sinterizare, cu formarea unor complexe anorganic
e de 1‐25µm, care ulterior sunt încărcate
în faza organică sarjată anterior cu microumplutură.
În acest tip de rasini compozite, matricea si particulele
de umplutură au aceeași
compoziție, ceea ce le permite obținerea unor suprafețe mult
mai netede prin lustruire (Fig.
11‐12).

Pagina 47 din 91
Fig.11 Lustruirea compozitelor cu macroumplutură
Fig.12 Lustruirea compozitelor cu microumplutură
Răsinile cu microumplutură prezintă si o serie de dezvantaje:

• Interfața între particulele prepolimerizate si matricea
organică este un punct
slab. Deoarece particulele prepolimerizate sunt deja înalt poli
merizate, acestea nu pot copolimeriza cu matricea
organică înconjurătoare, ceea ce poate duce la
pierderea umpluturii din matricea organică;
• Un coeficient crescut de dilatare termică, datorat unei
cantități mai reduse de umplutură anorganică decât in
compozitele cu macroumplutură. Aceasta poate
duce în timp la apariția percolării marginale;
• Rezistență redusă la tracțiune;
• Rigiditate redusă, cu o rezistență redusă la fractură,
deoarece include particule care nu interacționează între ele;
•
Absorbție crescută de apă, datorită conținutului crescut de răș
ină;
•
Contracție crescută la polimerizare, datorită cantității mai ma
ri de rășină;
• Fracturile datorită oboselii materialului sunt mai des

Pagina 48 din 91
întâlnite, deoarece permit
mai usor propagarea fisurilor si a crăpăturilor .
Compozitele cu nanoumplutură sunt utilizate pentru a
creste rezistența si duritatea
rășinilor compozite, si pentru a reduce contracția la
polimerizare. Nanoumplutura este
utilizată în general ca si adaos pe lângă alte particule
anorganice. În general sunt utilizați
oxizi de tantal sau zirconiu, sau mai recent, organopolisiloxan
i cu diametrul de 5‐200nm .
Datorită dimensiunilor reduse ale particulelor,
nanoumpluturile pot să umple spațiul dintre unele lanțuri
polimerice, ceea ce oferă posibilitatea încărcării masive
a compozitului cu păstrarea consistenței în limite
acceptabile clinic. Însă, datorită faptului că dimensiunea
acestora este inferioară lungimii de undă a radiației
vizibile, ele nu produc dispersia sau
absorbția semnificativă a luminii .
Compozitele hibride sunt alcătuite din amestecuri de

macro si microumpluturi dispersate
în faza organică. Au fost dezvoltate din dorința de a
obtine un compromis între
proprietătile fizico‐mecanice ale compozitelor cu
macroumplutură si cele estetice ale
compozitelor cu microumplutură. Se poate spune că
hibridele sunt de fapt compozite cu
macroumplutură care contin cantităti mai mari de
microumplutură (7‐15%). Majoritatea
compozitelor moderne contin silice coloidală si sticle pe
bază de metale grele, umplutura
anorganică ajungând în acest caz până la 75‐80% din
greutate.
Particulele de sticla au dimensiunea de 0,6‐1µm, iar
silicea coloidala reprezintă 10‐20% din continutul total
de umplutură .
În aceste compozite, particulele mici de umplutură
umplu spațiile dintre particulele
mari, mărind suprafața de contact dintre umplutură si
răsina organică. Acest lucru
îmbunătățeste transmiterea presiunilor între particulele din ră
sina compozită. Pe măsură ce

Pagina 49 din 91
creste cantitatea de umplutură anorganică, distanța dintre part
icule scade. Acest lucru scade
presiunea exercitată asupra matricii organice, forțele
ocluzale fiind transmise de le o particulă la alta .
Fig.13 Compozite hibride omogene

Fig.14 Compozite hibride heterogene
Umplutura anorganică poate fi omogenă (Fig.13) sau

heterogenă (Fig.14). În cazul umpluturii heterogene,
aceasta este alcătuită din particule prepolimerizate
obținute din sticle dispersate in faza organică. În cazul
umpluturii omogene, aceasta este alcătuită din
particule de macro si
microumplutură dispersate in faza organică.
Adăugarea microumpluturii creste rezistența răsinii
compozite si scade propagarea
microfisurilor în răsină. Propagarea fisurilor este inițial
încetinită de către particulele de
macroumplutură, iar apoi oprită de către particulele de
microumplutura. Cu cât sunt mai
multe particulele de macroumplutură, cu atât mai mult este în
cetinită propagarea fisurilor,
prin transferul presiunilor între particule. Cu cât este
mai mare încărcarea cu
microumplutură, cu atât este mai probabil ca fisurile sa
fie oprite imediat după apariție.
Echilibrul dintre aceste doua tipuri de particule este
foarte important, deoarece cresterea
cantității de microumplutură poate duce la creterea fragilității
rasinii compozite.
În încercarea de a îmbunătăți proprietățile fizice și mecanice
ale răsinilor compozite, în ultima perioadă au fost

Pagina 50 din 91
dezvoltate o serie de particule care sunt adăugate ca
umplutură anorganică. Astfel, adăugarea de fibre de
sticlă silanizate a dus la cresterea modulului de
elasticitate, însă a redus rezistența la tracțiune. Din păcate util
izarea acestora nu este foarte
practică, deoarece orientarea fibrelor în răsina este dificilă, ia
r diamentrul lor trebuie sa fie
mai mare de 1µm (sub 1µm se consideră că au potențial carci
nogenetic.
Au mai fost folosite cristale unitare ceramice, aceste
compozite arătând o crestere a
rezistenței flexurale, fiind încă studiate ca si posibilă umplutu
ră anorganică.
În încercarea de a reduce riscul recidivei cariei, în
umplutura anorganică au fost înglobate substante care să
prevină demineralizarea si să ajute remineralizarea
structurilor dentare din vecinătatea restaurării. Astfel de
substante sunt sticlele de bariu sau strontiu
fluorosilicat, iar mai recent a fost folosit tetrabutilamonium te
trafluoroborat.
3.Agentul de cuplare
Pt ca materialele compozite să posede proprietăţi mecanice optime este

necesar realizarea unei legături puternice între umplutura anorganică şi
monomerii din faza organică. Acest lucru se întâmplă prin tratarea suprafeţei
particulelor anorganice în cursul procesului de fabricare cu agentul de cuplare.
Cel mai utilizat agent de cuplare este un compus organic numit silan. În
cursul depunerii stratului de silan, umplutura anorganică prin intermediul
acestui silan determină hidrolizarea grupelor metoxi în grupe hidroxi care
reacţionează cu umezeala sau grupele OH absorbite pe particule anorganice.
Prin această legătură care se formează între monomeri (organici) şi
particulele anorganice se transferă stresul mecanic de la o particulă anorganică
la alta prin intermediul molecule de sila
Sistemul de initiere al prizei
Sistemele de inițiere ale reacției de polimerizare sunt repreze

ntate de substanțe care
pun in libertate radicali liberi, care vor iniția reacția de polim
erizare. În prezent, in funcție de
sistemul de inițiere, răsinile compozite se împart in
răsini autopolimerizabile,

Pagina 51 din 91
fotopolimerizabile, si mai nou apărute, cele cu
inițiere mixtă, atât auto cât si
fotopolimerizabile ( DUALE )
Răsinile compozite autopolimerizabile au un sistem de
inițiere alcătuit dintr‐un
inițiator si un accelerator. În general, inițiatorul este reprezent
at de peroxidul de benzoil sau
derivați ai acidului sulfinic, iar acceleratorul de o amină terția
ră aromatică. În momentul în
care sunt amestecate, amina terțiara reacționează cu
peroxidul de benzoil și determină
separarea acestuia cu formarea a doi radicali liberi.
Fiecare moleculă rezultată are un
electron reactiv (radical liber), care este capabil să se
lege de un electron liber al unei alte
molecule, cum sunt monomerii răsinici. Astfel, electronul rea
ctiv rezultat din reacția aminei
terțiare cu peroxidul de benzoil, atrage unul dintre cei patru el
ectroni din legătura dublă
C=C, ceea ce duce la transformarea legăturii duble intr-
o legătura simplă C-0 intre cele două
componente.
Electronul reactiv rezultat la celălalt atom de carbon al
dublei legături va
reacționa cu o altă dublă legatură C=C, începând formarea la
nțului polimer. Din punct de
vedere teoretic, acest proces odată început poate continua pân
ă când toate legăturile duble
au reacționat, rezultând un polimer .
Cel mai mare dezavantaj al acestui sistem de inițiere este fapt
ul că cele doua paste
(baza si catalizatorul) trebuie amestecate manual, de unde si r
iscul de înglobare a unor bule
de aer. De asemenea, reacția de polimerizare începe în
momentul în care cele doua paste
ajung in contact, lăsând puțin timp pentru aplicarea compozit
ului la nivelul restaurării.
Răsinile compozite fotopolimerizabile utilizează o sursă
externă de energie pentru
inițierea polimerizării. Inițial această sursă a fost reprezentată
de radiațiile ultraviolete, însă
datorită nocivității lor si a penetrabilității lor reduse au fost în

Pagina 52 din 91
locuite de radiațiile vizibile. În
acest caz, în matricea organică este inclusă o substanță
fotosensibilă, de exemplu
camforchinona (CQ) și N,N‐dimetilaminoetilmetacrilat
(DMAEMA). CQ absoarbe radiația
vizibilă la o anumită lungime de undă (468nm), activând
grupul de cetone. Acestea
reacționează cu DMAEMA prezent in monomer, transferând
un hidrogen de la DMAEMA la
oxigenul grupului de cetone, care se transformă astfel într‐o g
rupare hidroxil. Electronul liber rămas la DMAEMA,
precum și electronul rămas la CQ, determină inițierea
reacției de polimerizare .
Sistemul de inițiere poate avea si alte componente. Astfel, în l
ocul CQ pot fi folosite 1‐ Fenil‐1,2‐propanedione,
acilfosfin‐oxide, benzildimetilketal, iar în locul
DMAEMA, etil‐4‐ dimeti‐aminobenzoatul.
Răsinile compozite cu dublă inițiere DUALE conțin
sisteme de inițiere atât auto cât si
fotopolimerizabile, si sunt in general caracteristice
cimenturilor răsinice. Au fost adoptate
ambele sisteme de inițiere, deoarece sistemul autopolimeriza
bil nu oferea un timp de lucru
suficient, vâscozitatea cimentului crescând prea
repede. Sistemul de inițiere
fotopolimerizabil de asemenea nu era satisfăcător, deoarece e
ra necesară inițierea reacției
de polimerizare în zone inaccesibile surselor luminoase
(canale radiculare, coroane
metalice).
Termenul grad de polimerizare descrie procentul de duble leg
ături care reacționează.
În cazul răsinilor autopolimerizabile, acesta variază intre
60-70%, iar în cazul răsinilor
fotopolimerizabile, acesta se situează intre 65-80%. Este
un factor important pentru
proprietățile rășinilor, deoarece monomerii reziduali sunt
toxici pentru țesutul pulpar, si în
acelasi timp influențeaza proprietățile fizice ale răsinilor în ti
mp .

Pagina 53 din 91
Proprietăţile compozitelor:
1. Timpul de priză şi de lucru.

În cazul compozitelor autopolimerizabile avem un timp de lucru de 30
-60 de secunde în care se amestecă cele două componente după care
aceasta se inseră în cavitate. Timpul de priză este de 3-5 min şi este
influenţat de tipul de compozit.
Compozitele fotopolimerizabile îşi iniţiază reacţia prin aplicarea conului
de lumină pe material într-o perioadă dată care variază de la 10-40 secunde.
Timpul de aplicare al sursei de lumină este specificat de producător şi e strâns
legat de stratul de material care trebuie polimerizat şi de tipul compozitului
care este aplicat.
După aplicarea lămpii de fotopolimerizare reacţia de priză se produce în
proporţie de 75%. Aproximativ 25% din reacţie se produce în următoarele 24
de ore. Dacă suprafaţa obturaţiei nu e protejată de aer, în timpul
fotopolimerizării prin aplicarea unei mătrici de celuloid, la suprafaţa obturaţiei
poate rămâne un strat superficial de compozit nereacţionat.
Adâncimea de polimerizare
Eficienţa polimerizării e legată puternic de intensitatea luminii şi de

capacitatea acesteia de a penetra în profunzimea obturaţiei. Grosimea maximă
de material care se poate polimeriza este de 2-2,5 mm iar vârful sursei de
lumină trebuie să fie ţinut la circa 1-2mm de suprafaţa obturaţiei.
Contracţia de priză
Contracţia volumetrică a obturaţiei este dependentă de tipul de

compozit. Astfel la compozitele cu particule fine avem o contracţie de 1,5-
1,7%, la cele cu particule microfine avem o ontracţie de 2-3%, iar la cele
hibride sunt sub 1,5%. Această contracţie de priză creează un stress de circa
130kg/cm² între compozit şi pereţii cavităţii. Acest stress acţionează la
nivelul legăturii dintre compozit şi dinte şi poate produce ruperea legăturii
adezive şi creearea unei zone de microinfiltraţie. Dacă stresul este foarte
mare se poate produce şi fractura pereţilor de smalţ.
Pentru a contracara contracţia de priză trebuie polimerizate cantităţi cât
mai mici şi în straturi de material care sa nu faca priza pe doi pereti paraleli pt
a obţine o contracţie cât mai mică asupra pereţilor de smalţ.
Proprietăţi termice
Coeficientul de expansiune termică al compozitelor este mai mic decât

media valorilor dintre umplutura anorganică şi răşina organică luate separat.
Diferenţa dintre coeficientul de expansiune termică al materialului şi al
dintelui impreuna cu o soluţie de continuitate la limita dintre obturatie si
peretii cavitatii ca urmare a contracţiei de priză produce PERCOLAREA
MARGINALA o zonă de micro-infiltraţie şi de liberă circulaţie pt lichidele
bucale între pereţii dentari şi pereţii obturaţiei. Prin fenomenul de răcire şi
încălzire al structurii dentare, acest spaţiu poate să se micşoreze sau să se
mărească. Prin încălzirea obturaţiei, lichidele ies din acea soluţie de
continuitate micşorând spaţiul format.

Pagina 54 din 91
Absorbţia de apă – de către materialele compozite nu au un efect total
negativ asupra restaurărilor prin expansiunea volumetrică care se produce în
urma absorbţiei de H2O compensează parţial contracţia de priză. Expansiunea
hidroscopică începe după 15 minute de la polimerizare şi durează între 4 şi 7
zile. Absorbţia apei determina creşterea de volum a polimerilor şi provoaca
degradarea monomerilor nepolimerizati.
Solubilitatea compozitelor – variază de la 0,01 la 0,06 miligrame pe

cm². Solubilitatea inadecvată se produce în general în straturile profunde dacă
lumina e insuficientă iar răşinile incomplet polimerizabile au o absorbţie de
H2O şi a solubilităţii mai mare, ceea ce poate determina o instabilitate precoce
coloristică a obturaţiei, precum şi soluţii de continuitate extrem de profunde în
jurul obturaţiei care pot duce la eşecul acestor restaurari directe.
Proprietăţi mecanice:
Există mai multe tipuri de rezistenţe care sunt testate la materialele de

obturaţie definitivă. Rezistenţa la compresie, rezistenţa la tractiune , rezistenţa
la torsiune, rezistenţa la uzură sunt caracteristici care sunt urmărite şi la
compozite şi se realizează prin teste în vitro pe dinţi extraşi. Fiecare tip de
compozit are nişte valori standard ale acestor rezistenţe sub care valori
materiale puse pe piaţă nu trebuie să coboare.
Radio-opacitatea
Primele compozite erau radio-transparente iar umpluturile de cuarţ, şi

oxizii de bariu au adus compozitelor moderne radio-opacitate.
Biocompatibilitatea
Răşinile diacrilice prezente în materialele compozite sunt citotoxice,

puţin solubile în apă şi sunt polimerizate la un nivel extrem de stabil înainte de
a difuza prin perdeaua stratului hibrid.
Monomerii nepolimerizaţi pot difuza lent în afara restauraţiei, iar
concentraţia acestora este mică dacă obturaţia a fost polimerizată corect.
În cazul unor greşeli de aplicare, monomerii reziduali difuzează prin
pereţii obturaţiei şi pot produce afecţiuni ale pulpei dentinare, afecţiuni care
pot începe cu fenomenul de hiperemie, să continue cu pulpite chimice sau să
prezinte forme subclinice care la intervale extrem de scurte determina
fenomene de parodontite apicale acute si cornice.
Aspectul fizionomic
Potrivirea culorii se face prin alegerea culorii cu ajutorul anumitor chei

de culori care sunt prevăzute în trusele de compozite. De asemenea, alegerea
culorii se poate face şi cu instrumente electronice. Compozitele sunt prevăzute
cu culori multiple din cheile de culori, precum şi cu nuanţe diferite pt smalţ şi
pt dentină.
Culoarea unui dinte este dată de reflexia luminii în două straturi diferite:

Pagina 55 din 91
stratul de smalţ – la suprafaţa dintelui, extrem de subţire precum şi stratul de
dentină din profunzime care dă culoarea de bază a dintelui.
Din punct de vedere coloristic, dinţii din zona frontala prezintă mai
multe zone topografice de culoare. În cazul restaurarilor compozite, repunerea
materialelor compozite trebuie să respecte alternanţa de smalţ şi dentină.
Sensibilitatea post-operatorie
Apare în cazul restaurărilor compozite şi are următorii factori:

Absenţa lichidului din tubulii dentinali;
Tratamentul incorect al plăgii dentinare;
Modificări dimensionale ale obturaţiei datorită contracţiei de priză.
Sensibilitatea post-operatorie apare în primele 6-12 luni şi ar trebui să înceteze
în primul an de existenţă al obturaţiei.
SISTEMELE ADEZIVE
Plagă obţinută în urma tratamentului stomatologic este formata dintr-o
suprafaţă de smalţ şi una de dentină.
Avem două suprafeţe cu structură fizică diferită şi cu un comportament
diferit la acţiunea tratamentului realizat de medicul stomatolog, vorbim despre
adeziunea la smalţ şi adeziunea la dentină.
Cele două entităţi, smalţul şi dentina trebuie tratate diferit pt a obţine
rezultate optime ale adeziunii.
Prima etapă constă în aplicarea unei soluţii de acid fosforic pe suprafaţa

de smalţ iar ulterior pe suprafetele de dentina . La nivelul dentinei există stratul
de detritus dentinar remanent sau smear layer. Acesta trebuie îndepartat prin
demineralizare. Ulterior se plică primerul care va infiltra reţeaua de fibre de
colagen rămasă deschisă după pierderea conţinutului mineral. După aplicarea
primerului se aplică adezivul propriu-zis, având rolul de a penetra tubi
dentinali deschişi şi a forma la nivelul stratului de dentină şi smalţ un strat
adeziv care face legătura între compozit şi dentină şi smalţ. Această interfaţă
este stratul hibrid care etanşează structura dentară de acţiunea nocivă a
compozitului şi de factorii agresori termici şi chimici care acţionează asupra
structurii dentare.
Există mai multe generaţii de adeziv care au apărut din 1965 până în
prezent, fiecare generaţie fiind rezultatul eliminării dezavantajelor de la
generaţia precedentă.
Adezivi de generaţie I – SEPRITON – brevetat în 1951 şi nu folosea

principiul demineralizării acide. În 1956 Buonoccore care recomandă
principiul demineralizării acide pt cresterea nivelului de adeziune. Forţa de
adeziune era bună la nivelul smalţului dar foarte slabă la nivelul dentinei. Avea
valori de 2 megapascali la nivelul dentinei.
Adezivi de generaţie II –adeziunea la dentina de la 1 la 3MPa.

În 1982 apare SCOTCH BOND de la firma 3M care e
reprezentantul cel mai de seamă a generaţiei a II-a de adezivi.
Adezivi de generaţie III – corespunde de fapt introducerii prin asocierea

mai multor compuşi a conceptului de SISTEME ADEZIVE care realizeaza
concomitant adeziunea la smalt si dentina care realiza modificarea stratului de
detritus dentar remanent si utilizarea agentilor de cuplare hidrofili pentru a
creste adeziunea la dentina. Avem o crestere a adeziunii la dentina la valori de

Pagina 56 din 91
8-15 MPa. Reprezentantii de seama ai acestei generatii sunt: TENURE,
SCOTH BOND 2, GLUMA BOND.
Adezivi de generaţie IV –Introduc principiul demineralizării simultane

atât a smalţului cât şi a dentinei. Scopul acestei demineralizări e obţinerea unei
adeziuni micromecanice la nivelul dentinei şi de penetrare a structurii dentare
de către răşina adezivă.
La generaţia a IV-a se obţine o adeziune foarte puternică la dentină de
17-25 megapascali iar adeziunea dentinară se bazează pe formarea stratului
hibrid prin care moleculele de adeziv intră între fibrele de collagen şi în zonele
interprismatice.
Reprezentanţi:GLUMA 2000,SYNTAC,ALL BOND 2.
Cele mai bune nivele de adeziune se obţin cu acesti adezivi de generaţia
a IV-a, dar care are un inconvenient reprezentat de necesitatea a 3 etape în
pregătirea sratului hibrid.
La aceşti adezivi de generaţia a IV-a trebuie făcuţi următorii paşi:
❖ Demineralizarea – atât la nivelul smalţului cât şi dentinei, o perioadă
cuprinsă între 20-120 secunde;
❖ Spălarea acestui amestec, uscarea plăgii dentinare şi aplicarea
primerului. După aplicarea primerului se usucă uşor cavitatea şi se face
pasul trei;
❖ Aplicarea adezivului propriu-zis care se polimerizeză cu lampa de UV.
Adezivii de generaţia a IV-a prezintă acest inconvenient al etapelor
multiple de tratament al plăgii dentinare.
Au apărut adezivi de generaţia V – care combină într-un flacon primerul
şi cu adezivul. Astfel avem la adezivii de generaţie V etape de lucru mult
simplificate:
• Aplicarea acidului, spălarea acestuia;
• Aplicarea adezivului care se găseşte într-o sticluţă.
Este un procedeu mai simplu care nu implică şi aplicarea primerului
deoarece acesta este combinat cu adezivul propriu-zis.
Produse comerciale:EXCITE,PRIME&BOND NT,OPTIBOND.
Adezivi de generaţie VI – sisteme care elimină demineralizarea acidă şi
care conţin un lichid care realizează atât demineralizarea cât şi adeziunea prin
aplicarea a doua substante.
Aceşti adezivi conţin un lichid care condiţionează dentina (monomeri cu
character acid) iar produşii de demineralizare sunt incorporaţi în mod
permanent în interfaţa restauraţiei ceea ce implică că plaga dentinara nu mai
trebuie spălata şi uscata ci doar se aplică stratul de răşina, adeziv care este
polimerizat. Se elimină astfel o etapă importantă: cea a spălării şi uscării
cavităţii care reprezintă o etapă în care se pot produce accidente în tratarea
plăgii dentinare.
Adeziunea la dentină obţinută prin utilizarea adezivilor
autodemineralizaţi este puternică şi stabilă, dar problema o ridică adeziunea
insuficientă la smalţ. O bună adeziune la smalţ protejează şi legătura adezivă
cu dentina, ceea ce impune folosirea cu atenţie a acestor sisteme adezive
autodemineralizante.
Avantajele sistemului autoadezive sunt:
o Simplicitate în aplicare (2 sticlute dar fără clătire);
o Absenţa sesibilitatii post-operatorii;
o Aplicarea în acelaşi timp a primerului şi acidului şi formarea unui strat
hybrid de 0,5-1 um, care e un strat suficient pt formarea unei legături
adezive puternice.

Pagina 57 din 91
Prod de referinţă :SE bond; firma 3m PROMPT – L - POP .
Sistemele autoadezive de generaţia a VII-a.Primul adeziv autodemineralizat
într-un singur flacon. Asigură atât demineralizarea smalţului şi a dentinei cât şi
adeziunea la smalţ şi dentină prin utilizarea unei singure soluţii. Adeziunea la
dentină este mare, între 18-25 megapascali şi e identică cu adeziunea de la
nivelul smalţului. Performanţele adeziunii nu sunt influenţate de umiditatea
resimțită la nivelul restauraţiei.
Produse:G-AENIAL BOND(GC), FUTURA BOND (VOCO), ALL BOND
UNIVERSAL (BISCO), EVETRIC BOND (IVOCLAR VIVADENT)
CURS 8-MATERIALE PENTRU TRATAMENTUL PLĂGII

DENTINARE

Plaga dentinară = rezultă în urma actului chirurgical de pregătire a unor
cavităţi sau bonturi dentare, care poate să prezinte o serie de particularităţi
(nesângerândă, dureroasă, infectată, în esenţă, sute de mii de prelungiri
odontoblastice sunt expuse factorilor agresivi din mediul bucal).
Tratamentul plăgii dentinare

- urmăreşte: înlăturarea factorilor nocivi de la acest nivel, protecţia
suprafeţelor dentinare şi a pulpei faţă de excitanţii din mediul bucal şi uneori
stimularea mecanismelor neodentinogenetice pulpare.
Atitudinea terapeutică în terapia plăgii dentinare variază în funcţie de
profunzimea cavităţilor şi uneori de suprafaţa acestora.
Protecţia pulpo-dentinară poate fi:

• primarăà efectuată cu:

Pagina 58 din 91
o lineri
o lacuri
• secundarăà efectuată prin intermediul:
o unor baze intermediare, de obicei cimenturi pe bază de Ca
(OH)²
o şi a obturaţiilor de bază propriu-zise efectuate cu cimenturi.
1. LINERI
- sunt utilizaţi ca bază primară sub obturaţii de amalgam şi pentru stimularea

neodentinogenezei;
- conţin pulbere de hidroxid de Ca, apă şi adaosuri de solvenţi organici
volatili;
- se prezintă în sistem: àbicomponent: pulbere şi lichid
àmonocomponent: pastă;
- se aplică în film subţire pe dentină, după care se usucă cu jet de aer timp de
15-30 secunde;
- solventul volatil se evaporă repede, lăsând în urmă un film de 15 µm de
hidroxid de Ca care protejează pulpa, realizând o barieră fizică şi chimică
- nu se aplică pe smalţ şi pe pereţii cavităţii!!!
Proprietăţile linerilor:
• fizice: à realizează o izolare electrică;
à nu pot izola termic, întrucât filmul este prea subţire;
• chimice:à prezintă un pH de 11;
à sunt solubili în lichidul bucal, cu timpul ducând la pierderea
etanşeităţii prin apariţia infiltraţiei marginale, de aceea ei vor fi îndepărtaţi de
pe marginile cavităţilor;
• mecanice: au rezistenţă mecanică şi duritate scăzută;
• biologice: hidroxidul de Ca se dizolvă, difuzează şi stimulează
odontoblaştii în producerea de dentină care obstruează canaliculii din imediata
apropiere a cavităţii preparate.
De-a lungul anilor, proprietăţile linerilor au fost îmbunătăţite prin adausul
altor substanţe dintre care amintim agenţii antibacterieni de tipul:
diiodtimol,fluor sau fluorofosfat de Ca, adăugate în produsele Chember şi
Tubulitec care asigură o protecţie pulpară foarte bună şi nu produc iritaţii
pulpare.
Produsele comerciale Pulpdent şi Hypocal sunt suspensii apoase de
hidroxid de Ca, metil - şi etilceluloză. Aceste suspensii apoase se întăresc mai
greu deoarece apa se evaporă mai încet.
Produse comerciale:
❖ Contrasil pH = 12,6; Ca(OH)² = 12g;Cloroform = 82g; Colofoniu =
4g; Polistiren = 2g
❖ Hidroxyline pH = 10; Ca(OH)² = 40,4%; Metilmetacrilat în metil-
etil-cetonă = 29,1%; Excipienţi = 30,5%

Pagina 59 din 91
❖ Pulpdent utilizat în coafaje directe, pulpotomii şi tratamentul
canalelor radiculare; Ph = 12,2; Ca(OH)² = 52,5 % în suspensie apoasă de
metilceluloză
❖ Ionoseal (Voco)
❖ LCL 8 (Voco)
❖ Vitrabond (3M)
❖ BaseLine VLC (De Trey Dentsply).
Cel mai nou tip de liner are la bază cimenturile ionomere de sticlă. Există
două tipuri de liner i ionomeri: à primul este reprezentat de un sistem
convenţional pulbere – lichid, analog tipului II de CIS, (formulele iniţiale au
fost modificate obţinându-se o priză mai rapidă şi o vâscozitate mai redusă);
à al II-lea tip cuprinde CIS fotopolimerizabile, în sistem bicomponent:
pulbere (conţine particule de sticlă şi un accelerator fotoactivabil) şi lichid
(este o soluţie apoasă de acid poliacrilic sau copolimeri ai acestuia care
prezintă grupări metacrilice şi HEMA + acceleratori fotoactivabili
suplimentari).
Priza iniţială se produce sub acţiunea radiaţiei luminoase, ulterior având
loc reacţia acid-bază, care presupune şi formarea legăturilor ionice cu
structurile dure dentare.
Utilizarea linerilor-ionomeri fotopolimerizabili nu necesită condiţionarea
dentinei, de exemplu cu acid poliacrilic.
Scopul iniţial al linerilor ionomeri a fost de a asigura o adeziune între
dentină şi RDC. În prezent sunt utilizaţi ca adezivi dentinari. Deasemenea se
produce şi eliberarea de ioni de Fluor cu efect carioprofilactic.
Avantajul linerilor-ionomeri fotopolimerizabili faţă de adezivii dentinari
clasici, pe bază de răşini, constă în reacţii pulpare mai discrete şi efectul
carioprofilactic.
Recomadarea unor autori de a grava şi linerul ionomer nu este justificată,
întrucât suprafaţa linerului este suficient de rugoasă pentru a asigura retenţia
micromecanică a RDC.
În cazul practicării gravajului acid, nu se vor depăşii 15-20secunde, un
timp mai prelungit determinând deteriorarea linerului. Gravajul este urmat de
spălarea abundentă timp de 25-30”.
Suprafeţele linerilor fotopolimerizabili nu se gravează acid !!!
2. LACURI
- sunt soluţii de: răşini naturale (copal, colofoniu, nitroceluloză) sau

sintetice, dizolvate în solvenţi organici (cloroform, acetonă, alcool, eter,
benzen, toluen, acetat de etil, etc), cărora li se pot adăuga timol, eugenol sau
fluoruri;
- se aplică pe pereţii cavităţilor într-un strat simplu sau dublu, formând o
membrană semipermeabilă care asigură protecţia organului pulpar şi reduce
mişcările lichidelor intradentinare; astfel reducându-se sensibilitatea dentinară,
ele se pot aplica şi pe dentina din zonele de la nivelul coletelor dentare
sensibile;
- sunt materiale de izolare care obliterează canaliculii dentinari deschişi,
realizând o izolare chimică, împiedicând penetraţia acizilor din cimenturi şi a
monomerilor din răşini către pulpă;

Pagina 60 din 91
- ameliorează etanşeitatea restaurărilor şi previn pătrunderea Hg (mercurului)
sau a ionilor metalici din amalgam, prevenind înnegrirea ţesuturilor dure
dentare;
- sunt insolubile în apă, asigurând protecţia pulpei şi în cursul procedeelor de
gravare acidă.
Rezultatele cercetărilor lui Cyril Kaufman au arătat că lacurile produc o
barieră împotriva agenţilor toxici eliberaţi de materialele restaurative şi
determină închiderea canaliculilor dentinari deschişi în cursul actului
chirurgical de exereză.
Dezavantaje:
- în cavităţi mai profunde, lacul depus direct pe dentină provoacă iritaţii
pulpare mai ales dacă solventul este cloroformul (fapt demonstrat de
Spangberg, Rodriguez şi Langeland). De aceea, în cavităţi profunde lacurile se
aplică peste un liner pe bază de hidroxid de Ca, urmând ca peste lac să se
aplice o obturaţie de bază;
- diminuarea retenţiei unor pinuri intradentinare (până la aproximativ 46%);
- reducerea retenţiei unor incrustaţii până la jumătate, faţă de situaţiile unde
nu s-au implicat (Kandy şi Fusayama).
Produse comerciale:
❖ Copalit: formează o peliculă de aproximativ 2 µm;
❖ Caulk-varnish: realizează o peliculă de aproximativ 5 µm;
❖ Firma Voco a elaborat lacuri cu conţinut de fluorură de Na şi fluorură
de Ca: Amalgam Liner (indicat sub obturaţii de amalgam, datorită conţinutului
de particule de Ag care asigură o legătură strânsă cu obturaţia de amalgam,
legând în acelaşi timp Hg în exces) şi Thermoline.
3. CIMENTURI PE BAZĂ DE HIDROXID DE Ca
Conceptul lui Rebel, după care o pulpă dentară descoperită iatrogen sau
lezată printr-un atac toxico-microbian este un organ pierdut, a fost abandonat
de aproape 50 de ani. La aceasta a contribuit hotărâtor şi lansarea încă din 1930
de către Hermann, a Caxilului care avea următoarea formulă: à Hidroxid de
Ca = 1,5g
à Clorură de K = 3,5g
à Clorură de Na = 2g
Clorură de Ca = 1,5g
à
Bicarbonat de Na = 1,5g
à
Apă distilată.
à
Caxilul avea un pH de 12,3 – 12,5 prin care tampona energic mediul acid
al ţesuturilor pulpo-dentinare lezate, dar şi o acţiune bactericidă, datorată
probabil ionilor HO¯ pe care îi elibera. Datorită manipulării lui greoaie şi
condiţiilor dificile de păstrare a fost înlocuit cu paste pe bază de Hidroxid de
Ca, cunoscute şi sub numele de cimenturi.
Cimenturile pentru protecţia pulpo-dentinară se aplică ca izolatori termici
în cavităţi profunde şi ca produse medicamentoase, cu rol de

Pagina 61 din 91
neodentinogeneză, antalgic sau de desensibilizare. Cele mai utilizate cimenturi
sunt pe bază de: ZOE şi Hidroxid de Ca.
A. Cimenturile pe bază de ZOE denumite şi eugenate sau eugenolate
Compoziţie:
Pulberea are în compoziţia sa ZnO purificat (70%), colofoniu (28%)
pentru creşterea rezistenţei, iar pentru accelerarea prizei cimentului, poate
conţine acetat, clorură sau sulfat de Zn (1%), iar ca plastifiant are stearat de
Zn (1%).
Lichidul poate fi eugenol pur (85%) şi ulei de cuişoare (14%) extras din
Eugenia Cariophilata, sau ulei de măsline care joacă rolul de plastifiant, etanol
sau acid acetic (1%)cu cantităţi mici de apă esenţială pentru priza cimentului.
Reacţia şi timpul de priză:

Priza presupune o reacţie de complexare între cei 2 componenţi de bază
(ZnO şi eugenol) cu formarea eugenolatului de Zn.
Reacţia de priză dintre ZnO pur şi eugenol pur nu se desfăşoară în
absenţa apei !!!, deci necesită adaos de accelerator (acetat de Zn sau alte săruri
în proporţie de peste 1%).
Timpul de priză depinde de mai mulţi factori, dintre care amintim:
- mărimea particulelor (o pulbere fină expune o suprafaţă mai mare
eugenolului, reducând timpul de priză);
- prezenţa şi cantitatea aditivilor şi acceleratorilor;
- tehnica de preparare;
- raportul pulbere - lichid (o consistenţă mai crescută este urmată de o
priză mai scurtă);
- expunerea într-o atmosferă umedă în timpul preparării, sau adausurile
de apă, accelerează timpul de priză;
- creşterea temperaturii produce o scurtare a timpului de priză;
- acetatul de Zn (fie din pulbere / lichid), apa şi saliva accelerează
timpul de priză.
Proprietăţi:
Cimenturile ZOE prezintă:
• solubilitate mare (care se apreciază prin pierderea relativă în greutate
când sunt imersate în apă distilată);
• pH de 7 – 8;
• conductivitate termică redusă (făcând ca acestea să fie bune
izolatoare termice);
• opacitate (din punct de vedere optic);
• rezistenţă şi duritate inferioară cimenturilor FOZ şi dentinei, (fiind
din acest punct de vedere cele mai slabe cimenturi, cu excepţia celor pe bază de
Ca(OH)² );
• aderenţă mecanică remarcabilă net superioară unor materiale clasice
de obturaţie (CS şi amalgame), asigurând o etanşare bună prin tensiunea
superficială mică (eugenolul opunându-se umectării cimentului de către salivă),
precum şi prin inerţia termică bună a acestor materiale;
• coroziune asemănătoarecimenturilor FOZ;

Pagina 62 din 91
• eugenolul inhibă polimerizarea compozitelor, de aceea bazele ZOE
sunt contraindicate sub obturaţii cu răşini diacrilice compozite;
• D.p.d.v. biologicau efect sedativ şi bacteriostatic asupra pulpei
(datorită excesului posibil de eugenol);
• protejarea unei plăgi pulpo-dentinare de acţiunea nefastă a acidului
fosforic din cimenturile FOZ, asigurând izolare electrică şi termică bună.
Preparare:
Cimenturile ZOE se prepară prin încorporarea pulberii în lichid în cantităţi
mici, până se obţine o pastă de consistenţă chitoasă.
De obicei se realizează un raport pulbere – lichid de: 4 / 1 până la 6 / 1,
care asigură materialului proprietăţile impuse.
Amestecul se face prin spatulare cu spatule de metal, cel puţin 90 de
secunde. După o oarecare experienţă se poate obţine consistenţa dorită fără a
cântări cele 2 componente.
Indicaţii:
à Obturaţii de bază (baze intermediare), de obicei asociate cu cimenturile
FOZ;
à Coafaje indirecte;
à Eugenatele sunt componente de bază într-o serie de materiale pentru
obturat canale;
à Acoperirea pansamentelor calmante şi ca pansamente gingivale peste
fibre impregnate cu diferite produse şi agenţi hemostatici;
à Cimentări provizorii pe bonturi recent preparate.
Produse comerciale:
• Kalsogen (De Trey) pentru baze intermediare;
• I.R.M. (Caulk)
• Temp Bond (Kerr) pentru fixări provizorii;
• Cavitec (Kerr) pentru coafaje indirecte şi obturaţii temporare;
• Caryosan (Spofa Dental).
B. Cimenturile pe bază de hidroxid de Ca
- sunt biomateriale de protecţie a plăgii pulpo-dentinare;

- se prezintă în sistem bicomponent, pastă-pastă:
❖ Pasta A conţine o pulbere reactivă de Ca(OH)² dispersată în
etiltoluensulfonamidă, particule de umplutură de ZnO şi stearat de Zn ca
material radioopacifian;
❖ Pasta B conţine un lichid reactiv de salicilat de glicol, particule de
umplutură (dioxid de titan) şi tungstanat de Ca ca radioopacifiant.
Mecanism de priză:
Priza cimentului pe bază de Ca(OH)² se bazează pe o reacţie chimică între
ionii de Ca şi salicilat, cu formarea sărurilor de metil-salicilat. Reacţia nesecită
mediu umed pentru disocierea ionică a hidroxidului de Ca. Priza cimentului se

Pagina 63 din 91
face dinspre suprafaţă spre profunzime.
Proprietăţi:
• Fizice: - conductibilitate termică redusă = 0,75 W / mK;
- pentru a asigura o izolare termică corespunzătoare, cimentul
trebuie aplicat într-un strat de 1,5 - 2 mm;
- rezistenţa la compresiune este de 12 ori mai mică decât a
cimenturilor FOZ;
• Chimice: - pH-ul acestor cimenturi se situează între 11 şi 12;

- hidroxidul de Ca poate neutraliza excesul de H3PO4 din
cimentul FOZ (folosit de obicei ca obturanţie de bază peste aceste cimenturi).
Un strat de 0,25 mm este suficient pentru a funcţiona ca o barieră împotriva
acidului fosforic;
- solubilitatea este crescută, ~ 25-30% în apă după o
săptămână;
• Biologice: - proprietatea de a neutraliza acidul fosforic liber din

cimenturile FOZ le indică în protecţia pulpo-dentinară din cavităţile medii şi
profunde pentru stimularea fenomenelor reparatorii pulpare şi formarea de
dentină reacţională.
Prezentare:
La ora actuală, cimenturile pe bază de hidroxid de Ca se prezintă sub
formă de pastă-pastă, care după amestecare în părţi egale formează o pastă
care se întăreşte repede.
Într-un tub se află baza, iar în celălalt catalizatorul.
Produse comerciale:
• Dycal - Dentsplay - este un material rigid folosit pentru coafaje pulpare,
baze intermediare; nu interferează cu restaurările acrilice sau diacrilice; pH-ul
este de 7; baza conţine: Dioxid de titan 42, 80%, Tungstanat de Ca în glicol
silicat + pigment 15, 93%, iar catalizatorul conţine: Hidroxid de Ca 51% şi
Oxid de Zn în etilen-toluen-sulfonamidă 0,29%;
• Life (Kerr) - Hidroxid de Ca autopolimerizabil folosit în coafaje directe şi
indirecte, baze intermediare; baza conţine: Hidroxid de Ca 51%, Para-etil-
toluen-sulfonamidă 34%, Oxid de Zn 13,75%, Apă distilată 1%, Stereat de Zn
0,25%, iar catalizatorul conţine: Sulfat bazic 37,9%, Răşini 37,8%, Metil
salicilat 13%, Dioxid de titan 10%, Silice 2%, Acid orto-etoxi benzoic 0,2%,
Pigmentat de oxid de Fier 0,1%;
• Neutrocim - suprimă riscurile apariţiei pulpitelor, care sunt relativ
frecvente la utilizarea cimenturilor silicat, silico-fosfat sau compozite; poate fi
pus în contact direct cu pulpa, sau pe fundul cavităţilor profunde, fără riscul
unor reacţii secundare; are pH de 6,32; compoziţei: Sulfat de Zn 21 g, Oxid de
Zn 53 g, Dextrină 26 g;
• Procal - este bine tolerat de pulpă; favorizează neodentinogeneza; are un
pH de 10,5;
• Reocap - utilizat sub obturaţii din silicat, amalgam şi compozite; se poate
utiliza în coafajul direct şi indirect; are pH de 10,5; compoziţie: pulbere:
Hidroxid de Ca 74,5%, Oxid de Zn 25%, Aerosoli 0,5%; lichid: Etilenglicol
monosalicilat 50%, Ester salicilat 50%;
• Calcidor - Hidroxid de Ca pentru coafaj;

Pagina 64 din 91
• Ultra Blend Ultradent - Hidroxid de calciu fotopolimerizabil;
Cele mai cunoscute produse sunt: Dycal, Hydrax, Procal, Reocap şi

Reolit. Unele din acestea sunt radioopace, ceea ce este un real avantaj.
În ultima perioadă au apărut cimenturi pe bază de Hidroxid de Ca, cu
matrice organică, fotopolimerizabile.
Matricea organică determină o solubilitate mai scăzută şi o rezistenţă
mecanică mai crescută.
Aceste materiale pot fi utilizate pentru coafajul indirect, pentru acoperirea
linerilor pe bază de Hidroxid de Ca în coafaj direct, ca bază primară şi la
cimentări provizorii.
Ca şi produse comerciale sunt: Basic-L (Vivadent) cu dublu sistem de
iniţiere şi Calcimol LC (Voco) fotopolimerizabil.
CURS 9- APARATURĂ ŞI INSTRUMENTAR
Diga - soluţie pentru izolarea câmpului operator
ISTORIC: Dr. Stanford Christian a fost primul care a imaginat şi utilizat diga,
la începutul aniilor 1860 în NEW York. Primeşte şi astăzi pomenire de
mulţumire din lumea largă pentru contribuţia sa deosebită adusă progresului
stomatologic.
Def.:
Diga = Foaie de cauciuc foarte subţire, care se perforează şi se aplică la coletul
dintelui în vederea realizării sterile a câmpului operator.
Diga este esenţială pentru o izolare eficientă de bacteriile din saliva a

canalelor radiculare şi a câmpului operator în odontologie.Doar câteva tipuri de
cleme sunt necesare pentru o aplicare eficientă a sistemului de diga. Sucesul în
endodonţia modernă este dependent de această izolare şi apoi de un acces
corect în coroana dintelui care să permită un acces direct la canalele radiculare.
Diga este uşor de aplicat odată ce este înţeles sistemul şi principiile utilizării ei.
La începutul folosirii ei accesul poate fi făcut fără diga pentru a păstra
orientarea axului lung al dintelui,după care va fi pusă cât mai curând posibil
pentru a asigura izolarea necesară împotriva contaminării bacteriene.
Folosirea sistemului de diga este obligatorie în endodonţia modernă.
Ce este Diga?
Diga reprezintă o folie extensibilă din cauciuc, care se utilizează pentru
izolarea dinţilor în momentul unei lucrări dentare. Aceasta are rolul de a
menţine uscată porţiunea la care se lucrează. În acelaşi timp, Diga, nu permite

Pagina 65 din 91
pătrunderea resturilor în cavitatea bucală.
Cum este plasată?
Diga se fixează pe suport special şi se perforează în funcţie de lucrarea ce
urmează a fi executată. Se fixează clema specială pe dintele pe care se lucrează
şi apoi se trece folia peste clema fixată. În acest fel resturile vor rămâne pe
folie iar zona va rămâne izolată.
De ce se foloseşte Diga?
Diga se foloseşte pentru a menţine uscată porţiunea pe care se lucrează. În mod

normal, în cavitatea bucală se găseşte o cantitate mare de salivă, care de multe
ori îngreunează o lucrare. Pentru a evita acest lucru, folosim folia Diga iar zona
rămâne uscată. Folia Diga ajuta şi la menţinerea deschisă a gurii cu ajutorul
suportului pe care se fixează, împiedicând totodată limba să deranjeze lucrarea.
Folosirea foliei ne permite executarea lucrării cu precizie, într-un timp mult
mai scurt. Resturile rezultate din lucrare vor rămâne pe folie iar cavitatea
bucală curata.
Avantaje:
- Asigura o bună vizibilitate
- Asigura un câmp operator curat şi uscat
- Protejează pacientul împotriva aspiraţiei sau înghiţirii de debriuri sau
instrumentar
- Protejează împotriva medicamentelor iritante şi a instrumentelor tăioase
- Protejează operatorul împotriva contagiunii cu posibile infecţii prezente în
cavitatea bucală
- Este economică, eliminând: conversaţia inutilă, lavajele bucale frecvente
şi prelungite
- Păstrează calităţile optime ale materiale stomatologice şi medicamentelor
- Asigura retracţia parţilor moi
Dezavantaje:
- Neacceptarea de către pacient din motive psihologice
- Consumator de timp
- Nu se poate aplica pe dintii tineri insuficient erupţi, molar de minte şi
ocazional pe dinţii cu malpoziţii exagerate
- Nu este tolerată de pacienţii care suferă de astm
-
PĂRŢI COMPONENTE:
1. FOLIA DE DIGA
Dimensiuni:
Folia de diga este disponibilă în forme pătrate de dimensiuni 6x6 pentru

dinţii posteriori şi 5x5 pentru dinţii anteriori.

Pagina 66 din 91
Grosime:
Folia de diga poate fi mai groasă (pentru ododntologie) sau mai subţire
(pentru endodonţie).
Culoarea:
Foliile sunt disponibile într-o varietate mare de culori
(verde,albastru,bleu,roz,mov,albă) şi poate şi aromata sau nearomata.
2. RAMĂ DE DIGA
Rama e necesară pentru a stabiliza folia şi a o întinde bine de jur împrejurul
dintelui. Ramele pot fi metalice sau de plastic. Ambele sunt autoclavabile.
3.CLEŞTELE PERFORATOR
Este folosit pentru a perfora folia pentru a expune dintele care urmează a fi
izolat prin acea perforaţie.Perforaţia poate fi mai mare sau mai mică în
funcţie de dintele pe care îl vom izola.
-marimea5este cea mai mare ,folosită pentru molari

-marimea 4 este următoarea mai mică folosită pentru molari cu o coroană
mai mică
-marimea 3 este folosită pentru premolari şi canini
-marimea 2 este folosită pentru incisivii superiori şi inferiori
-marimea 1 este folosită pentru incisivii inferiori
4 .CLEŞTELE APLICATOR
Este folosit pentru aplicarea şi înlăturarea clemelor metalice.
5.CLEMELE DE DIGA
Clemele sunt folosite pentru a stabiliza folia pe dinte.Ele ţin folia cât mai
aproape de coletul dintelui.
Pentru siguranţa prin urechiuşele acestora se poate introduce aţa dentară şi

apoi ata va fi legată de rama.Această măsură de siguranţă protejează
împotriva înghiţirii clemei în cazul în care aceasta se va rupe.
Clasificare:
• în funcţie de rol şi aspectul braţelor se clasifica în :
-clame cu 4 puncte de fixare
-clame circumferenţiale
-clame cu aripioare
-clame fără aripioare
-clame de fixare şi retractile
-clame de diga nr. 212
-clamele Schultz

Pagina 67 din 91
-clame cu prelungiri
Cele mai uitilizate clame la maxilar pentru:

-incisivii centrali –Ivory 0 sau 2
-incisivii laterali –ivory 00, canin Ivory nr.2
-premolari-Ivory nr.2
-molari-Ivory nr. 3 sau 4
La mandibula pentru:
-incisivi-Ivory 0 sau 00
-canini – ivory nr.2
-premolar –Ivory nr.2
-molar –Ivory nr. 12 , 13, 14
PREGĂTIREA CAVITĂŢII BUCALE:

1. Se vor înlătura toate depozitele moi şi dure de pe dinţi
2. Se va examina gradul contactelor interdentare, care se vor face accesibile
la nevoie
3. Se va examina existent marginilor tăioase şi se vor înlătura
4. Se va examina parodonţiul marginal care trebuie să fie sănătos
5. Se va aprecia gradul retracţiei gingivale
6. Se vor lubrefia zonele susceptibile iritaţiilor ulterioare
CONCLUZII
Sistemul de diga este un sistem uşor de folosit şi nu ar trebui să fie
ignorată ca opţiune.
CURS 10 – TEHNICA CAD-CAM
CURS 11 -MATERIALE UTILIZATE ÎN ENDODONȚIE
Sunt materiale ce folosesc la obturarea canalelor radiculare evidate de

conţinutul lor în urma unor tratamente ale complicaţiei cariei dentare (pulpit,
gg-ne).
Pot fi clasificate în :

Pagina 68 din 91
I. A) paste resorbabile – pt obturarea provizorie;
B) cimenturi sau materiale pt obturări definitive.
II. A) rigide (conuri);

B) plastice (paste, cimenturi, sealeri).
A) Paste resorbabile
Sunt folosite frecvent în endodonţie, iar după obţinerea efectului
therapeutic scontat se îndepărtează din canale, acestea urmând a fi
obdurate cu materiale definitive. Aceste paste conţin: antiseptice,
antibiotice, enzime. Ele nu se întăresc. Tot ca şi paşte resobabile pot fi
folosite pastele pe bază de hidroxid de calciu cu adaos de sulfat de bariu
(pt a le face radioopace). Aceste paste se folosesc la terapia endodentică
a dinţilor permanenţi cu apex deschis (apexificare) sau a dinţilor
reimplantaţi sau transplantaţi care prezintă necroze pulpare.
B) Cimenturi şi materiale pt obturaţii radiculare de durată

Canalele radiculare pregătite mechanic şi chimic sterilizate cu ajutorul
antisepticelor, antibioticelor sau alte mijloace vor fi degresate şi uscate iar apoi
obdurate etanj cu materiale de durată.
Există mai multe clase de materiale de obturaţii radiculare de durată:
➢ Cimenturi pe bază de ZOE;
➢ Compuşi din gutaperca;
➢ Răşini;
➢ Materiale biologice;
➢ Conuri.
Aceste materiale de obturaţie trebuie să îndeplinească nişte condiţii:
o Să fie uşor de manipulate cu timp lung de lucru;
o Să fie stabil dimensional – să nu se contracte şi să nu îşi modifice forma
după inserare;
o Să fie capabil să sigileze atât canalele laterale cât şi pe cele apicale;
o Să nu irite ţesuturile apicale;
o Să fie stabil în mediu umed şi să nu prezinte porozităţii;
o Să fie insolubil în contact cu fluidele tisulare, să nu corodeze sau să
oxideze;
o Să fie bacteriostatic;
o Să fie radioopac;
o Să nu colorize ţesuturile dentare;
o Să fie steril.
Pansamente parodontale
În urma unor intervenţii chirurgicale mucogingivale o serie de suprafeţe

a unor ţesuturi dure (ciment, periost şi os) sau ale unor ţesuturi moi (gingie,
mucoasă bucală) sensibile sau sângerânde trebuie protejate. Aceasta se
realizează cu ajutorul unui ciment chirurgical.
Scopul aplicării unui ciment chirurgical:
▪ Realizarea hemostazei şi prevenirea hemoragiei secundare;
▪ Prevenirea durerilor post-operatorii;
▪ Împiedicarea formării unui ţesut cicatricial de tip hiperplazic;
▪ Obliterarea noilor abraziuni cervical şi prevenirea poluării pereţilor care

Pagina 69 din 91
le delimitează cu placa bacteriană;
▪ Imobilizarea ţesuturilor şi prevenirea deplasării acestora uneori chiar a
dinţilor.
Cianoacrilaţii – datorită calităţilor ca aderanţă bună la ţesuturile organice

vii chiar şi umede şi toxicitate redusă sunt folosiţi ca pansamente parodontale
chirurgicale reuşind să suprime suturile.
Un ciment chirurgical ideal trebuie să posede o serie de proprietăţi:
1. Fizice:
Rigiditate pt a realiza contenţia şi compresia ţesuturilor;
Rezistenţa la impactul alimentar;
Coeziune – legătura dintre încărcătură dintre liant şi încărcătură să fie de
natură chimică, suprafaţa externă (expusă părţilor moi) trebuie să rămână
lucioasă pt confort şi împiedicarea depunerii plăcii bacteriene;
Adeziune – va fi cu atât mai mare cu cât granulaţia pulberii este mai
mică;
Iritaţie minimă a ţesuturilor;
Priză – timpul de priză să nu depăşească timpul necesar aplicării;
Variaţii dimensionale minime.
2. Biologice:
Acţiune hemostatică (se obţine prin incorporarea de acid tanic în
compoziţia cimentului);
Acţiune antibacteriană (utilizarea unor aditivi ca glicocolul, clorotimolul,
sulfat de neomicină);
Acţiune sedativă, cicatrizantă, pasivitate alergică, gust suportabil,
capacitate absorbantă minimă, toxicitate minimă.
Cimenturile parodontale sunt clasificate astfel:

1) Cimenturi cu conţinut de eugenol;
2) Cimenturi fără eugenol;
3) Cinoacrilaţii;
4) Pansamente parodontale fotopolimerizabile.
1) Cimenturi cu eugenol
Compoziţie: oxid de zinc, eugenol, colofoniu (creşterea rezistenţei),
azbest (ameliorarea rigidităţii), caolin (uşurarea manipulării).
2) Cimenturi fără eugenol – se întăresc prin saponificarea oxidului de

zinc de către acizii graşi sau prin evaporarea unui produs volatil.
3) Cinoacrilaţii – se prezintă sub forma unui lichid cu tensiune

superficială mică. Polimerizează la aer în câteva minute. Sunt răşini
adezive la originea lor stând acidul acrilic substituit cu o grupare cian
(CN).

Pagina 70 din 91
CN - propil
|
H2C=C = cianoacrilat de R - metil
|
COO-R - etil
Sunt adezivi tisulari în sistem monocomponent fiind autopolimerizabili.

Avantaje:
▪ Polimerizează şi în mediul umed;
▪ Polimerizarea are loc într-un timp scurt (5-30 secunde) şi este favorizată
de mediul umed;
▪ Adeziunea lor permite o protecţie şi imobilizare excelentă;
▪ Epitelizarea plăgilor se desfăşoară rapid;
▪ Au proprietăţi hemostatice remarcabile;
▪ Prezintă proprietăţi bacteriostatice şi bactericide.
Dezavantaje:
• Se manipulează greu în zonele laterale;
• Conservarea şi depozitarea este limitată;
• Există riscul infiltrărilor printer lambouri (datorită vâscouzităţi scăzute)
ceea ce poate întârzia cicatrizarea;
• Imposibilitatea deplasării pansamentului după ce a fost manipulat.
4) Pansamente parodontale fotopolimerizabile:
❖ Se prezintă în sistem monocomponent ce permite aplicarea directă în
cavitatea bucală;
❖ Fotopolimerizarea permite formarea unui strat elastic dar şi rezistent;
❖ Culoarea apropiată de cea a gingiei ce îi conferă aspect fizionomic.
5) Alte metode şi materiale de protecţie a plăgilor parodontale:

a) Pansamente adezive – alcătuite din gelatină, carboximetilceluloză de
natriu, poliizobutilena; aderă la mucoasă cel puţin 12 ore;
b) Materiale de condiţionare a ţesuturilor – se utilizează împreună cu o
gutieră de vinil, o proteză parţială sau un ciment chirurgical;
c) Gutiere vinilice – sunt utilizate de obicei cu un ciment sau cu material de
condiţionare a ţesuturilor; nu asigură protecţie parodontală;
d) Fibrină umană – prin aplicarea ei la nivelul plăgii se va obţine
hemostază prin coagulare; în intervenţii de amploare se poate asocial cu
bureţi de colagen obţinându-se o vindecare rapidă, iar în 2-3 zile
materialul se resoarbe.

Pagina 71 din 91
Curs 12 -BIOMATERIALE

CURS 13 -METALE ŞI ALIAJE
Materiale metalice folosite pentru obţinerea protezelor dentare, reprezintă

amestecul a 2 elemente din care unul este metal = aliaj dentar.
Aliajul eutectic : Aur-Cu

Aur-Ag.
Amestecul a 2 elemente ce formează o soluţie perfectă în fază lichidă, dar se
segrega în cea solidă.
Împrumuta proprietăţile elementelor componente.
Punctul de topire este inferior celor 2 metale.
Aliajul binar :
Amestec a 2 elemente metalice ce formează un amestec perfect în fazele
lichidă şi solidă.
Aliajele metalice se obţin în urma procentajului precis a celor 2 elemente.
Modificarea procentajului nu se mai pot alia elementele.
Clasificarea aliajelor metalice :
I. aliaje nobile:
a) cu conţinut crescut de aur =baza aur (mai mare de 60%) ;
b) cu conţinut scăzut de aur (mai mic de 60%) ;
c) Ag-Pd (Paliaguri ) (+/-Cu) ;
d) Baza Pd .
II. aliaje nenobile (inoxidabile) :

a) Ni-Cr moderne ;(24 la număr din care 20 sunt pentru metalo-
ceramica)
b) Co-Cr (60 la număr din care 15 pentru metalo-ceramica ) ;
III. aliaje titan ;
IIII. aliaje baza cupru (bronzuri)=aliaje de antrenament.

Pagina 72 din 91
Proprietăţile aliajelor dentare:
• la temperatura mediului ambiant sunt solide (cu excepţia Hg, Ga) ;
• culoare majoritar alb-argintie (alb-gri), cu excepţia aurului şi a aliajelor
baza cupru
• proprietăţi mecanice excelente : duritate, rezistenta la abraziune, întindere,
maleabilitate, flexibilitate, elasticitate ;
• reacţionează cu acizii rezultând saruri
• în mediu electrolitic disociază în ioni ;
• au un coeficient specific de densitate =densitate specifica ;
• au o structură cristalină şi cristalizează după fază lichidă în sistemul cubic
centrat ;
• bune conducătoare de căldură şi electricitate ;
Formă de prezentare :
1) banda (0,2-0,3) : inele ortodontice, coroana din 2 bucăţi ;
2) pastile 9cele mai folosite);
3) sarma: se obţin prin trefilarea lingoului:
0,2-ligaturi; 0,6-0,8-crosete; 1-1,5-atele.
Prelucrarea aliajelor:
• la rece: stanţare (ambutisare);

laminare;
ciocănire.
• prin turnare la cald: (cea mai indicată şi uzuala);
• topire-lipire necesară etapei de solidarizare a
elementelor componente pentru protezele din
elemente separate (loturi =aliaje separate).
Aliaje nobile :
• Clasa I-aliale moi(inlay) -916o% Aur-coroane parţiale, duritate = 50-
90H.V.
INLAY GOLD
• Clasa ÎI – aliaje medii (coroane, încrustaţii) ;
• Clasa III- aliaje dure (coroane, punţi);
• Clasa IV- aliaje extradure (coroane , punţi totale, coroane
substituţie)=aliaje platinate;
• Clasa V- pentru metalo-ceramica : dure/extradure.Sunt cele mai indicate
pentru fuzionarea masei ceramice privind proprietăţile fizionomice,
procesul de fuzionare.
Aliajele nobile - componente :
Aurul :
• moale : 43-50 unităţi Brinell (duritate mică);
• prelucrare uşoară ;

Pagina 73 din 91
• conferă rezistenta ;
• în cavitatea bucală sunt neutre, rezistente la coroziune;
• singur nu poate fi utilizat (în stare pură); se aliază cu Ag, Cu, Pt, Pt, Iridiu.
argint cupru Platină paladiu iridiu
Punctul de 960,8 1082 1769 1552 2454

toipire
Densitatea 10,5 8,5 21,4 12 22,4
Procentaj(% 1-14% 1-14% 10-13% 1-5% 1-5%

)
Argintul :
• metal preţios , dar nu nobil.(aliajul nobil perfectează stabilitatea fizico-
chimică).
• Instabilitatea chimică în mediul exterior şi oral (reacţionează cu sulful,
fluorul, clorul, oxigenul)
Cuprul:
• influenţează culoarea;
• conferă proprietăţi mecanice foarte bune;
• modifica densitatea.
Platină:
• rezistenta mecanică la coroziune, rigiditate, tenacitate;
• după turnare conferă o structură cristalină aliajului ;
• influenţează punctul de topire, culoarea şi densitatea aliajului ;
Paladiul :
• înlocuieşte platina ;
• principalul element de înnobilare al aliajelor ;
• rezistenta mecanică, influenţează punctul de topire, culoarea ;
• conferă proprietăţi reologice (influenţează curgerea metalului în tipar)-
curg mai greu.
Iridiul :
• creşte rezistenta la coroziune.
Zincul, Staniul = elemente de echilibraj.
Zincul=creşte fluiditatea ; oxidul de zinc nu se combina cu aliajul nobil ;
Staniul cu zincul = oxizi ai aliajelor nobile pentru fuzionarea maselor

Pagina 74 din 91
ceramice.
Structură cristalină :
Aur-Cu ; Aur-Ag . Ambele cristalizează în sistemul cubic centrat (după

topire, turnare)
Aliajele clasa I + clasa a-II-a nu necesită tratament termic, se obţin
turnaturi omogene.
În cazul aliajelor Ag-Pd (Paliag) + chiar Palidorul (Au-Pd) este necesar
tratamentul termic pentru reomogenizare. Aceste aliaje după topire se
deznobileaza.
Tipuri de aliaje:
Aur % Argint% Cupru % Paladiu% Platină % Zinc %

Tip A 79-92 3-12 2-4,5 0-0,1 0-0,5 0-0,5
Tip B 75-78 12-14,5 7-10 1-4 0 0

Tip C 62-78 8-20 8-11 2-4 0-3 1
Tip D 60 4,5-20 16 5 3,5 1-2
Nobleţea unui aliaj se evaluează prin mai multe sisteme :

1. Karatul reprezintă a 24-a parte din greutatea aliajului.Aurul pur =24 karate
2. Titlul reprezintă numărul de părţi de aur pur raportat la 1000 părţi de aliaj.
(Titlul aurului pur =1000).
Karataj Aur pur % Titlul

24 100 1000
22 91,6 916
20 83,3 833
18 75 750
16 66,6 666
14 58,5 585
3. Sistemul procentual :

Pagina 75 din 91
Cel mai indicat de ADA ; notarea pe plicul aliajului a elementelor de aliere cu
cel mai mare procent. Ex : Au-Pt-Pd.
Au-Ag-Pd.
Indicaţii :
• restaurări directe : obturaţii de aur ;
• restaurări indirecte : inlay, coroane parţiale, totale (clasa I, clasa ÎI) ;
• restaurări fixe parţiale (punţi) – clasa III, IV ;
• tehnologia protezei parţiale scheletate –clasa III (excepţional);
Primele două clase sunt înlocuite azi de răşini compozite, ionomeri de sticlă.
Turnarea aliajelor nobile :

Se indica a se face cu aparate tip Castomat (gaze inerte tip Argon, Kripton,
Heliu)=mediu de protecţie.
Se poate topi şi cu flacăra oxigaz +protecţie chimică (borax nehidradat, acid
boric, silice)
Se recomanda că topirea să se facă în creuzete ceramice, aliajul fluid fiind
catapultat prin centrifugare orizontală.
Ez : Nautilus : cădere şi aspirare.
Pentru solidarizarea segmentelor de proteze, în etapa de lipire se indica
folosirea unui antioxidant pe bază de borax /mangan=2/1
Tratamentul termic se realizează după solidificare, turnatura se introduce în
cuptoare pentru îmbunătăţirea proprietăţilor. (Pd, Ag).
Etape :
a) RECOACEREA pentru recristalizarea turnaturii. Aliajul se reîncălzeşte:

Aur: 700-750ºC, timp de 2-3 minute cu răcire brusca;
Ag-Pd : 855-900ºC, timp de 2-3 minute, cu răcire brusca ;
Aliajele pentru metalo-ceramica : 900-1000ºC, timp de 2-3 minute, cu
răcire brusca.
b) pentru a creşte proprietăţile fizice : ÎNMUIEREA :
menţinerea turnaturii la o temperatură constantă de 705ºC, timp de 5
minute, cu răcire brusca (pentru creşterea maleabilităţii, creşterea
ductilităţii) aliajele dure, superdure;
c) DURIFICAREA : se încălzeşte la 370-435ºC, timp de 15-30 minute, cu
răcire lentă.
ALIAJE NOBILE PENTRU METALO-CERAMICA
Proprietăţi :

Pagina 76 din 91
• Intervalul de topire este cu 150-200ºC mai mare decât temperatura de
ardere a mesei ceramice ;
• Rezistenta la temperatura de ardere ;
• Să prezinte dilatarea termică mai mare ca cea a maselor
ceramice (dilatarea termică este o constantă esenţială ce asigură
menţinerea maselor ceramice pe metal ; dacă este o neconcordanţă se va
ajunge la spargerea masei ceramice) ;
• Contracţia 1,6% ;
• Să permită adeziunea maselor ceramice ;
• Limita de curgere să fie înalta.
Observaţie :
Aliajele nobile anterioare nu au aceste proprietăţi şi nu se pot folosi decât cu
placări polimerice.
Clase :
1. Aliaje nobile cu procent crescut de aur

• Aur : 78-85,5% ;
• Platina : 5-11% ;
• Argint, staniu, indiu=elemente de echilibrare şi formatoare de oxizi
metalici
Denumiri comerciale :
Degudent, Herador.
Caracteristici :
• Nu conţin cupru , argint ce ar detemina formarea oxizilor nocivi pentru
fuziune (argintul în masele ceramice migrează şi produce discromii)
• Au modul de elasticitate mic, se deformează în timpul arderii ;
• Rezistenţa este mai mică în timpul arderii maselor ceramice (se
deformează) ;grosimi mai mari.
• Rezistenta la coroziune, prelucrare, la tracţiune bune ;
• Scumpe.
• Densitate crescută.
• Confort mic.
2. Aliaje Aur-Paladiu-Argint :
mai ieftine ; proprietăţi mecanice superioare.
Pd+Ag cresc proprietăţile mecanice.
Aur :54% ;
Paladiu :35% ;
Argint : 18%.

Pagina 77 din 91
Caracteristici :
• rezistenta crescută la coroziune ;
• modul de elasticitate crescut ;
• prelucrare asemănătoare ;
• prêt de cost scăzut.
• la interfaţa generează strat gros de oxizi de argint (inhibă aderarea
ceramicii) ; se folosesc bondinguri pe bază de aur pur (DECK-GOLD)
3. Aliaje nobile Au- Pd :

Aur :50% ;
Paladiu :40%;
Nu conţin argint.
Elemente de echilibrare.
Caracteristici :
• similare, dar superioare din punct de vedere mecanic.
• rezistenta crescută la ardere;
• rezistenta la coroziune ;
• modul de elasticitate crescut ;
• cost scăzut ;
• pentru placare se folosesc doar mase ceramice compatibile din punct de
vedere al coeficientului de dilatare termică.
4. Aliaje Pd-Ag :
Pd : 53% ;
Ag :38% ;
Elemente de echilibrare : indiu, staniu, zinc.
Caracteristici :
• similare Au-Pd-Ag ;
• nu se deformează la ceramizare ;
• necesita bondinguri
• prêt de cost scăzut ;
5. Aliaje Pd-Cu :
Paladiu :80% ;
Cupru :15% ;
Galiu :5-10%.
Pd-Cu inhiba oxizii de cupru.
Pd-Cu nu favorizează formarea de strat gros de oxizi.
Denumiri comerciale ;
OPTION

Pagina 78 din 91
Caracteristici :
• proprietăţi mecanice, fizico-chimce bune ;
• nu se deformează ;
• curg mai greu în tipar datorită paladiului ;
• topire în creuzete ceramice (nu grafit).
Indicaţii :
Lucrări mici.
Observaţie :
Risc major în prelucrare incorectă cu formarea stratului gros de oxizi la
interfaţa.
Mai puţin folosite datorită toxicităţii ionilor de paladiu la prelucrare incorectă.
LOTURI PENTRU ALIAJE NOBILE
Au compoziţie asemănătoare cu aliajele nobile.

Folosite pentru fixarea elementelor componente ale punţilor clasice (din
elemente separate).
Loturi de aur : pentru aliaje baza aur . Conţin :Ag, Cu, Sn, Zn (765-800ºC) ;
Loturi de Ag : pentru aliaje Ag-Pd, baza Pd. Conţin :Ag, cu, Zn, Cd, Sn.
Caracteristici:
• Compoziţie asemănătoare aliajului;
• Punctul de topire este inferior cu 50ºC al aliajului din care este turnata
piesa protetică ;
• Se aplică pe suprafaţa de lipit condiţionată (curăţire, decapare).
• Decaparea se realizează cu borax, acid boric, carbonat de potasiu, fluoruri
(pulberi, lichizi, paste).
• Antidecapanti : soluţie grafitică.
• Lipirea pieselor componente ale punţilor metalo-ceramice clasice se face
după arderea masei ceramice.
ALIAJELE AG-PD (ALIAJELE NOBILE ALBE)
Indicate pentru substituirea aliajelor nobile pe bază de aur.
Caracteristici :

Pagina 79 din 91
• Prezintă proprietăţi asemănătoare cu aliajele pe bază de aur ;
• Utilizate pentru aceleaşi tipuri de proteze (mai puţin pentru coroane
ecuatoriale, coroane parţiale, încrustaţii) ;
• Conţin argint (65%) şi paladiu (25%) ca elemente de baza ;
• Preţul de cost este mai mic ca la cele baza aur ;
Formă de prezentare :
• Banda laminată :0,30-0,40 mm (inele ortodontice, inelul coroanei din 2
bucăţi, inelul coroanei turnate) ;
• Plăcute 7/7,10/10 ; 1,5-3,5 grame ;
• Bandă/sarma =LOT (Ag, Cu, Sn, Zn) pentru solidarizare prin lipire a
părţilor componente.
Produse comerciale:
• Ag/Pd: (Ag=65%) Palliag NF4 (Degusa);

Paladin (Metalor);
Realor (Degussa)
Acestea mai conţin şi paladiu şi aur.
• Baza paladiu : Castadur ( +Pd, Pt, aur, indiu-metalo-

ceramica) ;
(până la 80%) Bondon IV (Degussa)
Degupal (Degussa) mai conţin şi paladiu
+cupru.
• Baza Pd+Ag : Porson 4-tehnologia clasica+metalo-

ceramica
Back-On.
Formează la suprafaţa oxizi (dezavantaj). Se vor placă cu soluţie coloidală de

aur 24% care să inhibe oxizii.
Compoziţia:
Clasice:
• Argint 65%;
• Paladiu:25%
• Aur :2-15% ; cu rol de a ameliora proprietăţile mecanice, structura

• Cupru :7-9% ; cristalină (rezistenta la îndoire, abraziune)
• Platina :1-2%

Pagina 80 din 91
Moderne :
• Realor : aur :20% ; paladiu :20% ;argint :39%

• Degupal : paladiu :76,5% ; cupru :11,6%.
• Bond-on : paladiu :79,7% ; Cupru :5% ;
• Pors-on : Paladiu :57,8% ;Argint :30%.
Proprietăţi :
• Rezistenta la coroziune bună dar inferioară celor de aur, asemănătoare
celor Aur-platina ;
• Proprietăţile mecanice bune ; unele superioare aliajelor Aur-paladiu ;
• Modulul de elasticitate, duritatea le indica în tehnologia punţilor ;
• Prelucrare la cald prin topire la 950-1050ºC ;topire :1100ºC ;
• Vâscozitatea superioară celor baza aur datorită paladiului ;
• Coeficientul de contracţie este asemănător baza aur şi poate fi compensat
de masele pe bază de sulfaţi, fosfaţi ;
• Sensibile în etapa de topire, turnare datorită argintului (argintul +oxigenul
formează oxizi şi turnaturi poroase)
• În mediul oral se formează produşi de sulf ( se va proteja cu flux gaze
inerte) ;
• Greutatea specifică = medie : 10,5-11,5g/cm3, rezultând piese mai
confortabile decât Aur-platina ;
• Culoarea alb-argintie influenţează negativ cromatic componenta
fizionomică ( izolare componenta metalică cu opac/bonding)
Recomandări practice :
• Dimensiunea canalului de curgere în tipar va fi mai mare decât cel pentru
aur
(2,5-3 mm) ;
• Preîncălzire, încălzire lentă până la 700ºC pentru a evita descompunerea
produşilor (sulfaţi din mase de ambalat) ;
• Topirea aliajului la temperatura indicată de fabricant (se evita
supraîncălzirea şi obţinerea unor rebuturi sau eşecuri la turnare) ;
• Se recomanda tratamentul termic : recoacere la 900ºC pentru recristalizare
şi durificare la 365-435%C timp de 30 minute pentru a se ameliora
structura aliajului şi proprietăţile sale (răcirea în băi cu apa + saruri).
Indicaţii :
• Tehnologia coroanelor şi punţilor dentare clasice sau metalo-polimerice ;
• Tehnologia metalo-ceramica ;
De necesitate coroane parţiale, incrustaţii, incrustaţii în încrustaţii.
Se contraindică piese de înaltă precizie.

Pagina 81 din 91
ALIAJELE NENOBILE
Totalitatea aliajelor care nu au în compoziţie metale nobile şi care se utilizează

aproape similar ca aliajele nobile în tehnologia protezelor dentare.
Baza :
A) Ni-Cr
B) Cr-Co, BAZA TITAN
C) BAZA CUPRU pentru exerciţiu

Au aceeaşi culoare alb-argintie şi proprietăţi mecanice superioare aliajelor
nobile (duritatea, modulul de elasticitate, rezistenta la rupere, abraziune) cu
200 unităţi mai mare ca smaltul ;
A) ALIAJELE NI-CR:
Subclase :
Fe-Ni-Cr=WIPLA.
Ni-Cr-Mo. ;
Ni-Cr-Fe ;
Ni-Cr –Beriliu (interzise efect toxic).
1)Clasice :
• Aliajele Ni-Cr :
-banda : 0,20-0,30-0,40mm ;
-cape : 0,30-0,40mm ;
-sârmă.
Compoziţie :
• Fe (72%)+carbon (0,05-0,1%)=oteluri (mai mult de
0,2% carbon=fontă) ;
• Nemagnetic ;
• p.t.=1539ºC;
• Crom:18%; Ni:8% (“aliaj 18-8 »).
• Pentru echilibrarea şi evitarea carburilor de fier sau crom ce generează
structuri deficitare se adauga mangan, molibden, şi tantal, titan,
(microprocente) rezultând astfel un aliaj stabil fizico-chimic,
• Fata de bronzuri aliajul Ni-Cr este stabil în cavitatea bucală ;
2) Aliaje Ni-Cr moderne =nu au lot de lipire. !!!!!!!!!!!!!!!
- Nichel :70% maleabilizează aliajul, uşor prelucrabil ,

ductilizabil ;
- Crom : 16% element de înnobilare fizicio-chimic ;

Pagina 82 din 91
- Aluminu : 0,5% ;
- Alte elemente : beriliu, molibden, mangan, cobalt, siliciu, carbon,

tungsten ;
Denumiri comerciale :
❖ Ticonium ;
❖ Microbond ;
❖ Verosoft ;
❖ Remanium CS
❖ Ney Q;
❖ Verabond;
❖ Tehnologia metalo-ceramica;
❖ Vironit.
Rolul elementelor de aliere:

Cromul (7-24%)
Conferă proprietăţi mecanice bune (duritate);
Inerţie fizico-chimică a aliajelor =oxid de crom ;
Solubilitate mai mare ca nichelul =soluţie perfectă Ni-Cr.
Cobaltul (0,5-20%)
Proprietăţi mecanice crescute ;
Fluidifica soluţia lichida (2%);
Dificultatea de prelucrare
Nichelul (45-88%)
- Proprietăţi mecanice, rezistenta la deformare, duritate , modul de
elasticitate scăzut ;
- Influenţează ductilitatea=mai uşor prelucrabil ;
Molibdenul(3,5-10,5%)
-Rezistenta la coroziune crescută ;
-Structură cristalină ;

Pagina 83 din 91
-Oxidoformator.
Bromul, Siliciul, Beriliul : dezoxidanţi,
➢ influenţează intervalul de topire ;

➢ fluidifică mai mult;
➢ siliciul =creşte ductilitatea ;
Beriliul este agent carcinogenetic ; absent în compoziţii.
Carbonul (0,05-0,2%):
- În cantităţi scăzute creşte duritatea, rezistenta mecanică , ductilitatea;
- În cantităţi crescute determină apariţia carburilor (aliaj friabil) ;
Majoritatea aliajelor prezintă o structură DENDRITICĂ, multifazică ce

permite gravajul acid asupra componenței metalice (tehnologia metalo-
compozit).
Proprietăţi:
• Duritatea mai mare ca aliajele nobile (cu 30%)=300 H.V.;
• Ductilitatea mai mică =dezavantaj mai mare ;
• Intervalul de topire :1250-1350ºC ;
• Culoarea alb-argintie influenţează cromatica în tehnologia clasică ;
• Rezistenta la coroziune este asigurată de oxidul de crom;
- 16-20%Cr =foarte stabile în cavitatea bucală ;
- mai puţin de 15%Cr =instabile rezultând ioni metalici ;
• Modulul de elasticitate mai mare de 2 ori (fata de aur) ;
• Coeficientul de contracţie :2,3-3,4% este compensat de masele de ambalat
fosfatice ;
• Densitatea de 2 ori mai mică decât aliajele nobile, rezultând proteze
confortabile ;
• Vâscozitatea este mai mare ca cea a alia jelor nobile ; este necesară o forţă
de împingere mare(Castomat-cu mediu de protecţie şi curenţi de înaltă
frecvenţă) ;
• Masele de ambalat vor fi cele pe bază de fosfaţi şi apoi cele de sulfaţi ;
• Necesita tratament termic după turnare 1000-1100ºC-timp de 1 oră.
• Nu au lot de lipire; se toarnă din elemente unite ;
Avantaje :
• Proprietăţi mecanice excelente (duritatea, nedeformabilitate, modul de
elasticitate, rezistenta mecanică, rupere, îndoire, abraziune) ;
• Prêt de cost mai mic ;
• Tehnologia de prelucrare –accesibila ;

Pagina 84 din 91
Dezavantaje :
• Nichelul poate determina reacţii alergice ; efect carcinogenetic ;
• Croşetele se fracturează ;
• Adaptările (echilibrările ocluzale sunt dificile) ;
• Riscul abrazării dinţilor antagonişti ; tratamentul ocluzal, tulburări
parodontale ;
Indicaţii :
• Tehnologia metalo-ceramica (cape nedeformabile) ;
• Limita de curgere este mai mare ca aliajele de aur ;
• Pasivitatea fizico-chimică datorită oxidului de crom responsabil pentru
fuzionarea masei ceramice pe componenta metalică (o alternativă viabilă
comparativ cu aliajele nobile din tehnologia metalo-ceramica) ;
B) Aliajele Co-Cr-Mo
Formă de prezentare:
• Pastile (cilidrice, cubice)-pentru turnare ;
• Sarma : WIPTAM prin laminarea lingoului ;
cu bună elasticitate, arcuri
ortodontice.
Stabile fizico-chimic-“memory effect”
Nu au carbon.
Compoziţie :
Cobalt :5-64%-alb-gri ; densitate=8,9(stabilitate chimică, duritate) ;
Crom :15-25%-alb-densitate =7,1 ; pasivitate datorită oxidului de crom ;
Nichel :4-55%-alb-gri densitatea 8,8-creste ductilitatea, aliajul este mai uşor
prelucrabil ;
Molibden :6-18%-alb-argintie-structura cristalina omogena, proprietăţi
mecanice crescute, antioxidant
Aluminiu/magneziu – fluidificanti şi dezoxidanţi ;
Tantal/tungsten conferă duritate, proprietăţi mecanice crescute, rezistenta la
rupere.
Aceste aliaje nu conţin carbon (nu se formează carburi). !!!!!!!!!!!!!!
Aliaje clasice Aliaje moderne

Pagina 85 din 91
VITALIUM BONDILOY
RUBONIT DENTITAN
WISIL, BIOSIL REMANIUM GC
În tehnologia protezelor scheletate.
Proprietăţi:
• Duritatea mare :360-460 U.V. , rezistenta crescută la rupere;
• Densitatea :8 –9 g/cm3 ; piese confortabile ;
• Rezistenta crescută la acţiunea corozivă ; îşi menţin luciul ;
• Intervalul de topire crescut :- înalt fuzibile :1350-1400ºC ;
-jos fuzibile :1300ºC.
• Mase de ambalat pe bază de silicaţi şi fosfaţi ;
• Modulul de elasticitate mai mare ca la nobikle de 2 ori (225*103Mpa)
• Coeficientul de contracţie 1,8-2,1% este compensat de masele de
ambalat ;
• După turnare, recoacere, recristalizare apare o structură austenitica
omogena (nu necesită tratament termic) ;
• WIPTAM (sârmă) are o foarte mare elasticitate.
Indicaţii:
• Baza protezelor scheletate;
• Implanturi (Co-Cr-Mo)+elemente de aliere tantal, tungsten, wolfram;
implanturi lama, şurub, subperiostale; mai uşor de turnat fata de titan;
• Tehnologii moderne :metalo-ceramica+metalo-compozita ;
• Culise ; capse ; bare Dolder ;
• Croşete sârmă.(WIPTAM).
ALIAJELE PE BAZĂ TITAN
▪ Se aliază cu Mo, Sn, Zn.

▪ Conţin hidrogen, azot, carbon, fier, oxigen (0,01-0,05%)
▪ Titanul +metale uşor fuzibile (Sn, Zn, Al)
▪ Titanul +metale greu fuzibile (Co, Cr, Ni, Mo).
▪ Aliajele a, b : Ti Al6V4 şi Ti Al 5Fe2,5 utilizate în tehnologia
protezelor;Ti-Al-V, Ti-Al-Mo, Ti-Al-Cr, Ti-Al-Cr-Mo.
Proprietăţi excepţionale :
• Rezistenta la coroziune maximă;
• Biocompatibilitate foarte bună;
• Densitatea mică:4,2- 4,5g/cm3 ;
• Proprietăţi mecanice asemănătoare Ni-Cr ;

Pagina 86 din 91
• Modulul de elasticitate mic (100GPa) ;
• Datorită densităţii scăzute rezulta piese ultraconfortabile (turnaturi) ;
• Aliaj în tehnologia protezelor : inlay+ baza protezelor scheletate ;
• Se aliază uşor cu Pd şi Cu rezultând aliaje prelucrabile la temperaturi
medii;
• Conductilitatea termică este redusă ;
• Rezistenta la tracţiune = 290-540 N/mm2 ;
• În faza de turnare se poate combina cu carbonul, azotul, oxigenul şi
hidrogenul rezultând structuri microporoase, deci se toarnă în mediu
vacuumat şi se foloseşte arcul voltaic (wolfram) ;
• Este dificil de turnat implanturi ;
• Pe componenta metalică din titan fuzionează anumite mase
ceramice (oxidul de titan-Rutil) ;
• Se toarnă în tipare obţinute din mase de ambalat cu lianţi speciali Oxid de
magneziu, oxid de aluminiu, zirconiu ;
Tehnica de prelucrare :(vezi carte de L.P.)

• Turnare ;
• Electroeroziune ;
• CAD/CAM ;
Dezavantaje:
• Turnaturile se obţine cu dificultate, preţ de cost crescut; defectele de
turnare se pot depista cu raze sau foto (metoda polaroida);
• Elementele componente ale protezelor scheletate se fracturează mult mai
repede că cele din Co-Cr ;
• Preţul de cost cel mai mare sau asemănător cu aliajele Aur-platinat.
CURS 14 PRODUSE DENTARE DE IGIENĂ
Pasta de dinţi este o pastă (sau un gel) folosită pentru a curăţa şi

îmbunătăţi sănătatea şi aspectul estetic al dinţilor. Se aplică cu periuţa de dinţi.
Folosirea pastei de dinţi este un semn al unei bune igiene bucale, ajutând la
îndepărtarea plăcii dentare şi a resturilor de mâncare dintre dinţi şi prevenind
afecţiuni ale dinţilor şi gingiilor. În secolele 4-6 i.e.n., chinezii şi indienii îşi
tratau durerile resimţite în cavitatea bucală înfigând ace din aur sau argint în
anumite zone ale maxilarului şi ale gingiei.
Ulterior, modernitatea a găsit metode mai puţin dureroase, inventând -
astăzi banală - pasta de dinţi. Prima referinţă la pasta de dinţi vine din Egipt
unde un manuscris din secolul patru AD recomanda o amestecătură de sare,
piper, frunze de mentă, şi flori de iris. în Roma antică se considera că urina
umană este un agent de curăţare a dinţilor foarte bun. Printre primele substanţe
abrazive utilizate pentru îndepărtarea resturilor alimentare dintre dinţi se
numărau oasele zdrobite, cojile de ou şi cochiliile de scoici pisate. Pudrele

Pagina 87 din 91
pentru dinţi, produse din pulbere de cărbune, scoarţa de copac şi compuşi
aromatici, au marcat primul progres însemnat. Aceste pudre se aplicau pe dinţi
cu ajutorul unui beţigaş.
Pudră şi crema dentifrice a apărut în Britania, la sfârşitul secolului
XVIII, unde se găsea ambalată în vase de ceramică. Bogaţii o aplicau cu
periuţa de dinţi, iar sărăcii - cu degetele. Pe la începutul anilor 1800 periuţa de
dinţi se folosea numai cu apă, dar la scurt timp pudrele pentru dinţi au devenit
populare. Multe erau tăcute în casă, cu cretă, cărămidă pulverizată şi sare. O
enciclopedie din anul 1866 recomanda o pudră pentru dinţi fabricată din
cărbune pulverizat, dar în acelaşi timp avertiza că pudrele pentru dinţi ce se
comercializau făceau mai mult rău decât bine Până în anul 1900, o pastă de
dinţi făcută din apă oxigenată şi praf de copt (bicarborat de sodiu) a devenit
combinaţia recomandată. Paştele de dinţi pre-amestecate au fost prima oară
fabricate în secolul al XlX-lea dar nu au întrecut în popularitate pudra pentru
dinţi înaintea primului război mondial. în anul 1896 în New York, compania
Colgate a făcut prima pastă de dinţi în tuburi deformabile similare cu cele
folosite pentru acuarele.Paştele de dinţi moderne au apărut în secolul XIX. Un
dentist pe nume Peabody a fost primul care a introdus săpun în pasta de dinţi,
în 1824. În anii 1850, John Harris a adăugat şi creta, iar în 1873 pasta de dinţi,
de data aceasta frumos mirositoare, a devenit produs de larg consum, fiind
comercializata în borcane. În 1892, dr. Washington Sheffield din Connecticut a
fost primul care a pus pasta de dinţi în tuburi pliabile. După cel de-al II-lea
Război Mondial progresele înregistrate în domeniul detergenţilor sintetici au
făcut posibilă înlocuirea săpunului utilizat la fabricarea pastei de dinţi cu agenţi
emulsificatori precum laurii sulfat de sodiu sau ricinoleat de sodiu.
Din 1960 paştele de dinţi au fost îmbogăţite cu fluoruri, iar din 1980 se
foloseşte fluorura de calciu solubilă. Pentru cei ce privesc cu scepticism paştele
de dinţi fluorurate, exista astăzi şi paşte de dinţi naturale. Fluoruri au fost
adăugate în pasta de dinţi în anul 1914 şi a fost criticat de Asociaţia Dentală
Americană (ADA) în 1937. în anii '50, noile paste cu fluor au primit însă
aprobarea de la ADA. Limitele acceptabile şi cantităţile sugerate de fluor în
pasta de dinţi diferă în fiecare ţară. înaintea celui de-al doilea război mondial
pasta de dinţi se vindea în containere din plumb. Chiar dacă acestea erau
cerate, plumbul se amesteca cu pastă de dinţi, cauzând boli şi decese. După al
doilea război mondial, pasta de dinţi se comercializa în containere de
plastic. Pasta de dinţi se comercializează de obicei în tuburi flexibile, deşi
containere mai rigide sunt disponibile (acestea având avantajul că, putând sta
vertical, folosesc mai puţin spaţiu). Fluorura de sodiu (NaF) este cel mai
popular ingredient în pasta de dinţi pentru a proteja împotriva cariilor; unele
companii producătoare de pastă de dinţi folosesc monofluoro-fosfat de sodiu
(Na2P03F). Aproape toată pasta de dinţi vândută în Statele Unite conţine 1000-
1100 părţi dintr-un milion ioni de fluor proveniţi dintr-unul din aceste
ingrediente active. Această particularitate a condus la concluzia că pasta de
dinţi ieftină este la fel de bună ca cea scumpă. Ingrediente ca bicarbonatul de
sodiu, enzime, vitamine, plante medicinale, calciu, apă de gură şi/sau apă
oxigenată fac adesea parte din amestec şi sunt comercializate ca fiind benefice.
Unii producători adaugă şi agenţi antibacteriali cum ar fi triclosanul sau clorura
de zinc. Pasta de dinţi este într-o varietate de arome, de cele mai multe ori fiind
variaţii de mentă. Alte arome mai exotice sunt cele de caise, ananas şi chiar de
gumă de mestecat (comercializate mai ales pentru copii), dar şi miere de
albine, caramel, scorţişoară, molură, ghimbir, vanilie, lămâie, portocală, pin.
Au mai fost încercate unele arome, dar fară mare succes comercial, cum ar fi
cele de unt de arahide, ceai şi chiar whisky. Unele paste nu au arome.

Pagina 88 din 91
PERIA DE DINŢI
Desoperiri arheologice în morminte egiptene datate circa 3.000 î.d.Hr.

dovedesc, că prima periuţă de dinţi a fost un mic băţ care se mesteca. A fost de
fapt bucată subţire a unei crengi, care a fost defibrată la un capăt. La unele
popoare primitive, asemenea beţişoare se folosesc şi azi (de ex. Miswak).
În Imperiul chinez au fost inventate circa 1.500 d.Hr. primele periuţe de
dinţi cu perii. Acestea aveau însă forma unei pensule. Periile proveneau de la
gâtul porcilor domestici şi erau prinse de beţişoare de bambus sau de oscioare.
Comercianţii au adus aceste perii în Europa. însă aici au fost considerate
periile că prea tari. în Europa se folosea la cea dată peri de cal. Medicul francez
Pierre Fauchard, care este considerat tatăl stomatologiei moderne, a criticat în
manualul său din 1728 periuţele de dinţi ineficiente, prea moi confecţionate din
păr de cal. La acea dată, dinţii se curăţau mai degrabă cu bureţi.
Englezul William Addis a fondat în 1780 prima firmă care producea
periuţe dedinţi în mod profesionist din oscioare şi peri de vacă. periuţa de dinţi
era un articol de lux al celor bogaţi.
Cu inventarea nailonului în 1938 a devenit posibilă fabricarea ieftină, în
masă a periuţelor de dinţi. Prima generaţie de periuţe de dinţi era însă atât de
tare, încaât putea să rănească gingiile, prin urmare nu erau de recomandat. De
abia în 1950 a devenit disponibil nailonul mai moale, care se potrivea mai bine.
Spălarea dinţilor a devenit destul de târziu un obicei larg răspândit. De
exemplu, în Statele Unite, de abia după cel de al doilea război mondial. Asta
deoarece soldaţii au fost obligaţi să se spele pe dinţi şi au adus acest obicei în
familiile lor.
Periuţa şi pasta de dinţi. De la ce vârstă începem să le folosim?
Este bine să se înceapă să se folosească o periuţa de dinţi în momentul în

care copilului încep să îi erupă dinţii, dar este foarte important ca periuţa aleasă
să fie una specială pentru copii, pentru grupa de vârsta potrivită. Nu este
indicată folosirea unei periuţe de dinţi înainte că bebeluşul să împlinească un
anişor. Periuţa trebuie să aibă dimensiunile potrivite, să aibă perii moi şi
capetele rotunjite (pentru a nu leza atât dinţii cât şi gingia).
Folosirea unei paste de dinţi nu este indicată deoarece copilaşul nu poate
scuipa restul de pastă de dinţi rămas după periaj, ci, cel mai frecvent, îl înghite
datorită gustului său plăcut. Pe termen lung, ingestia de pastă de dinţi cu Fluor
poate duce la apariţia de probleme de tipul fluorozei.
Periuţa de dinţi a copilului trebuie şi ea înlocuită, de preferinţa o dată la
3 luni în cazul unui periaj efectuat corect pentru ca aceasta este perioada de
timp care poate fi folosită până să devină uzată.
Folosirea corectă a periuţei de dinţi
Perierea corectă a dinţilor se face în faţa oglinzii, pentru a efectua

mişcările cu precizie. Este suficient să te speli corect de două ori pe zi:
dimineaţa după ce ai mâncat şi seară după cină înainte de culcare. Gura nu se
clăteşte înainte de periaj, iar periuţa de dinţi nu se udă, nici înainte, nici după
ce s-a pus pasta de dinţi. Dacă udam periuţa, între ea şi suprafeţele dentare se
interpune o peliculă de apă, pe care aluneca particulele abrazive pe care le
conţine pasta de dinţi. Mişcarea periuţei de dinţi este de asemenea o etapă

Pagina 89 din 91
importantă în procesul periajului.
Tehnica de periaj folosită este extrem de importantă întrucât un periaj
incorect este ineficient. Periuţa nu se mişca niciodată orizontal. De ce? Pentru
că trece uşor peste spaţiile interdentare, pe care nu le curăţă, iar prin frecare
doar irita gingia, care "fuge" de pe dinţi, dezgolind rădăcinile. Corect este ca
periuţa să fie ţinută aproape perpendicular pe dinţi, uşor înclinată spre gingie.
Mişcarea este simplă: de la gingie spre marginea liberă a dintelui, de la roşu
spre alb. Se începe din partea dreaptă, de sus, se periază fetele externe situate
spre obraz şi buze, apoi cele interne, dispuse spre limbă.
Care este cea mai bună perie de dinți?
Există periuțe mai bune şi periuțe mai puțin eficiente.Totuşi, cele

acceptate sunt cele cu perii de plastic ale căror capete sunt microscopic
rotunjite, pentru a nu leza gingiile. Periile trebuie să nu fie mai vechi de trei
luni, iar atunci când dau semne de oboseală prin evazarea perilor, trebuie
definitiv înlocuite. Este, poate, mai bine să avem mai multe periuţe de dinţi, pe
care să Ie folosim alternativ. Ele se depozitează în spaţii deschise şi la distanţa
de periile altor membri ai familiei. Periile nu se împrumuta niciodată!
Tăria perilor este un alt subiect controversat, consistenta acestora
traversând de-a lungul timpului toată gama de la dure, medii, la cele mai moi.
Există o mulţime de modele de periuţe de dinţi însă toate intra în trei mari
categorii clasate în funcţie de duritate:
• duritate medie - sunt cele mai utilizate, pe ambalaj scrie medium, normal sau
regular;
• de duritate mare - pentru o curăţare intensă, de aceea sunt indicate fumătorilor
şi persoanelor care beau cafea;

• de duritate mică - pentru persoane cu dinţi sensibili.
În momentul de faţă, deşi la noi sunt încă preferate periile medium, se

recomanda periile soft, care protejează gingiile de abraziune.
MIJLOACE AUXILIARE DE IGIENA ORALĂ
Spaţiile interdentare sunt zone de retenţie a plăcii bacteriene care nu pot

fi igienizate eficient prin periajul dentar. Lor le sunt destinate mijloace
auxiliare de igiena orală, care sunt:
• dental floss (firul de mutase)
• scobitorile
• stinulatoarele sau conurile interdentare
• periuţele interdentare (interproximale)
Firul de mătase
Firul de mătase este cel mai eficient mijloc de îndepărtare a plăcii

bacteriene de pe suprafeţele aproximale ale dinţilor iar utilizarea sa este
indicată înaintea periajului dentar.
Cele mai folosite fire de mătase sunt cele cerate, necerate, cu sau fără
flour.Floss-ul impregnat cu ceară este mai rezistent decât cel necerat şi trece
mai uşor prin punctele de contact foarte strânse.
Pentru igienizarea lucrărilor protetice conjuncte se foloseşte port-firul de
mătase.
La pacienţii care nu au dexteritate pentru aceasta manoperă se poate

Pagina 90 din 91
produce secţionarea papilelor interdentare prin exercitarea unor presiuni
excesive în timpul introducerii firului de mătase.Folosirea îndelungată cu
presiune excesivă poate produce recesiunea gingivală şi abrazia structurilor
dentare dure proximale.
Scobitorile
Sunt indicate pentru îndepărtarea plăcii bacteriene interdentare şi pentru

stimularea gingivală.
Sunt confecţionate din lemn moale şi au forma rotundă sau triunghiulara
pe secţiune transversală. Cele rotunde se folosesc:
• pentru îndepărtarea plăcii bacteriene aproximale;
• în zona furcaţiilor;
• în jurul dispozitivelor ortodontice;
• în sântul gingival;
Cele triunghiulare se folosesc pentru îndepărtarea plăcii bacteriene la nivel

aproximai.
Stimulatoarele sau conurile interdentare
Aceste dispozitive se indica petru igienizarea suprafeţelor aproximale, a

furcaţiilor dezgolite şi pentru stimularea circulaţiei sanguine gingivale.
Sunt confecţionate în material plastic sau cauciuc şi se pot adapta la
mânere speciale.
Periuţele interdentare (aproximale)
Sunt dispozitive destinate îndepărtării plăcii bacteriene de la nivelul

furcaţiilor radiculare descoperite, a tremelor şi pentru igienizarea corpurilor de
punte.
Există două variante: cilindrice şi conice.
Partea activă a periuţei se ataşează la un mâner lung şi angulat pentru un
acces uşor în zona dinţilor posteriori. Partea activa este alcătuită din filamente
sintetice montate pe un fir de sârmă.
108

Pagina 91 din 91

Curs Materiale Dentare MD 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Materiale Dentare MD 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COD DISCIPLINĂ UOMF MD 0601,

SEMESTRUL II, 4 CREDITE

MATERIALE DENTARE CURS ANUL III STOMATOLOGIE

Istoricul materialelor dentare

​Printre cele mai timpurii exemple de proteze se numără structurile din

Perioada medievală şi cea modernă timpurie

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

Debutul ştiinței stomatologice

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

- reprezintă un important domeniu al medicinei dentare;

Evaluarea materialelor dentare

- se obţine din materialul pentru testat o suspensie care va fi administrată

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

a) în vitro: se aplică pe culturi celulare: fibroblasti –animale de

Pe animale de laborator prin injectarea suspensiei, subcutan sau aplicații

• Testul de evaluare a potenţialului carcinogenetic

- În vitro – (TESTUL AMES ,STILES) Testul AMES este un test cu acţiune

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

-Testarea prin implantare :

II. Etapa de laborator

Biomaterialele se aplică în cavităţile coronare pe dinţii animalelor mari de

Testarea este evaluată faţă de scara standard a biocompatibilităţii.

III .Testarea clinică

Caracteristicile standard ale unui biomaterial dentar :

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

Atunci când practicianul prepară materialele dentare acestea suferă

Aceşti factori se pot clasifica astfel:

Clasificarea materialelor dentare

I. După caracteristicile structurii fizico-chimice:

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

PROPRIETĂŢI FIZICE, CHIMICE ŞI BIOLOGICE ALE

Foruri, asociații şi institute care reglementează dezvoltarea şi

• International Organization for Standardization—ISO

• American Dental Association—ADA

• Academy of Dental Materials—ADM

Institutele de testare cele mai cunoscute sunt:

• Laboratoire National d’Essais—LNE

• Nordisk Institutt for Odontologisk Materialprovning - NIOM.

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

​Asociaţia dentară-americană (ADA)

Asociaţia dentară americană (American Dental Association) a fost fondată

Fig. 1-95. Sigla ADA

Prima specificaţie este făcută în 1929 pentru amalgam. În 1980 existau 37

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

Academia de Materiale Dentare

Academia de Materiale Dentare (Academy of Dental Materials) a fost

Organizaţii internaţionale de standardizare

Norme care reglementează elaborarea, testarea şi dreptul de utilizare a

MATERIALE DENTARE CURS ANUL III STOMATOLOGIE

CURS 2 - MATERIALE DE AMPRENTĂ

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

Clasificarea materialelor dentare (Munteanu şi Bratu Dorin) în 4

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

I. Materiale rigide şi semirigide ireversibile.

Gipsul: este un sulfat de calciu dihidratatsau anhidru apărut în natură sub

Ca material de amprentă gipsul a pierdut mult teren în favoarea altor

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

1. Răşini acrilice – autopolimerizabile – sunt folosite mai rar ca materiale

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946821_1408728069…h=7c2ad9f0d5f6a52364c1f3532af27b83&oe=5B358A0C&dl=1 27.06.2018, 22H55

DURACROL DURACRYL PLUS

Descriere: Răşină autopolimerizabilă Descriere: Răşină acrilică

b) Răşini acrilice cu vâscozitate lent progresivă – datorită calităţilor lor

Acrilaţii cu vâscozitate lent progresivă sunt materiale care pot fi utilizate

Printre cele mai timpurii exemple de proteze se numără structurile din

Asociaţia dentară-americană (ADA)

Sunt o mare diversitate şi prezintă următoarele caracteristici:

B.2. ELASTOMERI SILICONICI = SILICONII

Baza – tetrametilen glicol ce prezintă o grupare iminică terminală; un

Ciment = material capabil să îmbine două corpuri sau suprafeţe diferite.